Articole



___





http://vestitorul.blogspot.com/search/label/Paisie%20Aghioritul

Forumuri ortodoxe


Asociatii-Fundatii ortodoxe



.

.

Forme de cult în Ortodoxie (1)



Formele de cult

Este greu să spui ce este şi ce nu este cult în viaţa creştină, pentru că toată viaţa acestuia este preocupată de întreţinerea şi cultivarea relaţiei cu Dumnezeu. De vreme ce prin cult se urmăreşte adorarea lui Dumnezeu, sfinţirea vieţii creştinilor şi instruirea acestora, ceea ce nu corespunde acestor obiective nu este cult. Cum tot ce facem în viaţă trebuie înfăptuit spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea personală, ar urma că ceea ce este comis împotriva acestor scopuri nu este cult. Dacă tot ce înfăptuim sau gândim în viaţă poate avea valoare cultică, nu poate fi act de cult păcatul, nici “metodologia” comiterii lui.

Expresii ale cultului sunt toate formele de rugăciune (rugăciuni, rânduieli, slujbe), toate semnele şi actele liturgice (semnul Crucii, îngenuncherile, metaniile, tămâierile, aprinsul lumânărilor şi candelelor etc.) şi toate formele ascezei (nevoinţei) creştine ( postul, faptele de milostenie etc.) care-l pregătesc pe om pentru împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi-l învrednicesc de primirea celorlalte Taine în vederea mântuirii.

Trebuie reţinut că există diverse obiceiuri şi practici menţinute de creştini – în special cele legate de cultul morţilor, dar nu numai de acestea- care, de fapt, nu au nici o legătură cu ritualul religios. Aceste obiceiuri nu trebuie confundate cu slujbele religioase şi cu ceea ce învaţă Biserica. Din păcate, unii creştini sunt foarte sesibili la ele, probabil pentru că nu cer concentrare, interiorizare ci simplă executare. Cum mulţi dintre creştini au mai puţină predispoziţie pentru concentrare la rugăciune, ei se mulţumesc cu o simplă împlinire a unor gesturi care nu au nimic de-a face cu creştinismul sau sunt o caricaturizare a ceea ce învaţă acesta.

Fiecărui gest liturgic şi act de cult îi corespunde o aumită semnificaţie pe care trebuie să o cunoaştem şi, mai ales, trebuie să nu îndeplinim actele de cult în mod superficial. În acest sens Sf. Grigore de Nyssa († 395) spunea: “Voi îngenunchea cu trupul, dar voi îngenunchea şi cu sufletul, voi îngenunchea cu sufletul, dar şi cu trupul.”

Orice gest fizic trebuie să aibă un corespondent în suflet şi orice stare şi dispoziţie sufletească trebuie însoţită şi de gesturi fizice corespunzătoare, toate raportându-se la Dumnezeu şi la persoanele sfinte venerate prin acte de cult.

Metania

Este o formă de închinare, de regulă în faţa sfinţilor reprezentaţi în icoane. Se pot face metanii mici şi metanii mari. În primul caz, credinciosul se apleacă spre pământ pâna când il atinge cu mâna dreaptă, apoi se ridică, făcându-şi simultan semnul Crucii. În al doilea caz, el îngenunchează, atinge pământul cu fruntea sprijinindu-se cu braţele, apoi se ridică, făcându-şi în acest timp semnul Crucii. Metania mare, specifică postului, este un gest de profundă smerenie. În timp ce se săvârşeşte o metanie, se spun cuvintele: ,,Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul.” Căderea în genunchi simbolizează căderea în păcat, iar ridicarea, însoţită de semnul Crucii, simbolizează ridicarea din păcat, posibilă numai cu ajutorul lui Dumnezeu.

