Blog † Vestitorul ortodox: ianuarie 2010

Sfântul Ignatie Briancianinov - Cuvântare la Duminica fiului risipitor

1/31/2010 |

Publicat de admin |

Editați postarea

Sfântul Ignatie Briancianinov
Cuvânt la Duminica fiului risipitor

Despre pocăinţă

Iubiţi fraţi! Sfânta Biserică, această maică iubitoare de fii a credincioşilor, care i-a născut întru mântuire şi ia asupra sa toate grijile ca fiii săi să nu rămână lipsiţi de moştenirea lor - Cerul, pregătindu-i de săvârşirea cu izbândă a nevoinţei care vine a sfintelor Păresimi, a rânduit astăzi să se citească la Dumnezeiasca Liturghie pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre fiul risipitor.

În ce stă nevoinţa sfintelor Păresimi? Ea este nevoinţa pocăinţei, în zilele de faţă ne aflăm înaintea unui răstimp care este afierosit cu precădere pocăinţei, stăm ca şi cum am fi la uşa lui şi cântăm cântarea plină de umilinţă: Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă! Ce ne descoperă cel mai mult pilda Domnului nostru pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi? Ea ne descoperă neurmata, nesfârşita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care aduc prinos de pocăinţă. Bucurie se face în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), le-a vestit Domnul oamenilor, chemându-i la pocăinţă - şi ca spusele Lui să se întipărească mai adânc în inimile ascultătorilor, a binevoit să adauge la ele o pildă.

Un oarecare om bogat, ne povesteşte pilda evanghelică, avea doi fii. Cel mai tânăr şi-a rugat tatăl să îi dea partea lui de moştenire. Tatăl a împlinit rugămintea mezinului. După ce au trecut câteva zile, acesta, luându-şi averea, a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit tot avutul în desfrânări. După ce a risipit totul, în ţara aceea a venit o vreme de foamete. Fiul bogatului nu numai că a început să aibă greutăţi, ci a ajuns chiar într-o stare cu totul jalnică. Aflat în asemenea strâmtorare, s-a lipit de unul dintre oamenii locului, iar acela l-a trimis pe câmp să-i pască porcii. Nefericitul, chinuit de foame, ar fi fost bucuros să-şi umple burta cu mâncarea cât se poate de grosolană cu care se hrăneau porcii! Lucrul acesta însă nu a fost cu putinţă. În starea aceasta aflându-se, până la urmă şi-a venit în fire şi, amintindu-şi de belşugul ce umplea casa părintească, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său. În cugetul său se pregătise deja, pentru a-şi pleca tatăl spre milostivire, să-şi recunoască păcatul, să-şi recunoască nevrednicia şi să ceară cu smerenie să fie primit nu în familia tatălui, ci în ceata robilor şi slugilor acestuia. Cu această aşezare a inimii, fiul cel mic a purces la drum. Era încă departe de casa părintească atunci când tatăl l-a văzut - l-a văzut şi i s-a făcut milă de el: a ieşit alergând în întâmpinarea lui, s-a aruncat de gâtul lui, a început să îl sărute. Când fiul a rostit mărturisirea şi rugămintea pe care şi le pregătise dinainte, tatăl a poruncit robilor:

„Aduceţi haina cea mai bună, îmbrăcaţi-l în ea, puneţi inel în degetul lui şi încălţări în picioarele lui. Aduceţi şi junghiaţi viţelul îngrăşat: o să mâncăm şi o să ne veselim. Acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat!”. Fiul cel mare, care fusese totdeauna supus voinţei tatălui, s-a întors acasă în timpul ospăţului. I s-a părut ciudată purtarea tatălui faţă de mezin - dar tatăl, însufleţit de dreptatea dragostei, înaintea căreia orice altă dreptate este sărăcăcioasă, nimicnică, i-a răspuns: „Fiule! Tu eşti întotdeauna cu mine, şi tot ce e al meu este şi al tău; s-ar fi cuvenit să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău a fost mort şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!” (Luca 15, 11-32).

Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, fiul cel mic poate fi înţeles ca închipuire atât a întregului neam omenesc, cât şi a fiecărui păcătos în parte. Partea de moştenire ce i se cuvenea sunt darurile lui Dumnezeu, de care este preaplin fiecare om şi mai ales creştinul. Cele mai mari dintre darurile lui Dumnezeu sunt mintea şi inima, dar mai cu seamă harul Sfântului Duh, dăruit fiecărui creştin. Pretinderea părţii de moştenire pentru a o cheltui după bunul plac e năzuinţa omului de a lepăda supunerea faţă de Dumnezeu şi a urma propriilor gânduri şi dorinţe, învoirea tatălui la cererea mezinului arată că Dumnezeu l-a cinstit pe om cu voie de sine stăpânitoare în întrebuinţarea darurilor Sale. Ţara îndepărtată e viaţa păcătoasă, ce ne îndepărtează şi ne înstrăinează de Dumnezeu. Cheltuirea avuţiei e istovirea puterilor minţii, inimii şi trupului, dar mai ales jignirea şi alungarea Sfântului Duh prin faptele păcătoase. Sărăcia mezinului este pustietatea sufletească ce ia naştere din viaţa păcătoasă. Locuitorii statornici ai acelei ţări îndepărtate sunt stăpânitorii întunericului acestui veac, duhurile căzute, ce sunt nestrămutate în căderea lor, în înstrăinarea lor de Dumnezeu: înrâuririi lor i se supune păcătosul. Turma dobitoacelor necurate închipuie gândurile şi simţămintele păcătoase, ce rătăcesc în sufletul păcătosului şi pasc pe pajiştile lui; ele sunt urmarea de neînlăturat a lucrării păcătoase, în zadar ar vrea omul să înăbuşe acest gânduri şi simţăminte prin împlinirea lor: ele sunt de neîmplinit! Însă nici împlinirea pe cât e cu putinţă a gândurilor şi visărilor pătimaşe nu le nimiceşte, ci le stârneşte cu îndoită putere. Omul este făcut pentru Cer: numai adevăratul bine îi poate fi hrană îndestulătoare şi de viaţă dătătoare. Răul, atrăgând la sine şi amăgind gustul inimii, care este vătămat de cădere, este în stare doar să arunce în neorânduială însuşirile omeneşti.

Cumplită este pustietatea sufletească pe care o pricinuieşte viaţa păcătoasă, de neîndurat chinul adus de gândurile şi de simţămintele pătimaşe, păcătoase, atunci când ele colcăie ca nişte viermi în suflet, când sfâşie sufletul care li s-a supus, sufletul pe care-l stăpânesc cu silnicie! Nu rareori păcătosul, chinuit de gânduri amarnice, visări şi pofte cu neputinţă de împlinit, ajunge la deznădejde; nu rareori încearcă să-şi ia viaţa - şi pe cea vremelnică, şi pe cea veşnică. Fericit păcătosul care în acea vreme de restrişte îşi va veni în fire şi îşi va aminti neţărmurita dragoste a Tatălui Ceresc, îşi va aminti nemăsurata bogăţie duhovnicească de care este plină din belşug casa Tatălui Ceresc - Sfânta Biserică. Fericit păcătosul care, înspăimântându-se de păcătoşenia sa, va voi să se izbăvească prin pocăinţă de greutatea ei care îl striveşte.

Din pilda evanghelică învăţăm că pentru o pocăinţă reuşită şi rodnică, din partea omului este neapărată nevoie de vederea păcatului propriu, recunoaşterea lui, părerea de rău pentru el, mărturisirea lui. Pe cel ce se întoarce la Dumnezeu cu o asemenea aşezare a inimii, Dumnezeu îl vede încă departe fiind el: îl vede şi Se grăbeşte să-l întâmpine, îl îmbrăţişează, îl sărută cu harul Său. Numai ce a rostit mărturisirea păcatului său cel ce se pocăieşte, că Domnul Cel milostiv porunceşte robilor - slujitorilor altarului şi sfinţilor îngeri - să îl îmbrace în sfânta haină a neprihănirii, să pună în mâna lui inel - mărturie a unirii lui reînnoite cu Biserica pământească şi cerească, să pună în picioarele lui încălţări, ca lucrarea lui să fie păzită de spinii cei duhovniceşti prin rânduielile cele temeinice - asta înseamnă încălţările - ale poruncilor lui Hristos. Ca împlinire a lucrării dragostei, pentru fiul reîntors se întinde masa dragostei, la care se junghie viţelul îngrăşat. Această masă închipuie masa bisericească, la care păcătosului care s-a împăcat cu Dumnezeu i se îmbie mâncare şi băutură duhovnicească, nestricăcioasă: Hristos, Cel de multă vreme făgăduit omenirii, pregătit de negrăita milostivire a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută chiar din clipa căderii ei.

