-
Jurnal saptamanal - 13/52Acum 2 zile
-
Valeriu Gafencu- o biografieAcum 2 luni
-
-
Cum se tratează dușmaniiAcum 2 ani
-
 |
Ceva despre vise
7/29/2010 | 
Publicat de
admin
Părintele Arsenie BocaVisele sunt de mai multe feluri.
Sunt câteva vise pomenite în Scriptură şi cu tâlcuirea lor.
Dintre visele noastre însă, nu luăm de bune decât pe acelea care duc la pocăinţă. Căci dacă am da importanţă viselor în general, ele s-ar înmulţi şi ne-ar trage spre a asculta mai mult de vise decât de mintea trează şi povăţuitorii rânduiţi. Preţuind în ascuns visele noastre, am apuca uşor pe calea amăgirilor şi a părerii ascunse că „am avea dar”.
Sunt însă de obicei visele supărătoare, amestecate cu patimi ale firii omeneşti, care numai atâta importanţă au, că ne arată gunoaiele, încă nemăturate din fire, care mai stau dosite prin ungherele subconştientului, unde mai găsesc şi alte imagini măturate de conştiinţă, şi, în timpul somnului se asociază în mod bizar şi alcătuiesc un film al visului, în care, tendinţele respinse de conştiinţă, iar acum conştiinţa fiind inactivă, se satisfac în fantezia visului.
Tendinţele respinse se satisfac în fantezie şi în timpul de veghe. (Aşa se întâmplă că unii iau „gândurile” – iluziile, jocul fanteziei – drept realitate şi se comportă faţă de ele ca faţă de o realitate „adevărată”: suferind, bucurându-se, deznădăjduind, după caz. Aşa fac copiii, dar şi cei rămaşi cu simţul critic la o mentalitate copilărească.
Visul rămâne întrucâtva şi în starea de veghe – după măsura memoriei sau după intensitatea cu care a avut loc.
Viclenia patimilor e aceea de-a te „învăţa la lucrul oprit”, ca să-ţi încovoaie mintea ca şi în starea de veghe să-ţi „împlineşti visurle”.
Visele, prin urmare, sunt viaţa noastră fără control – stadiul nostru fără logică.
Când însă nu avem altă dorinţă şi ideal mai mare decât cea după Dumnezeu se face o nouă ordine şi în împărăţia visului.
Sunt câteva vise pomenite în Scriptură şi cu tâlcuirea lor.
Dintre visele noastre însă, nu luăm de bune decât pe acelea care duc la pocăinţă. Căci dacă am da importanţă viselor în general, ele s-ar înmulţi şi ne-ar trage spre a asculta mai mult de vise decât de mintea trează şi povăţuitorii rânduiţi. Preţuind în ascuns visele noastre, am apuca uşor pe calea amăgirilor şi a părerii ascunse că „am avea dar”.
Sunt însă de obicei visele supărătoare, amestecate cu patimi ale firii omeneşti, care numai atâta importanţă au, că ne arată gunoaiele, încă nemăturate din fire, care mai stau dosite prin ungherele subconştientului, unde mai găsesc şi alte imagini măturate de conştiinţă, şi, în timpul somnului se asociază în mod bizar şi alcătuiesc un film al visului, în care, tendinţele respinse de conştiinţă, iar acum conştiinţa fiind inactivă, se satisfac în fantezia visului.
Tendinţele respinse se satisfac în fantezie şi în timpul de veghe. (Aşa se întâmplă că unii iau „gândurile” – iluziile, jocul fanteziei – drept realitate şi se comportă faţă de ele ca faţă de o realitate „adevărată”: suferind, bucurându-se, deznădăjduind, după caz. Aşa fac copiii, dar şi cei rămaşi cu simţul critic la o mentalitate copilărească.
Visul rămâne întrucâtva şi în starea de veghe – după măsura memoriei sau după intensitatea cu care a avut loc.
Viclenia patimilor e aceea de-a te „învăţa la lucrul oprit”, ca să-ţi încovoaie mintea ca şi în starea de veghe să-ţi „împlineşti visurle”.
Visele, prin urmare, sunt viaţa noastră fără control – stadiul nostru fără logică.
Când însă nu avem altă dorinţă şi ideal mai mare decât cea după Dumnezeu se face o nouă ordine şi în împărăţia visului.
Etichete:
Despre educaţia şi creşterea copiilor în familie
Deoarece în principal educaţia copiilor se face în mediul familial, pentru că familia este locul firesc al educaţiei şi exercită mare influenţă în educaţie şi apoi în viaţa copilului de aceea trebuie să începem studiind scopul căsătoriei. Sfântul Hrisostom susţine că scopul căsătoriei nu este exclusiv naşterea copiilor. Este şi acela unul din scopurile căsătoriei, de vreme ce Dumnezeu de la început a spus primilor oameni “creşteţi şi înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul”.
Scrie Sfântul Părinte: “A fost dată desigur căsătoria şi pentru crearea de copii, dar mult mai mult ca să stingă înfierbântarea firii”. Concis, după, Sfântul Hrisostom “două sunt raţiunile pentru care a fost introdusă căsătoria, ca să ne înţelepţim şi ca să devenim părinţi. Dintre acestea două, are întâietate raţiunea înţelepciunii. Pentru că deoarece a fost creată dorinţa, a fost creată şi căsătoria ca să elimine excesul”.
Prezenţa copiilor în familie
Deoarece copiii sunt fructul dragostei şi al unităţii soţilor, de aceea prezenţa lor în familie crează bucurie. Este semnificativ, conform cu cele pe care le-am spus mai înainte, copiii nu vor părinţi pătimaşi, aceştia care au patima iubirii de sine şi vor să se intereseze numai de ei înşişi şi nu vor să se supună eforturilor şi privaţiunilor instruirii copiilor. “Toţi, ştiu, spune Sfântul Părinte, că aceştia care sunt stăpâniţi de această patimă consideră ca o povară şi bătrâneţea tatălui lor, iar faptul de a avea copii, fapt plăcut şi râvnit de către toţi, îl consideră ca o sarcină grea şi insuportabilă. Mulţi, aşadar, din această cauză au preferat neprocrearea şi au scos din uz natura lor, nu prin faptul că omoară copiii care s-au născut, ci prin aceea că nici măcar nu îngăduie ca aceştia să vină la viaţă”. Existenţa copiilor este fericire pentru părinţi. Putem să vedem aici trei mari binefaceri.
Prima că copiii, fiind rosul dragostei părinţilor, leagă încă mai mult pe soţi. “Copilul care se naşte este un fel de pod care uneşte părinţii. Astfel, trei trupuri devin unul, deoarece copilul leagă pe cei doi părinţi”. În continuare, foloseşte trei exemple ca să lămurească acest lucru. Exemplu podului care uneşte două cetăţi pe care le desparte râul, exemplul gâtului care leagă capul cu restul trupului şi exemplul dansului, unde sunt uniţi toţi dansatorii şi este creat un cerc. Astfel copilul uneşte soţii şi prezenţa lor îi bucură. Este o verigă unificatoare care dezvăluie şi măreşte unitatea soţilor.
A doua binefacere este că copiii sunt o mângâiere pentru moarte. Toţi cunoaştem tulburătorul simţământ al morţii. Îndată ce ne gândim la moartea noastră ne cuprinde anxietatea, zbuciumul, teama şi durerea. Simţim că vine ceasul să plecăm din viaţa aceasta. Însă prezenţa copiilor ne dă simţământul continuăriii vieţii. Acest lucru, desigur era în deosebi în Vechiul Testament, în care nu exista încă speranţa învierii pe care a adus-o în lume Hristos. “Deoarece nu exista încă speranţa învierii, ci moartea stăpânea şi aceia care mureau credeau că sunt pierduţi când plecau din viaţa prezentă, Dumnezeu a dat mângâierea copiilor, încât să rămână aceştia icoane însufleţite ale acelora care mureau şi neamul nostru să se păstreze, şi acestora care urmează să moară şi rudelor lor să le fie mângâiere”. Desigur, astăzi în epoca creştină s-au schimbat lucrurile, deoarece avem speranţa existenţei noastre personale după moarte şi nădejdea învierii. Dar, socotesc, simţământul că copii constituie mângâiere şi într-un oarecare fel, o depăşire a morţii, deoarece vor continua viaţa noastră, există şi predomină în gândirea multor oameni.
A treia binefacere este că părinţi sunt binecuvântaţi prin prezenţa copiilor, îndeosebi când sunt crescuţi în armonie şi când, primind o bună educaţie, trăiesc o viaţă bună socială şi familială. Sfântul Părinte observă: “Dacă oamenii care fac statui de regi şi zugrăvesc chipuri, primesc o atât de mare preţuire, noi care împodobim icoana domnească (pentru că omul este chip al lui Dumnezeu) nu ne vom desfăta de bunuri nemăsurate din moment ce îl redăm după asemănare? Pentru că acest lucru înseamnă asemănător, virtutea sufletului, când educăm copiii noştri să fie buni, să nu se mânie, să fie îngăduitori. Toate acestea sunt indicii ale lui Dumnezeu, când educăm copiii noştri să facă binefaceri, să fie iubitori de oameni, când îi educăm să dispreţuiască cele prezente”.
Acest pasaj arată că educaţia copiilor, după Sfântul Hrisostom şi toată tradiţia Bisericii, este creşterea lor după Dumnezeu, este să semene cu Dumnezeu. Să devină după asemănarea lui Dumnezeu. Când scopul acesta al educaţiei este atins, atunci sunt binecuvântaţi şi părinţii. Fireşte, această binecuvântarea nu porneşte numai de la oameni, ci în principal de la Dumnezeu. Nu este mică cinste să fie învrednicit cineva să treacă pe copiii lui în Împărăţia Cerurilor şi să-i facă sfinţi. Şi cunoaştem bine că sfinţii sunt în plus oameni comunitari. Aceştia constituie ipostaza fiecărui popor şi în general a omenirii. Viaţa unui popor este o legătură a existeţei şi prezenţei sfinţilor, a oamenilor îndumnezeiţi care dobândesc experienţa lui Dumnezeu. Aceştia schimbă şi istoria popoarelor.
Desigur, Sfântul Părinte nu subestimează faptul că este dificilă educaţia şi creşterea copiilor, că este o lucrare laboriosă. Nu este un utopist, un moralist sau un visător. Ca părinte spiritual cunoaşte efortul creşterii copiilor: “Este un lucru chinuitor să ai copii, dar mai mult necaz provoacă să nu ai deloc; pentru că în ultima situaţie căsătoria este fără scop, în timp ce în prima oricine suportă o amară robie. Când copilul este bonav frica pe care o provoacă nu este puţină. Dacă moare înainte de vremea lui, suferinţa pe care o produce nu are mângâiere. În fiecare stadiu al creşterii copiilor există diferite îngrijorări din cauza lor şi multe temeri şi chinuri”. Dar munca chinuitoare este înveselită de multele binefaceri ale existenţei şi creşterii copiilor.
Scrie Sfântul Părinte: “A fost dată desigur căsătoria şi pentru crearea de copii, dar mult mai mult ca să stingă înfierbântarea firii”. Concis, după, Sfântul Hrisostom “două sunt raţiunile pentru care a fost introdusă căsătoria, ca să ne înţelepţim şi ca să devenim părinţi. Dintre acestea două, are întâietate raţiunea înţelepciunii. Pentru că deoarece a fost creată dorinţa, a fost creată şi căsătoria ca să elimine excesul”.
Prezenţa copiilor în familie
Deoarece copiii sunt fructul dragostei şi al unităţii soţilor, de aceea prezenţa lor în familie crează bucurie. Este semnificativ, conform cu cele pe care le-am spus mai înainte, copiii nu vor părinţi pătimaşi, aceştia care au patima iubirii de sine şi vor să se intereseze numai de ei înşişi şi nu vor să se supună eforturilor şi privaţiunilor instruirii copiilor. “Toţi, ştiu, spune Sfântul Părinte, că aceştia care sunt stăpâniţi de această patimă consideră ca o povară şi bătrâneţea tatălui lor, iar faptul de a avea copii, fapt plăcut şi râvnit de către toţi, îl consideră ca o sarcină grea şi insuportabilă. Mulţi, aşadar, din această cauză au preferat neprocrearea şi au scos din uz natura lor, nu prin faptul că omoară copiii care s-au născut, ci prin aceea că nici măcar nu îngăduie ca aceştia să vină la viaţă”. Existenţa copiilor este fericire pentru părinţi. Putem să vedem aici trei mari binefaceri.
Prima că copiii, fiind rosul dragostei părinţilor, leagă încă mai mult pe soţi. “Copilul care se naşte este un fel de pod care uneşte părinţii. Astfel, trei trupuri devin unul, deoarece copilul leagă pe cei doi părinţi”. În continuare, foloseşte trei exemple ca să lămurească acest lucru. Exemplu podului care uneşte două cetăţi pe care le desparte râul, exemplul gâtului care leagă capul cu restul trupului şi exemplul dansului, unde sunt uniţi toţi dansatorii şi este creat un cerc. Astfel copilul uneşte soţii şi prezenţa lor îi bucură. Este o verigă unificatoare care dezvăluie şi măreşte unitatea soţilor.
A doua binefacere este că copiii sunt o mângâiere pentru moarte. Toţi cunoaştem tulburătorul simţământ al morţii. Îndată ce ne gândim la moartea noastră ne cuprinde anxietatea, zbuciumul, teama şi durerea. Simţim că vine ceasul să plecăm din viaţa aceasta. Însă prezenţa copiilor ne dă simţământul continuăriii vieţii. Acest lucru, desigur era în deosebi în Vechiul Testament, în care nu exista încă speranţa învierii pe care a adus-o în lume Hristos. “Deoarece nu exista încă speranţa învierii, ci moartea stăpânea şi aceia care mureau credeau că sunt pierduţi când plecau din viaţa prezentă, Dumnezeu a dat mângâierea copiilor, încât să rămână aceştia icoane însufleţite ale acelora care mureau şi neamul nostru să se păstreze, şi acestora care urmează să moară şi rudelor lor să le fie mângâiere”. Desigur, astăzi în epoca creştină s-au schimbat lucrurile, deoarece avem speranţa existenţei noastre personale după moarte şi nădejdea învierii. Dar, socotesc, simţământul că copii constituie mângâiere şi într-un oarecare fel, o depăşire a morţii, deoarece vor continua viaţa noastră, există şi predomină în gândirea multor oameni.
A treia binefacere este că părinţi sunt binecuvântaţi prin prezenţa copiilor, îndeosebi când sunt crescuţi în armonie şi când, primind o bună educaţie, trăiesc o viaţă bună socială şi familială. Sfântul Părinte observă: “Dacă oamenii care fac statui de regi şi zugrăvesc chipuri, primesc o atât de mare preţuire, noi care împodobim icoana domnească (pentru că omul este chip al lui Dumnezeu) nu ne vom desfăta de bunuri nemăsurate din moment ce îl redăm după asemănare? Pentru că acest lucru înseamnă asemănător, virtutea sufletului, când educăm copiii noştri să fie buni, să nu se mânie, să fie îngăduitori. Toate acestea sunt indicii ale lui Dumnezeu, când educăm copiii noştri să facă binefaceri, să fie iubitori de oameni, când îi educăm să dispreţuiască cele prezente”.