Rugăciunea

Rugăciunea este cea mai simplă si cea mai directă formă de stabilire şi întreţinere a relaţiei noastre cu Dumnezeu şi cu sfinţii. Rugăciunea nu trebuie confundată cu rugămintea, chiar dacă, de cele mai multe ori, simţindu-ne precaritatea în faţa atotputerniciei divine, ea devine rugăminte. Creştinul nu poate concepe o viaţă normală fără întâlnirea frecventă cu Dumnezeu şi fără întărirea puterilor sale finite din infinita putere a lui Dumnezeu. Or, împărtăşirea din această putere este posibilă numai comunicând cu Sursa ei. Rugămintea este, simplu spus, vorbire cu Dumnezeu. Cum vorbirea cu cineva nu se poate înfăptui decât printr-un act conştient şi voit, putem spune că rugăciunea este vorbirea conştienta şi voită cu Dumnezeu. Ea poate fi spre lauda lui Dumnezeu, spre binecuvântare şi de cerere ( pentru binele tău şi al altora )

Ne ascultã Dumnezeu întotdeauna rugãciunile?
Desigur! Dar numai când rugãciunea se îndreaptã cu adevarat spre El, nu când e o recitare automatã a unui text în care nu ne-am angajat întreaga fiinţã. Nu întotdeauna Dumnezeu rãspunde însã rugãciunilor noastre cum vrem noi. Şi aceasta din mai multe cauze: fie cã suntem nevrednici de întâlnirea cu El, si de aceea ce am cerut prin rugaciune, fie cã cerem rãu sau cerem ceva inutil-chiar vãtãmãtor-pentru mântuirea noastrã, fie cã suntem lãsaţi sã stãruim mai multã vreme în rugăciune spre a fi conştienţi de întâlnirea cu El şi de darul pe care îl vom primi prin directa lui intervenţie.

Cum trebuie sã ne rugãm

Ne putem ruga în gând sau cu voce tare, stând în genunchi-ceea ce e de preferat-sau în picioare, improvizând rugãciuni cu cuvintele noastre sau folosind rugãciunile formulate de Bisericã, întotdeauna conştienţi cã o rugãciune nu are sens decât dacã e trãitã.

Rugãciuni trãite, rugãciuni formale

"Dacã rugãciunea nu e trãitã, dacã viaţa şi rugãciunea nu se întrepãtrund complet, rugăciunea nu este altceva dacât un madrigal politicos pe care-l oferim lui Dumnezeu când îi acordãm puţin timp". (Antonie de Suroj, Şcoala rugãciunii, trad. de Irineu Slãtineanu, Polovragi, 1994)

Rugãciunea adevaratã este cea care, printr-o atitudine statornicã şi o stare fizicã şi spiritualã specialã, urmãreşte modelarea liturgicã a întregii fiinţe a credinciosului, nu numai prin obţinerea anumitor binecuvântãri şi realizãri de moment, fie ele şi foarte necesare.

Prin intermediul cãrţilor de rugãciune, Biserica propune diverse modele de rugãciune pentru diferite trebuinţe şi împrejurãri. Cea mai puternicã, cea mai popularã, cea mai simplã şi totuşi cea mai cuprinzãtoare ramâne Tatãl nostru. Ea a fost datã de însuşi Hristos ucenicilor sãi (Mat. 6, 9-13; Luc. 11, 2-4).


Tatãl nostru

Tatãl nostru,
Carele eşti în ceruri,
sfinţeascã-se numele Tãu,
vie împãrãţia Ta,
facã-se voia Ta precum în ceruri aşa şi pe pamânt.
Pâinea noastrã cea de toate zilele
da-ne-o nouã astãzi.
Şi ne iartã nouã greşalele noastre,
precum şi noi iertãm greşiţilor noştri.
Şi nu ne duce pe noi în ispitã,
ci ne izbãveşte de cel viclean.
Cã a Ta este împãrãţia şi puterea şi slava,
a Tãtãlui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.