Pilda evanghelică este învăţătură dumnezeiască! Ea e adâncă şi înaltă, în ciuda neobişnuitei simplităţi a cuvântului omenesc în care a binevoit a se înveşmânta Cuvântul lui Dumnezeu! Cu minunată înţelepciune a rânduit Sfânta Biserică să se citească înaintea a tot poporul această pildă înainte de începutul Postului Mare. Ce veste poate fi mai mângâietoare pentru păcătosul ce stă descumpănit în faţa uşilor pocăinţei, dacă nu vestea despre nesfârşita şi negrăita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care se pocăiesc? Această milostivire este atât de mare încât i-a uluit chiar şi pe sfinţii îngeri - fiii întâi-născuţi ai Tatălui Ceresc, ce niciodată n-au călcat nici măcar una singură dintre poruncile Lui. Cu minţile lor luminate şi înalte ei n-au putut, totuşi, pricepe neurmata milostivire dumnezeiască faţă de neamul omenesc. Ei aveau nevoie în această privinţă de o descoperire de Sus, şi din descoperirea de Sus au învăţat că se cuvine lor să se bucure şi să se veselească, pentru că fratele lor mai mic - neamul omenesc - mort era, şi a înviat; pierdut era, şi s-a aflat prin mijlocirea Răscumpărătorului. Bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu chiar şi pentru un singur păcătos care se pocăieste.
Iubiţi fraţi! Să întrebuinţăm potrivit menirii ei vremea pe care Sfânta Biserică a rânduit-o ca să ne pregătim de nevoinţele sfintelor Păresimi! S-o întrebuinţăm spre a ne umple mintea şi inima de marea milostivire a lui Dumnezeu faţă de oameni îndeobşte şi faţă de fiecare om în parte care doreşte să se împace cu Dumnezeu şi să ajungă la unirea cu El prin mijlocirea adevăratei pocăinţe. Să dea Dumnezeu să ne hotărâm soarta veşnică spre mântuirea şi bucuria noastră, ca veselia noastră să fie nesfârşită, întru unire cu bucuria sfinţilor îngeri ai lui Dumnezeu, ca bucuria cea de obşte a oamenilor şi îngerilor să se împlinească şi desăvârşească întru desăvârşirea voii Tatălui Ceresc! Că nu este voia înaintea Tatălui Ceresc să piară unul dintr-aceşti mici (Matei 18, 14) oameni, micşoraţi şi înjosiţi de păcat. Amin.

Etichete: Predici, Sfintele sfinţilor, Vase de cinste ale Duhului Sfânt |

0 Comments

Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu si Ioan Gură de Aur

1/30/2010 |

Publicat de admin |

Editați postarea

Predici audio la Sfinţii Trei Ierarhi:

Părintele Constantin Galeriu

Părintele Gheorghe Calciu

Părintele Nicolae Tănase

Etichete: Duhovnici, Predici, Predici audio |

0 Comments

Întru aceastã zi, cuvânt al Preacuviosului Pãrintelui nostru Efrem Sirul, despre despãrtirea sufletului, despre a doua venire si despre judecatã

1/29/2010 |

Publicat de admin |

Editați postarea

Ati auzit, frati iubiti, toti cei care ati luat Sfantul Botez, cum vom fi judecati si cum iese sufletul din trup. Pentru aceea zice Proorocul: "De ce ma tem de ziua cea rea? Pana si faradelegea calcaiului meu, ma va insoti". Ca va veni fratilor, o zi si un ceas, cand va lasa omul toate si pe toti si de va duce singur singurel, gol si fara ajutor, fara ocrotire, fara de insotire, negatit, fara de indrazneala, in ziua cand nu se asteapta cand se desfateaza, cand strange averi, cand benchetuieste, cand nu se ingrijeste, ca intr-o noapte adanca, intunecoasa si dureroasa, se duce ca un osandit, acolo unde se duce toata firea oamenilor care au Sfantul Botez. De multi povatuitori ai trebuinta atunci, o, omule, de multi ajutatori, de multe rugaciuni, de multi impreuna calatori, de multe fapte bune, in ceasul despartirii sufletului. Mare va fi atunci frica si cutremurul, mare taina, mare imprejurarea, mare trecerea trupului catre lumea cea de dincolo, cand se duce omul catre veacul cel nemarginit, de unde nimeni nu s-a mai intors. Unul singur este ceasul acela si nu alt ceas, una singura este calea aceea si nu este alta cale. Cumplita este trecerea, dar toti printr-insa vom trece. Stramta si necajita este calea, dar toti pe ea vom calatori. Amar si greu este paharul, dar toti il vom bea pe el si nu pe altul. Mare si nearatata este taina mortii si nimeni nu poate sa ne-o povesteasca noua. Groaznice si infricosatoare sunt acelea ce patimeste atunci sufletul, dar nimeni din noi nu le stie, fratilor iubiti. Iata, ne ducem si nu stim unde vom fi. Orice bine am lucrat acum, pe acela l-am si dobandit si orice am trimis inainte, acela ne va intampina. Si orice am agonisit pe pamant, aceasta imi va fi mie folosul. De am miluit pe cineva, in ceasul acesta voi fi si eu miluit.

De am adapostit pe cineva, acum voi fi si eu adapostit. Ca stramt si greu imi este mie ceasul de acum al iesirii sufletului meu, mai greu decat toticeasul, ca nepregatit m-a apucat. Intunecata imi este noaptea aceasta de acum, ca fara de roada am fost taiat. Grea imi este mie calea aceasta de acum, ca nici o merinda nu am pe cale. Ci, lacrimati si va rugati, ca sa aflu acolo putina rasuflare. Nu cer mult, ca am pacatuit mult. De ce sa-mi aprindeti lumanari, cand eu nu mi-am aprins candela sufletului meu? De ce sa ma puneti ca pe cuviosi in sicriu, cand viata si naravul lor nu l-am urmat? Vai mie cum m-am inselat, cum m-am batjocorit, zicand: "Sunt tanar, sa ma indulcesc din dezmierdarile vietii. Sa ma desfatez din destul de dulcetile lumii. Sa-mi ingrijesc trupul si apoi, mai pe urma, ma voi pocai. Ca Dumnezeu este iubitor de oameni si negresit ma va ierta pe mine". Aceasta, in fiecare zi gandindu-le, rau mi-am cheltuit viata. Invatam si aminte nu luam. Eram sfatuit si radeam, auzeam Sfintele Scripturi si nu credeam si, iata, acum sfarsitul m-a prins nepregatit. Auzeam de judecata si o luam in batjocura, auzeam de moarte si traiam ca un nemuritor. Iata acum am ajuns aici nepocait si nu-i nimeni sa ma izbaveasca, ajutor caut si nu-i nimeni sa ma ajute.
Iata, ma osandesc si nu este nimeni care sa ma mantuiasca. Dreapta este judecata lui Dumnezeu. De cate ori n-am fagaduit ca ma pocaiesc si iarasi mai rau am lucrat! De cate ori I-am cazut inainte si iar m-am lepadat! De cate ori m-a miluit si eu iarasi L-am suparat.

Acestea vorbindu-le spre noi cel ce se sfarseste, deodata i se leaga limba lui, i se schimba ochii, ii tace gura, i se opreste glasul si ostile cele infricosatoare se pogoara, slujitorii dumnezeiesti cheama sufletul sa iasa din trup, demonul cere sa ne traga pe noi la judecata. Pe acesta vazandu-l ticalosul om, chiar imparat de ar fi, chiar tiran, chiar stapanitor a toata lumea, tot se clatina, tot tremura, tot se tulbura, tot se inspaimanta. Vazand puteri infricosatoare, vazand chipuri straine, vazand fetze aspre si posomorate, vazand randuieli pe care niciodata nu le-ai mai vazut si gandind in sine zice: "Bine este cuvantat Cel singur nemuritor. Bine este cuvantat Cel singur Imparat nemostenit". Iar munca este vesnica. Iata cu adevarat osti ceresti. Iata chipuri infricosatoare ale lumii demonilor. Iata ostasii cei puternici ai lui Dumnezeu celui tare, iata pustnicii Celui singur Preaputernic. Acestea le vede atunci cel ce moare, iar pe noi nu ne mai vede, ci la puterile cele ce il cheama priveste. Si toti oamenii care sunt de fata, inspaimantati, zic unii catre altii: "Taceti, taceti si nu suparati pe cel ce doarme, nu strigati si nu plangeti, ca sa nu-l tulburati pe dansul. Rugati-va ca in pace sa-i iasa sufletul. In mare lupta acum el se afla. Ganditi-va ca aceasta si voi o veti patimi. Cautati si taina aceasta n-o uitati. Rugati-va ca sa aiba ingeri iubitori de oameni. Cadeti la rugaciune, ca pe Stapanul sa-L afle milostiv si bland. Cautati si ingrijiti-va de ceasul acesta; ca, oare, ce este omul? Vierme, tarana, umbra si vis. Iata a trecut, iata s-a dus, iata a facut, iata a incetat, iata s-a linistit, iata s-a domolit. Leul cel mare si nebiruit, tiranul, dregatorul cel infricosator tuturor, acum zace. Si a trecut cel cunoscut, ca un necunoscut, cel nascut, ca un nenascut, cel mai mare decat multi s-a facut un nimic, cel ce stapanea legea, acum zace legat si este dus unde vor cei ce-l duc. In ziua aceea vor pieri toate gandurile lor".(Ps.145,4).