Acest pasaj arată că educaţia copiilor, după Sfântul Hrisostom şi toată tradiţia Bisericii, este creşterea lor după Dumnezeu, este să semene cu Dumnezeu. Să devină după asemănarea lui Dumnezeu. Când scopul acesta al educaţiei este atins, atunci sunt binecuvântaţi şi părinţii. Fireşte, această binecuvântarea nu porneşte numai de la oameni, ci în principal de la Dumnezeu. Nu este mică cinste să fie învrednicit cineva să treacă pe copiii lui în Împărăţia Cerurilor şi să-i facă sfinţi. Şi cunoaştem bine că sfinţii sunt în plus oameni comunitari. Aceştia constituie ipostaza fiecărui popor şi în general a omenirii. Viaţa unui popor este o legătură a existeţei şi prezenţei sfinţilor, a oamenilor îndumnezeiţi care dobândesc experienţa lui Dumnezeu. Aceştia schimbă şi istoria popoarelor.
Desigur, Sfântul Părinte nu subestimează faptul că este dificilă educaţia şi creşterea copiilor, că este o lucrare laboriosă. Nu este un utopist, un moralist sau un visător. Ca părinte spiritual cunoaşte efortul creşterii copiilor: “Este un lucru chinuitor să ai copii, dar mai mult necaz provoacă să nu ai deloc; pentru că în ultima situaţie căsătoria este fără scop, în timp ce în prima oricine suportă o amară robie. Când copilul este bonav frica pe care o provoacă nu este puţină. Dacă moare înainte de vremea lui, suferinţa pe care o produce nu are mângâiere. În fiecare stadiu al creşterii copiilor există diferite îngrijorări din cauza lor şi multe temeri şi chinuri”. Dar munca chinuitoare este înveselită de multele binefaceri ale existenţei şi creşterii copiilor.
din "Psihoterapia Ortodoxă"
Autor: Mitropolitul Hierotheos Vlachos
Autor: Mitropolitul Hierotheos Vlachos
Mihai Eminescu despre învăţământ, finanţe, agricultură, industrie, comerţ şi transport
ÎNVĂŢĂMÂNTUL
Învăţătorii, care nici nu ştiu a scrie bine, dau în mâna copiilor cărţi pe care nici ei nu le înţeleg. Multe sunt plagiate neruşinate de pe cărţi străine, cu atât mai scandalos cu cât plagiatorii s-au dispensat până şi de cunoştinţa elementară a limbii române, dând textele într-o formă nemistuită şi necorectă, proprie a nimici simţul logic al şcolarilor.
Aceştia, când au ajuns la capăt cu învăţătura, rămân cu capul plin de cunoştiinţe al căror înţeles nu l-au ştiut niciodată şi de care nu se pot folosi în niciun fel.
Rămân, astfel. cu zilele încurcate, tăind câinilor frunză, până ce, prin intrigi şi umiliri care le pervertesc caracterul, ajung persoane publice, spre a continua, asupra generaţiei viitoare, sistemul de stricare a minţii şi a inimii.(...)
Şcoala n-ar trebui să fie o magazie de cunoştiinţe străine, ci o gimnastică a întregii individualităţi a omului. Elevul nu un hamal care-şi încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, sub care geme, ci un om care-şi exercită toate puterile inteligenţei, întărindu-şi aparatul intelectual şi ridicându-şi, totodată, nivelul moral.
FINANŢELE
La noi sporirea veniturilor statului înseamnă, totdeauna, diminuarea veniturilor fiecărei gospodării private. Dările se percep nu din prisosul producţiunii, ci din necesităţile primare ale claselor de jos, din plata muncii zilnice. De aceea, mărirea contribuţiilor instituite de stat este echivalentă cu mărirea mizeriei populaţiei. Într-un stat agricol, retragerea din circulaţia monetară a metalelor preţioase nu-i decât un plan de a strânge în tezaurul Băncii Cebtrale a tot ce-i aur şi argint şi a da ţării, în schimb, hârtiuţe frumos tipărite.
Lupta dintre bani şi moşie este atât de intensivă încât capitalul bănesc, această putere esenţial cosmopolită, ameninţă a supune cu desăvâtşire forma a doua, iar supuind-o, ea va dicta în stat, va imprima caracterul său organizării sociale şi organizării muncii, va deveni măsura caracterului, a naţionalităţii, a idealurilor acelora care cer sacrificii ce produc inegalitatea; patria va deveni un hotel şi naţionalitatea o marfă.
AGRICULTURA
Aproape singurul producător în ţara noastră e ţăranul. Susţinerea întregii xenocraţii se traduce în muncă ţărănească, în bir plătit de ţăran în sute de forme. Regimul inuman de muncă îi subminează însăşi substanţa biologică şi conduce la degenerarea clasei ţărăneşti.
INDUSTRIA
Un popor se creşte prin industrie proprie. Naţia agricolă e expusă de a fi exploatată de vecinul industrial. Dependenţa economică o atrage după sine pe cea politică. La noi industria este slab dezvoltată şi se confruntă cu un proces de înstrăinarea amplă.
Neapărat trebuie să devenim naţie industrială, măcar pentru trebuinţele noastre. Manufactura dispare, precum dispar la noi pe zi ce merge industria de casă şi meseriile, şi unde creşte necesitatea de a exporta produsele într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie, iar averea scade an de an, scăzând necontenit şi valoarea omului, care devine, din ce în ce mai mult, sclavul aproapelui său.
COMERŢUL
Este folositor în măsura în care sporeşte puterea de muncă şi aptitudinile poporului. Altfel, este nociv. Modul de efectuare a liberalizării industriei şi a comerţului a facilitat, cu concursul statului român, preluarea lor de către străini în detrimentul elementului românesc. Aplicarea, în relaşiile comerciale cu străinătatea, a politticii liberului schimb este complet contraproductivă pentru interesele unei ţări agricole - cum e România. De aceea, ţara noastră trebuie să instituie taxe vamale prohibitive ci, simultan, să încurajeze producătorii interni în realizarea de produse manufacturate.
TRANSPORTUL
Cheltuielile de transport, transmisiunea şi repartiţia productelor scad valoarea acestora, păgubind, astfel, şi pe producător şi pe consumator. Cu cât aceste cheltuieli se suprimă, câştigul amândorura creşte. Cu cât mai multe kile de grâu produci, folosul e mmai mare. Cu câz sunt mai numeroşi kilometrii de-a lungul cărora trebuie să le transporţi, cu atât paguba e mai însemnată. Pentru o ţară agricolă, care importă fabricate şi exportă materii brute, comunicaţia cu străinătatea e pernicioasă.
Învăţătorii, care nici nu ştiu a scrie bine, dau în mâna copiilor cărţi pe care nici ei nu le înţeleg. Multe sunt plagiate neruşinate de pe cărţi străine, cu atât mai scandalos cu cât plagiatorii s-au dispensat până şi de cunoştinţa elementară a limbii române, dând textele într-o formă nemistuită şi necorectă, proprie a nimici simţul logic al şcolarilor.
Aceştia, când au ajuns la capăt cu învăţătura, rămân cu capul plin de cunoştiinţe al căror înţeles nu l-au ştiut niciodată şi de care nu se pot folosi în niciun fel.
Rămân, astfel. cu zilele încurcate, tăind câinilor frunză, până ce, prin intrigi şi umiliri care le pervertesc caracterul, ajung persoane publice, spre a continua, asupra generaţiei viitoare, sistemul de stricare a minţii şi a inimii.(...)
Şcoala n-ar trebui să fie o magazie de cunoştiinţe străine, ci o gimnastică a întregii individualităţi a omului. Elevul nu un hamal care-şi încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, sub care geme, ci un om care-şi exercită toate puterile inteligenţei, întărindu-şi aparatul intelectual şi ridicându-şi, totodată, nivelul moral.
FINANŢELE
La noi sporirea veniturilor statului înseamnă, totdeauna, diminuarea veniturilor fiecărei gospodării private. Dările se percep nu din prisosul producţiunii, ci din necesităţile primare ale claselor de jos, din plata muncii zilnice. De aceea, mărirea contribuţiilor instituite de stat este echivalentă cu mărirea mizeriei populaţiei. Într-un stat agricol, retragerea din circulaţia monetară a metalelor preţioase nu-i decât un plan de a strânge în tezaurul Băncii Cebtrale a tot ce-i aur şi argint şi a da ţării, în schimb, hârtiuţe frumos tipărite.
Lupta dintre bani şi moşie este atât de intensivă încât capitalul bănesc, această putere esenţial cosmopolită, ameninţă a supune cu desăvâtşire forma a doua, iar supuind-o, ea va dicta în stat, va imprima caracterul său organizării sociale şi organizării muncii, va deveni măsura caracterului, a naţionalităţii, a idealurilor acelora care cer sacrificii ce produc inegalitatea; patria va deveni un hotel şi naţionalitatea o marfă.
AGRICULTURA
Aproape singurul producător în ţara noastră e ţăranul. Susţinerea întregii xenocraţii se traduce în muncă ţărănească, în bir plătit de ţăran în sute de forme. Regimul inuman de muncă îi subminează însăşi substanţa biologică şi conduce la degenerarea clasei ţărăneşti.
INDUSTRIA
Un popor se creşte prin industrie proprie. Naţia agricolă e expusă de a fi exploatată de vecinul industrial. Dependenţa economică o atrage după sine pe cea politică. La noi industria este slab dezvoltată şi se confruntă cu un proces de înstrăinarea amplă.
Neapărat trebuie să devenim naţie industrială, măcar pentru trebuinţele noastre. Manufactura dispare, precum dispar la noi pe zi ce merge industria de casă şi meseriile, şi unde creşte necesitatea de a exporta produsele într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie, iar averea scade an de an, scăzând necontenit şi valoarea omului, care devine, din ce în ce mai mult, sclavul aproapelui său.
COMERŢUL
Este folositor în măsura în care sporeşte puterea de muncă şi aptitudinile poporului. Altfel, este nociv. Modul de efectuare a liberalizării industriei şi a comerţului a facilitat, cu concursul statului român, preluarea lor de către străini în detrimentul elementului românesc. Aplicarea, în relaşiile comerciale cu străinătatea, a politticii liberului schimb este complet contraproductivă pentru interesele unei ţări agricole - cum e România. De aceea, ţara noastră trebuie să instituie taxe vamale prohibitive ci, simultan, să încurajeze producătorii interni în realizarea de produse manufacturate.
TRANSPORTUL
Cheltuielile de transport, transmisiunea şi repartiţia productelor scad valoarea acestora, păgubind, astfel, şi pe producător şi pe consumator. Cu cât aceste cheltuieli se suprimă, câştigul amândorura creşte. Cu cât mai multe kile de grâu produci, folosul e mmai mare. Cu câz sunt mai numeroşi kilometrii de-a lungul cărora trebuie să le transporţi, cu atât paguba e mai însemnată. Pentru o ţară agricolă, care importă fabricate şi exportă materii brute, comunicaţia cu străinătatea e pernicioasă.
din revista Atitudini nr.11
Din minunile Sfântului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310-1406)
Deci, după cea de tot săvârşire şi întemeiere întru toate a acestor sânte mânăstiri Vodiţa şi Tismeana, străbătând vestea în toate părţile în ţeara acesta şi peste munţi în Ardeal, şi într'alte părţi şi preste Dunărea în taotă ţeara Serbiei, şi în alte părţi pentru buna orînduială a tagmei monachiceşci, si a altor orândueli, plăcute auzului omenesc, la carele dorea mântuirea din tot sufletul, precum s'a zis şi mai sus, foarte mulţi locuitori şi călugări cu viaţă înbunătă-ţită s’a adunat întru amendouă mânăstirile, cu care călugării şi fraţii în Christos locuind Sântul în Sânta mânăstire Tismeana ; iar în sânta monăstire Vodiţa Ieromonachul Agaton, de mai sus zis. Şi vieţuind sântu pre plăcere Dumnezeească, ca vieţuire de obştie, kip şi pildă de fapte bune, într'amândouă mânăstirile tuturor făcându-se, pre toţi la calea mântuirei povăţuindu-i, i-a îndreptat. Şi luând sântul de la Dumnedeu dar, de facere de minuni şi putere asupra duchurilor celor necurate, precum s’a zis mai sus, multe şi nenumărate minuni a făcut, cât a trăit în viaţă, izgonind dracii din oameni şi tămăduind tot feliliul de boale şi neputinţe. Şi zic, că şi în foc a intrat şi a eşit ne-vevătămat, cât nici de chainele lui nici de părul capului lui nu s’a atins focul.