Un text la fel de important este Crezul, reprezentând rezumatul mãrturisirii de credinţã a Bisericii creştine. Desi nu este o rugãciune, vorbim despre el aici pentru cã, la fel ca Tatãl nostru, Crezul ar trebui cunoscut de orice creştin. Primele şapte articole au fost formulate la sinodul I ecumenic de la Niceea (325) spre a se preciza învãţãtura Bisericii împotriva ereziei lui Arie, cel care socotea ca Fiul lui Dumnezeu nu este de aceeaşi fiinţã cu Tatãl, ci a fost prima creaturã a acestuia. Următoarele cinci articole ale Crezului au fost alcãtuite la sinodul al II-lea ecumenic (Constantinopol, 381) pentru a se exprima punctul de vedere oficial al Bisericii împotriva ereziei lui Eutihie, patriarhul Constantinopolului, care considera Duhul Sfânt drept subordonat Tatălui şi Fiului.


Crezul, sau simbolul credinţei

Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
Şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a facut om.
Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi s-a îngropat.
Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi mortii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.
Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor.
Aştept învierea morţilor.
Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Amin.

De o deosebitã atenţie în viaţa creştinului ortodox se bucurã acatistele-rugãciuni de laudã aduse lui Hristos, Maicii Domnului si anumitor sfinti -, paraclisele Maicii Domnului şi psalmii. Trebuie reţinut cã acatistele nu sunt slujbe prin care cerem pedepsirea cuiva, ci prin care preamãrim personalitatea unui anumit sfânt, sfântul cãruia ne adresãm în acatist şi pe care ni-l vrem protector şi ajutător într-o împrejurare importantã a vieţii.


Rugãciunea inimii

Este o formã de rugãciune care îşi are originea în centrele monahale din Egipt, Sinai şi Palestina. Aceastã practicã a rugãciunii va deveni una specificã monahismului ortodox datoritã monahilor de la Sf. Munte Athos. Practica rugãciunii inimii, prin monahii athoniţi, va crea un adevãrat curent de spiritualitate monahalã, numit isihasm.

Isihasmul


Isihasmul reprezintã un aspect al spiritualitãţii ortodoxe, apãrut în spaţiul monahal. Denumirea vine de la cuvântul grecesc hesychia (in pronunţie medievalã şi modernã “isihia”), care înseamnã tãcere, linişte, concentrare interioarã. Acest curent ascetic se numeşte aşa pentru cã s-a distins prin practicarea rugãciunii în tãcere, spre liniştirea sufletului.

Deşi are origini mai vechi, la anahoreţii din secolele al IV-lea - al V-lea, se considerã cã isihasmul a fost întemeiat de sfinţii Ioan Sinaitul (sec. al VII-lea) şi Grigorie Sinaitul (secolele al VII-lea – al VIII-lea). Practica isihastã se va dezvolta în tot Rãsãritul ortodox, cunoscând o înflorire deosebitã la mânãstirile din Muntele Athos. Sf. Grigorie Palama (sec. al XIV-lea) avea sã fie cel mai strãlucit teoretician şi teolog provenit din acest curent de spiritualitate.

Monahismul românesc s-a organizat sub influenţa acestui curent ascetic. Numele de “sihastru” dat unor monahi îl reproduce pe cel de “isihast”, deci de om care practicã “Rugãciunea lui Iisus” sau “Rugãciunea inimii”.


Practica isihastã se fundamenteazã, pe de-o parte, pe concepţia biblicã potrivit cãreia numele lui Dumnezeu este înţeles ca loc al prezenţei Sale, pe de altã parte pe ideea cã dupã pãcatul originar mintea omului s-a separat de inimã. Prin ‘rugãciunea inimii” se readuce mintea în inimã. În intervalul dintre slujbele din bisericã şi diversele activitãţi practice, cãlugãrul se retrage într-un loc liniştit (de regulã în chilie), se aşeazã pe un scãunel, punând mâna dreaptã, cu vârfurile degetelor în semnul crucii, în dreptul inimii. Îşi îndreaptã privirea spre piept, îşi adunã gândurile şi spune în gând sau cu voce înceatã rugãciunea: ”Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine pãcãtosul”, rugãciunea vameşului din Evanghelie, întors îndreptat la casa sa. Prima parte a rugãciunii (“Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu...”) o spune în timp ce inspirã, iar partea a doua în timp ce expirã. În felul acesta activitatea minţii va fi ritmatã de activitatea trupului şi invers, activitatea trupului va fi ritmatã de mintea care se roagã, totul realizându-se în jurul numelui Iisus Hristos. De aceea rugãciunea inimii se numeşte şi rugãciunea lui Iisus sau rugãciunea minţii.

