Articole

Se încarcă...


___





http://vestitorul.blogspot.com/search/label/Paisie%20Aghioritul

Forumuri ortodoxe


Asociatii-Fundatii ortodoxe



.
.

Din ce cauză diavolul se numeşte furnicoleu

7/14/2010 | Publicat de admin | Editați postarea
Înţeleptul Nil a dat o tâlcuire la acest cuvânt zicând aceasta: diavolul se cheamă furnicoleu* – la fel şi oricare patimă. Căci la început patimile se arată mici ca furnicile, iar pe urmă ajung şi se fac ca leii: „vrând marele Iov să arate cursele pe care le întinde patima, i-a născocit un nume compus de la leul cel foarte îndrăzneţ şi de la furnica cea foarte măruntă. De fapt momelile (atacurile) patimilor încep de la închipuirile cele mai mărunte, furişându-se pe nebăgate de seamă ca o furnică, dar la sfârşit se umflă aşa de tare că alcătuiesc pentru cel pe care l-au prins în cursă o primejdie nu mai mică decât năpustirea leului. De aceea luptătorul trebuie să lupte cu patimile încă de atunci de când vin ca o frunică şi pun în faţă puţinătatea ca o momeală. Căci de vor ajunge la puterea leului, va fi greu să le biruiască şi tare îl vor strâmtora. Trebuie să nu le dea nicidecum de mâncare. Iar mâncarea acestora, precum s-a spus adeseori, sunt formele sensibile venite prin simţuri. Căci acestea hrănesc patimile, înarmând la rând pe fiecare idol (chip) împotriva sufletului.” (FR1, Cuviosul Nil Ascetul, cap. 49, pp. 246-247)

Vezi, dar, Stăpâne al meu preaiubite, ce mari vrăjmaşi vrei birui, omorând şi patimile şi pe diavol, dacă vei tăia dulceţile organelor simţurilor tale. Ah, dar această tăiere, precum şi biruinţa nu va veni fără război - aşa cum se întâmplă de fapt şi în războaiele cele lumeşti, unde nu poate nimeni să biruiască dacă nu se va lupta mai întâi. Este adevărat că mare nevoinţă va trebui să ai cu fiecare organ al simţurilor tale, (luptându-te) cu obiceiul şi cu vrăjmaşul. Deoarece obiceiul cel rău, pe de o parte, va trage pe fiecare organ al simţurilor ca să se întindă la dezmierdarea cea potrivnică lui – când acesta este de faţă -, iar vrăjmaşul pe de altă parte, va duce mare război cu memoria şi cu imaginaţia minţii pentru a le pleca spre căştigarea acelei dezmierdări, având scopul de a dobândi şi el împreună aceeaşi dezmierdare.

Ci (ai) inimă, Stăpâne al meu, inimă! Stai cu bărbăţie fără a te pleca la voia vrăjmaşului şi zi întru tine aceste stihuri iambice ale lui Grigorie Cuvântătorul de Dumnzeu: „Nici un viteaz nu se arată curajos mai înainte. Căci biruinţele scot laudele.” Psilli – un popor libian – după acestea cunoşteau că fiii lor sunt cu adevărat ai lor: dacă copiii ar fi apucat cu bărbăţie şi fără frică o viperă pe care părinţii o puneau înaintea lor. Fă şi sfinţia ta pe vrăjmaş să cunoască că eşti într-adevăr fiu adevărat al lui Hristos – Părintele tău Cel ceresc, Care a biruit patimile şi pe diavol – prin biruinţa pe care o să o ai asupra dezmierdărilor organelor simţurilor tale. Iar dacă el (diavolul) îţi dă război, să nu te temi a-I zice lui ceea ce i-a zis un spartan Xerxe**: „Ai putut, o, împărate, să străbaţi marea şi să spinteci muntele Athonului, dar nu vrei (putea) străbate coasta unui spartan înarmat”.

Prin toate acestea, arată vrăjmaşului că nu eşti un rob al simţurilor tale, ci un domn şi un împărat; arată-i că nu eşti numai carne şi sânge, ci şi minte cuvântătoare (raţională), rânduită de Dumnezeu a fi iconom şi singur stăpânitor peste patimile cele necuvântătoare (neraţionale) ale trupului.