Atunci ingerii, luand sufletul, se duc prin vazduh, unde stau incepatoriile,
stapaniile si tiitorii de lume ai puterilor celor potrivnice, parasii nostri cei amari, vamesii cei cumpliti, cei ce tin socoteala faptelor, care intampinandu-l in vazduh, cer seama si il iscodesc si aduc aminte pacatele omului si inscrisele lui, cele din tinerete, cele din batranete, cele de voie si cele fara de voie, cele prin fapte si cele din ganduri, cele prin aduceri aminte. Multa frica este acolo, mult cutremur pentru ticalosul suflet, nepovestita este nevoia pe care o patimeste atunci de la multimea milioanelor de vrajmasi, fiind tinut de dansii, fiind frant,clevetit, impins si oprit sa nu se salasuiasca in lumina si sa nu intre in latura celor vii. Insa, pe suflet il aduc Sfintii ingeri. Iar noi, trupul, din casa luandu-l, ca pe un strain il ducem cu sarguinta la mormant. Si vedem acolo alta taina mare si mai infricosatoare, vedem morti mari si mici, imparati si oameni de rand, tirani si robi, toti in tarana prefacuti, un praf, o putreziciune, un vierme. Precum cel tanar, asa si cel batran, precum cel slabanog, asa si cel puternic, cu un chip si in acelasi fel de mormant zacand. Si zicem unii catre altii: "Iata, cutare si cutare, acesta este cutare imparat, acesta este cutare tiran si acesta este cutare dregator. Acesta este nepotul caruia, si aceasta este fiica cutaruia! Aceasta este tanara cea inchipuita, care se trufea, acesta este tanarul, care se gatea". Acestea, zicandu-le de multe ori cu suspinuri la morminte, lacrimam, vazand taina cea mare si infricosatoare, vazand ca acolo toata tineretea este necunoscuta, vazand ca toata varsta acolo se risipeste, vazand ca acolo toata frumusetea se strica, vazand ca acolo tot ochiul s-a stins, vazand ca dintii acolo s-au risipit, vazand ca toate au cazut si toata osteneala si truda lumii acesteia se naruie. Ca graim si nimeni din cei plecati nu ne aude. Plangem si nimeni nu ia aminte. Pe nume ii strigam pe cei ce zac in morminte si zicem: "Unde v-ati dus fratii nostri; cum traiti, cum va aflati, cum asa degraba ne-ati parasit? Dati-ne noua vreun cuvant, precum graiati nu de mult, graiti-ne noua, raspundeti-ne noua". Si praful acesta, care este inaintea ochilor vostri in mormant, tarana aceasta pe care o vedeti, oasele acestea putrezite, viermii acestia necurati, nu sunt trupurile acelea ale tinerilor si ale tinerilor pe care ii iubeati? Tarana aceasta este trupul acela cu care va imbratisati si pe care cu dragoste il sarutati? Tina aceea este fatza aceea pe care ziua si noaptea fara satiu o dezmierdati? Viermii acestia si curgerea aceasta intinata este trupul acela cu care pacatuiati? Vedeti si infricosati-va ca, atunci cand, pe sotiile voastre lasandu-le, va desfranati, atunci va tavaleati in tina si in tarana aceasta. Cunoasteti ca toate madularele lor sunt tina. Nu va amagiti, o, tineri si tinere fara de minte, nepriceputi si fara de omenie. Este o judecata si o rasplatire. Este iad, este osanda fara de sfarsit, este intuneric neluminat si este gheena nemangaiata si este vierme neadormit si este plans netacut si este scrasnire neincetata care nu cauta la fata si sunt slujitori care nu iarta si este plangerea amara si vesnica. Si cand toti ne vom scula din morti, stand inainte, seama ni se va cere. Si inaintea celui mare, infricosator Divan al Judecatorului ne vom marturisi. Cand din Cer va veni sa judece toata lumea, de la rasariturile soarelui pana la apusuri, cand glasul acelor infricosatoare trambiti va rasuna, cand zidirea toata cu frica si cu cutremur se va clatina si se va tulbura, cand mormintele se vor deschide si tot trupul se va scula, gol si supus. Cand toata gura se va astupa si toata limba se va marturisi, cand raul de foc va curge pe dinaintea Judecatorului, Cel de care Daniil zice: "Priveam pana ce s-au pus scaunele si a sezut Cel vechi de zile. Scaunul lui para de foc. Roatele lui, foc arzand. Mii si mii stau inaintea Lui si milioane de milioane Ii slujesc Lui.". Judecata a inceput si cartile s-au deschis. Aceasta este ziua si ceasul de care David zice: "Pentru ce ma tem in ziua cea rea?" Este ziua pe care Iov a blestemat-o, zicand: "Sa o blesteme pe dansa Cel ce a blestemat ziua aceea, Cel care va nimici pe chitul cel mare si-l va birui, adica pe diavolul". De ziua aceea si alt Prooroc a zis: "Iata, vine Domnul si cine va rabda ziua venirii Lui?" Cand Dumnezeu, aratandu-se, va veni, Dumnezeul nostru si nu va tacea, iar imprejurul Lui vifor tare. Chema-va cerul de sus si pamantul ca sa cearna pe poporul Sau. Atunci tot trupul va sta inainte la acel divan infricosator ca un osandit. Toti legati, toti goi, tremurand, tulburati, ingrijorati, socotind fiecare ce va zice, ce va raspunde Imparatului imparatilor, Domnului Dumnezeului nostru. Unde vor fi acolo parerile imparatilor, unde stapanirea dregatorilor, unde podoaba hainelor, unde caii cei cu fraul de aur, unde sunetul argintilor, unde desfatarea, unde benchetuiala, unde vor fi cei ce mananca zi zic: "Sa mancam si sa bem ca maine vom muri". N-ati auzit dumnezeiestile Scripturi, ca va fi judecata si rasplatire, care va plati fiecaruia dupa faptele lui? Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta: "Veniti binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti imparatia cea gatita voua de la intemeierea lumii!" Iar celor de-a stanga: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel mai din afara, cel gatit diavolului si ingerilor lui". Se vor duce acestia in osanda vesnica, iar dreptii in viata vesnica. Imparatului nostru, slava, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Etichete: Sfintele sfinţilor, Vase de cinste ale Duhului Sfânt |

0 Comments

DESPRE FELURILE NǍDEJDII ÎN DUMNEZEU, ŞI CINE SE CUVINE SǍ NǍDǍJDUIASCǍ, ŞI CINE ARE NEBUNǍ ŞI NESǍBUITǍ NǍDEJDE ÎN DUMNEZEU

1/28/2010 |

Publicat de admin |

Editați postarea

Sf. Isaac Sirul

Nadejdea in Dumnezeu se naste prin credinta inimii, cand este dreapta, cu socotinta si cunoastere. Se naste si alta, de alt soi, venita din faradelegi, care este mincinoasa. Un om. care n-are grija de fel de lucrurile cele pieritoare, si cu totul si pentru totdeauna s-a dat pe sine in seama Domnului, si din pricina sarguintii lui spre fapte bune, nu se ingrijeste de nici un lucru al lumii, ci numai de cele Dumnezeiesti se indeletniceste, si pentru aceata nu se mai poate ingriji de hrana si de imbracaminte, si de un loc pentru locuinta trupului si de toate celelalte, asa unul pe buna dreptate si cu deplina cunostiinta nadajduieste in Dumnezeu ca El ii va gati lui cele de trebuinta. Si iata, aceasta este cu adevarat nadejde neamestecata si preainteleapta. si pe drept cuvant unul ca acesta isi pune nadejdea in Dumnezeu, fiindca s-a facut rob a lui Dumnezeu, si petrece in lucrul lui cu sarguinta si fara de nici o lenevire, oricare i-ar fi pricina. Si unul ca acesta se invredniceste a i se arata o deosebita purtare de grija de la Dumnezeu, Fiindca el a plinit porunca aceea, care zice: “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea lui, si toate acestea vi se vor adauga voua” (Mat. 6, 33). Si: “Nu purtati grija de trup, ca sa nu-i treziti poftele” (Rom. 13,14), si daca nu ne purtam asa, atunci lumea, ca o slujnica, ne pregateste de toate, si ni se supune, ca unor domni ai ei, si desigur nu se impotiveste, nici cuvintelor noastre, nici vointii noastre. Si pentru ca unul ca acesta, sa nu inceteze de a sta pururea in fata lui Dumnezeu, el nu se lasa prada grijilor pentru trebuintele trupesti. Si totusi, el va dobandi aceste lucruri de trebuinta in chip minunat, fara sa se ingrijeasca de ele, si fara sa se oboseasca in cautarea lor.

Iara omul cu inima ingropata in lucruri pamantesti, care, ca un sarpe, mereu mananca tarana, si de fel nu se ingrijeste de cele ce-I sunt placute lui Dumnezeu, ci se chinuieste in toate patimile trupului, slab, si gol, de orice virtute, din pricina ca mereu se intalneste cu altii si mereu este distrat si neastamparat, si mereu pune la cale vreo pricina (vreun pretext), un astfel de om, din pricina desertaciunii si lenei sale, a cazut din orice bunatate. Si cateodata, cand este stramtorat de cate o nevoie, sau mahnit de rodul nelegiuirilor lui, cum va putea el zice:”Am buna nadejde in Dumnezeu, si El imi va lua grija si ma va odihni ?” Nebunule, pana in clipa de fata, nu ti-ai adus aminte de Dumnezeu, ci Il ocarai pe El, cu savarsirea faradelegilor si Numele Lui era hulit din pricina ta inaintea popoarelor, dupa care este scris (Rom. 2, 24) si acum indraznesti sa zici cu glas tare, ca am nadejde in El si El ma va ajuta si va avea grija de mine? Precum a zis Dumnezeu prin Proorocul, rusinandu-i pe unii ca acestia:”In toate zilele ma cauta si doresc sa afle caile Mele, ca unii ce au infaptuit dreptatea si legiuirile Dumnezeului lor, imi cer judecati si dreptate” (Is. 58, 2). Printre acestia este nebunul, care nici cu gandul nu se apropie de Dumnezeu, iar cand este incercuit de necazuri, isi ridica mainile catre El, cu nadejde. Unul ca acesta trebuie sa se arda de multe ori, ca sa se invete minte. Caci el n-are nici un lucru, care sa-l indreptateasca sa-si puna nadejdea in Dumnezeu. ci pentru ca a facut fapte rele si n-a luat in seama bunacuviinta, s-a facut vrednic de pedeapsa, dar Dumnezeu indelung rabdatorul, pentru mila Lui, il mai ingaduie pe el. Deci unul ca acesta sa nu se lase amagit, nici sa nu uite de randuiala vietii lui, si sa zica apoi, ca nadajduieste in Dumnezeu. Ca va fi invatat minte. Fiindca nicidecum nu are lucrul credinciosului, si sa nu-si intinda picioarele cu lene, si sa zica: eu cred, ca Dumnezeu imi va da cele de trebuinta, ca si cum ar vietui facand lucrul lui Dumnezeu, nici sa nu se arunce in fantana ca un descreierat, fara sa-si aduca de fel aminte de Dumnezeu. Si, dupa ce a cazut, sa zica: “Voi nadajdui spre Dumnezeu, si ma va mantui!” Nu te rataci nebunule! Mai inainte de a nadajdui spre Dumnezeu, trebuie sa te nevoiesti si sa versi sudoare in lucrul tau. Bine faci daca ai credinta in Dumnezeu, dar credinta are nevoie de fapte si nadejdea in Dumnezeu se arata prin suferintele pentru virtute. Crezi tu ca poarta Dumnezeu de grija fapturilor sale si ca este Atotputernic? Ci sa insotesti credinta ta cu lucrarea celor de cuviinta, si atunci El te va asculta. Degeaba vrei sa strangi in pumnul tau vantul, sa ai adica o credinta fara fapte.