Cum în rugãciune problemele cele mai multe le ridicã activitatea greu controlabilã a imaginaţiei şi fuga gândului, rugãciunea inimii este metoda prin care luptăm, în mod indirect cu gândurile străine de scopul propus – anume vorbirea cu Dumnezeu. Pentru realizarea acestui lucru, chemarea numelui lui Iisus trebuie sã se facã în mod continuu, fãrã întreupere, ritmat şi regulat, iar în timpul rugãciunii mintea trebuie sã se îndepãrteze de imagini. Rugãciunea inimii poate fi rostitã de orice creştin, în diverse împrejurãri, cu condiţia sã-şi ritneze respiraţia în funcţie de cuvintele rugãciunii şi să-şi adune gândurile şi maginaţia în jurul rugăciunii.

Formele de rugăciune particularã nu suplinesc şi nu înlocuiesc rugãciunea Bisericii – cultul divin public.Dimpotrivã, se împlinesc numai în măsura în care îşi gãsesc locul în rugãciunea Bisericii, primind putere, ca dintr-un centru iradiant, din rugăciunile şi slujbele oficiale prin mijlocirea preoţilor în biserici.

Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Răducă

Vezi şi: Forme de cult în Ortodoxie (2)

Cultul religios în Ortodoxie


Cultul se întemeiază pe sentimentul de respect pe care-l avem în faţa unei persoane deosebite care merită consideraţie şi preţuire. Sentimentul respectului se manifestă printr-un anume comportament. În limba română, cuvântul cult vine de la participiul trecut (cultum) al verbului latinesc colo, -ere, care înseamnă a cultiva, a îngriji, a respecta, a adora. Când se referă la persoanele divine, cultul devine cult religios.

Prin cult religios sau divin înţelegem orice acte, cuvinte, forme, rânduieli şi slujbe prin care se cultivă, se întreţine şi se adânceşte relaţia de comuniune cu Dumnezeu ci cu Sfinţii Săi. Cultul arată, pe de-o parte, respecul faţă de Dumnezeu şi de Sfinţii iar pe de altă parte creează omului mediul prielnic, dispoziţia şi posibilitatea primirii harului dumnezeiesc – energia divină necreată -, cu toate consecinţele care decurg de aici: binefaceri sufleteşti şi trupeşti, sfinţirea vieţii.

Sentimentul de respect pentru Dumnezeu cultivat în intimitatea sufletului prin evlavie, virtuţi morale, contemplaţie etc , se numeşte cult intern. Cultul este însă complet atunci când cultul intern se concretizează în forme văzute, în acte rituale (cult extern), adică atunci când în actul şi în trăirea relaţiei cu Dumnezeu este angajată fiinţa umană întreagă, trup şi suflet.

Religiozitatea păstrează echilibrul dintre cultul intern şi cel extern. Pierderea acestui echilibru în favoarea cultului intern poate duce la stări de religiozitatea false, patologice (bigotism, superstiţie, misticism maladiv). Când cultul extern nu este susţinut de cultul intern se poate cădea în superficialitate, în formalism şi în ritualism sec.

Din punctul de vedere al modului în care este practicat, cultul religios poate fi individual şi public. Cultul individual sau particular este practicat de fiecare persoană în parte, fără ca între ea şi Dumnezeu să mai existe vreun intermediar. Cultul public este determinat de nevoia şi eficienţa rugăciunii împreună cu ceilalţi membrii ai Bisericii. Este cultul official al Bisericii, săvârşit de regulă în Biserică prin mijlocirea clerului (persoanele alese şi consacrate în acest sens), la timpuri determinate şi după rânduieli, forme şi formule verbale consfinţite de Biserică.

