-
Postarea zilei - 21 noiembrieAcum 2 zile
-
-
-
Cum se tratează dușmaniiAcum un an
-
Forumuri ortodoxe
Asociatii-Fundatii ortodoxe
 |
O linişte adâncă pe marea vieţii - liniştea credinţei în Dumnezeul Cel Adevărat
7/25/2010 | 
Publicat de
admin
Cuvânt la Evanghelia umblării pe mare al Părintelui Nichifor Theotokus Arhiepiscopul Astrahanului şi Stavropolisului (†1805)
Mustrarea făcută lui Petru, pe care am auzit-o astăzi în Sfânta Evanghelie, ne dă prilejul să cercetăm cu acrivie cele despre puţina credinţă care răceşte dorinţa pentru virtute şi o pierde cu uşurinţă în volburea păcatului.
Puţin-credinciosul se deosebeşte de credincios şi de cel necredincios aşa cum apa călduţă se deosebeşte de apa fierbinte şi de apa rece. Apa călduţă are focul cuprins înăuntrul ei, dar puţin, apa fierbinte îl are mult, iara pa rece deloc. Puţin-credinciosul are credinţă, însă puţină, credinciosul are multă, în timp ce necredinciosul nu are deloc. Apa căldicică are putere, însă puţină. Apa fierbinte are multă putere, iar cea rece nu are deloc. Puţin-credinciosul are râvnă, însă foarte puţină, credinciosul are multă, iar necredinciosul nu are nimic. De aceea, necredinciosul, pentru că nu crede deloc în Dumnezeu, dispreţuieşte poruncile Lui fără nici o reţinere, pentru că nu are nici o râvnă, nui are nici o grijă pentru izbândirea virtuţii. Aceasta ne învaţă cuvântul, acest fapt ni-l arată lucrurile.
Credinţa propovăduieşte că Dumnezeu, ca fiinţă nemărginită, este pretutindeni prezent şi împlineşte toate: „De mă voi sui la cer, Tu acolo locuieşti. De mă voi coborî în iad, Tu de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.”(Ps.138, 8-10) Nici un loc, nici un timp, nici o clipită de ochi nu rămâne lipsită de prezenţa lui Dumnezeu. Credinciosul care crede acest lucru fără şovăire. Îl priveşte cu ochii credinţei pe Dumnezeul Savaot aşezat întotdeauna înaintea lui, căci îi este foarte greu să îndrăznească înaintea feţei lui Dumnezeu să săvârşească păcatul. Cine, aflându-se înaintea împăratului pământesc, săvârşeşte, nu zic, păcatul, ci cea mai mică neorânduială ? Nimeni! Profetul David, care a avut credinţă fierbinte, zicea: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin”.(Ps. 15, 8). Din pricina aceasta, patriarhul Iosif a fugit de desfrânare şi a păzit înţelepciunea. Egipteanca destrăbălată la silit zicându-i: „Culcă-te cu mine! ” Iosif, crezând fără şovăire că Dumnezeu este înaintea lui, a respins-o cu sila, zicându-i: „Cum dar să fac eu acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu ?” (Facere 39, 7-9)
Puţin-credinciosul, deoarece cu ochii trupeşti nu priveşte că se află înaintea lui Dumnezeu, ochii sufletului său fiind înceţoşaţi şi aproape închişi din pricina puţinei lui credinţe, se cutremură cu uşurinţă şi se zdruncină din pricina vântului patimilor, iar valurile păcatului îl îneacă cu uşurinţă. Ce cugetaţi despre Iuda Iscarioteanul ? Oare acesta n-a crezut că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu ? Sigur că a crezut, pentru că, dacă n-ar fi făcut-o, nu L-ar fi urmat, nici n-ar fi devenit uceniocul Lui. A crezut dar puţin, a crezut, însă a ezitat, şi de aceea puţina lui credinţă a stins-o patima iubirii de arginţi şi, astfel, din ucenic a devenit trădător. Şi Eva a avut credinţă în Dumnezeu, dar credinţa ei era puţină şi căldicică. Dumnezeu i-a zis acesteia şi lui Adam: „În ziua în care veţi mânca din acesta, cu moarte veţi muri !” Şarpele i-a spus invers, adică: „Nu veţi muri, ci veţi fi ca Dumnezeu”(Facere 2,17; 3, 4-5). Aceasta a crezut mai mult cuvintelor şarpelui, decât cuvintelor lui Dumnezeu. Când puţina ei credinţă s-a concretizat în păcatul neascultării, a golit-o de harul dumnezeiesc şi a izgonit-o în pământ străin.