Zi întru sine-ţi acea înţeleaptă cugetare referitoare la reaua obişnuinţă: „Dezvăţarea de răutăţi este pentru oameni o luptă neasemuit de nobilă”. Iar dacă rău m-am obişnuit să dau organelor simţuriloe mele dezmierdările potrivnicelor, născându-se din învăţătura cea rea obiceiul cel rău, de ce să nu le învăţ mai bine – prin cele împotrivă – ca prin buna învăţătură să se facă bun obicei ? La început am să pătimesc amărăciune şi greutate pentru a putea după acestea să dobândesc uşurare şi dulceaţă. Căci precum copacul ce se numeşte „lotos” (adică trestia de zahăr) are rădăcinile mai amare decât orice alt copac, roadele însă mai dulci decât oricare altele – aşa încât această dulceaţă a stat ca un alt ehenis*** al corăbiilor lui Odiseu şi a ţinut pe cei ce înotau în marea Tirului spre Liban, după cum zice Homer -, tot aşa şi primele lucrări şi învăţături ale faptelor bune, din care vine mai apoi deprinderea lor, sunt prea mari şi prea grele pentru simţuri. Însă lucrările care se nasc apoi din deprinderile cele câştigate (prin amărăciune) ale faptelor bune sunt prea dulci şi prea uşoare.

Şi ca să zic pe scurt, iată că îngerii stau sus, ţinând cununi în mâini; iată că Hristos, punătorul de cununi, şade şi de câte ori vei birui în acest război şi nu te vei pleca la dezmierdările organelor simţurilor tale, tot de atâtea ori te vei încununa cu nevăzute cununi. Căci zice Marele Vasile: „Durerile aduc slavă, iar ostenelile pricinuiesc cununi”. Însă dacă te-ai biruit o dată (care să nu fie) sau chiar şi de două ori, să nu cazi desăvârşit, ci stai cu bărbăţie, chemându-L în ajutor pe Dumnezeu şi, dacă vei face aşa, îndată darul lui Dumnzeu o să vină în ajutorul tău şi nu te va lăsa să fii biruit desăvârşit de vrăjmaşul.
Vrei să te încredinţezi de acest lucru ? Urmează-mi, vom merge la Sodoma. Iată, ai ajuns. Aici, cei cinci împăraţi ai sodomitenilor dumnezeiasca Scriptură ne spune că erau supuşi împăratului asirienilor, care se numea Kedarlaomer, precum şi celorlalţi trei împăraţi împreună cu el, plătindu-i vreme de zece ani tribut şi haraci****. În al treisprezecelea an s-au îndepărtat şi nu au mai vrut să plătească obişnuita dajnie împăratului asirian şi celor împreună cu dânsul. Kedarlaomer s-a mâniat foarte tare din cauza aceasta. A adunat putere (oaste) mare şi dădu război celor cinci împăraţi. În al paisprezecelea an au fost biruiţi (cei cinci împăraţi) deodată şi robiţi. Ce se întâmplă însă ? Auzind Avraam de acest lucru, pentru dragostea lui Lot, nepotul său, aleargă, se duce, bate război, biruieşte şi îl slobozeşte împreună cu toată casa lui.

Ce legătură are războiul făcut în Sodoma cu organele simţurilor

Aceasta spusă mai sus este o istorie care se înţelege altfel când o punem în legătură cu cele cinci organe ale simţurilor, cu diavolul şi cu patimile. Cei cinci împăraţi sunt cele cinci organe ale simţurilor care până la vârsta de 12 ani ai copilului, din cauza neputinţei de a deosebi şi a nedesăvârşirii părţii celei cuvântătoare, se îndulcesc de dezmierderările cele simţitoare, plătind astfel aceşti haraci asirianului diavol şi celor trei împăraţi împreună cu dânsul – adică celor trei patimi începătoare şi cuprinzătoare: uitarea, necunoştinţa şi lenevirea. După ce partea cea cuvântătoare va începe să discearnă binele şi răul, din cauza vătămării ce i-o pricinuieşte [această robie], cele cinci organe ale simţurilor, oprindu-se de către partea cea cuvântătoare, nu mai vor să plătească haraci vrăjmaşului – adică nu mai vor să se îndulcească de dezmierdările lui cele poftitoare. De aceea vrăjmaşul dă război mare luptând şi gâdilând aceste organe ale simţurilor, [vrea a le aduce] spre obişnuita lor dezmierdare, biruindu-le. Dar Iisus Hristos, Cel Ce Se trage din sămânţa lui Avraam, fiind chemat în ajutor, aude, vine şi, întărind partea cea cuvântătoare cu darul Său, le eliberează [pe simţuri] prin El de biruinţa cea desăvârşită a vrăjmaşului. Acel mare şi preaînţelept Nil tâlcuieşte această istorie în acest fel, zicând: ”Noi însă din istoria aceasta avem să învăţăm cele ce ne privesc pe noi, şi anume să luăm cunoştinţă despre războiul simţurilor împotriva lucrurilor sensibile. Căci fiecare dintre noi, de la naştere până la doisprezece ani, încă neavând curăţită puterea de discernământ, îşi supune simţurile fără cercetarea lucrurilor sensibile, slujind lor ca unor stăpâni: vederea, lucrurilor care se văd; auzul, vocilor; gustul, sucurilor; mirosul, aburilor; pipăitul, lucrurilor care pot mişca aceasta simţire. Până la această vârstă omul nu poate distinge sau destrăma nici una dintre percepţii, din pricina copilăriei. Dar când i se întăreşte cugetarea şi începe să simtă paguba ce-o suferă, plănuieşte îndată răscularea şi scăparea din această robie. Şi dacă s-a făcut puternic în cugetare, îşi întăreşte această hotărâre, declarându-se slobod pentru totdeauna, scăpat de stăpânii amarnici. Dar dacă judecata lui e prea slabă pentru această sforţare, îşi lasă iarăşi roabe simţurile, biruite fiind de puterea lucrurilor sensibile.” (FR 1, Sfântul Marcu Ascetul, Cuvântul 52, p. 249).

