Blog † Vestitorul ortodox

“Când cel ce se împrumută ia banii, este mai întâi strălucitor şi vesel; se bucură de o floare străină, care vrea să arăte că i s-a schimbat viaţa [...]Dar îndată ce banii încep să se scurgă, iar timpul, cu trecerea lui, adaugă dobânzile, nopţile nu-i mai aduc aceluia odihnă, ziua nu-i mai este veselă, soarele nu-l mai încântă, ci-i amărăşte viaţa; (Sf. Vasile cel Mare – Despre camatarie si imprumuturi)

Am fost atât de întristat la aflarea veştii că Patriarhia se împrumută ca să construiască Catedrala Mântuirii Neamului, încât nu am mai avut energia nici să mă gândesc la ce înseamnă asta, la câte năpaste pândesc viitorul Bisericii noastre. Recunosc că ideea unei hyper-catedrale m-a înspăimântat încă de la început. Nu mi-a mirosit bine niciodată. Nu doar că nu m-a atras şi nu am înţeles eu această doriţă a mai marilor noştri de a ţine pasul cu lumea modernă şi de a bate noi recorduri de catedrale zgârie nori. Nu ştiu de ce, dar un fior amar mă trece numai când îmi imaginez pe papa stând alături de patriarh în faţa altarului şi binecuvântând mulţimile de credincioşi “de toate cultele”. Parcă şi văd televiziunile transmiţând în direct din magistrala catedrală, în premieră “mondială”, prima împreună-slujire a papei cu un patriarh ortodox. Vi se pare grotesc scenariul? Probabil lucruri şi mai grave ne aşteaptă. Cine îşi putea imagina că acest simbol al mântuirii va fi construit pe credit până mai ieri? Pe mine unul m-a şocat ştirea.

Aşadar, nu aveam de gând să zic nimic despre această problemă, este oricum treaba ierarhilor, ei decid, ei dau seama, nu trebuie să ne băgăm noi peste treburile lor şi să le tăiem elanul la soluţia care au găsit-o. Noi să ne vedem de ale noastre: să ne plătim creditele, să muncim mult şi să ne mulţumim că avem de muncă, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate, bune şi rele, dar mai ales pentru că ne-a dăruit să trăim vremuri provocatoare în care putem să sporim în credinţă foarte uşor şi să avem plată multă dacă vom birui vânturile care bat cu putere din toate părţile. Şi mai trebuie să facem ceva: să dăm obolul nostru pentru construirea de sfinte lăcaşe, chiar dacă obolul nostru ajunge nu să fie măcar o cărămidă din zidul vreunei biserici, ci un mic cuantum la dobânda grasă a bancherilor. Dumnezeu primeşte jertfa noastră, aşa cum primeşte şi banul pe care noi îl dăruim în Numele Lui, unui cerşetor prefăcut care probabil câştigă peste salariul minim. Ar fi bine însă ca cei care donează pentru catedrală să se roage şi ca aceasta să ajungă lăcaş de rugăciune şi nu sală de filarmonică cum se mai îmtâmplă prin unele părţi.

Admirabilă iniţiativa Pr. Valică să scrie câteva cuvinte despre deziluzia provocată de alegerea patriarhiei, mă bucur că există un răspuns la aceasta şi mă alătur şi eu. Ce cred eu despre credite, am mai spus pe scurt aici sau aici. Este evident că viaţa pe credit este o ultimă alternativă: omul trebuie să calculeze bine şi să ia în considerare toate riscurile înainte de a face un credit. Trebuie pornit în primul rând de la utilitatea bunului cumparat pe credit: este acesta indispensabil? Mă pot lipsi de el, am mai trăit fără el până acum, chiar nu mai pot aştepta? Trebuie apoi continuat cu soluţia plăţii: îmi permit eu să plătesc creditul? Ce se va întâmpla în cel mai nefavorabil scenariu?