Lucrarea virtuţii a fost dispreţuită cu desăvârşire, frâul păcatului s-a pierdut şi fiecare dintre noi, fără nici o reţinere şi teamă, săvârşeşte orice fel de păcat. „Toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut, nu mai este cel ce face binele, nu mai este nici unul”(Ps. 52, 4). Cui se datorează aceasta? Puţinei credinţe. Deci ziceţi: cum suntem puţin-credincioşi? Noi în fiecare zi citim şi propovăduim simbolul credinţei. În fiecare zi strigăm cu glas mare: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al pământului” şi toate celelalte pe care le conţine Crezul. Deci, suntem puţin credincioşi, fraţilor, faptele şi nu cuvintele sunt dovada credinţei, aşa cum ne-a învăţat Iacov, ruda Domnului, cel inspirat de Dumnezeu. El zice: „Arată-mi credinţa ta din faptele tale şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele”(Iacob 2, 18). Ce credinţă arată însă faptele noastre? Acestea arată vădit că suntem puţin credincioşi, şi nu cuvintele, ci faptele propovăduiesc că avem puţină credinţă în Dumnezeu.
Dumnezeu ne porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri: ”Eu vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” (Matei 5, 44). Dumnezeu porunceşte zicând: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce va vatămă şi vă prigonesc”(Matei 5, 44). Le făgăduieşte celor care-i iubesc pe vrăjmaşii lor şi le fac bine multe răsplătiri: „Şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt.”(Luca 6, 35). În afară de aceasta, ne vesteşte că El se îngrijeşte pentru răzbunarea celor care ne nedreptăţesc, făgăduieşte să le dea înapoi cuvenita pedeapsă: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Romani 12, 19). Lumea sfătuieşte invers, ea ne spune: aleargă şi vatămă cât poţi pe vrăjmaşul tău, pentru că dacă îl ierţi fără cuvenita răzbunare îţi pierzi demnitatea, toţi te dispreţuiesc, se pornesc asupra ta şi te vatămă în orice chip. Şi noi ne lăsăm convinşi mai mult de sfaturile lumii decât de poruncile lui Dumnezeu, credem mai mult cuvintelor lumii decât făgăduinţelor lui Dumnezeu, căci îi urâm pe vrăjmaşii noştri şi îi duşmănim până la moarte. Şi pentru ca să ne răzbunăm pe ei folosim injurii, curse, insulte, atacuri, trădări, răni, ucideri, cele mai mari rele şi păcatele cele mai înfricoşătoare. Acestea sunt faptele credinţei? Nu! Sunt lucrările puţinei credinţe, ca să nu spun ale necredinţei. Priveşte ce au săvârşit Sfinţii Apostoli care aveau credinţă fierbinte în Hristos. Aceştia „ocărâţi fiind, binecuvântau, prigoniţi fiind, răbdau, huliţi fiind, se rugau” (I Corinteni 4, 12-13) pentru vrăjmaşii lor, să se pocăiască. Vezi din fapte ce credinţă a avut Sfântul Ştefan, primul martir, care lovit cu pietre şi-a plecat genunchii şi s-a rugat pentru cei care-l ucideau zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Şi aceasta zicând, a adormit.”(Fapte 7, 60). Dumnezeu porunceşte zicând: „Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înăuntrul vostru!”(Luca 11, 41) Hrăneşte, zice, pe cel flămând, dă-i să bea celui însetat, îmbracă-l pe cel gol, primeşte-l pe străin, cercetează-l pe bolnav, îngrijeşte-te de cel din temniţă”(Matei 25, 35). Săracul, zice el, este fratele Meu, săracul Mă reprezintă, ceea ce faci săracului, Mie îmi faci: „Amin zic vouă! Pentru că aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut!”(Matei 25, 35) El făgăduieşte celor milostivi răsplătiri însutite în lumea aceasta şi Împărăţia veşnicp în viaţa viitoare: „Însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni”(Matei 19, 29). Crezi în acestea? Da, spui tu, cred şi mărturisesc! – Bine! Dar după aceea se arată înaintea ta cel flămând, cel însetat, cel gol, cel străin, cel bolnav şi tu nu numai că-ţi întorci faţa de la el, dar de multe ori îl dispreţuieşti şi îl mustri. Acestea sunt faptele credinţei tale? Aceasta este credinţa ta? Aceasta nu este credinţă, ci puţină credinţă! Cugetul rătăcit al iubirii de argint îţi spune: „să nu dai, ca să nu devii şi tu sărac precum acela!” Dumnezeu Cel nemincinos îţi zice:”dacă dai una, primeşti înapoi o sută!” Şi tu crezi mai mult în înşelăciunea minţii tale, decât în Atotputernicul Dumnezeu.