Eră pentru intrarea în foc se zice aşa, că străbătând auzul prin toate părţile pentru darul lui Dumnezeu al facerilor de minuni, ce se făcea prin sfântul, a mers auzul şi vestirea până la Jicmond împăratul Romei şi Craiul Ungariei cel mai sus zis. Şi că acest împărat, având o fecioară o rudenie a sa de aproape, alt zic că o fiică a lui, ce se bântuia de duch necurat şi multă vreme mai 'nainte prin doftori şi prin alte meşteşuguri vrăjitoresci keltuia averea sa, şi n'a putut. nimic de ase tămădui, apoi aducându-şi aminte de auzul şi vestirea minunilor lui Dumnezeu, ce se făcea prin sântul, izgonirea duchurilor necurate din oameni şi tămăduirea a tot felul de boale şi neputinţe, s’a aprins cu râvnă, că nu numai cu auzul să audă, ci şi cu okii să vază, a trimis oameni împărătesci, ca să aducă pre sântul acolo la împărăţie, unde era rudenia sa cea bolnavă, ca să o tămăduiască de duchul cel necurat ,ce o bântuia, iară sântul, fiind atuncea bolanv şi nepututincios foarte pentru bătrâneţe, n'a putut merge pentru neputinţa slăbiciunei bătrâneţilor şi a boalei, ce era atuncea bolnav, din iconomia lui Dumnezeu. Eră trimişii întorceându-se, deşerţi la Impăratul şi spuindu'i de această, că n'a putut veni, nu s’a mâniat asupra sântului, ci mai cu râvnă şi cu durere aprinzându-se, ca să vadă pre sântul, n'a socotit mărimea împărătescă, şi depărtarea locului, şi osteneala drumului, ci luându-şi pre rudenia sa cea bolnavă, a venit la sânta mânăstire Tismeana, împreună şi cu alţii din cei mai credincioşi ai lui, domni boieri, căpitani, şi câţi-va ostaşi. Iară precum că a fost adevărată venirea în mânăstire a numitului împărat Jicmond, se dă adeverată încredinţare din zicerea de mai sus a perilipsului chrisovului său, că s’a dat în Tismeana ne dând de ştire sântului, pentru venirea lui la mânăstire, şi cum s'a apropiat, şi a dat de apa râului Tismenii, şi a început a întra pe valea sântei mânăstiri, îndată şi duchul cel necurat din rudenia împăratului a început a striga, că nu poate de a mai merge de aice înainte, căci îl arde focul Dumnezeirei al darului sântului duch, ce locueşce în răul bătrân Nicodim de la Pişători. Şi aşa strigând duchul cel. necurat şi scrişnind cu dinţii, făcănd spume şi scuturându'o, o a trântit jos, şi lâsându o ca pre o moartă a eşit dintr'ânsa, pre care toţi cei-ce era împreună cu ea, o socotia că a murit, ci nu după mult ceas s’a sculat sănătoasă, mulţumind şi slăvind pre Iisus Christos, Dumnezeu cel adevărat, şi pre prea curata lui Maică, pururea fecioarei Maria, si pre bătrânul Nicodim, ce prin rugăciunile lui zice, ca s'a mântuit de duchul cel necurat. Şi văzând Impăratul şi cei împreună cu el aceasta înfricoşată şi mare minune, pre toţi i-a cuprins frică şi spaimă, şi mirându-se, zicea cu un glas toţi, cum dracul, cât s’a apropiat de locaşul acelui om Nicodim, pre carele l'a numit rău bătrân, n'a putut merge mai mult, nici a mai lăcui în fecioară, dară când ar fi fost de faţă acel om, ce ar fi fost. Şi aşa înspăimântaţi pentru minune, şi cu bucurie pentru tămăduirea fecioarei, au mers în mânăstire, dară sântul mai 'nainte cunoscând cu duchul tămăduirea şi izgonirea duchului cel necurat din fecioară, şi venirea împăratului în mânăstire, a poruncit preuţilor şi diaconilor de s'a îmbrăcat în sântele odăjdii, asemine şi sântul îmbrăcându-se, a luat sânta Evangelie, iar preuţii sânte cruci, şi diaconii, lumini aprinse, si cădelniţi cu tămâe în mâini, şi fâcând litie, cu toţi părinţii şi fraţii leremonachi, şi monachii, au eşit înaintea împăratului, de l'au întîmpinat şi l'au primit în sânta mânăstire, cu mare cinste. Dar împăratul mai nainte până a nu intra în mânăstire, dăduse poruncă la toţi ai săi, ca niminea să nu scoată grai din gură în mânăstire, pentru tămăduirea fecioarei de Duchul cel necurat. Deci a zis Sântul cătră Împăratul, mai la urmă, după alte multe cuvinte duchovniceşci de mântuire : Să trăecşci întru mulţi ani împărate, şi te bucură, dând slavă şi mulţămită pre Milostivului Dumnezeu, cel a tot puternic, şi crede din tot sufletul către Mântuitoriul nostru Iisus Christos, fiiul lui Dumnezeu cel adevărat, şi precuratei Născetoarei de Dumnezeu, pururea fecioarei Mariei Maicei sale, stăpâna nostră cea pre milostivă, carea a tămăduit şi-a izgonit pre dracul din fecioara rudenia ta.
Eră pentru intrarea în foc se zice aşa, că străbătând auzul prin toate părţile pentru darul lui Dumnezeu al facerilor de minuni, ce se făcea prin sfântul, a mers auzul şi vestirea până la Jicmond împăratul Romei şi Craiul Ungariei cel mai sus zis. Şi că acest împărat, având o fecioară o rudenie a sa de aproape, alt zic că o fiică a lui, ce se bântuia de duch necurat şi multă vreme mai 'nainte prin doftori şi prin alte meşteşuguri vrăjitoresci keltuia averea sa, şi n'a putut. nimic de ase tămădui, apoi aducându-şi aminte de auzul şi vestirea minunilor lui Dumnezeu, ce se făcea prin sântul, izgonirea duchurilor necurate din oameni şi tămăduirea a tot felul de boale şi neputinţe, s’a aprins cu râvnă, că nu numai cu auzul să audă, ci şi cu okii să vază, a trimis oameni împărătesci, ca să aducă pre sântul acolo la împărăţie, unde era rudenia sa cea bolnavă, ca să o tămăduiască de duchul cel necurat ,ce o bântuia, iară sântul, fiind atuncea bolanv şi nepututincios foarte pentru bătrâneţe, n'a putut merge pentru neputinţa slăbiciunei bătrâneţilor şi a boalei, ce era atuncea bolnav, din iconomia lui Dumnezeu. Eră trimişii întorceându-se, deşerţi la Impăratul şi spuindu'i de această, că n'a putut veni, nu s’a mâniat asupra sântului, ci mai cu râvnă şi cu durere aprinzându-se, ca să vadă pre sântul, n'a socotit mărimea împărătescă, şi depărtarea locului, şi osteneala drumului, ci luându-şi pre rudenia sa cea bolnavă, a venit la sânta mânăstire Tismeana, împreună şi cu alţii din cei mai credincioşi ai lui, domni boieri, căpitani, şi câţi-va ostaşi. Iară precum că a fost adevărată venirea în mânăstire a numitului împărat Jicmond, se dă adeverată încredinţare din zicerea de mai sus a perilipsului chrisovului său, că s’a dat în Tismeana ne dând de ştire sântului, pentru venirea lui la mânăstire, şi cum s'a apropiat, şi a dat de apa râului Tismenii, şi a început a întra pe valea sântei mânăstiri, îndată şi duchul cel necurat din rudenia împăratului a început a striga, că nu poate de a mai merge de aice înainte, căci îl arde focul Dumnezeirei al darului sântului duch, ce locueşce în răul bătrân Nicodim de la Pişători. Şi aşa strigând duchul cel. necurat şi scrişnind cu dinţii, făcănd spume şi scuturându'o, o a trântit jos, şi lâsându o ca pre o moartă a eşit dintr'ânsa, pre care toţi cei-ce era împreună cu ea, o socotia că a murit, ci nu după mult ceas s’a sculat sănătoasă, mulţumind şi slăvind pre Iisus Christos, Dumnezeu cel adevărat, şi pre prea curata lui Maică, pururea fecioarei Maria, si pre bătrânul Nicodim, ce prin rugăciunile lui zice, ca s'a mântuit de duchul cel necurat. Şi văzând Impăratul şi cei împreună cu el aceasta înfricoşată şi mare minune, pre toţi i-a cuprins frică şi spaimă, şi mirându-se, zicea cu un glas toţi, cum dracul, cât s’a apropiat de locaşul acelui om Nicodim, pre carele l'a numit rău bătrân, n'a putut merge mai mult, nici a mai lăcui în fecioară, dară când ar fi fost de faţă acel om, ce ar fi fost. Şi aşa înspăimântaţi pentru minune, şi cu bucurie pentru tămăduirea fecioarei, au mers în mânăstire, dară sântul mai 'nainte cunoscând cu duchul tămăduirea şi izgonirea duchului cel necurat din fecioară, şi venirea împăratului în mânăstire, a poruncit preuţilor şi diaconilor de s'a îmbrăcat în sântele odăjdii, asemine şi sântul îmbrăcându-se, a luat sânta Evangelie, iar preuţii sânte cruci, şi diaconii, lumini aprinse, si cădelniţi cu tămâe în mâini, şi fâcând litie, cu toţi părinţii şi fraţii leremonachi, şi monachii, au eşit înaintea împăratului, de l'au întîmpinat şi l'au primit în sânta mânăstire, cu mare cinste. Dar împăratul mai nainte până a nu intra în mânăstire, dăduse poruncă la toţi ai săi, ca niminea să nu scoată grai din gură în mânăstire, pentru tămăduirea fecioarei de Duchul cel necurat. Deci a zis Sântul cătră Împăratul, mai la urmă, după alte multe cuvinte duchovniceşci de mântuire : Să trăecşci întru mulţi ani împărate, şi te bucură, dând slavă şi mulţămită pre Milostivului Dumnezeu, cel a tot puternic, şi crede din tot sufletul către Mântuitoriul nostru Iisus Christos, fiiul lui Dumnezeu cel adevărat, şi precuratei Născetoarei de Dumnezeu, pururea fecioarei Mariei Maicei sale, stăpâna nostră cea pre milostivă, carea a tămăduit şi-a izgonit pre dracul din fecioara rudenia ta.
Minunea purceilor gătiţi
Si auzind împăratul pre Sântul mai nainte spuindu'i tămăduirea rudeniei sale, s’a mirat întru sine, zicând către ai săi, cum, nefiind de faţă şi ne-spuindu-i niminea, şcie acesta cele, ce s'au făcut nouă pre cale? Apoi şezend Impăratul în mânăstire câte-va zile, şi văzând tămăduirile bolnavilor, ce cu darul lui Dumnezeu să făcea prin Sântul, a voit să, cerce pre Sântul, să vadă, poate face şi alte feliuri de faceri de minimi, s'au numai tămăduirile boalelor si izgonirea duchurilor poate, care pentru întâia cercare se zice aşa, că aducend Impăratului atuncea aice în mânăstire oare'şi-cine, nişce purceluşi mici, ne fiind faţă Sântul, î-a dat la bucătarul său să'i gătească, şi să'i pue acoperiţi pe masă, şi fiind atuncea şi Sântul cu Impăratul la masă, a zis Împăratul cătră Sântul, blagosloveşce părinte aceste bucate de peşce păstrăv. Eră Sântul cunoscând cu duchul, ca nu este peşce, ci carne, adecă purcei gătiţi, a zis cătră Împăratul, să trăeşci Împărate la mulţi ani, eu cunosc, că nu este peşce, ci după cuvântul Impărăţiei tale, facăsă peşce, precum ai zis, şi blagoslovind Sântul, făcând semnul sântei cruci de asupra acelor bucate, o minune! când le-au descoperit în toate s'a aflat peşce păstrăv, iar nu purcei, precum se pusese în tipsii. Şi văzând Împăratul şi toţi, ce era împreună cu dînsul o minune ca aceia, mirându-se sta înspăimântaţi. Iară sântul, după acesta a făcut cuvănt către Împăratul şi către cei împreună cu dînsul, pentru sânta şi drepta credinţă a Christianilor celor drept credincioşi, şi pentru darul facerilor de minuni, ce se dă dela Dumnezeu tuturor christianilor, celor drept credincioşi, ce se tem de Dumnezeu şi 'l iubesc din tot sufletul, şi păzesc poruncile lui.
Atuncea Impăratul au zis către sântul aşa, eu părinte am auzit, că scrie prin scripturile vostre, că mulţi cu acea credinţă, precum înveţi tu, au intrat prin foc şi nu i-a vătămat nimic, cât nici de chaine, nici de părul lor nu s'a atins focul, aceiaşi voiescu eu, ca să faci şi tu aşa, de a trece prin foc. De nu te va vătăma nici pre tine focul, precum pre aceia, apoi şi eu voiu crede, precum şi voi credeţi, şi voiţi primi drepta credinţă, şi ori-ce mi vei zice pentru credinţă te voi asculta, şi toate le voiu face. Iar neputând a face aceasta, urgie şi pedeapsă mare va fi asupra ta, şi asupra tuturor celor ce locuesc în mânăstirile tale, vrend Împăratul cu aceasta a doua oară ispitire şi a înfricoşa pe sântul. Iar sântul de aceasta netemându-se, a zis către Împăratul, ca să'i dea soroc până a doua-zi, şi dându-i-se a petrecut întru acea zi şi noapte în post, în privighere, şi în rugăciune către Dumnezeu şi către prea curata lui Maică, iar adoua-zi sântul puind nedejdea spre ajutorul darului facerilor de minuni al prea Milostivului Dumnezeu, a poruncitu, să facă foc mare, în mijlocul mânăstirei înaintea sântei biserici, şi făcăndu-se focul a intrat sântul în Biserică în sântul altar, şi s’a înbrăcat în sântele veştminte cele preotesci, asemenea a poruncit Ierodiaconului ucenicului său să se înbrace în cele diaconeşci şi să ia cădelniţa cu tămâe, şi crucea în mână. Luând sântul sânta Evangelie şi crucea în mână. Si mergend unde era focul făcut foarte mare, a poruncit diaconului să cădească focul de trei ori, înprejur şi căduidul a zis către sântul. Blagosloveşce stăpâne. Iar sântul blagoslovind, şi însemnând cruce de trei ori, asupra focului cu sânta cruce, şi însemnându-se şi pre sine cu semnul sântei cruci, a poruncit şi diaconului să vie după sine. Şi o minune! focul cel atâta de mare era asemenea celui din câmpul Deirea dela Vavilon. Cum sântul cu piciorul în foc au păşit, văpaia focului în două s'a desfăcut, cale sântului făcând, şi când în mijlocul văpăii era, mai mult de cât, un sfert de ceas şedea. Şi aşa împreună cu diaconul său, în numele prea sântei Treimi, in trei rânduri intrând şi eşind, a remas nevetămat, încă nici de chaine, nici de părul capului lor nu s’a atins focul, care pre toţi cel-ce de departe privea, îi dogorea şi 'i ardea.
