Blog † Vestitorul ortodox

Nebunia pentru Hristos a fost întotdeauna considerată un capitol aparte din voluminoasa carte a sfinţilor în biserica ortodoxă.

O pagină a acestui capitol o constituie povestea despre Ioan Nebunul, care a trăit într-unul din cartierele obscure, mărginaşe Atenei. A locuit într-unul din cele 20 de apartamente ale unei clădiri, moştenit de la mama sa şi a fost angajat la brutărie. Zilnic umplea două pungi cu felii de pîine şi cornuri şi se grăbea să le împartă la bătrâni şi studenţi săraci din vecinătatea lui.

« Uite, m-am gândit să-ţi aduc puţină pâine proaspătă, un dar al domnul Apostoly brutarul, să îl pomeneşti în rugăciunile tale »

În realitate, Ioan Nebunul cheltuia mare parte din salariul său pentru a asigura pâine vecinilor săi săraci, iar domnului Apostoly îi spunea că trebuie doar să ajute câţiva prieteni săraci, de la care de altfel primeşte bani.

Dar de unde cunoştea săracii?

Ei bine, Ioan cel Nebun şi-a făcut un obicei din a suna la întâmplare la uşile de intrare. După ce se prezenta, întreba dacă au nevoie de ajutorul lui. « Şi cum vi se pare această dimineaţă ? Aveţi vreo problemă, ce fac copii ? »

Unii îl jigneau, iar alţii, plini de indignare, închideau uşa imediat. Dar erau şi persoane care chiar îl aşteptau, dorind să audă un cuvânt de mângâiere din partea lui.

Seara, Ioan cel Nebun se retrăgea în apartamentul lui, pentru rugăciune. Îi plăcea să recite Psalmi, despre care spunea că au darul de a alunga demonii de prin vecinătăţi.

Dar obişnuia să citească atât de tare încât unul din noii locatari a chemat poliţia, pentru tulburarea liniştii…De altfel, Ioan cel Nebun tămâia toată clădirea, de la ultimul etaj până la parter şi uneori mergea şi afară. Când afla de cineva bolnav, mergea şi tămâia în casă, citindu-i epistola Sf Iacov. Apoi recomanda bolnavului să se spovedească.

Intervenea zâmbind ori de câte ori auzea certuri pe teme politice “măi fraţilor, de ce vă puneţi baza în cutiile de conserve? Decât să vă certaţi, mai bine rugaţi pe Dumnezeu să trimită un David ca rege…Acesta cu adevărat ar rezolva problemele, fiind un om cu genunchii roşi de la mătănii, pe câtă vreme grozavii voştri vă păcălesc”. “Hai, tai-o de-aci, nebune » şi îl goneau ori îi dădeau ceva de lucru.

Într-o zi Ioan cel Nebun nu s-a dus la serviciu. Domnul Apostoly a devenit îngrijorat, deoarece până atunci nici măcar nu întârziase. Aşa că a trimis un băiat acasă la el să vadă ce s-a întâmplat. Dar, chiar înainte de a ajunge acasă, băiatul îl văzu pe Ioan cel Nebun curăţând canalele de scurgere din drum. « Hei, chiar ţi-ai pierdut mintea ? Domnul Apostoly te aşteaptă la treabă şi tu cureţi canalele ? Crezi că te vor angaja cei de la Primărie ? »

« Încerc să găsesc doi bănuţi pe care i-am pierdut acum, de dimineaţă. Nu mai ştiu în care din scurgeri aşa că trebuie sa caut în toate. Şi dacă tot le deschid, fac şi puţin curat. », răspunse nebunul râzând. « Dar du-te şi zi-i dlui Apostoly că o să fac ore suplimentare mâine…Hei, erau doi bănuţi adevăraţi, nu-i de joacă ».

Ne putem imagina exasperarea brutarului…ameninţă chiar cu concedierea. Cinci ore mai târziu Ioan cel Nebun îşi terminase treaba şi plecă acasă, foarte mulţumit. “Ei bine, ţi-ai găsit bănuţii? Ar trebui să te duci la primar şi să-ţi mai dea şi el, dacă tot ai curăţat scurgerile”.