Dacă inima mea ar fi avut credinţă cât grăuntele de muştar, m-aş fi temut de ziua Judecăţii şi de iadul care-i aşteaptă pe cei care păcătuiesc şi astfel n-aş fi întins mâinile mele la răpire şi nedreptate, aş fi fugit departe de patul străin, aş fi domolit patimile trupului meu, mi-aş fi întors ochii de la orice păcat. Dacă inima mea ar fi avut credinţă fierbinte, atât de fierbinte precum credinţa Sfinţilor, aş fi întins mâinile mele spre a face bine săracilor, aş fi cumpărat veşmântul scump al înţelepciunii, aş fi fugit de zădărnicia lumii, aş fi păzit poruncile lui Dumnezeu şi aş fi alergat fără lenevire pe calea virtuţii. Dar, la aceasta, unii răspund şi zic: Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui!” (Marcu 16, 16). Noi am crezut şi ne-am botezat, deci suntem mântuiţi. Da, într-adevăr! Dar de ce Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi l-a mustrat pe Petru pentru puţina lui credinţă? I-a zis: „Puţin credinciosule! Pentru ce te-ai îndoit?”(Matei 14, 31). L-a mustrat ca să aflăm că altceva este necredinţa şi altceva este puţina credinţă. Domnul a numit-o credinţă pe cea desăvârşită, mare, fierbinte. Şi credinţa aceasta niciodată nu este despărţită de faptele bune şi de aceea şi Iacov, ruda Domnului a zis: „Arată-mi credinţa ta din faptele tale şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele”(Iacov 2, 18). Aceasta este credinţa mântuitoare despre care Domnul a zis: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui!” Puţina credinţă este credinţa moartă şi de multe ori străină şi lipsită cu desăvârşire de fapte bune. Este cea despre care însuşi Iacov a zis: „credinţa fără fapte este moartă”(Iacov 2, 26).
Noi ne uimim şi ne mirăm că nu vedem astăzi mulţimea minunilor pe care Domnul le-a făgăduit celor care cred. El a zis: „Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.”(Marcu 16, 17-18). Cu uşurinţă însă se dezleagă mirarea şi nedumerirea pentru că Domnul a spus că aceste semne vor urma celor care cred şi nu puţin-credincioşilor. Când cei fierbinţi în credinţă erau mulţi, adică în epoca apostolilor şi în veacurile de după aceştia, atunci se întâmplau în fiecare zi nenumărate minuni. Astăzi, foarte puţini sunt cei care au credinţă fierbinte şi aproape toţi sunt puţin-credincioşi. Dacă şi astăzi însă dacă cineva are credinţă cât un grăunte de muştar, „va zice muntelui acesta: mută-te acolo! Şi se va muta.”(Matei 17, 20). Aşadar, mulţimea minunilor a încetat, pentru că s-a stins fierbinţeala credinţei, pentru că aşa cum atunci apostolii L-au întrebat pe Domnul: „noi de ce n-am putut să scoatem demonul?”, El le-a răspuns: „pentru puţina voastră credinţă!”, adică „pentru puţina noastră credinţă”(Matei 17, 19-20). Pentru că apostolii nu erau puţin credincioşi, ci încă nedesăvârşiţi în credinţă.(Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu).