Mânăstirea Tismana
Atuncea împăratul şi cu toţi al lui, ce era împreună cu-el, văzând acesta mare şi înfricoşată minune, ce s’a făcut prin sântul cu puterea lui Dumnezeu, cu darul sântului Duch, a căzut la picioarele Sântului, cerend ertăciune. Iar sântul cu duchul blăndeţelor ertându’i şi blagoslovindu'i mult i-a învăţat, pentru a numai ispiti puterea lui Dumnezeu şi darul sântului Duch al facerilor de minuni, care se face prin oamenii cei drept credincioşi, precum i s’a mai zis, pentru ca să nu le vie asupra, prin slobodirea Dumnezeiască, vre o pedepsă de duchuri necurate, mai rea, de cât la fecioara cea tămăduită, care s'au zis mai sus. Iară împăratul şi cei împreună cu dânsul, înspăimântându-se şi înfricoşindu-se pentru aceasta foarte, şi umilindu-se de învăţăturile Sântului cele duchovniceşci, a primit sânta şi dreapta credinţă, şi prin punerea mâinilor Sântului, împăratul şi toţi cei împreună cu el, ai lui miniştri şi cei-lalţi sântului botez desăvârşit sau învrednicit, şi zic unii că împăratului la sântul botez numele de Matei i sa pus; cu toate că în chrisoavele lui cele de la sânta mânăstire, pentru întărirea moşielor, şi a satelor şi a altor dreptăţi, pentru credinţă, şi aşezămenturi de ale sântei mânăstiri, Jigmond se numeşce, precum sau zis mai sus. far care, chrisovu ce scrie, că sau dat în Tismeana, se înţelege, ca după facerile de minuni ale sântului, şi după ce aţi primit împăratul sântul botez, l'au dat sântei monăstiri. Iar într'alte istorii ale scrierii anilor împăraţilor Romei, Sigizmond îi zice. Dar într'un sicriaşi de argint, în carele ieste sântul deget al sântului, împreună cu alte sânte părticele de sânte Moaşte, ce s'au scris mai sus, în care sicriaşi, ieste scris kipul sântului în argint, cu toate, minunile seale, dela naştere până la pristăvire. Adecă Naşterea sântului, sântul botez, primirea cinului călugăriei, primirea chirotoniei diaconiei, şi a preoţiei, şederea cu împăratul la masă, trecerea prin foc, pristăvirea, adecă îngroparea în morment. Iar la capul împăratului, unde şeade cu sântul la masă, ieste scris Matiaşi Impăratul, şi acest sicriaşi ieste făcut cu keltuiala lui Nicodim Ierodiaconul, la anii de la facere (1601). Să găseşce scris în condica mânăstirei Coziei un chrisov, cel dă aceştii monăstiri un Mateiaşi, Craiul Ungariei dela Buda la anii dela Christos, (1473), care se vede, că a fost cu mulţi ani mai în urma Sântului aceasta. Iar sântul după ducerea împăratului din mânăstire, şi alte multe ne numărate minuni au mai făcut, cât a mai trăit în viaţă cu puterea lui Christos Dumnezeu. Şi fiind atuncea foarte bătrân, precum s’a zis şi mai sus, a voit, ca cea-laltă rămăşiţă a vieţii sale să o petreacă în linişce, şi mai cu plăcere Dumnezeiască, a trimis de a kiemat pre Ieromonachul Agaton, ce era orânduit purtător de grijă în locul său, la mânăstirea Voditii, şi i-a încredinţat şi sânta mânăstirea acesta Tismeana, de a fi în locul său următor, şi purtător de grijă, adecă Egumen preste amendouă sântele mânăstiri, Vodiţa şi Tismeana. (Şi această diadochie a părintelui Agaton, se adeverează întâi dintr'o carte fără leat a lui Marelui Mircea V'oevod, feciorul Radului Voevod Negru, în care carte scrie cătră toţi locuitorii moşielor, acestor două sânte mânăstiri, ce era daţi spre poşluşanic, zicându-le aşa, şi precum aţi avut întru cinste pre popa Nicodim, adecă pre sântul aseminea să cinstiţi, şi să ascultaţi pre popa Kir Agaton, cât ca pre faţa mea aşijderea, şi toţi fraţii, adecă Părinţii călugări din mânăstire. In-tr'alt kip să nu cutezaţi a face, după porunca Domniei mele. Şi mult învăţându-lu pentru cele duchovniceşci, orândueli ale sântelor mânăstiri şi cum să se poarte cu părinţii, şi cu fraţii întru dragoste cu toţii, dela mic până la mare, şi cum să primiască pre cei călători, şi pre cei bolnavi să'i caute, s'a suit în peştera cea mai de sus zisă, în care a găsit şarpele, care este deasupra de mânăstire în peatră, care peşteră o avea gătită de mai nainte, de când venise aice pentru trebuinţa liniştirii sale, precum se vede până astăzi cu zidire în faţă, căci adeseori şi mai nainte se suia şi se liniştea într’însa, şi suindu-se s'au dat pre sine spre linişce desăvârşită, petrecând numai cu unul Dumnezeu prin post şi privegheri de toată noaptea, şi în rugăciuni prin plecări de genuki, şi vărsări de lacrimi necontenite, cătră prea milostivul Mântuitorul nostru Iisus Christos, pentru mântuirea sa şi a tuturor drept credincioşilor christiani, si numai din Sâmbătă în Sâmbătă spre Duminecă şi la praznice împărăteşci, se pogora de era noaptea cu părinţii la utrenie, şi la privigheri de toată noaptes, şi a doa-zi la slujba sântei, şi D-zeeşcei liturgii, slujea cu părinţii sobor de se împărtăşa, cu prea sântele şi de viaţă făcătoare taine ale Mântuitorului nostru Iisus Christos si după săvârşirea sântei D-zeeşcei liturgii, pre mulţi din cei bolnavi şi neputincioşi, şi pre cei munciţi de duchuri necurate, ce să afla veniţi, în sfânta mouăstire, cu credinţa pentru tămăduire prin punerea mâinelor, şi prin sântele seale rugăciuni, îi tămăduia, iar alţii, ce venea mai cu credinţă, şi cu fierbinte dragoste către sântul, numai cât se atingeau de imbrăcămintele cele preoţeşti, când sluja Sântul si era cu sântele daruri, la sânta şi D-zeeasca liturgie la văchodul cel mare, se tămăduea de boalele şi neputinţele lor, iar după tămăduirea bolnavilor, intra Sântul cu adunarea părinţilor la masa cea de obşte de mânca puţin din toate, ce se găsea puse pe masă, întru slava lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Christos, si a prea sântei stăpânei noastre născătoarei de Dumnezeu pururea fecioarei Mariei Maicei seale, şi după scularea dela masă, lua puţină pâine şi apă, şi degrab se suia la peşteră, şi aşa într'acest feli de liniştită viaţă, a petrecut ca la patru cinci ani mai bine.
Apoi din descoperire Dumnezeească, cunoscend sântul mai nainte, că i-s’a apropiat sânta şi fericita mutarea sa cătră Domnul, şi aproape fiind sântul şi D-zeescul praznic al naşterii Domnului şi mântuitorului nostru Iisus Christos, s'a pogorât din peşceră în mânăstire şi a petrecut în post în privighere, în rugăciune, în totă noaptea aceia a privigherii praznicului. Cu adunarea a tot soborul părinţilor în biserică, cât şi la sânta şi Dumnezeeasca liturgie slujind cu soboru s'a înpărtaşit cu sântul trup, si sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Christos. Iar după săvârşirea sântei şi D-zeeşcii liturgii, a mers la masa de obşte cu toată adunarea părinţilor şi a fraţilor din mânăstire şi acelor, ce se sichastrea la linişte în pustietate, fiind că aşa era obiceiul, precum şi până astazi vin cei de pre la skituri, duminicile, şi la praznicile cele mari împărăteşci, şi gustând foarte puţin din cele, ce se afla la masa bucate, iar sculânduse dela masă, a făcut cuvântu pentru mântuire, învăţând pre toţi de obşce cu cuvinte duchovniceşci, cum se vieţuiască în monăstire până în sfârşitul vieţii, întru unire şi dragoste unul cu altul, în smerenie duchovnicescă, în supunere şi în ascultare, până la moarte ascultând pre mai marele lor, ca pre însuşi Christos Dumnezeu ; si nimic al său sa voaescă a fi, şi toate de obşce, la toţi să fie, până la acu, şi la aţă, şi mai vârtos să urmeze toţi aşezământului, ce l’a lăsat prin scris a se ţine nestrămutat, dacă cu adevărat voiesc a se mântui de vrăjmaşul dracul, şi după sfârşit a dobândi viaţa de veci.
Care acest aşezământ al sântului, ce l'au făcut şi lăsat în scris mânăstirilor sale, Vodiţa şi Tismeana, se adiverează mai întâi din Chrisovele ctitoriceşci, precum s’a zis mai sus, adecă nici să se strice cinul şi orânduiala lui Nicodim, adecă a Sântului, şi porunca Domniei mele adecă a D-lor, care a întărit aşezământul sântului. Iar mai pre urmă se adeverează mai pre, larg din cărţile Patriercheşci, ce s’au făcut, cu mari legături şi afurisanie, din porunca Domnilor strănepoţi ai Domnilor ctitori de mai sus zişi şi de Mitropoliţii ţărei. După ce s’a răpus dela mânăstire cartea cu aşezământul sântului. Ci după acesta învăţătură le-a arătat, că i-s’a apropiat sântul şi fericitul sfârşit al vieţii lui cei trecetoare din moarte la viaţă, care viaţă din pruncie până acum o a dorit, precum cerbul cel însetat de izvoarele apelor, aşa şi sântul până la săvârşit. Apoi mergând în kilia sa de mai nainte egumenescă, şi pe toţi la sine kiemându-i de rând, câte pre unul, tuturor le-a dat părintesca blagoslovenie, şi sărutarea cea mai de pre urmă şi întru aceeaşi războlindu-se oareşi-ce de boală, după fireasca datorie, a doua-ăi în 26 zile ale lunii lui Decembrie prin, neîncetatele sele rugăciuni s’a dat sântul său suflet, în prea sânte mâinele prea doritului său stăpân, Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Christos, pre carele din pruncie dintru începutul vârstei sele cei tinere până la săvârşitul vieţii din tot sufletul l'a iubit.
Atuncea Impăratul au zis către sântul aşa, eu părinte am auzit, că scrie prin scripturile vostre, că mulţi cu acea credinţă, precum înveţi tu, au intrat prin foc şi nu i-a vătămat nimic, cât nici de chaine, nici de părul lor nu s'a atins focul, aceiaşi voiescu eu, ca să faci şi tu aşa, de a trece prin foc. De nu te va vătăma nici pre tine focul, precum pre aceia, apoi şi eu voiu crede, precum şi voi credeţi, şi voiţi primi drepta credinţă, şi ori-ce mi vei zice pentru credinţă te voi asculta, şi toate le voiu face. Iar neputând a face aceasta, urgie şi pedeapsă mare va fi asupra ta, şi asupra tuturor celor ce locuesc în mânăstirile tale, vrend Împăratul cu aceasta a doua oară ispitire şi a înfricoşa pe sântul. Iar sântul de aceasta netemându-se, a zis către Împăratul, ca să'i dea soroc până a doua-zi, şi dându-i-se a petrecut întru acea zi şi noapte în post, în privighere, şi în rugăciune către Dumnezeu şi către prea curata lui Maică, iar adoua-zi sântul puind nedejdea spre ajutorul darului facerilor de minuni al prea Milostivului Dumnezeu, a poruncitu, să facă foc mare, în mijlocul mânăstirei înaintea sântei biserici, şi făcăndu-se focul a intrat sântul în Biserică în sântul altar, şi s’a înbrăcat în sântele veştminte cele preotesci, asemenea a poruncit Ierodiaconului ucenicului său să se înbrace în cele diaconeşci şi să ia cădelniţa cu tămâe, şi crucea în mână. Luând sântul sânta Evangelie şi crucea în mână. Si mergend unde era focul făcut foarte mare, a poruncit diaconului să cădească focul de trei ori, înprejur şi căduidul a zis către sântul. Blagosloveşce stăpâne. Iar sântul blagoslovind, şi însemnând cruce de trei ori, asupra focului cu sânta cruce, şi însemnându-se şi pre sine cu semnul sântei cruci, a poruncit şi diaconului să vie după sine. Şi o minune! focul cel atâta de mare era asemenea celui din câmpul Deirea dela Vavilon. Cum sântul cu piciorul în foc au păşit, văpaia focului în două s'a desfăcut, cale sântului făcând, şi când în mijlocul văpăii era, mai mult de cât, un sfert de ceas şedea. Şi aşa împreună cu diaconul său, în numele prea sântei Treimi, in trei rânduri intrând şi eşind, a remas nevetămat, încă nici de chaine, nici de părul capului lor nu s’a atins focul, care pre toţi cel-ce de departe privea, îi dogorea şi 'i ardea.
Mânăstirea Tismana Atuncea împăratul şi cu toţi al lui, ce era împreună cu-el, văzând acesta mare şi înfricoşată minune, ce s’a făcut prin sântul cu puterea lui Dumnezeu, cu darul sântului Duch, a căzut la picioarele Sântului, cerend ertăciune. Iar sântul cu duchul blăndeţelor ertându’i şi blagoslovindu'i mult i-a învăţat, pentru a numai ispiti puterea lui Dumnezeu şi darul sântului Duch al facerilor de minuni, care se face prin oamenii cei drept credincioşi, precum i s’a mai zis, pentru ca să nu le vie asupra, prin slobodirea Dumnezeiască, vre o pedepsă de duchuri necurate, mai rea, de cât la fecioara cea tămăduită, care s'au zis mai sus. Iară împăratul şi cei împreună cu dânsul, înspăimântându-se şi înfricoşindu-se pentru aceasta foarte, şi umilindu-se de învăţăturile Sântului cele duchovniceşci, a primit sânta şi dreapta credinţă, şi prin punerea mâinilor Sântului, împăratul şi toţi cei împreună cu el, ai lui miniştri şi cei-lalţi sântului botez desăvârşit sau învrednicit, şi zic unii că împăratului la sântul botez numele de Matei i sa pus; cu toate că în chrisoavele lui cele de la sânta mânăstire, pentru întărirea moşielor, şi a satelor şi a altor dreptăţi, pentru credinţă, şi aşezămenturi de ale sântei mânăstiri, Jigmond se numeşce, precum sau zis mai sus. far care, chrisovu ce scrie, că sau dat în Tismeana, se înţelege, ca după facerile de minuni ale sântului, şi după ce aţi primit împăratul sântul botez, l'au dat sântei monăstiri. Iar într'alte istorii ale scrierii anilor împăraţilor Romei, Sigizmond îi zice. Dar într'un sicriaşi de argint, în carele ieste sântul deget al sântului, împreună cu alte sânte părticele de sânte Moaşte, ce s'au scris mai sus, în care sicriaşi, ieste scris kipul sântului în argint, cu toate, minunile seale, dela naştere până la pristăvire. Adecă Naşterea sântului, sântul botez, primirea cinului călugăriei, primirea chirotoniei diaconiei, şi a preoţiei, şederea cu împăratul la masă, trecerea prin foc, pristăvirea, adecă îngroparea în morment. Iar la capul împăratului, unde şeade cu sântul la masă, ieste scris Matiaşi Impăratul, şi acest sicriaşi ieste făcut cu keltuiala lui Nicodim Ierodiaconul, la anii de la facere (1601). Să găseşce scris în condica mânăstirei Coziei un chrisov, cel dă aceştii monăstiri un Mateiaşi, Craiul Ungariei dela Buda la anii dela Christos, (1473), care se vede, că a fost cu mulţi ani mai în urma Sântului aceasta. Iar sântul după ducerea împăratului din mânăstire, şi alte multe ne numărate minuni au mai făcut, cât a mai trăit în viaţă cu puterea lui Christos Dumnezeu. Şi fiind atuncea foarte bătrân, precum s’a zis şi mai sus, a voit, ca cea-laltă rămăşiţă a vieţii sale să o petreacă în linişce, şi mai cu plăcere Dumnezeiască, a trimis de a kiemat pre Ieromonachul Agaton, ce era orânduit purtător de grijă în locul său, la mânăstirea Voditii, şi i-a încredinţat şi sânta mânăstirea acesta Tismeana, de a fi în locul său următor, şi purtător de grijă, adecă Egumen preste amendouă sântele mânăstiri, Vodiţa şi Tismeana. (Şi această diadochie a părintelui Agaton, se adeverează întâi dintr'o carte fără leat a lui Marelui Mircea V'oevod, feciorul Radului Voevod Negru, în care carte scrie cătră toţi locuitorii moşielor, acestor două sânte mânăstiri, ce era daţi spre poşluşanic, zicându-le aşa, şi precum aţi avut întru cinste pre popa Nicodim, adecă pre sântul aseminea să cinstiţi, şi să ascultaţi pre popa Kir Agaton, cât ca pre faţa mea aşijderea, şi toţi fraţii, adecă Părinţii călugări din mânăstire. In-tr'alt kip să nu cutezaţi a face, după porunca Domniei mele. Şi mult învăţându-lu pentru cele duchovniceşci, orândueli ale sântelor mânăstiri şi cum să se poarte cu părinţii, şi cu fraţii întru dragoste cu toţii, dela mic până la mare, şi cum să primiască pre cei călători, şi pre cei bolnavi să'i caute, s'a suit în peştera cea mai de sus zisă, în care a găsit şarpele, care este deasupra de mânăstire în peatră, care peşteră o avea gătită de mai nainte, de când venise aice pentru trebuinţa liniştirii sale, precum se vede până astăzi cu zidire în faţă, căci adeseori şi mai nainte se suia şi se liniştea într’însa, şi suindu-se s'au dat pre sine spre linişce desăvârşită, petrecând numai cu unul Dumnezeu prin post şi privegheri de toată noaptea, şi în rugăciuni prin plecări de genuki, şi vărsări de lacrimi necontenite, cătră prea milostivul Mântuitorul nostru Iisus Christos, pentru mântuirea sa şi a tuturor drept credincioşilor christiani, si numai din Sâmbătă în Sâmbătă spre Duminecă şi la praznice împărăteşci, se pogora de era noaptea cu părinţii la utrenie, şi la privigheri de toată noaptes, şi a doa-zi la slujba sântei, şi D-zeeşcei liturgii, slujea cu părinţii sobor de se împărtăşa, cu prea sântele şi de viaţă făcătoare taine ale Mântuitorului nostru Iisus Christos si după săvârşirea sântei D-zeeşcei liturgii, pre mulţi din cei bolnavi şi neputincioşi, şi pre cei munciţi de duchuri necurate, ce să afla veniţi, în sfânta mouăstire, cu credinţa pentru tămăduire prin punerea mâinelor, şi prin sântele seale rugăciuni, îi tămăduia, iar alţii, ce venea mai cu credinţă, şi cu fierbinte dragoste către sântul, numai cât se atingeau de imbrăcămintele cele preoţeşti, când sluja Sântul si era cu sântele daruri, la sânta şi D-zeeasca liturgie la văchodul cel mare, se tămăduea de boalele şi neputinţele lor, iar după tămăduirea bolnavilor, intra Sântul cu adunarea părinţilor la masa cea de obşte de mânca puţin din toate, ce se găsea puse pe masă, întru slava lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Christos, si a prea sântei stăpânei noastre născătoarei de Dumnezeu pururea fecioarei Mariei Maicei seale, şi după scularea dela masă, lua puţină pâine şi apă, şi degrab se suia la peşteră, şi aşa într'acest feli de liniştită viaţă, a petrecut ca la patru cinci ani mai bine.