Seara târziu, cerul începu să se înnoureze. Nori negri, însoţiţi de tunete şi fulgere, urmaţi de furtună şi o ploaie torenţială ce reuşi să inunde mare parte din Atena, producand mari pagube. Pompierii nu reuşeau să facă faţă telefoanelor de urgenţă. A doua zi, primarul făcu o vizită în toate cartierele pentru a constata la faţa locului proporţiile dezastrelor şi rămase mirat că în cartierul lui Ioan cel Nebun nu se produsese nici o pierdere… Dar brutarul îl întâmpină spunându-i “Ar trebui să îi mulţumiţi lui Ioan Nebunul, căci el a curăţat toate scurgerile ieri. A căutat şi el doi bănuţi pierduţi”. Primarul răspunse zâmbind “se pare că uneori şi nebunii sunt de folos”.

Ioan cel Nebun purta haine foarte vechi şi rupte. Deşi mulţi îi dădeau bani pentru a-şi cumpăra alte haine, el punea banii într-un plic pe care îl strecura pe sub o uşă…unde ştia el că e mai mare nevoie.

Când mergea la supermarket cumpăra lucruri neobişnuite. De multe ori în coşul lui se găseau obiecte feminine, ceea ce distra foarte tare casierele. Dar proprietarul supermarketului simţea milă pentru el şi ceru ca lui Ioan cel Nebun să i se ceară doar jumătate din cât era bonul de plată.

Întâmplător, cineva observă că Ioan cel Nebun, după ce făcea cumpărăturile, se ascundea într-un colţ, unde le sorta, apoi suna la câteva uşi şi lăsa pungile pe scări.

În ziua morţii sale, opt ani în urmă, fiecare dintre cei care îl cunoscuseră avea de povestit câte o întâmplare neobişnuită cu Ioan cel Nebun.

Anastasy, administratorul blocului, începu să povestească despre dragostea lui de biserică. Aproape zilnic frecventa biserica. Duminica ajungea primul, aprinde o lumânare, apoi se aşeza la ntrarea în biserică, purtându-se ca un cerşetor. Toţi banii pe care îi primea, îi punea în cutia milei, pe furiş.

Într-o zi, vânzătoarea de la pangar observă că Ioan cel Nebun tot îşi face de lucru la cutia milei. “Părinte, nebunul nu ştiu ce tot face pe la cutia milei”. “ce faci acolo?”, întrebă preotul. “Ei bine, părinte, mi s-a rupt buzunarul şi decât să pierd banii mai bine îi pun în cutie. Poate sunt alţii mai săraci ca mine”.


Lacrimile curgeau din ochii celor prezenţi. Fiecare ar fi vrut să îşi facă cunoscută propria mărturie. Două tinere şedeau puţin mai retrase şi păreau mai puţin familiarizate cu cei prezenţi. Administratorul, presupunând că fetele sunt rudele lui Ioan cel Nebun, le întrebă dacă au vreun grad de rudenie cu cel recent plecat la Domnul, Ioan…

« Mă numesc Areta, incepu cea mai mare. Împreună cu Caliopia, prietena mea, lucrăm la Spitalul de copii, suntem asistente medicale. De câţiva ani l-am cunoscut pe Ioan Clownul, nouă aşa ne a fost prezentat cel pe care voi aici îl numiţi Ioan cel Nebun. Aproape în fiece duminica după amiază venea la spital, încărcat cu jucării. Le împărţea copiilor şi se juca cu ei. Se îngrijea în mod deosebit de cei nou născuţi, rămaşi singuri, părăsiţi de părinţi. Le aduce haine şi avea întotdeauna grijă să dea bani asistentelor, pentru a-i îngriji. Noi nu l-am cunoscut de nebun, cum se vorbeşte aici. Era cel mai hazliu clown.