Aşadar, fraţilor, vedeţi că puţina credinţă este rădăcina tuturor relelor, iar credinţa este rădăcina oricărei virtuţi şi fapte bune? Dacă voieşte, poate. Credinţa duce la virtute şi virtutea înfierbântă credinţa. Deci, fă-te blând, smerit, iubitor de dreptate, milostiv, înţelept, îndelung-răbdător, „înţelept ca şarpele şi blând ca porumbelul”(Matei 10, 16), „milostiv precum Tatăl tău Cel din Ceruri”(Luca 6,36). Acestea aprind în inima omului acel foc, adică credinţa pe care Hristos a venit s-o aducă pe pământ (Luca 14, 49), adică în inima celor care vor crede în El.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule Unul-Născut a lui Dumnezeu, Tu eşti Dăruitorul virtuţii şi Dătătorul credinţei. Eu cred şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să-i mântuieşti pe cei păcăoşi, dintre care cel dintâi sunt eu (I Timotei 1,15), dar credinţa mea este puţină şi rece, nu este atât de fierbinte pe cât este necesar pentru mântuirea mea. Deci Ţie, Mult-Îndurate, îmi plece genunchii şi cu lacrimi strig precum tatăl copilului care avea duh mut: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!„ (Marcu 9,24)
Puţin-credinciosul se deosebeşte de credincios şi de cel necredincios aşa cum apa călduţă se deosebeşte de apa fierbinte şi de apa rece. Apa călduţă are focul cuprins înăuntrul ei, dar puţin, apa fierbinte îl are mult, iara pa rece deloc. Puţin-credinciosul are credinţă, însă puţină, credinciosul are multă, în timp ce necredinciosul nu are deloc. Apa căldicică are putere, însă puţină. Apa fierbinte are multă putere, iar cea rece nu are deloc. Puţin-credinciosul are râvnă, însă foarte puţină, credinciosul are multă, iar necredinciosul nu are nimic. De aceea, necredinciosul, pentru că nu crede deloc în Dumnezeu, dispreţuieşte poruncile Lui fără nici o reţinere, pentru că nu are nici o râvnă, nui are nici o grijă pentru izbândirea virtuţii. Aceasta ne învaţă cuvântul, acest fapt ni-l arată lucrurile.
Credinţa propovăduieşte că Dumnezeu, ca fiinţă nemărginită, este pretutindeni prezent şi împlineşte toate: „De mă voi sui la cer, Tu acolo locuieşti. De mă voi coborî în iad, Tu de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.”(Ps.138, 8-10) Nici un loc, nici un timp, nici o clipită de ochi nu rămâne lipsită de prezenţa lui Dumnezeu. Credinciosul care crede acest lucru fără şovăire. Îl priveşte cu ochii credinţei pe Dumnezeul Savaot aşezat întotdeauna înaintea lui, căci îi este foarte greu să îndrăznească înaintea feţei lui Dumnezeu să săvârşească păcatul. Cine, aflându-se înaintea împăratului pământesc, săvârşeşte, nu zic, păcatul, ci cea mai mică neorânduială ? Nimeni! Profetul David, care a avut credinţă fierbinte, zicea: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin”.(Ps. 15, 8). Din pricina aceasta, patriarhul Iosif a fugit de desfrânare şi a păzit înţelepciunea. Egipteanca destrăbălată la silit zicându-i: „Culcă-te cu mine! ” Iosif, crezând fără şovăire că Dumnezeu este înaintea lui, a respins-o cu sila, zicându-i: „Cum dar să fac eu acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu ?” (Facere 39, 7-9)
