___





http://vestitorul.blogspot.com/search/label/Paisie%20Aghioritul

Forumuri ortodoxe

Asociatii-Fundatii ortodoxe


.
.

Forme de cult în Ortodoxie (1)

1/16/2010 | Publicat de admin | Editați postarea

Formele de cult

Este greu să spui ce este şi ce nu este cult în viaţa creştină, pentru că toată viaţa acestuia este preocupată de întreţinerea şi cultivarea relaţiei cu Dumnezeu. De vreme ce prin cult se urmăreşte adorarea lui Dumnezeu, sfinţirea vieţii creştinilor şi instruirea acestora, ceea ce nu corespunde acestor obiective nu este cult. Cum tot ce facem în viaţă trebuie înfăptuit spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea personală, ar urma că ceea ce este comis împotriva acestor scopuri nu este cult. Dacă tot ce înfăptuim sau gândim în viaţă poate avea valoare cultică, nu poate fi act de cult păcatul, nici “metodologia” comiterii lui.

Expresii ale cultului sunt toate formele de rugăciune (rugăciuni, rânduieli, slujbe), toate semnele şi actele liturgice (semnul Crucii, îngenuncherile, metaniile, tămâierile, aprinsul lumânărilor şi candelelor etc.) şi toate formele ascezei (nevoinţei) creştine ( postul, faptele de milostenie etc.) care-l pregătesc pe om pentru împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi-l învrednicesc de primirea celorlalte Taine în vederea mântuirii.

Trebuie reţinut că există diverse obiceiuri şi practici menţinute de creştini – în special cele legate de cultul morţilor, dar nu numai de acestea- care, de fapt, nu au nici o legătură cu ritualul religios. Aceste obiceiuri nu trebuie confundate cu slujbele religioase şi cu ceea ce învaţă Biserica. Din păcate, unii creştini sunt foarte sesibili la ele, probabil pentru că nu cer concentrare, interiorizare ci simplă executare. Cum mulţi dintre creştini au mai puţină predispoziţie pentru concentrare la rugăciune, ei se mulţumesc cu o simplă împlinire a unor gesturi care nu au nimic de-a face cu creştinismul sau sunt o caricaturizare a ceea ce învaţă acesta.

Fiecărui gest liturgic şi act de cult îi corespunde o aumită semnificaţie pe care trebuie să o cunoaştem şi, mai ales, trebuie să nu îndeplinim actele de cult în mod superficial. În acest sens Sf. Grigore de Nyssa († 395) spunea: “Voi îngenunchea cu trupul, dar voi îngenunchea şi cu sufletul, voi îngenunchea cu sufletul, dar şi cu trupul.”

Orice gest fizic trebuie să aibă un corespondent în suflet şi orice stare şi dispoziţie sufletească trebuie însoţită şi de gesturi fizice corespunzătoare, toate raportându-se la Dumnezeu şi la persoanele sfinte venerate prin acte de cult.

Metania

Este o formă de închinare, de regulă în faţa sfinţilor reprezentaţi în icoane. Se pot face metanii mici şi metanii mari. În primul caz, credinciosul se apleacă spre pământ pâna când il atinge cu mâna dreaptă, apoi se ridică, făcându-şi simultan semnul Crucii. În al doilea caz, el îngenunchează, atinge pământul cu fruntea sprijinindu-se cu braţele, apoi se ridică, făcându-şi în acest timp semnul Crucii. Metania mare, specifică postului, este un gest de profundă smerenie. În timp ce se săvârşeşte o metanie, se spun cuvintele: ,,Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul.” Căderea în genunchi simbolizează căderea în păcat, iar ridicarea, însoţită de semnul Crucii, simbolizează ridicarea din păcat, posibilă numai cu ajutorul lui Dumnezeu.

Rugăciunea

Rugăciunea este cea mai simplă si cea mai directă formă de stabilire şi întreţinere a relaţiei noastre cu Dumnezeu şi cu sfinţii. Rugăciunea nu trebuie confundată cu rugămintea, chiar dacă, de cele mai multe ori, simţindu-ne precaritatea în faţa atotputerniciei divine, ea devine rugăminte. Creştinul nu poate concepe o viaţă normală fără întâlnirea frecventă cu Dumnezeu şi fără întărirea puterilor sale finite din infinita putere a lui Dumnezeu. Or, împărtăşirea din această putere este posibilă numai comunicând cu Sursa ei. Rugămintea este, simplu spus, vorbire cu Dumnezeu. Cum vorbirea cu cineva nu se poate înfăptui decât printr-un act conştient şi voit, putem spune că rugăciunea este vorbirea conştienta şi voită cu Dumnezeu. Ea poate fi spre lauda lui Dumnezeu, spre binecuvântare şi de cerere ( pentru binele tău şi al altora )