Avea o atenţie aparte pentru un copilaş, abandonat de părinţi deoarece avea sindromul Down. “Dar spune-mi Caliopia, cum poţi să părăseşti un înger? De ar fi înţeles părinţii că acest copilaş este biletul lor de întrare in Rai…Dragostea include şi suferinţa; o iubire fără suferinţă este ca o cutie goală..Dacă ne-am da noi seama câte comori ne trimite Dumnezeu am sălta de bucurie…Poate reuşim să găsim o familie să îl adopte; cred că chiar de ar accepta ei acest sacrificiu din iubire, Dumnezeu l-ar vindeca…Nu ţi se pare ciudat Caliopia că oamenilor astăzi le pasă mai mult de animale şi de astfel de copii nu se ocupă?Să nu uiţi că trebuie să fim buni Samariteni, mai ales voi, asistentele medicale”.

Trăiam cu impresia că domnul Ioan este un profesor-teolog. Ştia Biblia şi mă îndemna să citesc zilnic câte două pagini din biblia pe care chiar el mi-o făcuse cadou. M-a învăţat să îmi plec genunchii în faţa icoanei Maicii Domnului în fiece seară şi să îi vorbesc de bucuriile mele, de dureri ori probleme. “Dragă Caliopia, roagă pe Maica Domnului să îţi fie cea mai bună prietenă”.

Aseară, când am sunat la domnul Ioan să întreb dacă vine la spital a doua zi şi un domn a răspuns şi mi-a spus că a murit, am simţit o durere de parcă ar fi murit tata.”

Administratorul, sări ca ars: “Când ai sunat aseară?” “În jur de 8. Voiam doar să îl întreb dacă vine duminică, fiindcă este schimbul meu şi am putea sta de vorbă..L-am simţit tot timpul ca pe cel mai apropiat om, mai mult chiar decât pe părinţii mei”.

“Dar apartamentul a fost încuiat, chiar cu o zi înainte. Doar eu am cheile apartamentului”, spuse contrariat administratorul. Se întoarse către ceilalţi şi întrebă dacă Ioan cel Nebun a dat cuiva cheile. Toţi răspunseră negativ.

“dar vocea de la telefon suna atât de apropiată cu a lui…Am fost convinsă că e o rudă apropiată…Acum însă, vorbind, îmi dau seama că a şi spus “mică Calipoia” – el îmi vorbea astfel…Eu eram aşa bulversată de veste morţii, nici nu m-am gândit la ce zice…si mi-a mai spus “de acum, mică Caliopia, tu te vei ocupa de copii, pentru că domnul Ioan a plecat la Domnul şi nu te va mai vizita ca un clown”. Am crezut că cei apropiaţi ştiau de vizitele lui la noi la spital şi nu m-am mirat…Şi uite, acum văd că el nici nu are rude şi nu ştiu ce să mai cred”.

Atunci părintele Dimitri, care până atunci ascultase în tăcere toate, spuse “omul acesta este sfânt!”.

Şi ceilalţi repetară “da, un sfânt”.

Părintele Dimitrie continuă “am ascultat tosate povestirile despre întâmplările din viaţa fratelui nostru Ioan – căruia voi îi spuneţi Ioan cel Nebun – şi le văd ca întâmplări minunate, cum le întâlnim în vieţile sfinţilor… Constatarea Caliopiei că a vorbit cu el la telefon, deşi era deja mort, mi-a amintit de o întâmplare similară istorisită în viaţa Bătrânului Porfirie”.

“Părinte, tânărul Dimitrie vrea şi el să mărturisească ceva”, spuse domnul Apostoly adminsitratorul blocului.”Hai, Dimitrie, vino şi spune ce mi-ai povestit mie”.