Puţin-credinciosul, deoarece cu ochii trupeşti nu priveşte că se află înaintea lui Dumnezeu, ochii sufletului său fiind înceţoşaţi şi aproape închişi din pricina puţinei lui credinţe, se cutremură cu uşurinţă şi se zdruncină din pricina vântului patimilor, iar valurile păcatului îl îneacă cu uşurinţă. Ce cugetaţi despre Iuda Iscarioteanul ? Oare acesta n-a crezut că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu ? Sigur că a crezut, pentru că, dacă n-ar fi făcut-o, nu L-ar fi urmat, nici n-ar fi devenit uceniocul Lui. A crezut dar puţin, a crezut, însă a ezitat, şi de aceea puţina lui credinţă a stins-o patima iubirii de arginţi şi, astfel, din ucenic a devenit trădător. Şi Eva a avut credinţă în Dumnezeu, dar credinţa ei era puţină şi căldicică. Dumnezeu i-a zis acesteia şi lui Adam: „În ziua în care veţi mânca din acesta, cu moarte veţi muri !” Şarpele i-a spus invers, adică: „Nu veţi muri, ci veţi fi ca Dumnezeu”(Facere 2,17; 3, 4-5). Aceasta a crezut mai mult cuvintelor şarpelui, decât cuvintelor lui Dumnezeu. Când puţina ei credinţă s-a concretizat în păcatul neascultării, a golit-o de harul dumnezeiesc şi a izgonit-o în pământ străin.
Lucrarea virtuţii a fost dispreţuită cu desăvârşire, frâul păcatului s-a pierdut şi fiecare dintre noi, fără nici o reţinere şi teamă, săvârşeşte orice fel de păcat. „Toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut, nu mai este cel ce face binele, nu mai este nici unul”(Ps. 52, 4). Cui se datorează aceasta? Puţinei credinţe. Deci ziceţi: cum suntem puţin-credincioşi? Noi în fiecare zi citim şi propovăduim simbolul credinţei. În fiecare zi strigăm cu glas mare: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al pământului” şi toate celelalte pe care le conţine Crezul. Deci, suntem puţin credincioşi, fraţilor, faptele şi nu cuvintele sunt dovada credinţei, aşa cum ne-a învăţat Iacov, ruda Domnului, cel inspirat de Dumnezeu. El zice: „Arată-mi credinţa ta din faptele tale şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele”(Iacob 2, 18). Ce credinţă arată însă faptele noastre? Acestea arată vădit că suntem puţin credincioşi, şi nu cuvintele, ci faptele propovăduiesc că avem puţină credinţă în Dumnezeu.
Dumnezeu ne porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri: ”Eu vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” (Matei 5, 44). Dumnezeu porunceşte zicând: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce va vatămă şi vă prigonesc”(Matei 5, 44). Le făgăduieşte celor care-i iubesc pe vrăjmaşii lor şi le fac bine multe răsplătiri: „Şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt.”(Luca 6, 35). În afară de aceasta, ne vesteşte că El se îngrijeşte pentru răzbunarea celor care ne nedreptăţesc, făgăduieşte să le dea înapoi cuvenita pedeapsă: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Romani 12, 19). Lumea sfătuieşte invers, ea ne spune: aleargă şi vatămă cât poţi pe vrăjmaşul tău, pentru că dacă îl ierţi fără cuvenita răzbunare îţi pierzi demnitatea, toţi te dispreţuiesc, se pornesc asupra ta şi te vatămă în orice chip. Şi noi ne lăsăm convinşi mai mult de sfaturile lumii decât de poruncile lui Dumnezeu, credem mai mult cuvintelor lumii decât făgăduinţelor lui Dumnezeu, căci îi urâm pe vrăjmaşii noştri şi îi duşmănim până la moarte. Şi pentru ca să ne răzbunăm pe ei folosim injurii, curse, insulte, atacuri, trădări, răni, ucideri, cele mai mari rele şi păcatele cele mai înfricoşătoare. Acestea sunt faptele credinţei? Nu! Sunt lucrările puţinei credinţe, ca să nu spun ale necredinţei. Priveşte ce au săvârşit Sfinţii Apostoli care aveau credinţă fierbinte în Hristos. Aceştia „ocărâţi fiind, binecuvântau, prigoniţi fiind, răbdau, huliţi fiind, se rugau” (I Corinteni 4, 12-13) pentru vrăjmaşii lor, să se pocăiască. Vezi din fapte ce credinţă a avut Sfântul Ştefan, primul martir, care lovit cu pietre şi-a plecat genunchii şi s-a rugat pentru cei care-l ucideau zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Şi aceasta zicând, a adormit.”