Adesea calatoreste omul, fara sa stie, pe drumuri pline de fiare salbatice, sau de ucigasi sau de altele ca acestea. Si atunci, indeobeste se arata prin acestea purtarea de grija a lui Dumnezeu, ca-l scapa de la o astfel de pieire, sau ca, printr-o pricina oarecare, il impiedica sa porneasca la drum, pana ce trece fiara cea rea, sau ca se intalneste cu cineva, care-l intoarce din drum. Si iarasi, alteori, un sarpe cumplit zace in drum si nimeni nu-l vede; si nevrand Dumnezeu sa cada omul intr-o asemenea ispita, face pe sarpe sa suiere dintr-o data si s-o porneasca din loc, sau sa-i iasa inainte tarandu-se; si vazandu-l, omul se mantuieste pe el, ferindu-se. Si cu toate acestea omul nu e vrednic sa scape, fiindca tine ascunse pacate, pe care numai el le stie, totusi Dumnezeu, pentru milele lui il mantuieste. Si iarasi se intampla uneori sa se darame o casa sau un zid, sa cada o piatra, si cu zgomot sa se pravale din loc si in apropiere sa fie oameni; atunci Dumnezeu din iubire de oameni porunceste unui Inger sa sprijineasca locul ca sa nu cada, pana ce se duc de acolo oamenii, sau prin alte pricini ii face de se duc de acolo, ca nici unul sa nu ramana dedesupt. Si numai decat dupa plecarea lor,ingaduie Dumnezeu prabusirea. Si daca vreunul e prins sub darmaturi, il face Dumnezeu sa scape teafar, si cu aceasta isi arata nemarginita marire a puterii Lui.

Acestea si altele le infaptuieste purtarea de grija obsteasca a Lui Dumnezeu. Iar dreptul nicidecum nu se desparte de ea. Ca celorlalti oameni cu dreapta socoteala le-a poruncit Dumnezeu, sa-si chiverniseaca fiecare ale sale si sa amestece cunostiinta cu purtarea de grija a lui Dumnezeu . Pe cata vreme dreptul, din pricina cunostintii, n-are nevoie de chivernisire. Fiindca impreuna cu acea cunostiinta, el are si credinta, prin care “darama toata trufia ce se ridica impotriva cunostintii de Dumnezeu” (2 Cor. 10,5). Si nu se va teme de nici un lucru din cele numarate, precum este scris (Parim. 28); Ca dreptul are nadejde si indrazneala de leu impotriva tuturor din pricina credintei, si nu are indrazneala unui ispititor de Dumnezeu, cu a unuia care-L vede pe Dumnezeu si este imbracat cu armele puterii Sfantului Duh. Si cu cat se ingrijeste mai mult de cele Dumnezeiestii, cu atat si Dumnezeu va zice despre dansul:”Cu el am fost in stramtoare il voi izbavi si-l voi proslavi. Limgime de zile ii voi da si-i voi arata lui Mantuirea Mea” (Ps. 90 25, 26). Iara cel trandav si lenes cu lucru, nu va putea sa aiba o nadejde ca aceasta. Ci numai cel ce petrece intru Domnul mereu si se apropie de el prin frumusetea faptelor sale si fara incetare isi intoarce ochii inimii lui spre Harul Dumnezeiesc, precum spune David: “Topitu-s-au ochii mei, de cand nadajduiesc spre Dumnezeul meu“ (Ps. 68, 3). Ca Lui I se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, in veci. AMIN.

Etichete: Sfintele sfinţilor |

0 Comments

Iuliana cea milostivă, sfânta cu 13 copii

1/26/2010 |

Publicat de admin |

Editați postarea

Mărturii minunate despre viaţa Sfintei Iuliana cea milostivă

Pentru creştini, modelul absolut este – sau ar trebui să fie – Hristos, Dumnezeu – Omul. Dar întrucat în labirintul ispitelor prin care trecem nu reuşim de multe ori să ne dăm seama cum ar fi ales Hristos în locul nostru, ne este de mare folos să citim vieţile Sfinţilor. Aceste texte nu trebuie citite doar pentru a ne îmbogaţi cunostinţele religioase, ci mai ales pentru a descoperi anumite marcaje în călătoria noastră duhovnicească. Părintele Justin Popovici, ucenicul Sfântului Nicolae Velimirovici, scria: “Caută să te găseşti pe tine însuţi în Vieţile Sfinţilor; te vei găsi oricum în ele. Mai multe înca, vei găsi acolo şi leacurile cu care poţi să te vindeci si sa te faci sănătos pentru totdeauna”.

Una din problemele reale cu care se confrunta însă creştinii care vor să ţină seama de un astfel de sfat este ca mare parte dintre sfinţii canonizaţi de Biserică au fost monahi. Încercând să imităm în viaţa de familie virtuţile monahilor fără să avem dreapta socoteală ne supunem riscului de a merge pe un drum greşit. Iată de ce vieţile sfinţilor căsătoriţi ne sunt mai apropiate...

Sfânta Iuliana din Lazarevo este una dintre cele mai mari sfinte canonizate de Biserica dreptslăvitoare pentru că a reuşit să urce pe culmile rugăciunii şi ale nevoinţei ducând crucea familiei. Părinţii ei au fost oameni foarte bogaţi, dar bogăţia lor materială era covârşită de cea sufletească. Când Iuliana avea şase ani, mama ei a trecut la Domnul şi ea a fost crescută mai întâi de bunica sa şi apoi de alte rude. De foarte tânără, ea a început să ducă o viaţă de asceză aspră, fapt pentru care a fost deseori mustrată. Ea se îngrijea în taină de săraci şi de bolnavi şi făcea haine pentru orfani.

Deşi cea mai apropiată biserică se afla la o distanţă foarte mare şi în copilărie Iuliana nu a luat parte la dumnezeieştile slujbe, totuşi Dumnezeu i-a luminat mintea spre înţelepciune şi spre fapte bune. Trăind fără să aibă un povăţuitor duhovnicesc, ba chiar fără să citească scrierile Sfinţilor Părinţi despre vieţuirea în sfinţenie, ea a reuşit totuşi să urce pe culmile virtuţii.

Când a împlinit şaisprezece ani, ea a fost dată în căsătorie unui nobil bogat, pe nume Gheorghe Ossorvin. Au fost cununaţi de un părinte care le-a îndrumat cu mare atenţie paşii pe calea familiei. Pentru Iuliana, căsătoria nu a însemnat o împuţinare a nevoinţelor. Ea chiar s-a străduit să îl înveţe şi pe soţul ei să îi urmeze în nevoinţă.

Răbdând cu multă tărie ispitele – pentru că uneori slugile şi chiar socrii se certau cu ea, neînţelegându-i vieţuirea -, ea îşi găsea mângâierea în rugăciune. Odată a văzut în vis o mulţime mare de demoni înarmaţi, care vroiau să o omoare. Înfricoşându-se, ea s-a rugat Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae. Sfântul Nicolae i-a apărut, lovindu-i pe draci, şi a binecuvântat-o: “Fiica mea! Fii tare şi puternică şi nu te înfricoşa de ameninţările demonilor, căci Hristos mi-a poruncit să te apăr de demoni şi de oamenii cei răi”. Ea s-a trezit imediat şi a văzut cum un bătrân a ieşit ca un fulger din cameră.

Soţii Gheorghe şi Iuliana au avut treisprezece copii – zece fii şi trei fiice. Şase dintre ei au murit la o vârsta fragedă. Ceilalţi, şase fii şi o fiică, au fost crescuţi în frica lui Dumnezeu. Când unul dintre fii, care se afla în slujba ţarului, a fost ucis, Iuliana l-a rugat pe soţul ei să o lase să plece la mânăstire; soţul însă nu a fost de acord, ci a implorat-o să rămână lângă el. Ea a rămas, dar din acel moment au trăit în paturi separate. În zilele de vineri fericita Iuliana nu mânca nimic, lunea şi miercurea mânca foarte puţin, mâncare uscată, negătită. După alţi zece ani, soţul ei a trecut la Domnul, iar sfânta şi-a înmulţit nevoinţele si rugăciunile.

Într-o iarna, când din cauza gerului pământul se crăpase şi pentru o vreme fericita Iuliana preferase să se roage acasă, preotul din sat a auzit o voce venind dinspre icoana Maicii Domnului:”Du-te şi întreab-o pe milostiva văduvă Iuliana de ce nu vine la biserică să se roage. Rugăciunea ei de acasă este bineplăcută lui Dumnezeu, dar nu atât de mult ca rugăciunea din biserică. Dar trebuie să o cinsteşti, căci are mai puţin de şaizeci de ani şi Duhul Sfant sălăşluieşte întru ea”.

Într-o seară, când o mulţime de draci au atacat-o pe sfânta şi ea a fost ajutată în chip minunat de Sfântul Nicolae, unul din draci a spus:”Nu a fost zi în care să nu-i fi făcut necazuri Iulianei. Am adus dezbinare între copiii şi slujitorii ei, dar nu am îndrăznit să mă apropii niciodata de ea, din pricina milosteniei, smereniei şi rugăciunii ei. Ea avea pururea o metanie în mână şi zicea rugăciunea lui Iisus. Când mănca sau bea, zicea mereu rugăciunea lui Iisus, iar cănd se aşeza pe pat buzele şi pântecele ei se mişcau întru laudă lui Dumnezeu. De multe ori am văzut-o dormind, dar mâna tot se mişca pe metanie”.

În ziua de 2 ianuarie 1604, după ce s-a împărtăşit şi şi-a binecuvântat copiii şi slugile, Sfânta Iuliana a trecut la Domnul. În acel moment, toţi cei de faţă au văzut pe capul ei o coroană de aur şi o lumină albă. Noaptea, camera în care fusese depus trupul ei s-a umplut de bună mireasmă. Sfânta Iuliana s-a arătat unei slujnice şi a cerut ca trupul său să fie pus în biserica din Murom, lângă cel al soţului ei...

(Danion Vasile)

Câteva dintre minunile săvârşite de Dumnezeu prin Sfânta Iuliana

“Copiii şi rudele milostivei Iuliana au ridicat deasupra mormântului ei o biserică de iarnă închinată Sfântului Arhanghel Mihail. Pe data de 8 august 1614, Gheorghe, fiul fericitei, a murit. Şi începând să pregătească un loc de îngropăciune pentru el în cripta familiei Ossorghin, au gasit sicriul fericitei Iuliana nestricat, deşi nu ştiau cine se află în el. Pe 10 august, după slujbă înmormântării lui Gheorghe, când cei care luaseră parte la slujbă au mers la casa adormitului, femeile curioase ale satului au deschis sicriul şi au văzut că era plin de mir bine mirositor. Când invitaţii au plecat de la masa de parastas, femeile le-au povestit ce au văzut la familia Ossorghin. Copiii milostivei Iuliana au alergat la sicriu şi au văzut că femeile au spus adevărul. Au luat cu adâncă evlavie un vas de mir şi l-au dus la Catedrala din Murom, poate ca o mărturie a cuvintelor lor. În timpul zilei, acest mir era ca sucul de sfeclă, dar noaptea se îngroşa şi devenea precum uleiul ce izvorăşte din unele flori purpurii. Întru uimirea lor, nu au îndrăznit să cerceteze întregul trup al dreptei Iuliana: au văzut doar că mâinile şi picioarele ei erau nestricate; nu i-au văzut capul, deoarece o grindă ce susţinea coşul bisericii era aşezată deasupra capacului sicriului. În acea noapte, mulţi au auzit bătând un clopot în biserica dreptului Lazăr şi au alergat la biserică crezând că cineva trage clopotul de incendiu; dar nu era nicăieri vreun foc de stins. Cei care au sosit au băgat de seamă că sicriul răspândea o mireasmă dulce. Vestea despre această întâmplare s-a răspândit repede în ţinuturile înconjurătoare şi mulţi veneau la sicriul sfintei ungăndu-se cu mir şi primind tămăduirea feluritelor dureri.

Când mirul a fost împărţit aproape toţi, bolnavii au început să ia pământ de sub sicriul milostivei Iuliana, atingându-se cu el, şi, după măsura credinţei lor, primeau uşurare în neputinţele lor. Astfel, Ieremia Cercev, un locuitor al Muromului, a mers cu soţia sa şi cu doi copii bolnavi la sicriul milostivei Iuliana. Fiul şi fiica sa aveau o boală din pricina căreia, de mai mult de doi ani, le curgea sânge din mâini şi din picioare, şi nu puteau nici măcar să-şi ridice mâinile până la gură. După ce au făcut o rugăciune şi un parastas la sicriul sfintei şi i-au atins pe copiii lor cu pământ de la mormânt, Ieremia şi soţia sa s-au întors acasă. Copiii au dormit o zi şi o noapte întreaga, iar când s-au trezit, puteau să-şi facă semnul crucii singuri. După o săptămână erau complet sănătoşi.

***

Într-o noapte, în satul Lazarevo a izbucnit un foc şi au ars patru case cu acoperişuri de plumb. Bătea un vânt nemaipomenit de tare şi focul se apropia din ce în ce mai mult de biserica. Preotul a alergat la biserică, a luat repede cu amândouă mâinile pământ de sub sicriul Sfintei Iuliana şi l-a aruncat în foc. Atunci vântul şi-a schimbat direcţia, focul a scăzut încet-încet şi pe urmă s-a stins.

***

Maria, o slujitoare a boierului Matei Cerkasov, ce trăia într-o margine a Muromului, orbise. Când prietenii şi familia ei au adus-o la racla Sfintei Iuliana şi au făcut o rugăciune şi un parastas pentru sfânta, a simţit cum vederea îi revenea. Pe drumul de întoarcere în Murom a putut chiar să culeagă ciuperci şi zmeură.

***

Un băiat de zece ani a paralizat şi şi-a pierdut vederea. A fost dus la biserică Arhanghelului Mihail, unde s-a făcut o rugăciune către dreapta Iuliana şi copilul dintr-o dată a putut vedea o lumânare arzând; după puţin timp şi-a recăpătat sănătatea în întregime.

***

Agatha, soţia lui Teodor, un preot ce slujea în biserica Arhaghelului Mihail, avea o durere atât de necruţătoare la o mână, încât nici nu o putea mişca. Milostiva Iuliana a apărut nefericitei femei şi i-a zis:”Mergi la biserica Arhanghelului Mihail şi sărută icoana Iulianei!”(...) Femeia suferindă a facut o rugăciune şi un parastas, a băut aghiazmă, a atins pământ de mana ei şi s-a tămăduit.

***

Iosif Kovkov, un curtean din Moscova, era atât de grav bolnav, încât toţi credeau că în curând va muri. Dar i-a venit gândul de a-l trimite pe servitorul său, Anicius, la racla Sfintei Iuliana. Acesta a făcut o rugăciune pentru sănătatea stăpânului său bolnav şi a luat cu el aghiazmă şi pământ. După ce Kovkov s-a stropit cu apă şi s-a atins cu pământul adus, şi-a recăpătat sănătatea imediat. Cel vindecat a călătorit apoi pe jos până în satul Lazarevo pentru a-i mulţumi milostivei Iuliana”.

(Din “Viaţa Sfintei Iuliana din Lazarevo”, traducere de Victor Popescu Sandu)

Din revista "Lumea Credinţei"

Descarcă viaţa şi acatistul Sfintei Iuliana:

Etichete: Sfintele sfinţilor |

1 Comment

A fost ales noul Patriarh al Serbiei - Irineu Niskii

1/25/2010 |

Publicat de admin |

Editați postarea

Sâmbătă 23 Ianuarie 2010 Biserica Ortodoxă Sârbă şi-a ales noul patriarh
(sau cel puţin aşa ar fi trebuit)
Din păcate ecumenismul şi masoneria nu au lipsit, făcându-şi simţită prezenţa şi implicaţiile.

Surse: foto | video: http://ortodoxiemd.wordpress.com/
http://www.spc.rs/

Etichete: Anunţuri, Video |

0 Comments

Fărădelegile bat la uşă...Să nu deschidem că ne vom arde !

1/25/2010 |

Publicat de admin |

Editați postarea

Consiliul Europei ne întinde momeala...Să nu primim de vrem să mai vedem zile bune!
Săptămâna legiferării fărădelegilor!
Pe 27 şi 29 ianuarie alţii vor să decidă pentru noi. Ce este de făcut?
Propunere: Rugăciune şi acţiune în mod special pe această problemă !!

Ne-a parvenit, cu oarecare intarziere, urmatorul apel de o maxima urgenta si gravitate de la Bogdan Stanciu, in numele Pro-Vita Bucuresti si al Aliantei Familiilor din Romania.

Intrebarea noastra ar fi: Biserica Ortodoxa Romana (si in general Bisericile Ortodoxe din Europa) au de gand sa faca ceva, sa ridice glasul macar in al XII-lea ceas, pana cand Consiliul Europei si, implicit, si statul supranational UE (a carei “provincie” marginala suntem), nu vor deveni efectiv noi Sodoma si Gomora, iar marturisirea crestina minimala va fi, practic, persecutata in mod oficial si legal, deschizand drumul celei mai ingrozitoare tiranii antihristice din istoria lumii?

ACTIUNE NECESARA – CONSILIUL EUROPEI!

Dragi prieteni,

In 27 si 29 ianuarie sunt programate la vot in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (PACE) doua rapoarte foarte importante si periculoase pentru valorile noastre comune. Scopul acestui mesaj este sa ne indemne la actiune pentru respingerea lor.

Va rugam cititi cu atentie cele de mai jos. Daca mai cunoasteti persoane interesate, dati-le de stire.

**CE ESTE PACE SI CE ROL ARE?**

Consiliul Europei cuprinde reprezentanti din 47 de tari europene (inclusiv tarile UE) si are printre atributii armonizarea legislatiilor nationale cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului (CEDO). Autoritatea suprema privind interpretarea Conventiei este Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

In ultimii ani, PACE a fost parazitat de forte radicale de stanga, care fac presiuni crescande pentru adoptarea unor rezolutii in acord cu agenda lobby-ului international pro-avort si pro-homosexualitate, impotriva vietii, impotriva familiei si impotriva libertatilor religioase.

Rezolutiile PACE sunt folosite ca instrument de presiune asupra guvernelor si parlamentelor nationale pentru ca acestea sa modifice legislatia interna. Reamintim ca legislatia internationala are prioritate in fata celei nationale.

Totodata, rezolutiile sunt adesea luate in considerare de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in emiterea deciziilor sale, care sunt obligatorii.

CE CUPRIND RAPOARTELE CONTESTATE?

Ambele rapoarte ameninta grav familia, dreptul la viata, moralitatea publica, interesul superior al copilului precum si dreptul si interesul suveran al statelor de a proteja aceste valori.

1. Raportul privind discriminarea in baza orientarii sexuale si a identitatii sexuale – 27 ianuarie

[Documentul 12087 - “Discrimination on the basis of sexual orientation and gender identity”, raportor Andreas Gross, Elvetia, Grupul Socialist]

Textul integral in limba engleza: http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/WorkingDocs/Doc09/EDOC12087.htm

Raportul cere statelor membre:

* Sa legalizeze casatoriile homosexuale precum si sa recunoasca reciproc casatoriile si uniunile civile intre persoane de acelasi sex;

* Sa adopte legislatii interne prin care sa elimine orice fel de discriminare pe motiv de orientare sexuala, sa interzica orice referiri si manifestari publice negative la adresa asa-ziselor „minoritati sexuale”. Acest obiectiv submineaza libertatea de asociere, religioasa, de cuvint si drepturile parentale;

* Sa-si ajusteze sistemul educativ in sensul promovarii in randul minorilor a homosexualitatii ca stare de normalitate si sa combata “homofobia” prin actiuni legislative si educative adresate tinerilor;

* Sa faciliteze, chiar din fonduri publice, schimbarea sexului biologic al indivizilor cind acestia o cer.

2. Raportul „Cincisprezece ani de la Conferinta Internationala asupra Populatiei si Dezvoltarii” – 29 ianuarie

[Documentul 1192 - ’15 years since the International Conference on Population and Development Programme of Action’, raportor – Christine McCafferty, Grupul Socialist]

Textul integral in lb. engleza:

http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/WorkingDocs/Doc09/EDOC11992.htm

Raportul promoveaza avortul ca mijloc de planificare familiala si control al nasterilor, fortand recunoasterea acestuia ca „drept al omului” si finantarea din fondurile publice.

CE PUTEM FACE?

Opozitia fata de aceste documente este o datorie crestina, pe care va invitam sa o indeplinim impreuna.

1. Contactati delegatii Romaniei in Consiliul Europei si exprimati-va pozitia.

Solicitati-le ferm sa voteze respingerea ambelor documente.

Datele de contact ale reprezentantilor delegatiei Romaniei la Consiliul Europei:

- Parlamentari: http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.dp?idg=19&leg=2008.

- Secretariatul delegatiei romane la PACE:

Doamna Nadia Valentina Ionescu, Camera Deputatilor, la Tel: +40 21 414 18 75, Fax: +40 21 414 18 77, pace@cdep.ro, dropi@cdep.ro;

Doamna Mihaela Draghici, Senat, la Tel: +40 21 414 25 84, Fax: +40 21 313 35 07, sau electronic la adresa mihaela.draghici@ senat.ro.

Daca sunteti un ONG, trimiteti o adresa oficiala, scrisa, in acest sens.

Trimiteti un e-mail sau un fax; daca puteti, dati si un telefon – ar fi ideal.

Va rugam sa ne inaintati orice raspuns pe care l-ati primit.

Ne puteti contacta la urmatoarele adrese:

office@protejarea-familiei.com

provitabucuresti@yahoo.com

2. Rugaciunea este, se intelege, foarte utila si necesara. Fie ca Dumnezeu sa le deschida mintile si inimile reprezentantilor statelor europene la Consiliul Europei pentru a respinge aceste documente otravitoare.

Asociatia Alianta Familiilor din Romania

Asociatia Pro-vita – fil. Bucuresti

Text şi foto: Război întru cuvânt
Titlul şi subtitlul îmi aparţin

Etichete: Anunţuri, Pericole contemporane |

1 Comment

DUMINICA VAMEŞULUI ŞI A FARISEULUI

1/24/2010 |

Publicat de admin |

Editați postarea

de Sf. Nicolae Velimirovici

(Luca 18:9-14)

Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.
Un om a mers în pădure ca să aleagă un copac din care să facă grinzi pentru acoperiş. Şi a văzut doi copaci, unul lângă altul. Unul era neted şi înalt, dar era putred pe dinăuntru, şi celălalt era cu dâmburi şi urât pe dinafară, dar era sănătos pe dinăuntru. Omul a oftat şi şi-a zis: “La ce-mi foloseşte mie acest copac înalt, necioturos, dacă este putred pe dinăuntru şi din care nu pot să fac bârne? Celălalt, chiar dacă este cioturos şi urât, cel puţin este sănătos pe dinăuntru şi astfel, dacă muncesc puţin mai mult, pot să-l folosesc la bârne de acoperiş pentru casa mea.” Şi, fără să se gândească mai mult, a ales acel copac.
Tot la fel va alege şi Dumnezeu între doi oameni pentru casa Sa şi nu va alege pe cel care pare bun pe dinafară, ci pe cel a cărui inimă este plină de dreptatea sănătoasă a lui Dumnezeu.
Cei mândri, ai căror ochi sunt într-una ridicaţi spre cer, în vreme ce inimile lor sunt lipite de pământ, nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu; sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu numai cei smeriţi şi blânzi cu inima, ai căror ochi sunt plecaţi spre pământ, în vreme ce inimile lor sunt bogate întru cele cereşti. Ziditorul lumii alege oamenii care caută la păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât la faptele lor cele bune. Căci Dumnezeu este doctorul care vine la patul pe care stă fiecare dintre noi şi întreabă: “Unde te doare?” Omul care foloseşte de venirea doctorului, ca să-i spună despre toate durerile şi slăbiciunile sale, este înţelept, dar omul care îşi ascunde durerea şi se laudă cu sănătatea sa, este nebun. Ca şi cum doctorul vizitează oamenii pentru sănătatea lor şi nu pentru starea lor de boală! Marele Ioan Gură de Aur spune că ”Este rău să păcătuieşti, deşi aici se poate da ajutor; dar să păcătuieşti şi să nu îngădui păcatul – aici nu se mai poate nici un ajutor.”

Deci să avem înţelepciune şi să stăm la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, să simţim că ne aflăm înaintea doctorilor celor mai buni şi mai milostivi, care ne întreabă pe fiecare dintre noi, cu purtare de grijă şi cu dragoste: “Unde te doare?” Să nu ne lenevim în nici un chip, să-I spunem toată boala noastră, rănile noastre şi păcatele noastre.

Domnul Iisus ne spune despre aceasta în pilda vameşului din pericopa Evanghelică de astăzi. În Evanghelie se spune că Domnul a spus această pildă celor care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi. Nu cădem şi noi printre cei cărora Domnul le spune această pildă? Nu vă răzvrătiţi, ci mărturisiţi-vă boala, ruşinaţi-vă de ea şi luaţi leacul pe care vi-l dăruieşte Doctorul cel mai bun şi mai milostiv. Într-un spital erau mulţi bolnavi. Unii aveau febră şi nu mai puteau aştepta până la venirea doctorului; alţii umblau de colo colo, crezându-se sănătoşi şi nu voiau să-i vadă doctorul. Într-o dimineaţă, doctorul a intrat să-i viziteze pe bolnavi. Doctorul era împreună cu un prieten, care era plin de daruri pentru bolnavi. Prietenul doctorului a văzut că bolnavii aveau febră şi îi părea rău pentru ei. “Se pot vindeca?” l-a întrebat pe doctor. Doctorul i-a şoptit la ureche: “Şi aceştia cu febră şi cei care se află în pat se pot vindeca, dar cei care umblă nu se pot … aceia suferă de boli care nu se pot vindeca şi sunt putrezi pe dinăuntru.” Prietenul doctorului a fost foarte uimit şi uimirea sa stătea în două lucruri: tainele bolilor oamenilor şi înşelăciunea ochilor oamenilor.

Închipuiţi-vă acum că suntem bolnavi în acest spital al lumii. Boala de care suferă fiecare dintre noi poartă acelaşi nume – nedreptatea. În acest cuvânt se află toate patimile, toate poftele, toate păcatele – toate slăbiciunile şi moleşirea sufletelor, a inimilor şi a minţilor noastre. Cei bolnavi se află într-o stare, la începutul bolii, în altă stare, la vremea cea mai grea a bolii şi în altă stare, la vindecare. Dar acestea sunt chipurile bolilor din lăuntrul omului; numai cei care se vindecă se fac conştienţi de greutatea bolii de care suferiseră. Cei mai bolnavi sunt cei mai puţin conştienţi de boala lor. În boala trupească, omul care are febră mare, nu este conştient de sine nici de boala sa, nici nebunul nu spune despre el că este nebun. Începătorii nedreptăţii se simt ruşinaţi de boala lor o vreme, dar repetarea păcatului duce la obiceiul de a păcătui şi aceasta se întâmplă până la ameţeală şi starea de inconştienţă a nedreptăţii, până într-o stare în care sufletul nu mai are nici un sens în sine, şi nici boala sa. Şi închipuiţi-vă numai, un doctor care intră în spital şi întreabă: “Ce-aţi păţit?” Cei a căror boală se află într-o stare de început, se simt ruşinaţi să se arate că sunt bolnavi şi vor răspunde: “Nimic!” Cei a căror boală a ajuns în starea cea mai grea, se vor mânia la o asemenea întrebare şi nu vor răspunde numai “Nu-i nici o problemă cu noi!”, ci vor încerca să se mândrească cu sănătatea lor. Numai cei care sunt pe cale de vindecare vor ofta şi vor răspunde doctorului: “E foarte rău! Ai milă şi ne ajută!” Tertulian spune într-o omilie despre pocăinţă: ”Dacă îţi este frică să-ţi mărturiseşti păcatele, priveşte focul iadului, pe care numai mărturisirea îl poate stinge.”

Atunci, cugetă la toate acestea; ascultă pilda lui Hristos şi hotărăşte tu cât este de potrivit. Dacă spui cu uimire “Această pildă nu mi se potriveşte”, atunci înseamnă că suferi de boala cunoscută ca nedreptate. Dacă te împotriveşti “Eu sunt drept; aceasta este pentru păcătoşii din jurul meu”, aceasta înseamnă că boala ta a ajuns a ajuns să fie foarte grea. Dar dacă te baţi cu pumnul în piept şi spui “Este adevărat; sunt bolnav şi am nevoie de doctor”, aceasta înseamnă că eşti pe calea vindecării. Atunci, nu te teme; te vei vindeca.

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Doi oameni, doi păcătoşi, cu deosebirea că fariseul nu se vedea pe sine ca păcătos, în vreme ce vameşul se vedea păcătos. Fariseul făcea parte din clasa de sus din societatea vremii, iar vameşul făcea parte din clasa cea mai batjocorită.

Fariseul, stând aşa, se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Fariseul stătea în partea de dinainte a bisericii, chiar în faţa altarului, aşa cum era obiceiul fariseilor să se ducă în faţă. Că fariseul stătea chiar în faţă, se vede din zicerea că vameşul stătea departe. Fariseul era atât de mândru şi desigur, se vedea pe sine întru toată dreptatea (adică în sănătatea lui duhovnicească), că el nu căuta locul din faţă, numai în priveliştea oamenilor, ci şi în priveliştea lui Dumnezeu şi nu căuta aceasta numai la mese şi la întâlniri cu oamenii, ci şi la rugăciune. Acest lucru este destul pentru a arăta cât de bolnav era fariseul de nedreptate şi cum îl învârtoşa pe el aceasta.

De ce se zice: se ruga în sine? De ce nu cu glas? Pentru că Dumnezeu ascultă mai atent ce vorbeşte inima decât ce grăiesc buzele. Ceea ce crede şi simte omul atunci când se roagă lui Dumnezeu este mai important pentru Dumnezeu decât cuvintele rostite doar cu limba. Limba poate fi înşelătoare, dar inima nu înşeală: ea arată omul aşa cum este el – alb ori negru.

“Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni.” Un păcătos cutează să spună aceasta, în biserică, înaintea lui Dumnezeu! Ce este Biserica, dacă nu un loc unde bolnavii se întâlnesc cu doctorul lor? Cei bolnavi din pricina păcatului vin să-şi mărturisească boala, lui Dumnezeu Doctorul, şi să afle leacuri şi vindecare de la El, care este adevăratul vindecător de toată durerea şi slăbiciunea omului şi Care este Dătător a toate lucrurile cele bune. Merg cei sănătoşi la spital ca să se laude doctorului cu sănătatea lor? Dar acest fariseu nu a venit la biserică cu sufletul întreg şi sănătos, ca să se laude cu sănătatea sa, ci ca un grav bolnav de nedreptate care, în delirul bolii sale, nici nu mai ştie că este bolnav. Odinioară, pe când vizitam un spital de boli de minte, doctorul m-a dus în faţa unui gard de sârmă, care împrejmuia clădirea cu bolnavii cei mai primejdioşi. “Cum te simţi?”, l-am întrebat. El mi-a răspuns îndată: “Cum crezi că mă simt printre toţi nebunii aştia?”

Iată ce spune fariseul: “Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni.” De fapt, el nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru aceasta, recunoscând că este lucrarea lui Dumnezeu faptul că el nu este ca ceilalţi oameni. Nu, cuvintele: “Dumnezeule, Îţi mulţumesc …” nu sunt nimic mai mult decât o grăire, o zicere linguşitoare către Dumnezeu, ca Dumnezeu să-i asculte lăudăroşenia lui. Căci, din tot ceea ce spune, el nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru nimic; dimpotrivă, el huleşte împotriva lui Dumnezeu, hulind împotriva întregii zidiri a lui Dumnezeu. El nu-I mulţumeşte lui Dumnezeu pentru nimic. Tot ceea ce spune el despre sine, este arătat ca fiind numai lucrările lui, dobândite fără ajutorul lui Dumnezeu. El nu spune că nu este profitor, nedrept, desfrânat ori vameş, pentru că Dumnezeu l-a păzit de aceasta cu puterea Sa şi cu mila Sa; ci spune numai că el este ceea ce este, după propria sa judecată: un om cu totul aparte, şi atât de vrednic, că nu are pereche în toată lumea. Ca şi aceasta – vieţuirea sa cu cu totul aparte – el se osteneşte şi se nevoieşte ca să rămână pe această treaptă înaltă, deasupra tuturor celorlalţi oameni. Altfel spus: el posteşte de două ori pe săptămână şi dă zeciuială din toate câte câştigă. Ah, ce cale uşoară de mântuire şi-a ales acest fariseu, mai uşoară decât cea mai uşoară cale de pierzare! Dintre toate poruncile pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor prin Moise, el alege numai două dintre cele mai uşoare.

Dar el nici măcar pe acestea două nu le-a împlinit cu adevărat, căci Dumnezeu nu a dat aceste două porunci pentru că avea El nevoie ca oamenii să postească şi să dea zeciuială din toate câte câştigă. Asta nu-I trebuie lui Dumnezeu câtuşi de puţin. Dumnezeu nu a dat aceste porunci oamenilor nici ca să fie un scop în sine, ci – privind toate celelalte porunci – ca să aducă roadă de smerenie înaintea lui Dumnezeu, ascultare faţă de Dumnezeu şi dragoste pentru Dumnezeu şi pentru om. Pe scurt: să deştepte, să înmoaie şi să lumineze inimile oamenilor. Totuşi, fariseul a împlinit aceste două porunci fără să aibă un scop. El postea şi dădea zeciuială din toate câte câştiga, dar îi ura şi îi dispreţuia pe alţii şi era mândru înaintea lui Dumnezeu. Şi astfel el a rămas pom fără roadă. Roada nu stă în postire, ci în inimă; roada nu stă într-o poruncă, ci în inimă. Toate poruncile şi toate legile se află în slujba inimii: ele încălzesc inima, luminează inima, udă inima, împrejmuiesc inima, o prăşesc şi o plantează – numai ca rodul din câmpul inimii să se prindă, să crească şi să se coacă. Toate lucrările cele bune sunt un mijloc şi nu un scop, metoda şi nu rodul. Scopul este inima, unde se află rodul.

Şi astfel, fariseul, prin rugăciunea sa, nu a dobândit scopul dorit: el nu şi-a dat la iveală frumuseţea sufletului său, ci urâciunea lui; el nu şi-a dat la iveală sănătatea, ci boala sa. Hristos a dorit să arate aceasta, prin această pildă; nu numai în ceea ce-l priveşte pe acest fariseu, ci privitor la toţi fariseii, care erau la vremea aceea puterea stăpânitoare peste poporul iudeu. Prin această pildă, Domnul a căutat să arate cucernicia răsucită şi fariseismul mincinos, pentru care vă aflaţi în stare de cădere de-a lungul tuturor neamurilor de creştini, până în zilele noastre. Nu se află şi astăzi printre noi, oameni, care se roagă lui Dumnezeu întocmai ca acest fariseu? Nu sunt mulţi dintre cei care îşi încep rugăciunea cu hulă şi cu cârteală împotriva aproapelui şi sfârşesc cu mărire de sine? Nu sunt mulţi care stau în faţa lui Dumnezeu ca şi cum ne-ar fi nouă datornic? Nu sunt mulţi dintre noi care spun: “Dumnezeule, eu postesc, merg la biserică, îmi plătesc toate dările şi dau bani la biserică; eu nu sunt ca alţi oameni, ca profitorii şi defăimătorii, ca necredincioşii şi desfrânaţii, care mă supără pe mine rău? Ce faci Tu, Dumnezeule? De ce nu-i ucizi pe ei şi de ce nu mă răsplăteşti pe mine pentru tot ceea ce fac eu pentru Tine? Nu vezi Tu, Doamne, curăţia inimii mele şi sănătatea sufletului meu?” Cu toate acestea, ştiţi că “Dumnezeu nu vă poate înşela, şi nici voi pe El”, aşa cum a spus Fericitul Maxim. El a mai spus “Fiecare îşi face cruce, dar nu fiecare se roagă.” Fariseul este ca “Avraam prin barba sa, şi ca Ham prin fapte.”
Astfel, ei vorbesc, şi Dumnezeu îi ascultă şi îi trimite acasă goi, spunându-le: “Eu nu recunosc chipul pe care îl arătaţi voi, despre voi.” Şi, la Judecata de Apoi, El le va spune: “Eu nu vă cunosc pe voi”, căci Dumnezeu nu-Şi recunoaşte prietenii după vorbele lor, ci după inimile lor; aşa după cum nu preţuieşte smochinul pentru frunzele lui, ci pentru roadă.

Dar iată cum ar trebui să se roage un om al rugăciunii: Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. El stătea departe! Adevăratul om al rugăciunii nu se repede în faţă, în locul cel mai de vază din biserică. La ce ţi-ar folosi aceasta? Dumnezeu îl vede la fel de bine dacă stă în spatele bisericii, ca şi atunci când ar sta în faţă. Un adevărat om al rugăciunii se pocăieşte întotdeauna cu adevărat. “Pocăinţa omului este sărbătorirea lui Dumnezeu”, spune Sfântul Efrem Sirul. El stă departe. El îşi simte nimicnicia în faţa lui Dumnezeu şi este plin de smerenie înaintea măreţiei lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre bărbaţii născuţi din femeie, era plin de frică la venirea lui Hristos, spunând: “Eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor.” (cf. Marcu 1:7). Femeia păcătoasă I-a spălat picioarele lui Hristos, udându-le cu lacrimile ei. Iată, deci, că un om adevărat al rugăciunii are smerenie adâncă şi este plin de bucurie dacă Dumnezeu îi îngăduie să se apropie de picioarele Sale.

El nu voia nici ochii să-şi ridice către cer. De ce? Ochii sunt oglinda sufletului. Păcatele sufleteşti se pot citi în ochi. Nu vedeţi că în fiecare zi, atunci când un om păcătuieşte, coboară privirea înaintea oamenilor? Cum pot ochii păcătosului să nu se coboare înaintea lui Dumnezeu Atotvăzătorul? Doamne, fiecare păcat săvârşit înaintea oamenilor este săvârşit înaintea lui Dumnezeu şi nu există nici un păcat pe faţa pământului care să nu-L supere pe Dumnezeu. Un adevărat om al rugăciunii este conştient de aceasta şi pe lângă smerenie, mai are şi multă ruşine înaintea lui Dumnezeu. De aceea spune: el nu voia nici ochii să-şi ridice către cer.