Dimitrie este un adolescent în vârstă de 14 ani. Trăieşte cu părinţii şi fratele lui mai mic, într-un apartament nu departe de blocul lui Ioan cel Nebun. Are de acum un an de când nu mai trăieşte ca prietenii de vârsta lui, s-a întors către Dumnezeu. Prietenii lui nu înţeleg această schimbare. Cum a fost posibil ca prietenul lor cel mai isteţ, care făcea ghiduşii şi care era atât de liber şi neascultător, să devină acum aşa cuminte şi studios. Nici părinţii nu au înţeles. La început, ei au crezut că a fost « agăţat » de vreun sectant care i-a « spălat” creierul. Apoi şi-au dat seama că nu e asta din moment ce merge la biserică. Au fost surprinşi să constate că s-a instaurat şi pacea în casă. Profesorii care se plângeau de el, acum îl laudă…Dar apoi părinţii deveniră chiar îngrijoraţi, Dimitrie citea din Biblie, mergea la biserică în fiecare duminică. Bietul Panagiotis – tatăl lui Dimitrie – deveni chiar supărat. Aşa că vorbi cu Polyxeni, soţia sa. « Ia zi, tu crezi că băiatul nostru are probleme ? Poate o fi suferit vreo dezamăgire sentimentală, poate l-a părăsit vreo fată? Mă tem că preoţii îl vor distruge. Ce să mai zic de prieteni şi colegi, care probabil se distrează pe seama lui.. Ce zici, n-ar fi bine să vorbim cu el ? » “Biata Polyxeni îl asculta cu atenţie, dar nu răspundea. Dar când simţi că a venit vremea să vorbească, spuse “ nu ştiu ce să spun, ar putea să fie cum zici. Şi eu m-am gândit aşa. Dar un lucru observ. De când şi-a schimbat comportamentul Dimitrie, s-a aşternut pacea în casa noastră. Şi de la şcoală, profesorii mă întreabă dacă i-am făcut pregătiri în particular…Sau tu ai uitat cât eram noi de îngrijoraţi de notele lui proaste şi de plângerile profesorilor? Ai uitat că l-am luat de la poliţie, fiindcă a făcut prostii cu prietenii lui? Eu mă simt mult mai liniştită acum. Dimitrie l-a adus pe Dumnezeu în casa noastră. De cât să ne facem griji pentru el, mai bine îl urmăm pe calea lui. » « Înţeleg ce spui, dar eu cred că prietenii noştri vor râde de noi, dacă începem să mergem la biserică » . « Şi eu m-am gândit la asta, Panagiotis. Dar aminteşte-ţi că atunci când nu am mai avut bani pentru rata la credit niciunul dintre ei nu ne-a ajutat. Sunt alături de noi doar când mergem la vreo tavernă. Ori nu tu erai supărat că ai auzit că ne vorbesc şi comentează de problemele ce le avem cu Dimitrie? Dacă nu am fi găsit plicul acela cu bani sub uşă am fi pierdut casa în care trăim… eu cred că Ioan cel Nebun a pus acel plic sub uşa noastră… » « Nu, nu, eu l-am intrebat pe nebun şi a fost tare mirat…şi apoi, de unde să ştie el ? » zise Pangiotis. « Ba eu cred că el le ştie pe toate, fiindcă asta face, şi alte familii au găsit aşa plicuri sub uşă. »

În duminica următoare părinţii l-au anunţat pe Dimitrie că merg împreună cu el la biserică. L-au trezit chiar şi pe micul Paul, care întotdeauna dormea mult duminca: ”avem o singura zi în care dormim cât vrem”. Primul gând al lui Dimitrie a fost că vor să vadă ce face, îl urmăresc. Dar după ce a observat că se repetă şi în alte duminci, că părinţii apoi au mers şi la spovedit şi că au început să citească cărţi duhovniceşti, a început să vorbească de o minune.

Apoi, după mai multe îndemnuri, tânărul Dimitrie începu să mărturisească despre sine. Captase atenţia tuturor.

« Într-o zi m-a trimis mama la domnul Apostoly să cumpăr pâine. Am cumpărat pâine şi am făcut şi ceva rău – ceva care eram obişnuit să fac cu prietenii mei – ei bine, am furat o ciocolată de pe raft. Am fost convins că nu m-a văzut nimeni. Dar, din ziua următoare, plecând spre şcoală, am început să găsesc două ciocolate în faţa uşii de la intrare. A durat vreo 20 de zile. Aşa că am întrebat-o pe mama cine tot pune ciocolate la intrare. Mama mi-a spus că Ioan cel Nebun dimineaţa sună la uşile de intrare. « El face aşa nebunii ». zice mama. Eu atunci mi-am dat seama ca nebunul m-a văzut când am furat şi că aşa se răzbună el. « Las’ că îi arăt eu nebunului, mă face el să mă simt prost din cauza unei ciocolate furate”.