(Fapte 7, 60). Dumnezeu porunceşte zicând: „Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înăuntrul vostru!”(Luca 11, 41) Hrăneşte, zice, pe cel flămând, dă-i să bea celui însetat, îmbracă-l pe cel gol, primeşte-l pe străin, cercetează-l pe bolnav, îngrijeşte-te de cel din temniţă”(Matei 25, 35). Săracul, zice el, este fratele Meu, săracul Mă reprezintă, ceea ce faci săracului, Mie îmi faci: „Amin zic vouă! Pentru că aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut!”(Matei 25, 35) El făgăduieşte celor milostivi răsplătiri însutite în lumea aceasta şi Împărăţia veşnicp în viaţa viitoare: „Însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni”(Matei 19, 29). Crezi în acestea? Da, spui tu, cred şi mărturisesc! – Bine! Dar după aceea se arată înaintea ta cel flămând, cel însetat, cel gol, cel străin, cel bolnav şi tu nu numai că-ţi întorci faţa de la el, dar de multe ori îl dispreţuieşti şi îl mustri. Acestea sunt faptele credinţei tale? Aceasta este credinţa ta? Aceasta nu este credinţă, ci puţină credinţă! Cugetul rătăcit al iubirii de argint îţi spune: „să nu dai, ca să nu devii şi tu sărac precum acela!” Dumnezeu Cel nemincinos îţi zice:”dacă dai una, primeşti înapoi o sută!” Şi tu crezi mai mult în înşelăciunea minţii tale, decât în Atotputernicul Dumnezeu.
Dacă inima mea ar fi avut credinţă cât grăuntele de muştar, m-aş fi temut de ziua Judecăţii şi de iadul care-i aşteaptă pe cei care păcătuiesc şi astfel n-aş fi întins mâinile mele la răpire şi nedreptate, aş fi fugit departe de patul străin, aş fi domolit patimile trupului meu, mi-aş fi întors ochii de la orice păcat. Dacă inima mea ar fi avut credinţă fierbinte, atât de fierbinte precum credinţa Sfinţilor, aş fi întins mâinile mele spre a face bine săracilor, aş fi cumpărat veşmântul scump al înţelepciunii, aş fi fugit de zădărnicia lumii, aş fi păzit poruncile lui Dumnezeu şi aş fi alergat fără lenevire pe calea virtuţii. Dar, la aceasta, unii răspund şi zic: Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui!” (Marcu 16, 16). Noi am crezut şi ne-am botezat, deci suntem mântuiţi. Da, într-adevăr! Dar de ce Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi l-a mustrat pe Petru pentru puţina lui credinţă? I-a zis: „Puţin credinciosule! Pentru ce te-ai îndoit?”(Matei 14, 31). L-a mustrat ca să aflăm că altceva este necredinţa şi altceva este puţina credinţă. Domnul a numit-o credinţă pe cea desăvârşită, mare, fierbinte. Şi credinţa aceasta niciodată nu este despărţită de faptele bune şi de aceea şi Iacov, ruda Domnului a zis: „Arată-mi credinţa ta din faptele tale şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele”(Iacov 2, 18). Aceasta este credinţa mântuitoare despre care Domnul a zis: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui!” Puţina credinţă este credinţa moartă şi de multe ori străină şi lipsită cu desăvârşire de fapte bune. Este cea despre care însuşi Iacov a zis: „credinţa fără fapte este moartă”(Iacov 2, 26).