Apoi din descoperire Dumnezeească, cunoscend sântul mai nainte, că i-s’a apropiat sânta şi fericita mutarea sa cătră Domnul, şi aproape fiind sântul şi D-zeescul praznic al naşterii Domnului şi mântuitorului nostru Iisus Christos, s'a pogorât din peşceră în mânăstire şi a petrecut în post în privighere, în rugăciune, în totă noaptea aceia a privigherii praznicului. Cu adunarea a tot soborul părinţilor în biserică, cât şi la sânta şi Dumnezeeasca liturgie slujind cu soboru s'a înpărtaşit cu sântul trup, si sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Christos. Iar după săvârşirea sântei şi D-zeeşcii liturgii, a mers la masa de obşte cu toată adunarea părinţilor şi a fraţilor din mânăstire şi acelor, ce se sichastrea la linişte în pustietate, fiind că aşa era obiceiul, precum şi până astazi vin cei de pre la skituri, duminicile, şi la praznicile cele mari împărăteşci, şi gustând foarte puţin din cele, ce se afla la masa bucate, iar sculânduse dela masă, a făcut cuvântu pentru mântuire, învăţând pre toţi de obşce cu cuvinte duchovniceşci, cum se vieţuiască în monăstire până în sfârşitul vieţii, întru unire şi dragoste unul cu altul, în smerenie duchovnicescă, în supunere şi în ascultare, până la moarte ascultând pre mai marele lor, ca pre însuşi Christos Dumnezeu ; si nimic al său sa voaescă a fi, şi toate de obşce, la toţi să fie, până la acu, şi la aţă, şi mai vârtos să urmeze toţi aşezământului, ce l’a lăsat prin scris a se ţine nestrămutat, dacă cu adevărat voiesc a se mântui de vrăjmaşul dracul, şi după sfârşit a dobândi viaţa de veci.
Care acest aşezământ al sântului, ce l'au făcut şi lăsat în scris mânăstirilor sale, Vodiţa şi Tismeana, se adiverează mai întâi din Chrisovele ctitoriceşci, precum s’a zis mai sus, adecă nici să se strice cinul şi orânduiala lui Nicodim, adecă a Sântului, şi porunca Domniei mele adecă a D-lor, care a întărit aşezământul sântului. Iar mai pre urmă se adeverează mai pre, larg din cărţile Patriercheşci, ce s’au făcut, cu mari legături şi afurisanie, din porunca Domnilor strănepoţi ai Domnilor ctitori de mai sus zişi şi de Mitropoliţii ţărei. După ce s’a răpus dela mânăstire cartea cu aşezământul sântului. Ci după acesta învăţătură le-a arătat, că i-s’a apropiat sântul şi fericitul sfârşit al vieţii lui cei trecetoare din moarte la viaţă, care viaţă din pruncie până acum o a dorit, precum cerbul cel însetat de izvoarele apelor, aşa şi sântul până la săvârşit. Apoi mergând în kilia sa de mai nainte egumenescă, şi pe toţi la sine kiemându-i de rând, câte pre unul, tuturor le-a dat părintesca blagoslovenie, şi sărutarea cea mai de pre urmă şi întru aceeaşi războlindu-se oareşi-ce de boală, după fireasca datorie, a doua-ăi în 26 zile ale lunii lui Decembrie prin, neîncetatele sele rugăciuni s’a dat sântul său suflet, în prea sânte mâinele prea doritului său stăpân, Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Christos, pre carele din pruncie dintru începutul vârstei sele cei tinere până la săvârşitul vieţii din tot sufletul l'a iubit.
De aici puteţi descărca cele aproape 80 de pagini despre viaţa Sfântului Nicodim cel Sfinţit. Paginile sunt arhivate. Pentru a descărca fişierul faceţi click pe Download:
O linişte adâncă pe marea vieţii - liniştea credinţei în Dumnezeul Cel Adevărat
Cuvânt la Evanghelia umblării pe mare al Părintelui Nichifor Theotokus Arhiepiscopul Astrahanului şi Stavropolisului (†1805)
Mustrarea făcută lui Petru, pe care am auzit-o astăzi în Sfânta Evanghelie, ne dă prilejul să cercetăm cu acrivie cele despre puţina credinţă care răceşte dorinţa pentru virtute şi o pierde cu uşurinţă în volburea păcatului.
Puţin-credinciosul se deosebeşte de credincios şi de cel necredincios aşa cum apa călduţă se deosebeşte de apa fierbinte şi de apa rece. Apa călduţă are focul cuprins înăuntrul ei, dar puţin, apa fierbinte îl are mult, iara pa rece deloc. Puţin-credinciosul are credinţă, însă puţină, credinciosul are multă, în timp ce necredinciosul nu are deloc. Apa căldicică are putere, însă puţină. Apa fierbinte are multă putere, iar cea rece nu are deloc. Puţin-credinciosul are râvnă, însă foarte puţină, credinciosul are multă, iar necredinciosul nu are nimic. De aceea, necredinciosul, pentru că nu crede deloc în Dumnezeu, dispreţuieşte poruncile Lui fără nici o reţinere, pentru că nu are nici o râvnă, nui are nici o grijă pentru izbândirea virtuţii. Aceasta ne învaţă cuvântul, acest fapt ni-l arată lucrurile.
Credinţa propovăduieşte că Dumnezeu, ca fiinţă nemărginită, este pretutindeni prezent şi împlineşte toate: „De mă voi sui la cer, Tu acolo locuieşti. De mă voi coborî în iad, Tu de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.”(Ps.138, 8-10) Nici un loc, nici un timp, nici o clipită de ochi nu rămâne lipsită de prezenţa lui Dumnezeu. Credinciosul care crede acest lucru fără şovăire. Îl priveşte cu ochii credinţei pe Dumnezeul Savaot aşezat întotdeauna înaintea lui, căci îi este foarte greu să îndrăznească înaintea feţei lui Dumnezeu să săvârşească păcatul. Cine, aflându-se înaintea împăratului pământesc, săvârşeşte, nu zic, păcatul, ci cea mai mică neorânduială ? Nimeni! Profetul David, care a avut credinţă fierbinte, zicea: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin”.(Ps. 15, 8). Din pricina aceasta, patriarhul Iosif a fugit de desfrânare şi a păzit înţelepciunea. Egipteanca destrăbălată la silit zicându-i: „Culcă-te cu mine! ” Iosif, crezând fără şovăire că Dumnezeu este înaintea lui, a respins-o cu sila, zicându-i: „Cum dar să fac eu acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu ?” (Facere 39, 7-9)
Puţin-credinciosul, deoarece cu ochii trupeşti nu priveşte că se află înaintea lui Dumnezeu, ochii sufletului său fiind înceţoşaţi şi aproape închişi din pricina puţinei lui credinţe, se cutremură cu uşurinţă şi se zdruncină din pricina vântului patimilor, iar valurile păcatului îl îneacă cu uşurinţă. Ce cugetaţi despre Iuda Iscarioteanul ? Oare acesta n-a crezut că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu ? Sigur că a crezut, pentru că, dacă n-ar fi făcut-o, nu L-ar fi urmat, nici n-ar fi devenit uceniocul Lui. A crezut dar puţin, a crezut, însă a ezitat, şi de aceea puţina lui credinţă a stins-o patima iubirii de arginţi şi, astfel, din ucenic a devenit trădător. Şi Eva a avut credinţă în Dumnezeu, dar credinţa ei era puţină şi căldicică. Dumnezeu i-a zis acesteia şi lui Adam: „În ziua în care veţi mânca din acesta, cu moarte veţi muri !” Şarpele i-a spus invers, adică: „Nu veţi muri, ci veţi fi ca Dumnezeu”(Facere 2,17; 3, 4-5). Aceasta a crezut mai mult cuvintelor şarpelui, decât cuvintelor lui Dumnezeu. Când puţina ei credinţă s-a concretizat în păcatul neascultării, a golit-o de harul dumnezeiesc şi a izgonit-o în pământ străin.
Lucrarea virtuţii a fost dispreţuită cu desăvârşire, frâul păcatului s-a pierdut şi fiecare dintre noi, fără nici o reţinere şi teamă, săvârşeşte orice fel de păcat. „Toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut, nu mai este cel ce face binele, nu mai este nici unul”(Ps. 52, 4). Cui se datorează aceasta? Puţinei credinţe. Deci ziceţi: cum suntem puţin-credincioşi? Noi în fiecare zi citim şi propovăduim simbolul credinţei. În fiecare zi strigăm cu glas mare: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al pământului” şi toate celelalte pe care le conţine Crezul. Deci, suntem puţin credincioşi, fraţilor, faptele şi nu cuvintele sunt dovada credinţei, aşa cum ne-a învăţat Iacov, ruda Domnului, cel inspirat de Dumnezeu. El zice: „Arată-mi credinţa ta din faptele tale şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele”(Iacob 2, 18). Ce credinţă arată însă faptele noastre? Acestea arată vădit că suntem puţin credincioşi, şi nu cuvintele, ci faptele propovăduiesc că avem puţină credinţă în Dumnezeu.
Dumnezeu ne porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri: ”Eu vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” (Matei 5, 44). Dumnezeu porunceşte zicând: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce va vatămă şi vă prigonesc”(Matei 5, 44). Le făgăduieşte celor care-i iubesc pe vrăjmaşii lor şi le fac bine multe răsplătiri: „Şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt.”(Luca 6, 35). În afară de aceasta, ne vesteşte că El se îngrijeşte pentru răzbunarea celor care ne nedreptăţesc, făgăduieşte să le dea înapoi cuvenita pedeapsă: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Romani 12, 19). Lumea sfătuieşte invers, ea ne spune: aleargă şi vatămă cât poţi pe vrăjmaşul tău, pentru că dacă îl ierţi fără cuvenita răzbunare îţi pierzi demnitatea, toţi te dispreţuiesc, se pornesc asupra ta şi te vatămă în orice chip. Şi noi ne lăsăm convinşi mai mult de sfaturile lumii decât de poruncile lui Dumnezeu, credem mai mult cuvintelor lumii decât făgăduinţelor lui Dumnezeu, căci îi urâm pe vrăjmaşii noştri şi îi duşmănim până la moarte. Şi pentru ca să ne răzbunăm pe ei folosim injurii, curse, insulte, atacuri, trădări, răni, ucideri, cele mai mari rele şi păcatele cele mai înfricoşătoare. Acestea sunt faptele credinţei? Nu! Sunt lucrările puţinei credinţe, ca să nu spun ale necredinţei. Priveşte ce au săvârşit Sfinţii Apostoli care aveau credinţă fierbinte în Hristos. Aceştia „ocărâţi fiind, binecuvântau, prigoniţi fiind, răbdau, huliţi fiind, se rugau” (I Corinteni 4, 12-13) pentru vrăjmaşii lor, să se pocăiască. Vezi din fapte ce credinţă a avut Sfântul Ştefan, primul martir, care lovit cu pietre şi-a plecat genunchii şi s-a rugat pentru cei care-l ucideau zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Şi aceasta zicând, a adormit.”(Fapte 7, 60). Dumnezeu porunceşte zicând: „Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înăuntrul vostru!”(Luca 11, 41) Hrăneşte, zice, pe cel flămând, dă-i să bea celui însetat, îmbracă-l pe cel gol, primeşte-l pe străin, cercetează-l pe bolnav, îngrijeşte-te de cel din temniţă”(Matei 25, 35). Săracul, zice el, este fratele Meu, săracul Mă reprezintă, ceea ce faci săracului, Mie îmi faci: „Amin zic vouă! Pentru că aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut!”(Matei 25, 35) El făgăduieşte celor milostivi răsplătiri însutite în lumea aceasta şi Împărăţia veşnicp în viaţa viitoare: „Însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni”(Matei 19, 29). Crezi în acestea? Da, spui tu, cred şi mărturisesc! – Bine! Dar după aceea se arată înaintea ta cel flămând, cel însetat, cel gol, cel străin, cel bolnav şi tu nu numai că-ţi întorci faţa de la el, dar de multe ori îl dispreţuieşti şi îl mustri. Acestea sunt faptele credinţei tale? Aceasta este credinţa ta? Aceasta nu este credinţă, ci puţină credinţă! Cugetul rătăcit al iubirii de argint îţi spune: „să nu dai, ca să nu devii şi tu sărac precum acela!” Dumnezeu Cel nemincinos îţi zice:”dacă dai una, primeşti înapoi o sută!” Şi tu crezi mai mult în înşelăciunea minţii tale, decât în Atotputernicul Dumnezeu.