Dar a doua zi am găsit două ciocolate şi cu o hârtie pe care scria cele zece porunci dintre care „să nu furi” era subliniat… M-am făcut tare nervos…

Aşa că imediat după şcoală m-am dus direct la Ioan cel Nebun şi am sunat la apartamentul lui. Mi-a deshis uşa zâmbind: „îmi pare rău, Dimitrie, ai venit să îmi tragi veo două palme, pentru ciocolate. Eu sunt, nebun, merit să primesc vreo două…Hai, loveşte-mă cât poţi tu de tare. Descarcă-ţi mânia”.

M-am simţit pierdut şi voiam să plec. De fapt, mă speriasem. De unde ştia el că vreau să îl bat? Nu spusesem nimănui. De cum m-am gândit la asta, el mai spuse „ dragă băiete, poate te gândeşti de unde ştiu eu că tu vrei să mă baţi, aşa-i? „ Am dat din cap afirmativ.

„Păi să vezi, chiar înainte de a veni tu, Sf Dimtrie a fost pe aici- el te apără – şi Maica Domnului de asemenea, ei mi-au spus. Ei te iubesc tare mult şi mi-au vorbit despre tine. Ieri tare i-ai mâhnit când ai lovit-o pe colega ta Elena. Iată, îţi spun secrete pe care să nu le spui cât timp eu trăiesc, ok?” „ da”, si l-am privit cum el radia de bucurie. „Domnul nostru Iisus Hristos vrea să vină la voi în casă, dar de câte ori încearcă, la voi se aud certuri şi pleacă mâhnit. El mi-a spus să îţi dau cele zece porunci, să îţi spun să le respecţi şi atunci va veni la voi în casă. Tu ştii cum e să fie Domnul în casa ta? Acum du-te acasă, căci mama ta se va îngrijora”. Am pornit spre casă, dar Ioan cel Nebun strigă în urma mea râzând « hei, Dimitrie, dar unde pleci ? Ai uitat să-mi mai dai vreo două.. »

Am plecat spre casă zburând. Mama m-a întrebat de ce am întârziat şi i-am spus că am fost la Ioan cel Nebun şi i-am spus să nu îmi mai lase ciocolate căci mă voi îngrăşa. Mamă, dă-mi te rog 30 de drahme, căci am fost la domnul Apostoly şi am cumpărat ceva ce nu am plătit”. Mama mi-a dat banii şi am plătit. A rămas surprins când i-am spus că am cumpărat o pâine şi am luat şi o ciocolată pe care am uitat să o plătesc.

A salvat o femeie de păcatul adulterului…

La priveghere, Nicoleta a început povestea ei despre Ioan cel Nebun…

“Într-o seară am văzut un tânăr necunoscut plimbându-se prin zonă şi eram atentă, îmi era teamă să nu fie vreun hoţ. Brusc, l-am văzut pe Ioan cel Nebun venind în mare grabă şi îndreptându-se către singura casă fără etaj din zonă, în care locuia cu chirie o familie cu doi copii. Nebunul s-a aşezat pe scări şi a început să cânte imne către Născătoarea de Dumnezeu, cu deosebire “Curată Fecioară…” Şi au trecut vreo două ore… M-am dus la el şi i-am spus să se oprească odată. Dar apoi am observat că tânărul a plecat brusc. Atunci Ioan cel Nebun a intrat în casă. Am mers şi eu din curiozitate, să văd ce face. Acum însă recunosc că îmi era tare teamă de ceva rău…Am sunat şi doamna m-a lăsat să intru. Nebunul şedea la masă cu copilul de vreo cinci anişori. Începu să îi spună copilului că sunt zece porunci şi că una din ele este “să nu faci adulter”. “Întelegi, Gheorghiţă, adulterul nu este plăcut Domnului. Deschide poarta lui Satan, acesta intră în casă şi strică totul. Aşa se strică familiile, apare boala şi ura, binecuvântarea pleacă.”Recunosc acum că m-am enervat tare atunci. “Ce prostii vorbeşti, lasă copilul în pace, nebunule”. Atunci tânăra izbucni în lacrimi şi spuse printre suspine « Pentru mine vorbeşte. :Lăsaţi-l în pace ». Dar Ioan cel Nebun s-a ridicat repede şi a plecat. Tânăra a mărturisit că se cunoscuse cu un tânăr şi îşi propuseseră să aibă o relaţie, şi să se întâlnească chiar în casa lor, soţul fiind plecat cu serviciul…”Nebunul m-a scăpat dintr-o nebunie, Nicoleta. Trebuia să mă întâlnesc cu acel tânăr chiar acum”. “dar eu l-am şi vazut, a venit, numai că nebunul a stat pe scări la casa ta şi a cântat tot timpul imne”.