Noi ne uimim şi ne mirăm că nu vedem astăzi mulţimea minunilor pe care Domnul le-a făgăduit celor care cred. El a zis: „Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.”(Marcu 16, 17-18). Cu uşurinţă însă se dezleagă mirarea şi nedumerirea pentru că Domnul a spus că aceste semne vor urma celor care cred şi nu puţin-credincioşilor. Când cei fierbinţi în credinţă erau mulţi, adică în epoca apostolilor şi în veacurile de după aceştia, atunci se întâmplau în fiecare zi nenumărate minuni. Astăzi, foarte puţini sunt cei care au credinţă fierbinte şi aproape toţi sunt puţin-credincioşi. Dacă şi astăzi însă dacă cineva are credinţă cât un grăunte de muştar, „va zice muntelui acesta: mută-te acolo! Şi se va muta.”(Matei 17, 20). Aşadar, mulţimea minunilor a încetat, pentru că s-a stins fierbinţeala credinţei, pentru că aşa cum atunci apostolii L-au întrebat pe Domnul: „noi de ce n-am putut să scoatem demonul?”, El le-a răspuns: „pentru puţina voastră credinţă!”, adică „pentru puţina noastră credinţă”(Matei 17, 19-20). Pentru că apostolii nu erau puţin credincioşi, ci încă nedesăvârşiţi în credinţă.(Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu).
Aşadar, fraţilor, vedeţi că puţina credinţă este rădăcina tuturor relelor, iar credinţa este rădăcina oricărei virtuţi şi fapte bune? Dacă voieşte, poate. Credinţa duce la virtute şi virtutea înfierbântă credinţa. Deci, fă-te blând, smerit, iubitor de dreptate, milostiv, înţelept, îndelung-răbdător, „înţelept ca şarpele şi blând ca porumbelul”(Matei 10, 16), „milostiv precum Tatăl tău Cel din Ceruri”(Luca 6,36). Acestea aprind în inima omului acel foc, adică credinţa pe care Hristos a venit s-o aducă pe pământ (Luca 14, 49), adică în inima celor care vor crede în El.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule Unul-Născut a lui Dumnezeu, Tu eşti Dăruitorul virtuţii şi Dătătorul credinţei. Eu cred şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să-i mântuieşti pe cei păcăoşi, dintre care cel dintâi sunt eu (I Timotei 1,15), dar credinţa mea este puţină şi rece, nu este atât de fierbinte pe cât este necesar pentru mântuirea mea. Deci Ţie, Mult-Îndurate, îmi plece genunchii şi cu lacrimi strig precum tatăl copilului care avea duh mut: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!„ (Marcu 9,24)
Etichete:
blog comments powered by Disqus
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Sf. Justin Popovici
Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.
.png)
Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.
Articole recomandate
-
-
-
Ea este Maica noastrăAcum 3 zile
-
-
Proloagele din 23 octombrieAcum 4 săptămâni
-
-
-
The Rise of Eros Game ReviewAcum un an
-
-
-
Cuvântul anului 2020...Acum 4 ani
-
-
-
-
-
-
Christ est ressuscité !Acum 7 ani
-
De ce e bine să ținem post?Acum 7 ani
-
RaiulAcum 8 ani
-
ORBULAcum 8 ani
-
-
-
-
CARTEA MĂRTURISITORILORAcum 9 ani
-
Vérité et unité de l’EgliseAcum 9 ani
-
-
Îngheţ năpraznic...Acum 10 ani
-
Preotul ca păstor şi terapeutAcum 11 ani
-
-
-
-
-
Revelatia divinaAcum 12 ani
-
-
-
-
-
O povestioară simbolicăAcum 13 ani
-
-
Sfintei Mănăstiri TurnuAcum 13 ani
-
Ne-am mutat!Acum 14 ani
-
Schema monkAcum 14 ani
-
Avem nevoie de catehism ortodoxAcum 14 ani
-
-
-
-
-
reduceriAcum 2 ani
-
-
Tot despre deciziiAcum 8 ani
-
-
CugetareAcum 9 ani
-
-
-
-
Directoare WebAcum 14 ani
-
-
-
-
Parintele Ilie Cleopa:
Profeţia Sf. Nil Athonitul-