Dacă inima mea ar fi avut credinţă cât grăuntele de muştar, m-aş fi temut de ziua Judecăţii şi de iadul care-i aşteaptă pe cei care păcătuiesc şi astfel n-aş fi întins mâinile mele la răpire şi nedreptate, aş fi fugit departe de patul străin, aş fi domolit patimile trupului meu, mi-aş fi întors ochii de la orice păcat. Dacă inima mea ar fi avut credinţă fierbinte, atât de fierbinte precum credinţa Sfinţilor, aş fi întins mâinile mele spre a face bine săracilor, aş fi cumpărat veşmântul scump al înţelepciunii, aş fi fugit de zădărnicia lumii, aş fi păzit poruncile lui Dumnezeu şi aş fi alergat fără lenevire pe calea virtuţii. Dar, la aceasta, unii răspund şi zic: Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui!” (Marcu 16, 16). Noi am crezut şi ne-am botezat, deci suntem mântuiţi. Da, într-adevăr! Dar de ce Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi l-a mustrat pe Petru pentru puţina lui credinţă? I-a zis: „Puţin credinciosule! Pentru ce te-ai îndoit?”(Matei 14, 31). L-a mustrat ca să aflăm că altceva este necredinţa şi altceva este puţina credinţă. Domnul a numit-o credinţă pe cea desăvârşită, mare, fierbinte. Şi credinţa aceasta niciodată nu este despărţită de faptele bune şi de aceea şi Iacov, ruda Domnului a zis: „Arată-mi credinţa ta din faptele tale şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele”(Iacov 2, 18). Aceasta este credinţa mântuitoare despre care Domnul a zis: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui!” Puţina credinţă este credinţa moartă şi de multe ori străină şi lipsită cu desăvârşire de fapte bune. Este cea despre care însuşi Iacov a zis: „credinţa fără fapte este moartă”(Iacov 2, 26).
Noi ne uimim şi ne mirăm că nu vedem astăzi mulţimea minunilor pe care Domnul le-a făgăduit celor care cred. El a zis: „Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.”(Marcu 16, 17-18). Cu uşurinţă însă se dezleagă mirarea şi nedumerirea pentru că Domnul a spus că aceste semne vor urma celor care cred şi nu puţin-credincioşilor. Când cei fierbinţi în credinţă erau mulţi, adică în epoca apostolilor şi în veacurile de după aceştia, atunci se întâmplau în fiecare zi nenumărate minuni. Astăzi, foarte puţini sunt cei care au credinţă fierbinte şi aproape toţi sunt puţin-credincioşi. Dacă şi astăzi însă dacă cineva are credinţă cât un grăunte de muştar, „va zice muntelui acesta: mută-te acolo! Şi se va muta.”(Matei 17, 20). Aşadar, mulţimea minunilor a încetat, pentru că s-a stins fierbinţeala credinţei, pentru că aşa cum atunci apostolii L-au întrebat pe Domnul: „noi de ce n-am putut să scoatem demonul?”, El le-a răspuns: „pentru puţina voastră credinţă!”, adică „pentru puţina noastră credinţă”(Matei 17, 19-20). Pentru că apostolii nu erau puţin credincioşi, ci încă nedesăvârşiţi în credinţă.(Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu).
Aşadar, fraţilor, vedeţi că puţina credinţă este rădăcina tuturor relelor, iar credinţa este rădăcina oricărei virtuţi şi fapte bune? Dacă voieşte, poate. Credinţa duce la virtute şi virtutea înfierbântă credinţa. Deci, fă-te blând, smerit, iubitor de dreptate, milostiv, înţelept, îndelung-răbdător, „înţelept ca şarpele şi blând ca porumbelul”(Matei 10, 16), „milostiv precum Tatăl tău Cel din Ceruri”(Luca 6,36). Acestea aprind în inima omului acel foc, adică credinţa pe care Hristos a venit s-o aducă pe pământ (Luca 14, 49), adică în inima celor care vor crede în El.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule Unul-Născut a lui Dumnezeu, Tu eşti Dăruitorul virtuţii şi Dătătorul credinţei. Eu cred şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să-i mântuieşti pe cei păcăoşi, dintre care cel dintâi sunt eu (I Timotei 1,15), dar credinţa mea este puţină şi rece, nu este atât de fierbinte pe cât este necesar pentru mântuirea mea. Deci Ţie, Mult-Îndurate, îmi plece genunchii şi cu lacrimi strig precum tatăl copilului care avea duh mut: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!„ (Marcu 9,24)
Puţin-credinciosul se deosebeşte de credincios şi de cel necredincios aşa cum apa călduţă se deosebeşte de apa fierbinte şi de apa rece. Apa călduţă are focul cuprins înăuntrul ei, dar puţin, apa fierbinte îl are mult, iara pa rece deloc. Puţin-credinciosul are credinţă, însă puţină, credinciosul are multă, în timp ce necredinciosul nu are deloc. Apa căldicică are putere, însă puţină. Apa fierbinte are multă putere, iar cea rece nu are deloc. Puţin-credinciosul are râvnă, însă foarte puţină, credinciosul are multă, iar necredinciosul nu are nimic. De aceea, necredinciosul, pentru că nu crede deloc în Dumnezeu, dispreţuieşte poruncile Lui fără nici o reţinere, pentru că nu are nici o râvnă, nui are nici o grijă pentru izbândirea virtuţii. Aceasta ne învaţă cuvântul, acest fapt ni-l arată lucrurile.
Credinţa propovăduieşte că Dumnezeu, ca fiinţă nemărginită, este pretutindeni prezent şi împlineşte toate: „De mă voi sui la cer, Tu acolo locuieşti. De mă voi coborî în iad, Tu de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.”(Ps.138, 8-10) Nici un loc, nici un timp, nici o clipită de ochi nu rămâne lipsită de prezenţa lui Dumnezeu. Credinciosul care crede acest lucru fără şovăire. Îl priveşte cu ochii credinţei pe Dumnezeul Savaot aşezat întotdeauna înaintea lui, căci îi este foarte greu să îndrăznească înaintea feţei lui Dumnezeu să săvârşească păcatul. Cine, aflându-se înaintea împăratului pământesc, săvârşeşte, nu zic, păcatul, ci cea mai mică neorânduială ? Nimeni! Profetul David, care a avut credinţă fierbinte, zicea: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin”.(Ps. 15, 8). Din pricina aceasta, patriarhul Iosif a fugit de desfrânare şi a păzit înţelepciunea. Egipteanca destrăbălată la silit zicându-i: „Culcă-te cu mine! ” Iosif, crezând fără şovăire că Dumnezeu este înaintea lui, a respins-o cu sila, zicându-i: „Cum dar să fac eu acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu ?” (Facere 39, 7-9)
Puţin-credinciosul, deoarece cu ochii trupeşti nu priveşte că se află înaintea lui Dumnezeu, ochii sufletului său fiind înceţoşaţi şi aproape închişi din pricina puţinei lui credinţe, se cutremură cu uşurinţă şi se zdruncină din pricina vântului patimilor, iar valurile păcatului îl îneacă cu uşurinţă. Ce cugetaţi despre Iuda Iscarioteanul ? Oare acesta n-a crezut că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu ? Sigur că a crezut, pentru că, dacă n-ar fi făcut-o, nu L-ar fi urmat, nici n-ar fi devenit uceniocul Lui. A crezut dar puţin, a crezut, însă a ezitat, şi de aceea puţina lui credinţă a stins-o patima iubirii de arginţi şi, astfel, din ucenic a devenit trădător. Şi Eva a avut credinţă în Dumnezeu, dar credinţa ei era puţină şi căldicică. Dumnezeu i-a zis acesteia şi lui Adam: „În ziua în care veţi mânca din acesta, cu moarte veţi muri !” Şarpele i-a spus invers, adică: „Nu veţi muri, ci veţi fi ca Dumnezeu”(Facere 2,17; 3, 4-5). Aceasta a crezut mai mult cuvintelor şarpelui, decât cuvintelor lui Dumnezeu. Când puţina ei credinţă s-a concretizat în păcatul neascultării, a golit-o de harul dumnezeiesc şi a izgonit-o în pământ străin.
Lucrarea virtuţii a fost dispreţuită cu desăvârşire, frâul păcatului s-a pierdut şi fiecare dintre noi, fără nici o reţinere şi teamă, săvârşeşte orice fel de păcat. „Toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut, nu mai este cel ce face binele, nu mai este nici unul”(Ps. 52, 4). Cui se datorează aceasta? Puţinei credinţe. Deci ziceţi: cum suntem puţin-credincioşi? Noi în fiecare zi citim şi propovăduim simbolul credinţei. În fiecare zi strigăm cu glas mare: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al pământului” şi toate celelalte pe care le conţine Crezul. Deci, suntem puţin credincioşi, fraţilor, faptele şi nu cuvintele sunt dovada credinţei, aşa cum ne-a învăţat Iacov, ruda Domnului, cel inspirat de Dumnezeu. El zice: „Arată-mi credinţa ta din faptele tale şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele”(Iacob 2, 18). Ce credinţă arată însă faptele noastre? Acestea arată vădit că suntem puţin credincioşi, şi nu cuvintele, ci faptele propovăduiesc că avem puţină credinţă în Dumnezeu.
Dumnezeu ne porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri: ”Eu vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” (Matei 5, 44). Dumnezeu porunceşte zicând: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce va vatămă şi vă prigonesc”(Matei 5, 44). Le făgăduieşte celor care-i iubesc pe vrăjmaşii lor şi le fac bine multe răsplătiri: „Şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt.”(Luca 6, 35). În afară de aceasta, ne vesteşte că El se îngrijeşte pentru răzbunarea celor care ne nedreptăţesc, făgăduieşte să le dea înapoi cuvenita pedeapsă: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Romani 12, 19). Lumea sfătuieşte invers, ea ne spune: aleargă şi vatămă cât poţi pe vrăjmaşul tău, pentru că dacă îl ierţi fără cuvenita răzbunare îţi pierzi demnitatea, toţi te dispreţuiesc, se pornesc asupra ta şi te vatămă în orice chip. Şi noi ne lăsăm convinşi mai mult de sfaturile lumii decât de poruncile lui Dumnezeu, credem mai mult cuvintelor lumii decât făgăduinţelor lui Dumnezeu, căci îi urâm pe vrăjmaşii noştri şi îi duşmănim până la moarte. Şi pentru ca să ne răzbunăm pe ei folosim injurii, curse, insulte, atacuri, trădări, răni, ucideri, cele mai mari rele şi păcatele cele mai înfricoşătoare. Acestea sunt faptele credinţei? Nu! Sunt lucrările puţinei credinţe, ca să nu spun ale necredinţei. Priveşte ce au săvârşit Sfinţii Apostoli care aveau credinţă fierbinte în Hristos. Aceştia „ocărâţi fiind, binecuvântau, prigoniţi fiind, răbdau, huliţi fiind, se rugau” (I Corinteni 4, 12-13) pentru vrăjmaşii lor, să se pocăiască. Vezi din fapte ce credinţă a avut Sfântul Ştefan, primul martir, care lovit cu pietre şi-a plecat genunchii şi s-a rugat pentru cei care-l ucideau zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Şi aceasta zicând, a adormit.”(Fapte 7, 60). Dumnezeu porunceşte zicând: „Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înăuntrul vostru!”(Luca 11, 41) Hrăneşte, zice, pe cel flămând, dă-i să bea celui însetat, îmbracă-l pe cel gol, primeşte-l pe străin, cercetează-l pe bolnav, îngrijeşte-te de cel din temniţă”(Matei 25, 35). Săracul, zice el, este fratele Meu, săracul Mă reprezintă, ceea ce faci săracului, Mie îmi faci: „Amin zic vouă! Pentru că aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut!”(Matei 25, 35) El făgăduieşte celor milostivi răsplătiri însutite în lumea aceasta şi Împărăţia veşnicp în viaţa viitoare: „Însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni”(Matei 19, 29). Crezi în acestea? Da, spui tu, cred şi mărturisesc! – Bine! Dar după aceea se arată înaintea ta cel flămând, cel însetat, cel gol, cel străin, cel bolnav şi tu nu numai că-ţi întorci faţa de la el, dar de multe ori îl dispreţuieşti şi îl mustri. Acestea sunt faptele credinţei tale? Aceasta este credinţa ta? Aceasta nu este credinţă, ci puţină credinţă! Cugetul rătăcit al iubirii de argint îţi spune: „să nu dai, ca să nu devii şi tu sărac precum acela!” Dumnezeu Cel nemincinos îţi zice:”dacă dai una, primeşti înapoi o sută!” Şi tu crezi mai mult în înşelăciunea minţii tale, decât în Atotputernicul Dumnezeu.
Dacă inima mea ar fi avut credinţă cât grăuntele de muştar, m-aş fi temut de ziua Judecăţii şi de iadul care-i aşteaptă pe cei care păcătuiesc şi astfel n-aş fi întins mâinile mele la răpire şi nedreptate, aş fi fugit departe de patul străin, aş fi domolit patimile trupului meu, mi-aş fi întors ochii de la orice păcat. Dacă inima mea ar fi avut credinţă fierbinte, atât de fierbinte precum credinţa Sfinţilor, aş fi întins mâinile mele spre a face bine săracilor, aş fi cumpărat veşmântul scump al înţelepciunii, aş fi fugit de zădărnicia lumii, aş fi păzit poruncile lui Dumnezeu şi aş fi alergat fără lenevire pe calea virtuţii. Dar, la aceasta, unii răspund şi zic: Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui!” (Marcu 16, 16). Noi am crezut şi ne-am botezat, deci suntem mântuiţi. Da, într-adevăr! Dar de ce Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi l-a mustrat pe Petru pentru puţina lui credinţă? I-a zis: „Puţin credinciosule! Pentru ce te-ai îndoit?”(Matei 14, 31). L-a mustrat ca să aflăm că altceva este necredinţa şi altceva este puţina credinţă. Domnul a numit-o credinţă pe cea desăvârşită, mare, fierbinte. Şi credinţa aceasta niciodată nu este despărţită de faptele bune şi de aceea şi Iacov, ruda Domnului a zis: „Arată-mi credinţa ta din faptele tale şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele”(Iacov 2, 18). Aceasta este credinţa mântuitoare despre care Domnul a zis: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui!” Puţina credinţă este credinţa moartă şi de multe ori străină şi lipsită cu desăvârşire de fapte bune. Este cea despre care însuşi Iacov a zis: „credinţa fără fapte este moartă”(Iacov 2, 26).