Brutarul o întrerupse pe Nicoleta “Am auzit că Ioan a vrut să se facă preot, dar fiindcă a venit războiul civil, nu şi-a putut termina studiile…Dar din tot ce povestim şi din tot ce îmi amintesc eu, îmi dau seama că Dumnezeu nu l-a făcut preot, dar a fost ca un episcop aici”, mai zise printre lacrimi brutarul.

Ultima scrisoare a nebunului…

Au făcut pregătirile de înmormântare, admistratorul a pregătit coliva şi a anunţat că după Sf Liturghie se va oficia parastasul. El avea în mod deosebit o dorinţă. În ziua de după moartea lui Ioan cel Nebun, primise o scrisoare expediată chiar de el. Atunci pentru prima dată şi-a spus “cine e nebun, el sau noi, toţi ceilalţi?”

La slujba de înmormântare părintele Vasily, care slujeşte în biserică de 28 de ani, îl întrebă pe paracliser “cine a adunat atâta lume în biserică? Niciodată nu am văzut atâţia oameni în biserică. “

Administratorul, domnul Anastasy, ceru îngăduinţa de a spune câteva cuvinte la sfârşitul slujbei.

“Prea Cucernice Părinte Vasily, iubiţi fraţi, poate vă întrebaţi ce a adunat atâţia oameni astăzi în biserică, nu numai din cartier, dar şi alţi credincioşi. Ne-am adunat ca să cinstim trecerea la Domnul a fratelui nostrum Ioan, cunoscut multora ca Ioan cel Nebun. Chiar şi magazinele s-au închis şi atât proprietarii cât şi vânzătorii au venit – şi dacă aţi observat, au venit chiar de dimineaţă şi nu doar când s-a făcut parastasul, la sfârşit, aşa cum mulţi fac din păcate…

Aceasta pentru cinstirea unui om cu viaţă sfântă, un om cu smerenie, dar care a purtat Sfântul Duh. Un om ca noi, care şi-a ascuns virtuţile dăruite de Hristos sub masca nebuniei. Ioan a fost un nebun pentru Hristos care şi-a dedicat viaţa slujirii aproapelui zi şi noapte. El a supravegheat vecinătatea ca un episcop şi un mărturisitor al ortodoxiei. A reuşit să aducă suflete înapoi în biserică şi la Cel aproape uitat de noi – Domnul Iisus Hristos.

Mulţi dintre noi l-am cunoscut, nevrednici a trăi viaţa de zi cu zi lângă un astfel de om sfânt. Nu am cuvinte să descriu faptele fratelui Ioan. Mă văd nevrednic, eu, cel care am citit ultima lui scrisoare, pe care mi-a trimis-o el însuşi în ajunul morţii sale.

În scrisoare, el menţionează că a fost înştiinţat de chiar Sf Ioan Botezătorul cu o săptămână înainte că va ieşi din această lume. Atât cât ştiu, nu a suferit de vreo boală, nici nu a lăsat cuiva să înţeleagă că nu ar mai avea mult de trăit. Dimpotrivă, a avut grijă ca în ultimele lui zile să orânduiască toate pentru fiecare dintre noi.

În scrisoarea sa, Ioan ne face anumite observaţii şi ne îndeamnă pe fiecare, după nume, să ne ţinem de Hristos şi să urmăm calea dreptăţii lui Dumnezeu. De fapt, acum o să citesc scrisoarea. Dar nu reuşi. Îl înăbuşiră lacrimile şi nu putu scoate un cuvânt. Cei prezenţi aveau ochii în lacrimi.