Ne ascultã Dumnezeu întotdeauna rugãciunile?
Desigur! Dar numai când rugãciunea se îndreaptã cu adevarat spre El, nu când e o recitare automatã a unui text în care nu ne-am angajat întreaga fiinţã. Nu întotdeauna Dumnezeu rãspunde însã rugãciunilor noastre cum vrem noi. Şi aceasta din mai multe cauze: fie cã suntem nevrednici de întâlnirea cu El, si de aceea ce am cerut prin rugaciune, fie cã cerem rãu sau cerem ceva inutil-chiar vãtãmãtor-pentru mântuirea noastrã, fie cã suntem lãsaţi sã stãruim mai multã vreme în rugăciune spre a fi conştienţi de întâlnirea cu El şi de darul pe care îl vom primi prin directa lui intervenţie.

Cum trebuie sã ne rugãm

Ne putem ruga în gând sau cu voce tare, stând în genunchi-ceea ce e de preferat-sau în picioare, improvizând rugãciuni cu cuvintele noastre sau folosind rugãciunile formulate de Bisericã, întotdeauna conştienţi cã o rugãciune nu are sens decât dacã e trãitã.

Rugãciuni trãite, rugãciuni formale

"Dacã rugãciunea nu e trãitã, dacã viaţa şi rugãciunea nu se întrepãtrund complet, rugăciunea nu este altceva dacât un madrigal politicos pe care-l oferim lui Dumnezeu când îi acordãm puţin timp". (Antonie de Suroj, Şcoala rugãciunii, trad. de Irineu Slãtineanu, Polovragi, 1994)

Rugãciunea adevaratã este cea care, printr-o atitudine statornicã şi o stare fizicã şi spiritualã specialã, urmãreşte modelarea liturgicã a întregii fiinţe a credinciosului, nu numai prin obţinerea anumitor binecuvântãri şi realizãri de moment, fie ele şi foarte necesare.

Prin intermediul cãrţilor de rugãciune, Biserica propune diverse modele de rugãciune pentru diferite trebuinţe şi împrejurãri. Cea mai puternicã, cea mai popularã, cea mai simplã şi totuşi cea mai cuprinzãtoare ramâne Tatãl nostru. Ea a fost datã de însuşi Hristos ucenicilor sãi (Mat. 6, 9-13; Luc. 11, 2-4).


Tatãl nostru

Tatãl nostru,
Carele eşti în ceruri,
sfinţeascã-se numele Tãu,
vie împãrãţia Ta,
facã-se voia Ta precum în ceruri aşa şi pe pamânt.
Pâinea noastrã cea de toate zilele
da-ne-o nouã astãzi.
Şi ne iartã nouã greşalele noastre,
precum şi noi iertãm greşiţilor noştri.
Şi nu ne duce pe noi în ispitã,
ci ne izbãveşte de cel viclean.
Cã a Ta este împãrãţia şi puterea şi slava,
a Tãtãlui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.

Un text la fel de important este Crezul, reprezentând rezumatul mãrturisirii de credinţã a Bisericii creştine. Desi nu este o rugãciune, vorbim despre el aici pentru cã, la fel ca Tatãl nostru, Crezul ar trebui cunoscut de orice creştin. Primele şapte articole au fost formulate la sinodul I ecumenic de la Niceea (325) spre a se preciza învãţãtura Bisericii împotriva ereziei lui Arie, cel care socotea ca Fiul lui Dumnezeu nu este de aceeaşi fiinţã cu Tatãl, ci a fost prima creaturã a acestuia. Următoarele cinci articole ale Crezului au fost alcãtuite la sinodul al II-lea ecumenic (Constantinopol, 381) pentru a se exprima punctul de vedere oficial al Bisericii împotriva ereziei lui Eutihie, patriarhul Constantinopolului, care considera Duhul Sfânt drept subordonat Tatălui şi Fiului.


Crezul, sau simbolul credinţei

Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
Şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a facut om.
Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi s-a îngropat.
Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi mortii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.
Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor.
Aştept învierea morţilor.
Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.
Amin.

De o deosebitã atenţie în viaţa creştinului ortodox se bucurã acatistele-rugãciuni de laudã aduse lui Hristos, Maicii Domnului si anumitor sfinti -, paraclisele Maicii Domnului şi psalmii. Trebuie reţinut cã acatistele nu sunt slujbe prin care cerem pedepsirea cuiva, ci prin care preamãrim personalitatea unui anumit sfânt, sfântul cãruia ne adresãm în acatist şi pe care ni-l vrem protector şi ajutător într-o împrejurare importantã a vieţii.