Cultul personal –rugăciunea şi celelalte nevoinţe creştine-, nesupus întotdeauna unor reguli precise şi prin care omul îşi păstrează întreaga libertate, nu exclude cultul divin public; dimpotrivă, el poate fi considerat cult divin doar în măsura în care nu contravene obiectivului şi spiritului cultului divin public, în măsura în care se integrează în rugăciunea Bisericii şi în etosulul liturgic al acesteia.

Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Răducă

Păstorul cel Bun

"Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind lasă oile şi fuge; şi lupul răpeşte şi risipeşte oile. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu-l doare inima de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi Eu Îmi pun viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le adun, ele vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor". (Ioan 10: 11-16)



Şi a zis către ei pilda aceasta, spunând:

"Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte? Şi găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; Şi sosind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, zicându-le: Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă".
(Luca 15: 3-7)

Ioan cel Nebun pentru Hristos – Un sfânt contemporan


Mărturii minunate despre viaţa unui sfânt printre oameni, un sfânt din zilele noastre:


Nebunia pentru Hristos a fost întotdeauna considerată un capitol aparte din voluminoasa carte a sfinţilor în biserica ortodoxă.

O pagină a acestui capitol o constituie povestea despre Ioan Nebunul, care a trăit într-unul din cartierele obscure, mărginaşe Atenei. A locuit într-unul din cele 20 de apartamente ale unei clădiri, moştenit de la mama sa şi a fost angajat la brutărie. Zilnic umplea două pungi cu felii de pîine şi cornuri şi se grăbea să le împartă la bătrâni şi studenţi săraci din vecinătatea lui.

« Uite, m-am gândit să-ţi aduc puţină pâine proaspătă, un dar al domnul Apostoly brutarul, să îl pomeneşti în rugăciunile tale »

În realitate, Ioan Nebunul cheltuia mare parte din salariul său pentru a asigura pâine vecinilor săi săraci, iar domnului Apostoly îi spunea că trebuie doar să ajute câţiva prieteni săraci, de la care de altfel primeşte bani.

Dar de unde cunoştea săracii?

Ei bine, Ioan cel Nebun şi-a făcut un obicei din a suna la întâmplare la uşile de intrare. După ce se prezenta, întreba dacă au nevoie de ajutorul lui. « Şi cum vi se pare această dimineaţă ? Aveţi vreo problemă, ce fac copii ? »

Unii îl jigneau, iar alţii, plini de indignare, închideau uşa imediat. Dar erau şi persoane care chiar îl aşteptau, dorind să audă un cuvânt de mângâiere din partea lui.

Seara, Ioan cel Nebun se retrăgea în apartamentul lui, pentru rugăciune. Îi plăcea să recite Psalmi, despre care spunea că au darul de a alunga demonii de prin vecinătăţi.

Dar obişnuia să citească atât de tare încât unul din noii locatari a chemat poliţia, pentru tulburarea liniştii…De altfel, Ioan cel Nebun tămâia toată clădirea, de la ultimul etaj până la parter şi uneori mergea şi afară. Când afla de cineva bolnav, mergea şi tămâia în casă, citindu-i epistola Sf Iacov. Apoi recomanda bolnavului să se spovedească.

Intervenea zâmbind ori de câte ori auzea certuri pe teme politice “măi fraţilor, de ce vă puneţi baza în cutiile de conserve? Decât să vă certaţi, mai bine rugaţi pe Dumnezeu să trimită un David ca rege…Acesta cu adevărat ar rezolva problemele, fiind un om cu genunchii roşi de la mătănii, pe câtă vreme grozavii voştri vă păcălesc”. “Hai, tai-o de-aci, nebune » şi îl goneau ori îi dădeau ceva de lucru.