Noi ne uimim şi ne mirăm că nu vedem astăzi mulţimea minunilor pe care Domnul le-a făgăduit celor care cred. El a zis: „Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.”(Marcu 16, 17-18). Cu uşurinţă însă se dezleagă mirarea şi nedumerirea pentru că Domnul a spus că aceste semne vor urma celor care cred şi nu puţin-credincioşilor. Când cei fierbinţi în credinţă erau mulţi, adică în epoca apostolilor şi în veacurile de după aceştia, atunci se întâmplau în fiecare zi nenumărate minuni. Astăzi, foarte puţini sunt cei care au credinţă fierbinte şi aproape toţi sunt puţin-credincioşi. Dacă şi astăzi însă dacă cineva are credinţă cât un grăunte de muştar, „va zice muntelui acesta: mută-te acolo! Şi se va muta.”(Matei 17, 20). Aşadar, mulţimea minunilor a încetat, pentru că s-a stins fierbinţeala credinţei, pentru că aşa cum atunci apostolii L-au întrebat pe Domnul: „noi de ce n-am putut să scoatem demonul?”, El le-a răspuns: „pentru puţina voastră credinţă!”, adică „pentru puţina noastră credinţă”(Matei 17, 19-20). Pentru că apostolii nu erau puţin credincioşi, ci încă nedesăvârşiţi în credinţă.(Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu).
Aşadar, fraţilor, vedeţi că puţina credinţă este rădăcina tuturor relelor, iar credinţa este rădăcina oricărei virtuţi şi fapte bune? Dacă voieşte, poate. Credinţa duce la virtute şi virtutea înfierbântă credinţa. Deci, fă-te blând, smerit, iubitor de dreptate, milostiv, înţelept, îndelung-răbdător, „înţelept ca şarpele şi blând ca porumbelul”(Matei 10, 16), „milostiv precum Tatăl tău Cel din Ceruri”(Luca 6,36). Acestea aprind în inima omului acel foc, adică credinţa pe care Hristos a venit s-o aducă pe pământ (Luca 14, 49), adică în inima celor care vor crede în El.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule Unul-Născut a lui Dumnezeu, Tu eşti Dăruitorul virtuţii şi Dătătorul credinţei. Eu cred şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să-i mântuieşti pe cei păcăoşi, dintre care cel dintâi sunt eu (I Timotei 1,15), dar credinţa mea este puţină şi rece, nu este atât de fierbinte pe cât este necesar pentru mântuirea mea. Deci Ţie, Mult-Îndurate, îmi plece genunchii şi cu lacrimi strig precum tatăl copilului care avea duh mut: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!„ (Marcu 9,24)
"Celebrităţi" sub semnul Antihristului
foto: (i)realitatea tv
Să nu ne amăgim fără rost şi să credem că un om drept şi patriot ar mai putea fi pus în structurile de conducere ale acestei ţări. Nimeni în vremurile pe care le trăim nu poate să fie lăsat la conducerea unui stat, guvern etc dacă nu se dă de partea jidovilor masoni, dacă nu este mascota lor cumpărată şi vândută, deoarece dacă va încerca să facă ceva bun pentru credinţă, tradiţie, sau orice altceva bun pentru popor va fi înlăturat printr-o metodă sau alta de strategiile acestor şacali care au pus mâna pe mass-media, educaţie şi pe multe alte structuri ale statului.
Ce fel de "celebrităţi" are lumea de azi. "Vedete" sub semnul lui Antihrist
(câteva dintre ele):
(câteva dintre ele):
Beyonce
Madona
Gaga
Kid Kudi
Ne-Yo
T-Pain
Shakira pe post de "statuia libertăţii" se crede un fel de zeiţă a iluminaţilor, pardon a întunecaţilor iudeo-masoni..
Oprah
Şi nu în ultimul rând Beatles
Emil Boc şi alţii asemenea lui fac parte din gaşca lor, iar lista poate continua...
Şi când te gândeşti că tineretul de astăzi îşi ia ca exemple şi modele de viaţă asemenea indivizi, nu e greu sa deduci unde se va ajunge dacă lucurile vor continua aşa...
DESPRE VORBĂ ŞI TĂCERE
Părintele Arsenie Boca
Cuvântul a ajuns vorbă: vorba, vorbe... vorbele, slăbiciune; slăbiciunea, patimă...
Cine vorbeşte mult ajunge de nu mai are nici o autoritate în cuvântul lui. Pe vorbele lui nu mai dă nimeni nimic.
Om de cuvânt e numai acela care vorbeşte puţin şi împlineşte cu fapta ceea ce zice. Un atare om are autoritate. Autoritatea vine de la cuvântul autor. Deci cum poate avea autoritate un om ale cărui fapte sunt în raport invers proporţional cu cuvântul său ?
***
Altă lature: Iisus e numit de Sfântul Ioan Teologul „Cuvântul” lui Dumnezeu, prin care a făcut lumea. Deci aci avem un „Cuvânt” puternic, capabil să facă tot ce voieşte, din nimic.Cuvintele noastre sunt foarte departe de această putere. Cuvintele noastre nu pot crea universul, ci doar mici cocioabe şi fapte neînsemnate. Sunt însă o mulţime de oameni care nu pot face niciodată nimic cu vorbele lor. Alţii fac numai lucruri negative cu vorbele lor, numai strică ce au făcut alţii.
Cuvântul are o taină:
Ia din energia sufletului şi se formulează, ia o direcţie, încotro e trimis şi caută să se realizeze în faptă. Cuvântul odată spus, pe baza acestei energii, împrumutate din sufletul celui ce l-a spus, nu se mărgineşte numai la fapta împlinită, ci trăieşte, în baza obârşiei sale spirituale, până la Judecata din urmă, când vine alături de omul care l-a spus şi i se face apărător sau acuzator. E uşor de înţeles că biblioteci întregi de cuvinte ale noastre au să aştepte la judecată.
Aşadar nu-ţi risipi sufletul cu vorbele, chiar bune să fie. Aceasta e o constatare străveche; dovadă şcolile antice în care, pentru a intra, se cerea proba tăcerii 3 ani. Aşa cineva dovedeşte că are stăpânire de sine şi e om de nădejde în lupte sufleteşti mai grele. Tăcerea a ridicat sufletul la valori mai mari decât l-au putut ridica vorbele.
La un cuvânt „aruncat” de farisei lui Iisus, că „fericiţi cei ce vor cina în Împărăţia lui Dumnezeu” – Iisus le răspunde cu pilda celor chemaţi la cină şi din motive „diferite s-au scuzat că nu pot veni”. – De fapt toţi erau nesinceri – căci care om cumpără moşie fără s-o vadă, sau boi fără să-i încerce sau se însoară fără să vadă cu cine se însoară.
Iisus a venit să arate precis scopul vieţii acesteia. Toţi vor să fie fericiţi deţinând moşii, alţii trăind în plăceri.
- Plăcerea nu-i fericire.
Fericirea e de natură spirituală, de natura sfinţeniei - adică o vieţuire în armonie cu senenii şi cu Dumnezeu. Aceştia vin la chemarea Domnului, la Cină, - la Sfânta Împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului, se împărtăşesc cu toată învăţătura Sa, care aduce Duh Sfânt în suflet, luminează lumea noastră de la Botez şi trăim adevărata fericire.
Cei prinşi de plăceri nu-s capabili de fericire. Aceasta mereu fuge de ei, pentru că nu o caută unde este ci, unde nu este.
***
Cel ce şade în simţuri trage mintea către cele din care s-a născut trupul. Când găseşte mintea sau sufletul moleşit de plăcere le biruie fără împotrivire şi omul întreg devine numai trup. Dacă instinctele întâmpină o împotrivire, acestea se impun şi, dacă găsesc mintea slabă, o întunecă uneori până la nebunie şi omul se îndrăceşte.Când e o minte slabă sau tare ?
Despre minte spun Părinţii că se întăreşte când cugetă cele ale Duhului şi „scapără” de înţelesuri dumnezeieşti. Mintea, stăruind în cunoştinţă şi smerenie, se îmbracă în lumina dumnezeiască şi se face ca focul, arzând toate gândurile deşertăciunii. Iar slabă este mintea care umblă dezbrăcată de haina luminii, fără cunoştinţă, fără interes pentru izbăvirea din temniţă, fără ascultare de Dumnzeu.
***
O altă notă a smereniei e şi răbdarea, Rabzi toată lepădarea de sine ca să te izbăveşti. Acesta-i postul care scoate dracii. Pe acesta vei cunoaşte că în dosădiri, umiliri şi în toată reaua pătimire constă viaţa după Dumnezeu.***
Ori te nevoieşti de bună voie cu deprinderea smereniei, ca să-i fie milă lui Dumnezeu de tine şi să-ţi uşureze războiul patimilor, ori te împotriveşti smereniei şi eşti lăsat să te chinuiască patimile până la nebunie sau măcar până la păcat.***
E de trebuinţă ca omul să ştie câtă minte are. Dar cel care se miră de mintea sa este pierdut.- Să n-ai de-a face decât cu cei de la care poţi învăţa ceva.
A şti pe cine să asculţi e mai înaltă ştiinţă. Nu trebuie să crezi pe oricine, pentru că oricine îţi poate spune orice.
Apel la solidaritate pentru fratele Ciprian Voicilă
Să încercăm să facem ceva mai ales cei cu posibilităţi care pot să ofere un job decent sau care au cunoştinţă despre un loc de muncă mai bun, luaţi legătura cu fratele Ciprian la adresele menţionate mai jos. Fiecare dintre noi poate trece prin astfel de momente in viaţă mai ales la ce vremuri trăim! Trebuie nădejde în Dumnezeu dar şi noi să facem ceva ca să-l ajutăm. Sper să se rezolve !
Mai jos redau mesajul fratelui Ciprian Voicilă de pe blogul său:
Intrucat am ajuns intr-un impas existential, devenind aproape imposibila supravietuirea mea in Bucuresti, in calitate de cap de familie, cu un venit brut de 1000 de lei, ii rog pe toti vizitatorii acestui blog sa ma ajute sa imi gasesc un job diferit de cel de pana acum.
Ma puteti contacta la adresele:
ciprianvoicila@yahoo.com;
ciprian_voicila@yahoo.com, ciprianvoicila@gmail.com sau la numarul de telefon 0723.021886.
Va multumesc cu anticipatie si cu jena!
Blogul fratelui Ciprian: Rugăminte
Umilenie cea care se tâlcuieşte Înduioşarea!
Icoana Maicii Domnului Umilenie se prăznuieşte în 28 iulieCuviosul Serafim de Sarov, marele Sfânt al Rusiei care ne învaţă că scopul vieţii creştine este dobândirea darului Duhului Sfânt, ajunsese la o aşa măsură duhovnicească încât Maica Domnului i s-a arătat aievea de mai multe ori în timpul vieţii sale. Cuviosul a avut o evlavie deosebită pentru Pururea Fecioara Maria, care l-a salvat de la moarte, l-a ocrotit şi la povăţuit mereu.
Icoana Maicii Domnului în faţa căreia se ruga Sfântul Serafim şi în faţa căreia, aşezat în genunchi, a şi adormit întru nădejdea Învierii, se numeşte Umilenie, care se tâlcuieşte "Înduioşarea", iar Sfântul a botezat-o "Bucuria tuturor bucuriilor". Ea a fost pictată pe o pânză întinsă pe o scândură de chiparos şi are o iconografie mai deosebită. Mai întâi este o reprezentare cu trăsături realiste şi nu bizantine. Apoi, spre deosebire de majoritatea celorlalte reprezentări, aici Maica Domnului este singură, fără a-L purta în braţe pe Pruncul Hristos. Mâinile fiind deci libere, le ţine încucişate pe piept, iar privirea este plecată, plină de smerenie. Împrejurul aureolei, care are forma unei cununi de raze strălucitoare este scris: "Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară!".
După mutarea Sfântului Serafim la Domnul, icoana a ajuns la Mânăstirea de maici Diveevo, pe care chiar Cuviosul o întemeiase. Maicile i-au aşezat p ferecătură de argint şi i-au dedicat un paraclis în Catedrala Sfintei Treimi. Mai târziu mitropolitul Serafim Şihagov a compus o slujbă specială, iar după canonizarea Cuviosului Serafim de Sarov, icoana a fost copiată în mii de exemplare. O asemenea copie fidelă se păstrează la Galeriile Tretiakov din Moscova.
Icoana Maicii Domnului în faţa căreia se ruga Sfântul Serafim şi în faţa căreia, aşezat în genunchi, a şi adormit întru nădejdea Învierii, se numeşte Umilenie, care se tâlcuieşte "Înduioşarea", iar Sfântul a botezat-o "Bucuria tuturor bucuriilor". Ea a fost pictată pe o pânză întinsă pe o scândură de chiparos şi are o iconografie mai deosebită. Mai întâi este o reprezentare cu trăsături realiste şi nu bizantine. Apoi, spre deosebire de majoritatea celorlalte reprezentări, aici Maica Domnului este singură, fără a-L purta în braţe pe Pruncul Hristos. Mâinile fiind deci libere, le ţine încucişate pe piept, iar privirea este plecată, plină de smerenie. Împrejurul aureolei, care are forma unei cununi de raze strălucitoare este scris: "Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară!".
După mutarea Sfântului Serafim la Domnul, icoana a ajuns la Mânăstirea de maici Diveevo, pe care chiar Cuviosul o întemeiase. Maicile i-au aşezat p ferecătură de argint şi i-au dedicat un paraclis în Catedrala Sfintei Treimi. Mai târziu mitropolitul Serafim Şihagov a compus o slujbă specială, iar după canonizarea Cuviosului Serafim de Sarov, icoana a fost copiată în mii de exemplare. O asemenea copie fidelă se păstrează la Galeriile Tretiakov din Moscova.
Silviu-Andrei Vlădăreanu
Lumea Credinţei, iulie 2008
Lumea Credinţei, iulie 2008
SFÂNTUL ILIE TESVITEANUL PROOROCUL DE FOC
Deci câtă vreme mai sunt oameni ce caută pocăinţa şi Sfânta împărtăşanie. Satana n-are putere. îl opreşte Dumnezeu. Dar când oamenii se vor întuneca la minte aşa de tare. încât vor împiedeca Sfânta Liturghie, cu toată voia lor. vrând necredinţă, în zilele acelea va înceta şi Jertfa cea de-a pururi, şi va începe urâciunea pustiirii, precum zice la:
Daniil 12:
11. Şi din vremea când va înceta Jertfa cea
de-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii, vor fi 1290 de zile1.
E vremea de trei ani şi jumătate, în care va propovădui Ilie, cel mai mânios prooroc, şi va vesti cele şapte cupe ale urgiei lui Dumnezeu - cele de pe urmă - cu care se va sfârşi mânia lui Dumnezeu2. Va fi o vreme de strâmtoare, cum n-a mai fost de la începutul lumii, nici nu va mai fi3. în zilele acelea:
Daniil 12:
10. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; iar cei nelegiuiţi se vor purta ca cei nelegiuiţi. Toţi cei fărădelege nu vor pricepe, ci numai cei înţelepţi vor înţelege (ce vreme e: apropiindu-se a doua venire).