Rugãciunea inimii

Este o formã de rugãciune care îşi are originea în centrele monahale din Egipt, Sinai şi Palestina. Aceastã practicã a rugãciunii va deveni una specificã monahismului ortodox datoritã monahilor de la Sf. Munte Athos. Practica rugãciunii inimii, prin monahii athoniţi, va crea un adevãrat curent de spiritualitate monahalã, numit isihasm.

Isihasmul

Isihasmul reprezintã un aspect al spiritualitãţii ortodoxe, apãrut în spaţiul monahal. Denumirea vine de la cuvântul grecesc hesychia (in pronunţie medievalã şi modernã “isihia”), care înseamnã tãcere, linişte, concentrare interioarã. Acest curent ascetic se numeşte aşa pentru cã s-a distins prin practicarea rugãciunii în tãcere, spre liniştirea sufletului.

Deşi are origini mai vechi, la anahoreţii din secolele al IV-lea - al V-lea, se considerã cã isihasmul a fost întemeiat de sfinţii Ioan Sinaitul (sec. al VII-lea) şi Grigorie Sinaitul (secolele al VII-lea – al VIII-lea). Practica isihastã se va dezvolta în tot Rãsãritul ortodox, cunoscând o înflorire deosebitã la mânãstirile din Muntele Athos. Sf. Grigorie Palama (sec. al XIV-lea) avea sã fie cel mai strãlucit teoretician şi teolog provenit din acest curent de spiritualitate.

Monahismul românesc s-a organizat sub influenţa acestui curent ascetic. Numele de “sihastru” dat unor monahi îl reproduce pe cel de “isihast”, deci de om care practicã “Rugãciunea lui Iisus” sau “Rugãciunea inimii”.

Practica isihastã se fundamenteazã, pe de-o parte, pe concepţia biblicã potrivit cãreia numele lui Dumnezeu este înţeles ca loc al prezenţei Sale, pe de altã parte pe ideea cã dupã pãcatul originar mintea omului s-a separat de inimã. Prin ‘rugãciunea inimii” se readuce mintea în inimã. În intervalul dintre slujbele din bisericã şi diversele activitãţi practice, cãlugãrul se retrage într-un loc liniştit (de regulã în chilie), se aşeazã pe un scãunel, punând mâna dreaptã, cu vârfurile degetelor în semnul crucii, în dreptul inimii. Îşi îndreaptã privirea spre piept, îşi adunã gândurile şi spune în gând sau cu voce înceatã rugãciunea: ”Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine pãcãtosul”, rugãciunea vameşului din Evanghelie, întors îndreptat la casa sa. Prima parte a rugãciunii (“Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu...”) o spune în timp ce inspirã, iar partea a doua în timp ce expirã. În felul acesta activitatea minţii va fi ritmatã de activitatea trupului şi invers, activitatea trupului va fi ritmatã de mintea care se roagã, totul realizându-se în jurul numelui Iisus Hristos. De aceea rugãciunea inimii se numeşte şi rugãciunea lui Iisus sau rugãciunea minţii.

Cum în rugãciune problemele cele mai multe le ridicã activitatea greu controlabilã a imaginaţiei şi fuga gândului, rugãciunea inimii este metoda prin care luptăm, în mod indirect cu gândurile străine de scopul propus – anume vorbirea cu Dumnezeu. Pentru realizarea acestui lucru, chemarea numelui lui Iisus trebuie sã se facã în mod continuu, fãrã întreupere, ritmat şi regulat, iar în timpul rugãciunii mintea trebuie sã se îndepãrteze de imagini. Rugãciunea inimii poate fi rostitã de orice creştin, în diverse împrejurãri, cu condiţia sã-şi ritneze respiraţia în funcţie de cuvintele rugãciunii şi să-şi adune gândurile şi maginaţia în jurul rugăciunii.

Formele de rugăciune particularã nu suplinesc şi nu înlocuiesc rugãciunea Bisericii – cultul divin public.Dimpotrivã, se împlinesc numai în măsura în care îşi gãsesc locul în rugãciunea Bisericii, primind putere, ca dintr-un centru iradiant, din rugăciunile şi slujbele oficiale prin mijlocirea preoţilor în biserici.

Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Răducă

Vezi şi: Forme de cult în Ortodoxie (2)
Etichete:
Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)
Related Posts with Thumbnails
Arhivă


___


Sf. Justin Popovici
Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.

Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca

 Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

 Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.
Articole recomandate






Comentarii
Persoane interesate
toateBlogurile.ro

Parintele Ilie Cleopa:

Vizionați înregistrarea:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-
Părinți duhovnicești