Într-o zi Ioan cel Nebun nu s-a dus la serviciu. Domnul Apostoly a devenit îngrijorat, deoarece până atunci nici măcar nu întârziase. Aşa că a trimis un băiat acasă la el să vadă ce s-a întâmplat. Dar, chiar înainte de a ajunge acasă, băiatul îl văzu pe Ioan cel Nebun curăţând canalele de scurgere din drum. « Hei, chiar ţi-ai pierdut mintea ? Domnul Apostoly te aşteaptă la treabă şi tu cureţi canalele ? Crezi că te vor angaja cei de la Primărie ? »

« Încerc să găsesc doi bănuţi pe care i-am pierdut acum, de dimineaţă. Nu mai ştiu în care din scurgeri aşa că trebuie sa caut în toate. Şi dacă tot le deschid, fac şi puţin curat. », răspunse nebunul râzând. « Dar du-te şi zi-i dlui Apostoly că o să fac ore suplimentare mâine…Hei, erau doi bănuţi adevăraţi, nu-i de joacă ».

Ne putem imagina exasperarea brutarului…ameninţă chiar cu concedierea. Cinci ore mai târziu Ioan cel Nebun îşi terminase treaba şi plecă acasă, foarte mulţumit. “Ei bine, ţi-ai găsit bănuţii? Ar trebui să te duci la primar şi să-ţi mai dea şi el, dacă tot ai curăţat scurgerile”.

Seara târziu, cerul începu să se înnoureze. Nori negri, însoţiţi de tunete şi fulgere, urmaţi de furtună şi o ploaie torenţială ce reuşi să inunde mare parte din Atena, producand mari pagube. Pompierii nu reuşeau să facă faţă telefoanelor de urgenţă. A doua zi, primarul făcu o vizită în toate cartierele pentru a constata la faţa locului proporţiile dezastrelor şi rămase mirat că în cartierul lui Ioan cel Nebun nu se produsese nici o pierdere… Dar brutarul îl întâmpină spunându-i “Ar trebui să îi mulţumiţi lui Ioan Nebunul, căci el a curăţat toate scurgerile ieri. A căutat şi el doi bănuţi pierduţi”. Primarul răspunse zâmbind “se pare că uneori şi nebunii sunt de folos”.

Ioan cel Nebun purta haine foarte vechi şi rupte. Deşi mulţi îi dădeau bani pentru a-şi cumpăra alte haine, el punea banii într-un plic pe care îl strecura pe sub o uşă…unde ştia el că e mai mare nevoie.

Când mergea la supermarket cumpăra lucruri neobişnuite. De multe ori în coşul lui se găseau obiecte feminine, ceea ce distra foarte tare casierele. Dar proprietarul supermarketului simţea milă pentru el şi ceru ca lui Ioan cel Nebun să i se ceară doar jumătate din cât era bonul de plată.

Întâmplător, cineva observă că Ioan cel Nebun, după ce făcea cumpărăturile, se ascundea într-un colţ, unde le sorta, apoi suna la câteva uşi şi lăsa pungile pe scări.

În ziua morţii sale, opt ani în urmă, fiecare dintre cei care îl cunoscuseră avea de povestit câte o întâmplare neobişnuită cu Ioan cel Nebun.

Anastasy, administratorul blocului, începu să povestească despre dragostea lui de biserică. Aproape zilnic frecventa biserica. Duminica ajungea primul, aprinde o lumânare, apoi se aşeza la ntrarea în biserică, purtându-se ca un cerşetor. Toţi banii pe care îi primea, îi punea în cutia milei, pe furiş.

Într-o zi, vânzătoarea de la pangar observă că Ioan cel Nebun tot îşi face de lucru la cutia milei. “Părinte, nebunul nu ştiu ce tot face pe la cutia milei”. “ce faci acolo?”, întrebă preotul. “Ei bine, părinte, mi s-a rupt buzunarul şi decât să pierd banii mai bine îi pun în cutie. Poate sunt alţii mai săraci ca mine”.