Să nu crezi că această biruinţă este una simplă şi de mică importanţă. Cu adevărat, Stăpâne al meu, este mai mare biruinţă a birui o patimă de-a ta precum şi o dulceaţă a simţurilor tale decât a birui o sută de vrăjmaşi. Mai slăvit semn de biruinţă este a vărsa cineva de voie puţină sudoare precum şi o picătură de sânge pentru dragostea lui Dumnezeu şi a surpa o voie rea de-a ta, spre invidia vrăjmaşului, decât a vărsa râuri de sânge pentru a surpa oşti întregi. Şi iarăşi mai vestit curaj se socoteşte a-ţi pune simţurile şi tot trupul tău stăpânului tău mintea, decât a-ţi supune împărăţii răsfăţate. De aceea şi împăratul Alexandru, fiind lăudat odată de oarecare pentru că a biruit toată lumea, înţelept a răspuns: „Deşarte ar fi fost toate biruinţele mele dacă nu aş fi putut să mă biruiesc pe sine”. Căci mulţi, biruind pe vrăjmaşii lor, cetăţi şi laturi supunând, s-au biruit jalnic de necuvioasele patimi şi de puturoasele pofte ale trupului. Făcându-se domni ai lumii, s-au făcut – vai! – robi ai patimilor lor. De aceea bine a zis un Părinte:”Aceasta este biruinţa cea mai mare: a se birui [cineva] pe sine”.
Zice şi Isidor Pelusiotul: „Nu se numeşte purtător de biruinţă cel ce biruieşte pe barbarii cei din afară. S-ar chema aşa dacă ar supune războiul cel dinăuntru al dezmierdărilor. Căci mulţi, biruindu-i pe barbari, s-au robit de patimi urât şi jalnic”. (Epistola către Gherman Comintarasie, nr. 1177).

NOTE

* Termenul de furnicoleu nu se găseşte în ediţia de la 1914 a Sfintei Scripturi. Citatul este : Leul a pierit neavând mâncare (Iov 4, 11). În schimb se regăseşte în ediţia 1688 : Furnicoleul a pierit neavând mâncare (Iov 4, 11). Sfântul Nicodim Aghioritul foloseşte această formă pe care am dat-o şi noi.

** Xerxe I cel Mare – rege al Persiei (486 – 465 î. Hr.), din dinastia Ahemenizilor. A continuat politica de cuceriri a lui Darius I. A întreprins, cu o armată uriaşă pentru acea vreme, o expediţie în vederea cuceririi Greciei (războaiele medice).

*** Grigorie Dascălul explică într-o notă la Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare acest termen „ehenis”: „peşte care opreşte şi [ţine] în loc corăbiile” – peşte marin, nu mai lung de 40 cm; are pe cap un disc în formă de ventuză, care îi permite să fie transportat de alţi peşti de cetacee sau chiar de corăbii. Cei vechi credeau că peştii aceştia sunt în stare să oprească sau să întârzie corăbiile; de aici şi numele lor.”

**** Haraci – Tribut anual plătit sultanului (sau, în cazul nostru, respectivului împărat) de către ţările vasale.

Extras din cartea: „Sfântul Nicodim Aghioritul - Paza celor cinci simţuri”,
Ed. Egumeniţa
Etichete: , ,
blog comments powered by Disqus
Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)
Related Posts with Thumbnails

Arhivă



___


Sf. Justin Popovici

Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.

Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca

 Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

 Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.

Articole recomandate







Comentarii

Persoane interesate

toateBlogurile.ro

Parintele Ilie Cleopa:


Vizionați înregistrarea:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești