Blog † Vestitorul ortodox: Publicaţia franceză "L'Événement du jeudi" ne înştiinţa încă din octombrie 1992 că Europa este un amestec multietnic încurcat şi exploziv, motiv pentru care "graniţele politice" trebuie suprapuse peste "graniţele etnice" !

Publicaţia franceză "L'Événement du jeudi" ne înştiinţa încă din octombrie 1992 că Europa este un amestec multietnic încurcat şi exploziv, motiv pentru care "graniţele politice" trebuie suprapuse peste "graniţele etnice" !

4/15/2015 |

Publicat de admin |

Crearea de tensiuni interetnice şi exploatarea acestora, sunt printre cele mai eficiente strategii pentru declanşarea unui război mondial (n.m.)

Europa, un amestec multietnic

Spaţiul european, începând de la Oceanul Atlantic până la republicile din est ale fostei URSS, este o imensă păpuşă rusească schimonosită; o imbricare a zeci de naţionalităţi adesea străbătută de graniţele politice. Un amestec de etnii încâlcit şi exploziv. Fiecare ţară are minorităţi şi fiecare minoritate îşi are disidenţele ei.
Am realizat această hartă originală pentru a arăta că nici o ţară nu este imună la această problemă şi multe zone sunt potenţiale Iugoslavii. "Dreptul popoarelor la autodeterminare" este pe cale de a deveni o bombă cu efect întârziat.

(faceţi click pe hărţi pentru a le vedea la dimensiunea maximă)

Harta popoarelor din Europa

Nu doar în Africa. În Europa de asemenea, graniţele politice nu au reuşit să se suprapună peste graniţele etnice. Împeriul rus, apoi sovietic, era atât de bătrân încât aproape uitase că era un mozaic de popoare, o închisoare din care fiecare vrea să evadeze brusc.

Convinşi de eternitatea comunismului promiţător, Stalin şi succesorii lui au deplasat fără scrupule popoare şi graniţe atunci când ruşii, de două secole, se obişnuiseră să colonizeze pieţele şi se credeau eterni “pieds-noirs”[1]. Mixerul istoriei este repus în funcţiune şi aceasta produce o mare agitaţie.

Dar, în Europa centrală şi de est, se sperase că două războaie mondiale şi deplasările masive de populaţii care urmaseră erau de ajuns. Unii spuneau că harta Europei nu mai era un Renoir, mozaic de pete etnice, ci un Modigliani în care popoarele desemnau mari nuanţe omogene. Dacă formula (aproape că) se aplică Poloniei, Iugoslavia a demonstrat amplu că aceasta reieşea din iluzia majorităţii celorlalte ţări “eliberate”.

Cu ocazia tratatelor de la Versailles, Churchill şi Stalin la sfârşitul celui de-al doilea război mondial au redesenat graniţele Europei pe un colţ de masă fără să ţină cont prea mult de aspiraţiile popoarelor mai întâi scăpate de sub Imperiul austro-ungar, apoi zdruncinate de războiul nazist.

“Frigiderul” în care toate acestea au fost închise timp de decenii fără îndoială a făcut pană: ceea ce se găseşte în interiorul lui s-a descompus. Istoriei nu-i plac scurtăturile şi întodeauna ajunge să se răzbune.

Răspândirea minorităţilor maghiare prin toate ţările vecine arată pericolul unei întoarceri virulente a naţionalismului unguresc. Cine se îngrijora cu doar doi ani în urmă de situaţia Abhaziei? Cine vroia să cunoască graniţele Tadjikistanului sau să ştie dacă existau unguri în Iugoslavia sau în Slovacia? Nume până mai ieri străine precum calmuci, kirghizi, ceceni, moldoveni ne-au devenit aproape familiare. Pentru că destinul lor este de acum înainte legat de al nostru.

Încă nu ştim prea bine unde trăiesc ei, dar ştim sigur că ei există şi că aceasta va conta pentru viitorul nostru precum, deja, sârbii şi Sarajevo au contat pentru destinul nostru în 1914.

Atlasele şi enciclopediile nu pot ţine pasul. Lumea se remodelează prea repede pentru cărţi şi războiul, reptilian, este prea schimbător. Este rolul presei de a reactualiza periodic o cartografie care adesea capătă alură de linie de front.

17 bombe pentru planetă

Cine auzise de barajul Gabcikovo-Nagymaros pănă săptămâna trecută? Aproape nimeni în afară de unguri şi slovaci, până când, brusc, această imensă construcţie “socialistă” de pe Dunăre a devenit miza unui periculos conflict de graniţă. Pănă când Bratislava a deturnat cursul principal al Dunării, ceea ce a dus la modificarea graniţei dintre cele două ţări. La Budapesta, unde există teama ca minoritatea maghiară din Slovacia (10% din populaţie) să nu fie luată ostatică, naţionaliştii se implică stimulând orgoliul naţional slovac care nu avea deloc nevoie de aceasta. Încă un angrenaj s-a pus în mişcare în Europa centrală.

Toate micile răni necicatrizate, toţi vulcanii despre care se credea că sunt stinşi se trezesc datorită lejerităţii generale provocate de căderea comunismului şi înlăturării constrângerii războiului rece.

Cine cunoaşte insulele Spratly, acele multitudini de stânci dispersate între China, Vietnam, Malaezia şi Filipine şi situate pe bogate depozite petroliere? Ele sunt disputate de şase ţări şi Beijing se arată tot mai agresiv cu privire la acestea până în punctul în care confruntările armate par inevitabile. Nu este nici o îndoială că în curând vom auzi vorbindu-se despre asta.

Perioada este periculoasă. Chiar şi elementele naturale intervin: în Egipt, cutremurul care a dezvăluit sărăcia din Cairo este folosit de islamişti, ameninţând grav îndoielnica stabilitate a regimul lui Mubarak.

Câte puţin se reaprind peste tot vechi conflicte sau se pregătesc unele noi, pe care nici nu ni le-am fi imaginat acum doi ani. Nu sunt toate de aceeaşi natură: unele păstrează caracterul unui tradiţional război civil (mai ales în cazul Americii Latine), altele sunt înfruntări menite să rămână regionale (deşi nici un război nu poate fi niciodată catalogat în mod categoric drept “limitat”), este în prezent cazul Asiei centrale şi al Africii, şi altele au contaminat, sau dacă nu încă, cu siguranţă urmează să-si contamineze împrejurimile (cel mai rău exemplu fiind, cu siguranţă, Iugoslavia).

Această hartă nu este exhaustivă: este o fotografie, un instantaneu al pericolelor imediate. De fapt, în acest sfârşit de secol, s-ar putea spune că aproape fiecare loc are de acum înainte propria sa capacitate explozivă. Un motiv în plus să nu ne jucăm cu chibriturile.

Proliferarea nucleară
Nimic nu va împiedica apariţia noilor puteri nucleare.

“Clubul atomic”, care nu cuprinde oficial astăzi decât cinci state: Statele Unite, CSI, Franţa, Marea Britanie şi China – va rămâne oare mult timp închis celorlalte 170 de naţiuni ale lumii? Doar două puteri regionale, Israel şi India, au reuşit să adere neoficial la acest club închis, în timp ce alte şase naţiuni – Pakistan, Africa de Sud, Argentina, Brazilia, Coreea de Nord, Irak au făcut demersuri în acest sens. Şi alte naţiuni sunt bănuite de a fi interesate de domeniul nuclear militar – Iranul, Egiptul, Libia, Algeria – dar ele nu pot accede la tehnologia nucleară în următorii 15-20 de ani.

Riscurile utilizării armei nucleare de către puterile regionale există, fie prin intensificarea conflictelor, fie în mod accidental ca urmare a unui defect de funcţionare a materialului sau printr-un act de terorism. Dar ipoteza unui atac nuclear al acestor ţări împotriva celor din Nord este puţin plauzibilă. Totuşi aceasta este justificarea discursului actual al statelor occidentale, mai ales al Statelor Unite, cu privire la “proliferare”.

După războiul din Golf, subiectul proliferării nucleare reprezintă întruparea “ameninţării Sudului”. Doar Robert Gates, director la CIA, a declarat că, după reducerea bugetului apărării şi acordurilor de dezarmare, Statele Unite ar putea fi puse în pericol în viitor de către statele nuclearizate din lumea a treia!

Ne putem întreba însă de ce deţinerea de arme nucleare de către un stat din lumea a treia ar fi mai condamnabilă decât posedarea acestora de către puterile nordice. Argumentele cel mai des avansate sunt instabilitatea ţărilor din lumea a treia, conflictele recurente care ar putea conduce la o confruntare nucleară şi lipsa de judecată a unor conducători. La ce aceste ţări pot răspunde prin atac nuclear ca arme de descurajare poate fi un factor de stabilitate şi care împiedică intensificarea conflictelor (de exemplu între India şi Pakistan).

Naţiunile lumii a treia care au ales să dezvolte domeniul nuclear militar nu au făcut aceasta doar din motive de securitate. Ele vor să dobândească astfel cunoştinţe tehnologice şi să-şi extindă sectorul militar-industrial, de care depinde o mare parte a mijloacelor lor de export.

De fapt, țările nordice nu sunt în măsură să incrimineze națiunile din lumea a treia, din moment ce acestea nu le pot aduce niciun ajutor în materie de securitate sau dezvoltare economică, mai ales în ceea ce priveşte transferul de tehnologie. Naţiunile dezvoltate sunt adesea suspectate de impunerea unor măsuri de control menite să încetinească progresul tehnologic al ţărilor din lumea a treia.

Campaniile împotriva proliferatorilor sunt atât de ambigue încât de multe ori teama de o intervenție militară a marilor puteri nucleare este cea care alimentează în țările lumii a treia dorința de a achiziționa astfel de arme. Războiul împotriva Irakului nu a atenuat această teamă. Argentina şi-a înteţit cercetările pentru a dezvolta o armă nucleară imediat după războiul din Insulele Falkland, primul război care a demonstrat caracterul invincibil al înaltei tehnologii militare a puterilor nordice în raport cu arsenalul unei ţări in curs de dezvoltare. Când teama de proliferare alimentează proliferarea, viitorul tehnologiei nucleare rămâne promiţător.

[1] - "pieds-noirs" - francezi instalaţi în Algeria până în momentul independenţei

"L'Événement du jeudi"
(L') N° 417 du 29 octobre 1992

Etichete: exploatarea tensiunilor interetnice, razboi mondial

Crearea de tensiuni interetnice şi exploatarea acestora, sunt printre cele mai eficiente strategii pentru declanşarea unui război mondial (n.m.)