Viaţa secretă a lui Ioan cel Nebun …

Lacrimile curgeau din ochii celor prezenţi. Fiecare ar fi vrut să îşi facă cunoscută propria mărturie. Două tinere şedeau puţin mai retrase şi păreau mai puţin familiarizate cu cei prezenţi. Administratorul, presupunând că fetele sunt rudele lui Ioan cel Nebun, le întrebă dacă au vreun grad de rudenie cu cel recent plecat la Domnul, Ioan…

« Mă numesc Areta, incepu cea mai mare. Împreună cu Caliopia, prietena mea, lucrăm la Spitalul de copii, suntem asistente medicale. De câţiva ani l-am cunoscut pe Ioan Clownul, nouă aşa ne a fost prezentat cel pe care voi aici îl numiţi Ioan cel Nebun. Aproape în fiece duminica după amiază venea la spital, încărcat cu jucării. Le împărţea copiilor şi se juca cu ei. Se îngrijea în mod deosebit de cei nou născuţi, rămaşi singuri, părăsiţi de părinţi. Le aduce haine şi avea întotdeauna grijă să dea bani asistentelor, pentru a-i îngriji. Noi nu l-am cunoscut de nebun, cum se vorbeşte aici. Era cel mai hazliu clown.

Avea o atenţie aparte pentru un copilaş, abandonat de părinţi deoarece avea sindromul Down. “Dar spune-mi Caliopia, cum poţi să părăseşti un înger? De ar fi înţeles părinţii că acest copilaş este biletul lor de întrare in Rai…Dragostea include şi suferinţa; o iubire fără suferinţă este ca o cutie goală..Dacă ne-am da noi seama câte comori ne trimite Dumnezeu am sălta de bucurie…Poate reuşim să găsim o familie să îl adopte; cred că chiar de ar accepta ei acest sacrificiu din iubire, Dumnezeu l-ar vindeca…Nu ţi se pare ciudat Caliopia că oamenilor astăzi le pasă mai mult de animale şi de astfel de copii nu se ocupă?Să nu uiţi că trebuie să fim buni Samariteni, mai ales voi, asistentele medicale”.

Trăiam cu impresia că domnul Ioan este un profesor-teolog. Ştia Biblia şi mă îndemna să citesc zilnic câte două pagini din biblia pe care chiar el mi-o făcuse cadou. M-a învăţat să îmi plec genunchii în faţa icoanei Maicii Domnului în fiece seară şi să îi vorbesc de bucuriile mele, de dureri ori probleme. “Dragă Caliopia, roagă pe Maica Domnului să îţi fie cea mai bună prietenă”.

Aseară, când am sunat la domnul Ioan să întreb dacă vine la spital a doua zi şi un domn a răspuns şi mi-a spus că a murit, am simţit o durere de parcă ar fi murit tata.”

Administratorul, sări ca ars: “Când ai sunat aseară?” “În jur de 8. Voiam doar să îl întreb dacă vine duminică, fiindcă este schimbul meu şi am putea sta de vorbă..L-am simţit tot timpul ca pe cel mai apropiat om, mai mult chiar decât pe părinţii mei”.

“Dar apartamentul a fost încuiat, chiar cu o zi înainte. Doar eu am cheile apartamentului”, spuse contrariat administratorul. Se întoarse către ceilalţi şi întrebă dacă Ioan cel Nebun a dat cuiva cheile. Toţi răspunseră negativ.

“dar vocea de la telefon suna atât de apropiată cu a lui…Am fost convinsă că e o rudă apropiată…Acum însă, vorbind, îmi dau seama că a şi spus “mică Calipoia” – el îmi vorbea astfel…Eu eram aşa bulversată de veste morţii, nici nu m-am gândit la ce zice…si mi-a mai spus “de acum, mică Caliopia, tu te vei ocupa de copii, pentru că domnul Ioan a plecat la Domnul şi nu te va mai vizita ca un clown”. Am crezut că cei apropiaţi ştiau de vizitele lui la noi la spital şi nu m-am mirat…Şi uite, acum văd că el nici nu are rude şi nu ştiu ce să mai cred”.