Ci îşi lovea pieptul. De ce? Ca să arate în felul acesta că trupul este mădularul păcătuirii omului. Poftele trupeşti duc omul la păcatele cele mai grele. Lăcomia dă naştere patimii: patima dă naştere mâniei şi mânia uciderii. Gândurile repetate asupra celor ale trupului, desparte pe om de Dumnezeu, îl vlăguieşte şi ucide biruinţa dumnezeiască care se află în om. De aceea vameşul se bate în piept la rugăciune, fiind conştient de păcatul său, de umilirea sa şi de ruşinea sa înaintea lui Dumnezeu. Dar de ce îşi bate mai ales pieptul, şi nu capul sau mâinile? Pentru că inima se află în piept şi inima este izvorul atât al păcatului, cât şi al faptelor celor bune. Chiar Domnul a spus: “Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea.” (Marcu 7:20-23). De aceea vameşul se bate în piept.

Şi a spus el: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” El nu a pomenit nici de faptele sale cele bune, nici de cele rele. Dumnezeu le ştie pe toate. Şi Dumnezeu nu voieşte înşiruire de fapte, ci pocăinţă smerită pentru toate. “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Aceste cuvinte spun totul. Tu, Dumnezeule, eşti Doctorul şi eu sunt bolnavul. Numai întru puterile Tale stă vindecarea şi numai singur Ţie Îţi aparţin eu. Tu eşti Doctorul şi milostivirea este leacul tău. În zicerea: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” e ca şi cum el spune cu pocăinţă: “Doctore, dă-mi leacul mie, celui bolnav! Nimeni din toată lumea asta nu mă poate vindeca, decât numai Tu, O, Dumnezeule.” “Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut” (Psalm 50:5). Nu este nădejde pentru mine de la oameni, oricât de drepţi ar fi ei, dacă nu mă ajuţi Tu pe mine. Nimic nu mă mai poate ajuta pe mine: postirea mea, darea de zeciuială, sau toate faptele mele cele bune, dacă milostivirea ta nu-mi unge rana ca o alifie. Lauda oamenilor nu-mi vindecă rana, ci mai rău se face. Tu, numai Tu singzur îmi ştii boala mea şi numai Tu singur ai leacul ce-mi este mie de folos. La nimeni altul nu-mi este de folos să merg sau să mă rog. Dacă Tu mă îndepărtezi pe mine, lumea întreagă nu mă poate sprijini de la căderea în prăpastie. Tu, numai Tu singur poţi, Doamne, dacă Tu vrei. O Dumnezeule, iartă-mă şi mântuieşte-mă! “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”

Ce spune Domnul Iisus despre acest fel de rugăciune? “Zic vouă că acesta – a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela.” Cui spune Domnul aceasta? Nouă tuturor, care credem despre noi că suntem drepţi. Vameşul este cel care coboară la casa sa mai îndreptat, nu fariseul. Omul care îşi mărturiseşte păcatele sale cu smerenie, merge acasă mai îndreptat şi nu cârtitorul cel mândru. Cel care se pocăieşte şi se ruşinează este mai îndreptat iar nu omul cel înfumurat, mândru, obraznic. Doctorul are milostivire şi vindecă pe omul bolnav care îşi recunoaşte boala şi caută vindecare, şi îl trimite gol pe cel care vine la Doctor ca să se fălească cu sănătatea sa. Apoi Domnul sfârşeşte minunata Sa pildă cu această învăţătură: “Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” Cine se înalţă pe sine şi cine se smereşte pe sine? Nimeni nu se poate înălţa singur nici măcar un pic, dacă Dumnezeu nu-l ridică. Dar aici se vorbeşte despre cel care crede că se înalţă, năpustindu-se către locul cel dintâi, atât înaintea oamenilor, cât şi a lui Dumnezeu; despre cel care se laudă cu lucrările sale cele bune; cel care se semeţeşte înaintea lui Dumnezeu şi care, hulind şi defăimând, îi umileşte pe alţii, ca el să pară mai mare. În felul acesta, cei care cred că se înalţă pe sine, de fapt, se înjosesc. Fiindcă, oricât de mare s-ar vedea în ochii săi şi chiar în ochii oamenilor, el este cu mult mai mic în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu va ruşina un asemenea om şi îl va face să simtă într-o zi umilirea pe care a pricinuit-o altora. “Până când omul nu se smereşte, el nu va primi nici o răsplată pentru faptele sale. Răsplata nu se dă pentru fapte, ci pentru smerenie”, spune Isaac Sirul (Tratat mistic, 34). Dar cine se umileşte pe sine? Aceasta nu face omul care încearcă să pară mai mic decât este, ci cel care nu-şi vede micimea din pricina păcatului. Cu adevărat, chiar dacă vrea, omul nu se poate coborî pe sine mai jos decât îl coboară păcatul. Dumnezeu nu caută la noi altă umilire decât sensul şi recunoaşterea păcătoşeniei. Pentru omul care îşi dă seama şi recunoaşte prăpastia în care l-a aruncat păcatul, nu este cu putinţă să coboare mai jos. Păcatul, întotdeauna ne poate arunca în prăpastia pieirii, care este mai adâncă decât ne putem închipui. Sfântul Macarie cel Mare spune: “Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se deja mai jos decât ceilalţi, unde mai poate cădea? Semeţia este mare umilire, dar umilirea este o mare înălţare, cinste şi demnitate.” (Omilia 19).

Pe scurt: omul care face precum vameşul, este înălţat. Cel dintâi (fariseul) nu se poate vindeca, pentru că el nu poate vedea că este bolnav; cel de al doilea (vameşul) este bolnavul care se află pe calea vindecării, pentru că el şi-a recunoscut boala, s-a aşezat sub ascultarea Domnului şi a luat leacul. Cel dintâi este ca şi copacul acela neted, înalt, care este putred pe dinăuntru şi nu este de folos gospodarului; cel de-al doilea este ca şi copacul acela cioturos şi urât, pe care îl prelucrează gospodarul, face bârna pentru acoperiş şi îl duce în casă.

Să Se milostivească Dumnezeu de toţi păcătoşii care-şi plâng păcatele şi să-i vindece de boala cea păcătoasă pe toţi cei care se roagă Lui cu frică şi cu cutremur, slăvindu-L ca pe Tatăl cel milostiv şi pe Unul-Născut Fiul Său şi pe Sfântul Duh – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Etichete: Duhovnici, Predici |

0 Comments

Locuitorii capitalei siliţi să renunţe la biletele clasice de R.A.T.B.

1/23/2010 |

Publicat de admin |

Editați postarea

După cum spuneam şi în alt articol R.A.T.Bucureşti (şi nu numai) "joacă" dur pentru a implementa sistemul cardurilor electronice pentru toţi călătorii aproape obligându-i, cu obrăznicie şi agresivitate, chiar, să-şi facă cu toţii card.
Spuneţi drept câţi dintre voi mergând să vă cumpăraţi bilet de la vreun ghişeu R.A.T.B. nu aţi fost îndemnaţi să vă faceţi card cu menţiunea că biletele se vor scoate?

Cred că fotografia de mai jos este destul de grăitoare în acest sens:

Problema este că nu doar în Bucureşti se întâmplă acest lucru deoarece în curând celelalte oraşe mari din ţară (Timişoara, Iaşi, Cluj, Craiova, Constanţa etc) sunt pe cale să implementeze acelaşi sistem. Este un plan bine pus la punct care are ca scop pregătirea oamenilor din punct de vedere psihologic pentru primirea actelor electronice şi apoi primirea semnului fiarei ceea ce este pecetea lui antihrist.
Vezi aici mai pe larg articolul pe aceeaşi temă şi cuvântul Părintelui Paisie Aghioritul referitor la această problemă.

Este doar unul dintre paşii importanţi pentru ca psihicul oamenilor să se obişnuiască cu aceste elemente electronice (fie ele abonamente de călătorie, fie acte) prin care să poată fi controlaţi la fiecare pas.

În curând urmează să fie introduse din 2011 pentru toţi cetăţenii, fără vreo alternativă (creştinii nefăcând nici ei excepţie) cărţile electronice de identitate. Legea este deja dată şi a fost publicată în Monitorul Oficial din 08.04.2009.
Vezi aici mai multe:
Legea si decretul privind regimul juridic al cărţi electronice de identitate publicate in Monitorul Oficial nr. 231/08.04.2009

Etichete: Anunţuri, Controverse, Microcipuri |

3 Comments

Oare ce să fie... îşi revine sinodul?...sau s-a deşteptat patriarhul?

1/17/2010 |

Publicat de admin |

Editați postarea

Clericilor Bisericii Ortodoxe Române li se restricţionează dreptul de a participa la rugăciuni liturgice ecumenice

Credem, o decizie destul de bună şi argumentată, luând în consideraţie experienţa proastă chiar a unor ierarhi a Bisericii Ortodoxe Române, care au îndrăznit chiar să se şi împărtăşească cu Romano-Catolicii!Potrivit hotărârii sinodale, la Catedrala Patriarhală şi în alte biserici ortodoxe din ţară şi străinătate, reprezentanţii celorlalte culte creştine vor asista la slujba ortodoxă (Vecernia), fără implicare liturgică. După slujba ortodoxă, reprezentanţii oficiali ai celorlalte Biserici creştine vor putea prezenta mărturii asupra convieţuirii paşnice şi cooperării ecumenice locale sau regionale astăzi.

În ceea ce priveşte prezenţa la rugăciunea ecumenică organizată de celelalte Biserici creştine, clericii ortodocşii români vor asista la rugăciunea acestora, fără implicare liturgică, iar, după rugăciune, vor putea rosti un cuvânt pe aceeaşi temă.

Surse: www.ortodoxia.md
www.basilica.ro

Vezi şi alte ştiri pe Basilica.ro:

Participare ecumenică la slujba Vecerniei de la Catedrala Patriarhală
Comunicat de presă: RUGĂCIUNE ŞI ACŢIUNE PENTRU UNITATEA CREŞTINĂ
RUGĂCIUNE ŞI ACŢIUNE PENTRU UNITATEA CREŞTINĂ

Etichete: Anunţuri |

0 Comments