De ce este nevoie de astfel de calcule şi de ce este periculos creditul? Sunt nenumarate argumente, cel mai frumos mi se pare însă argumentul Sf. Vasile cel Mare: bunul cumpărat pe credit este ca o floare străină. Te bucuri de el degeaba, căci datoria atârnă asupra capului celui îndatorat precum sabia lui Damocles, mai ales în zilele noastre. Oare păstorii noştri nu au auzit lacrimile atâtor şi atâtor români care s-au ars şi au ajuns în genunchi din cauza creditelor? Oare nimeni nu le-a spus că există cutremure financiare în fiecare zi şi nimic nu este sigur în cea ce priveşte viitorul? Dar deh, poate ei ştiu mai bine, poate că astfel Dumnezeu va avea grijă şi nu va lasă să se facă totul praf, ca nu cumva să pună bancherii mâna pe bunurile Bisericii, că la greci le-au bătut apropouri că ar fi bine să vândă ceva insule ca să scape de datorii.

Cât despre alte aspecte ale îndatoririi, ar fi multe de zis. Cel mai mult mă şochează graba de a face această catedrală dacă oamenii nu pot acum sau nu vor să ajute la realizarea ei. Pe lângă faptul că oamenii nu pot fi forţaţi să cumpere ceva -vezi falimentul tentativei de a impune abonamentele la ziarul Lumina -, riscurile asociate unui credit şi momentul alegerii acestei soluţii, tocmai când la oameni li se taie salariile, denotă cred eu ruptura care există între patriarh şi credincioşi, faptul că nu înţelege nimic din suferinţa şi necazurile oamenilor, dar nici nu înţelege valoarea faptei bune făcuta cu inima bună. Cum vor ajuta oamenii dacă nu au putut până acum şi dacă salariile o să le fie micşorate cu 25%? Şi asta deocamdată.

Dacă ei aveau bani şi doreau ca această catedrală să fie construită, cu siguranţă ajutau. Îmi spunea o doamnă din Cluj că atunci când greco-catolicii au reuşit prin instanţă judecătorească să fure ortodocşilor clădirea unei biserici ortodoxe, credincioşii acelei biserici s-au mobilizat şi au făcut una şi mai frumoasă chiar peste stradă. Unde este credinţă şi oamenii au posibilitatea, bisericile se construiesc, mai devreme sau mai târziu, dar niciodată când oamenii sunt strânşi cu uşa. Personal am avut o experienţă foarte interesantă acum peste 10 ani, când părintele din parohie, m-a trimis împreună cu cântăreţul ca să strângem bani pentru construirea bisericii. Umblam zilnic prin blocuri, băteam din uşă în uşă şi ceream contribuţia pentru biserică. Fiind o parohie mare, am umblat mult. A fost o experienţă foarte interesantă pentru mine şi am învăţat nenumărate lucruri, cunoscând în primul rând românul smerit de cartier, sărac şi liniştit, dar dornic să ajute totuşi, chiar dacă nu este “practicant”. Am intrat în casă la mulţi oameni, am văzut credinţa sinceră a multora şi dorinţa ca să se mişte totuşi ceva la construcţia bisericii. Mai ales cei săraci dădeau şi mai ales cei smeriţi. Mulţi, trecând prin ispite şi conflicte cu oameni ai bisericii, ne goneau şi ne apostrofau că mai aveam tupeu să le cerem bani. Dar mulţi ajutau şi unii chiar ne primeau în casă să ne servească cu ceva, deşi părintele nu era cu noi, doar dascălul şi cu mine, un necunoscut.

Nădăjduiesc însă că Dumnezeu nu va ajuta ca această catedrală să se construiască. Nu din răutate sau din habotnicie spun aceasta, ci din pură frică şi un amar gust de respingere faţă de idee şi faţă de “concept”. Poate şi citirea profeţiilor Sf. Lavrentie de Cernigov m-a afectat, dar nu doar ale lui:

Vine timpul, şi nu e departe, povestea stareţul, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale bisericilor, cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea împărăţiei lui antihrist şi el va fi pus împărat.

Astăzi l-am ascultat pe presedintele Băncii Centrale Europene împingând încă un pas ideea că pentru ieşirea din criză avem nevoie de o mai mare “integrare” europeană. Nu doar prin el şi nu doar o singură dată în criza asta se face apel ca să renunţăm la şi mai multe componente ale statului naţional, ca … să ieşim din criză. Moneda globală există deja pe hartie, mai trebuie câteva cutremure ca să fie implementată.

Cred că ar fi bine să ne preocupăm mai mult de bisericile din inimile noastre. Dacă criza duhovnicească va continua mai multă vreme, chiar dacă criza economică va trece, e posibil să trăim pe bune sfârşitul, căci se pare că acesta este preagătit, doar să piară credinţa noastră că în rest totul e gata.