Părintele Vasily intereveni zicând: “Iubiţi credincioşi. L-am cunoscut pe fratele Ioan de mai bine de 40 de ani. Poate din cauza păcatelor mele nu am fost capabil să văd sfinţenia vieţii sale. Dar ascultându-l mai devreme pe domnul Anastasy mi-au trecut prin minte câteva amintiri pe care, acum, le văd altfel. Îmi amintesc cum într-o dimineaţă de duminică, când am deschis biserica, l-am găsit pe Ioan cel Nebun îngenunchiat în faţa icoanei Mântuitorului. « Cum ai ajuns aici? »

« Ei, părinte drag, aseară la vecernie am pierdut noţiunea timpului şi paracliserul nu m-a văzut şi m-a încuiat înăuntru. » « Şi ce faci, ce ziceai la icoană ? » l-am întrebat. « doar cântam şi eu un cântec să treacă vremea », mi-a răspuns. « Să fii mai atent, data viitoare voi chema poliţia ». Acum vă mărturisesc, m-am purtat cam sever cu el. Doamne, iartă-mă…faţa lui era tare luminoasă…Si a plecat să îşi ia locul obişnuit, la intrare, cerşind”

Cerşea pentru a-I ajuta pe alţii…

Întâlnim mulţi cerşetori şi oameni fără serviciu care nu au din ce trăi, dar cine ştie ce ascunde fiecare suflet?

Şi am să mai descriu un incident, apoi îl voi lăsa pe domnul Anastasy să continue.

“Într-o după amiază, Ioan cel Nebun se afla în faţa icoanei Maicii Domnului. Eu slujeam. Auzeam vorbind şi era o voce de femeie. Când am terminat slujba l-am văzut doar pe Ioan cel Nebun, nu mai era nimeni în biserică. Paracliserul please cu treabă. Ioan cel Nebun s-a apropiat, mi-a făcut o metanie ca de obicei şi mi-a spus: “Părinte, este nevoie să mergeţi la doamna Stamata după vecernie. Vă aşteaptă să îi duceţi sf Împărtăşanie, orele ei sunt numărate şi se poate să nu mai apuce dimineaţa.” “De unde ştii tu asta?” l-am întrebat. “Mi-a spus o femeie mai devreme”. “Dar de ce nu a venit să îmi spună mie, totuşi?” am răspuns. « Păi se poate că a crezut că eu sunt paracliserul » şi a plecat repede. Deşi m-am întrebat cum de nu am văzut pe nimeni intrând, nu am dat prea mare importanţă. După vecernie, am pornit spre doamna Stamata. Fiica ei m-a privit uimită, fiindcă îşi propusese să mă cheme de dimineaţă ca să nu mă deranjeze noaptea. Am împărtăşit-o pe doamna Stamata, mi-a mulţumit şi apoi, ţinându-mă de mână, mi-a cerut să am grijă de fiica şi nepoţii ei. Fiica era divorţată şi îşi creştea copii singură. La plecare, m-a întrebat cine m-a chemat. I-am răspuns că o femeie a vorbit cu Ioan cel Nebun. A rămas uimită.

După două ore de la împărtăşire, Stamata a murit. Lângă ea se aflau fiica ei, cei doi nepoţi şi Ioan cel Nebun, care citea psalmii. Fiica doamnei Stamata e aici şi ne poate confirma. Atunci Maria, fiica doamnei Stamata se ridică şi spuse “Spuneţi, părinte, despre plicul cu bani, pe care eu am crezut că l-aţi lăsat dvs şi pentru care v-am mulţumit. « Da, Maria a găsit un plic cu bani pe un scaun, care conţinea 100.000 drahme. A crezut că eu l-am uitat şi a venit să mi-l aducă. Nu ştiam ce e cu plicul. » “Dar”, părinte, doar dvs şi Ioan cel Nebun aţi intrat la noi în casă. L-am întrebat apoi şi pe Ioan cel Nebun şi a spus că Maica Domnului a trimis banii pentru înmormântare, pentru că suntem săraci. Maica Domnul face astfel de lucruri”, mi-a spus el. “Si eu nici nu l-am ascultat,pentru că eram convinsă că dvs l-aţi trimis”. “Nu, fata mea, eu ţi-aş fi spus…”.răspunse părintele Vasily

Sursa: www.orthodoxia.gr

(Traducere din engleză – I. P.)

Sursa: Blogul lui Ionuţ Trandafirescu