Cei fărădelege huliră pe Dumnezeul Cerului din pricina durerilor, care-i frigeau de-şi muşcau limbile, dar de faptele lor nu s-au pocăit, zice Apocalipsa4.
La plinirea acelei vremi de pe urmă, când răutatea va fi desăvârşit coaptă, va vesti Ilie5, Proorocul de foc, a doua venire a Mântuitorului. Vestirea aceasta, bucuria cea mai mare a creştinilor, va fi primejdie de moarte proorocului adevărat; căci oamenii fărădelegii îl vor ucide ca pe Ioan Botezătorul, care era în duhul şi puterea lui Ilie6, la cea dintâi venire. Dar tocmai când protivnicii Atotputernicului credeau că omorând şi pe cel din urmă prooroc, în sfârşit "au terminat cu Dumnezeu", iată că învie Ilie...
Iudeii îşi dau seama de nebunia potrivniciei lor şi de înşelarea Antihristului şi, cu înfricoşare şi cutremur mare, se întorc şi primesc pe Iisus Hristos-Dumnezeu, după cum mărturiseşte despre ei Scriptura.
Proorocul mincinos, Antihristul, prin duhul său necurat cu care lucră şi se ţine, răscoală pe toţi împăraţii lumii să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu7, în valea lui Iosafat8, la cel de pe urmă război şi la cea mai mare vărsare de sânge de pe pământ.
La plinirea acelei vremi de pe urmă, când răutatea va fi desăvârşit coaptă, va vesti Ilie5, Proorocul de foc, a doua venire a Mântuitorului. Vestirea aceasta, bucuria cea mai mare a creştinilor, va fi primejdie de moarte proorocului adevărat; căci oamenii fărădelegii îl vor ucide ca pe Ioan Botezătorul, care era în duhul şi puterea lui Ilie6, la cea dintâi venire. Dar tocmai când protivnicii Atotputernicului credeau că omorând şi pe cel din urmă prooroc, în sfârşit "au terminat cu Dumnezeu", iată că învie Ilie...
Iudeii îşi dau seama de nebunia potrivniciei lor şi de înşelarea Antihristului şi, cu înfricoşare şi cutremur mare, se întorc şi primesc pe Iisus Hristos-Dumnezeu, după cum mărturiseşte despre ei Scriptura.
Proorocul mincinos, Antihristul, prin duhul său necurat cu care lucră şi se ţine, răscoală pe toţi împăraţii lumii să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu7, în valea lui Iosafat8, la cel de pe urmă război şi la cea mai mare vărsare de sânge de pe pământ.
1Daniil 12, 11
2Apocalipsa 15, 1
3Matei 24, 21-22.
4Apocalipsa 16, 10-1
5Maleahi 3, 23.
6Luca 1,17
7Apocalipsa 16, 14.
8Ioil 4, 12.
Părintele Arsenie Boca,
Cărarea Împărăţiei
Cărarea Împărăţiei
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos despre Sfinţii Ilie, Enoh şi Ioan Teologul
Ucenicul Epifanie l-a întrebat odată pe Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos:
- Este adevărat ceea ce se spune, că tunetele şi fulgerele sunt pricinuite de Proorocul Ilie, alergând cu carul său deasupra norilor şi urmărind un oarecare balaur?
- Nu, fiul meu, nu este aşa. Trebuie să fie omul peste măsura de prost ca să primească aşa ceva. Acestea le-au plăsmuit oamenii cei nebuni cu mintea lor. Unii, asemenea acestora, au spus şi că Hristos făcea înaintea iudeilor păsări de lut şi, dându-le suflare, le lăsa să zboare sau mai ziceau că zăpada este făina care cade din cer şi altele asemănătoare. Câte lucruri deşarte şi mincinoase au scris ereticii! Pe acestea fiecare creştin trebuie să le lepede.
Aşadar Ilie nu s-a ridicat la cer, nici nu şade în car, pentru că "nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel Ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer" (Ioan 3,13). Are însă darul de a-L face milostiv pe Dumnezeu şi sa trimita ploaie pe pământ în zile de secetă.
Ilie trăieşte încă şi este cu trupul său, dar nimeni nu-l cunoaşte. Trăieşte şi Enoh şi are legătură cu mulţi, dar nimeni nu-l recunoaşte. Traieşte şi Ioan Teologul. Există şi trăieşte în lume ca mărgăritarul în noroi. A fost lăsat cu trupul pe pământ ca un trimis al lui Iisus Hristos, ca să-L facă milostiv faţă de păcatele noastre şi să-L oprească să ne şteargă de pe faţa pământului de fiecare dată când, cu dreptate se porneşte asupra-ne mânia Sa cea dreaptă, văzând greşalele noastre înmulţindu-se.
Extras din cartea: “Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos”
(Ed. Evanghelismos)
Vezi şi:(Ed. Evanghelismos)
Aflarea moaştelor Sfântului Serafim de Sarov
Moaştele Sfântului Serafim de Sarov au fost descoperite în ziua de 3 iulie 1903. Zilele următoare a avut loc o mare procesiune la care au participat mai mult de 200.000 de persoane şi familia regală a Rusiei. Sfântul a fost canonizat de Biserica Rusă în mod festiv la Sfânta Liturghie din 19 iulie 1903. Cu acest prilej redăm şi noi câteva din cugetările Sfântului Serafim:
Cugetări alese
Acolo unde se află Dumnezeu, nu se găseşte răul. Toate câte vin de la Dumnezeu au înăuntrul lor pacea, şi-l îndeamnă pe om la osândire de sine şi la smerenie.
***
„Credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26). Adevărata credinţă nu poate să existe fără fapte. Cine crede cu adevărat, acela oricum va face fapte bune.***
Dacă omul, din iubire de Dumnezeu şi din dragoste pentru viaţa în virtute, nu-şi face multe griji pentru sine, crezând că de el se va îngriji Dumnezeu, această încredere în pronia divină este şi potrivită şi înţeleaptă.***
Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, se socoteşte pe sine călător şi străin pe acest pământ. În dorinţa lui să se unească cu Dumnezeu, doar spre Acesta îşi ţinteşte continuu mintea şi inima.***
Omul care se va hotărî să ducă viaţă lăuntrică, trebuie întâi de toate să aibă frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii (Pilde 1, 7).***
Mintea omului treaz se aseamănă cu păzitorul grijuliu şi cu străjerul Ierusalimului lăuntric. Din înălţimea vieţii duhovniceşti priveşte cu ochiul său curat puterile potrivnice, aflate împrejurul şi înlăuntrul sufletului său, după cuvintele psalmistului : „Şi au văzut ochii mei şi au suferit vrăjmaşii mei” (Ps. 53, 7).***
Omul cât timp este în trupul său se aseamănă cu lumânarea aprinsă. Aşa cum lumânarea este ursită să se topească, la fel şi omul să moară. Sufletul lui însă este nemuritor, şi de aceea trebuie să ne îngrijim mai mult de suflet decât de trup. „Ce foloseşte omul dacă câştigă lumea întreagă, însă îşi pierde sufletul său ? Sau ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său ? ” (Matei 16, 26).***
Dacă Domnul îngăduie ca neputinţele să-l încerce pe om, atunci El îi va da şi puterea răbdării.***
Trebuie să-ţi obişnuieşti mintea să lucreze înlăuntrul legii Domnului. Sub îndrumarea Aceluia să-ţi petreci viaţa.***
Pacea sufletului se dobândeşte prin strâmtorări. Sfânta Scriptură spune : „Am trecut prin foc şi prin noianul mâhnirilor, dar la sfârşit ne-ai dus la loc de odihnă” (Ps. 65, 11).***
Nimic nu foloseşte atât la dobândirea păcii lăuntrice, cât tăcerea şi vorbirea cu noi înşine, mai mult decât cu ceilalţi.***
Poţi să nu te bucuri, văzând soarele cu ochii trupeşti ? Dar câtă bucurie vei simţi când mintea ta va vedea cu ochii lăuntrici pe Hristos, Soarele dreptăţii ?***
Ca să-ţi păstrezi pacea sufletească trebuie să alungi de la tine mânia, să te osteneşti, să ai duhul bucuriei, să te fereşti de a-i osândi pe ceilalţi, şi să faci pogorământ în dreptul slăbiciunilor fraţilor tăi.***
Orice înaintare şi izbândă în orice latură a vieţii noastre, trebuie să le punem pe seama Domnului. Şi împreună cu profetul să spunem : „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dăm slavă” (Ps. 113, 9).***
La vârsta de 35 de ani, aproape la jumătatea vieţii pământeşti, omul duce de obicei o mare luptă ca să se înfrâneze pe sine însuşi. Mulţi la această vârstă nu rămân pe drumurile virtuţii, ci aleargă şi urmează calea poftelor lor.***
Cel care vrea să se mântuiască trebuie să ţină inima lui în stare de pocăinţă şi de zdrobire : „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” (Ps. 50, 18).***
Când omul se osteneşte să aibă inima smerită şi cugetul paşnic, atunci toate uneltirile vrăjmaşului rămân nelucrătoare. Pentru că acolo unde există pacea gândurilor, se odihneşte Însuşi Dumnezeu.***
Deznădejdea este bucuria cea mai mare a diavolului. Este un păcat de moarte.***
Nu trebuie să răspunzi înainte să-l asculţi pe celălalt. „Cel care răspunde fără ca mai întâi să asculte este nepriceput şi se va ruşina” (Pilde 18, 13).***
Când omul primeşte un lucru dumnezeiesc înlăuntrul lui, inima i se bucură. Când dimpotrivă primeşte ceva diavolesc, atunci se umple de confuzie şi se tulbură.***
Cel care duce boala cu răbdare şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu se încununează ca martir.***
Trebuie să alungăm departe gândurile necurate, în special când ne rugăm lui Dumnezeu. Pentru că nu este cu putinţă să vieţuiască împreună mireasma cu putoarea.***
Dacă noi nu acceptăm gândurile rele care vin de la diavolul, facem foarte bine. Pentru că duhul necurat doar la oamenii pătimaşi îşi împlineşte deplin lucrarea lui, în timp ce la cei nepătimaşi se osteneşte să-i ispitească de departe.***
Este cu neputinţă ca omul tânăr să nu fie tulburat de gândurile trupeşti. De aceea trebuie să se roage stăruitor lui Dumnezeu, ca El să stingă flacăra poftelor ruşinoase când apare. Astfel, flacăra nu se va mai înteţi niciodată.***
Trebuie să le răbdăm pe toate de dragul lui Dumnezeu, cu mulţumire. Viaţa noastră în comparaţie cu veşnicia este o clipă. De aceea şi Apostolul spune : „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care mi se va descoperi” (Romani 8, 18).***
Să iubim smerenia ca să vedem slava lui Dumnezeu. Pentru că unde se află smerenia, de acolo izvorăşte slava dumnezeiască.***
Fără lumină, toate sunt întunecate. La fel, fără smerenie nimic nu se găseşte în om, decât doar întunericul.***
Aşa cum lumânarea, dacă nu se încălzeşte şi nu se înmoaie, nu poate să primească sigiliul, la fel şi sufletul, dacă nu este încercat cu ostenelile şi neputinţele, nu poate să primească deasupra lui pecetea virtuţii.***
Faţă de cei de lângă noi trebuie să ne purtăm cu fineţe, fără să-i jignim măcar cu privirea.***
Pe omul confuz şi mâhnit, îngrijeşte-te să-l întăreşti cu cuvinte de iubire.***
Pentru nedreptatea pe care ţi-o provoacă ceilalţi, oricare ar fi aceasta, nu trebuie să te răzbuni. Dimpotrivă, să-l ierţi din străfundul inimii pe cel care te-a nedreptăţit.***
Nu trebuie să nutreşti în inima ta ură şi antipatie împotriva celui care te duşmăneşte, ci să-l iubeşti şi să-i faci bine pe cât poţi, împlinind porunca lui Hristos: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc” (Matei 5, 44).***
Poarta pocăinţei este deschisă pentru toţi, şi nimeni nu ştie cine va trece mai întâi prin ea: tu, care-l osândeşti pe celălalt, sau el, care te osândeşte pe tine. Osândeşte-te întotdeauna pe tine şi vei înceta să-i osândeşti pe ceilalţi. Poţi să osândeşti un lucru rău, dar niciodată pe cel care l-a săvârşit.***
Când omul este părăsit de Dumnezeu, atunci diavolul este pregătit să-l piardă, aşa cum piatra de moară striveşte bobul de grâu.***
Grija prisositoare pentru nevoile vieţii este semnul omului necredincios şi mic la suflet. Şi trecem prin suferinţă dacă ne îngrijim noi înşine pentru noi, şi nu ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care se îngrijeşte de toate.***
Este mai bine să dispreţuim toate câte nu sunt ale noastre, adică cele vremelnice şi trecătoare şi să le căutăm pe ale noastre, adică cele nestricăcioase şi veşnice.***
Mâhnirea este viermele inimii care o devorează pe mama care l-a născut.***
Cel care a biruit patimile a biruit şi durerea. Cel care este învins de patimi nu va scăpa de legăturile durerii. Aşa cum cel bolnav se cunoaşte după culoarea feţei, la fel şi cel pătimaş după deznădejde.***
Domnul se îngrijeşte de mântuirea noastră. Diavolul ucigător de oameni însă se străduieşte să ne ducă la deznădejde.***
Nu trebuie să ne înfricoşăm în viaţa duhovnicească de nici o putere potrivnică. Dimpotrivă, să ne punem nădejdea în cuvintele lui Dumnezeu: „Nu numiţi uneltire tot ceea ce poporul acesta socoteşte uneltire, şi să nu vă temeţi, nici nu vă înfricoşaţi de ceea ce se tem ei. Numai pe Domnul Savaot socotiţi-L Sfânt, de El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi” (Isaia 8, 12-13).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.
.png)
Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.
-
-
-
-
-
Ea este Maica noastrăAcum 4 luni
-
Proloagele din 23 octombrieAcum 5 luni
-
-
The Rise of Eros Game ReviewAcum un an
-
-
-
-
-
-
-
Demonstrație a credințeiAcum 8 ani
-
RaiulAcum 8 ani
-
Participant à l’Esprit saintAcum 8 ani
-
-
ORBULAcum 9 ani
-
-
-
-
-
PocăințaAcum 10 ani
-
CARTEA MĂRTURISITORILORAcum 10 ani
-
Vérité et unité de l’EgliseAcum 10 ani
-
-
Preotul ca păstor şi terapeutAcum 11 ani
-
-
-
-
-
Revelatia divinaAcum 12 ani
-
-
-
-
-
O povestioară simbolicăAcum 13 ani
-
-
Sfintei Mănăstiri TurnuAcum 14 ani
-
Ne-am mutat!Acum 14 ani
-
Schema monkAcum 14 ani
-
Avem nevoie de catehism ortodoxAcum 14 ani
-
-
-
-
-
-
-
DeciziiAcum 8 ani
-
-
-
-
-
-
Directoare WebAcum 14 ani
-
-
-
-