Atunci părintele Dimitri, care până atunci ascultase în tăcere toate, spuse “omul acesta este sfânt!”.

Şi ceilalţi repetară “da, un sfânt”.

Părintele Dimitrie continuă “am ascultat tosate povestirile despre întâmplările din viaţa fratelui nostru Ioan – căruia voi îi spuneţi Ioan cel Nebun – şi le văd ca întâmplări minunate, cum le întâlnim în vieţile sfinţilor… Constatarea Caliopiei că a vorbit cu el la telefon, deşi era deja mort, mi-a amintit de o întâmplare similară istorisită în viaţa Bătrânului Porfirie”.

“Părinte, tânărul Dimitrie vrea şi el să mărturisească ceva”, spuse domnul Apostoly adminsitratorul blocului.”Hai, Dimitrie, vino şi spune ce mi-ai povestit mie”.

Dimitrie este un adolescent în vârstă de 14 ani. Trăieşte cu părinţii şi fratele lui mai mic, într-un apartament nu departe de blocul lui Ioan cel Nebun. Are de acum un an de când nu mai trăieşte ca prietenii de vârsta lui, s-a întors către Dumnezeu. Prietenii lui nu înţeleg această schimbare. Cum a fost posibil ca prietenul lor cel mai isteţ, care făcea ghiduşii şi care era atât de liber şi neascultător, să devină acum aşa cuminte şi studios. Nici părinţii nu au înţeles. La început, ei au crezut că a fost « agăţat » de vreun sectant care i-a « spălat” creierul. Apoi şi-au dat seama că nu e asta din moment ce merge la biserică. Au fost surprinşi să constate că s-a instaurat şi pacea în casă. Profesorii care se plângeau de el, acum îl laudă…Dar apoi părinţii deveniră chiar îngrijoraţi, Dimitrie citea din Biblie, mergea la biserică în fiecare duminică. Bietul Panagiotis – tatăl lui Dimitrie – deveni chiar supărat. Aşa că vorbi cu Polyxeni, soţia sa. « Ia zi, tu crezi că băiatul nostru are probleme ? Poate o fi suferit vreo dezamăgire sentimentală, poate l-a părăsit vreo fată? Mă tem că preoţii îl vor distruge. Ce să mai zic de prieteni şi colegi, care probabil se distrează pe seama lui.. Ce zici, n-ar fi bine să vorbim cu el ? » “Biata Polyxeni îl asculta cu atenţie, dar nu răspundea. Dar când simţi că a venit vremea să vorbească, spuse “ nu ştiu ce să spun, ar putea să fie cum zici. Şi eu m-am gândit aşa. Dar un lucru observ. De când şi-a schimbat comportamentul Dimitrie, s-a aşternut pacea în casa noastră. Şi de la şcoală, profesorii mă întreabă dacă i-am făcut pregătiri în particular…Sau tu ai uitat cât eram noi de îngrijoraţi de notele lui proaste şi de plângerile profesorilor? Ai uitat că l-am luat de la poliţie, fiindcă a făcut prostii cu prietenii lui? Eu mă simt mult mai liniştită acum. Dimitrie l-a adus pe Dumnezeu în casa noastră. De cât să ne facem griji pentru el, mai bine îl urmăm pe calea lui. » « Înţeleg ce spui, dar eu cred că prietenii noştri vor râde de noi, dacă începem să mergem la biserică » . « Şi eu m-am gândit la asta, Panagiotis. Dar aminteşte-ţi că atunci când nu am mai avut bani pentru rata la credit niciunul dintre ei nu ne-a ajutat. Sunt alături de noi doar când mergem la vreo tavernă. Ori nu tu erai supărat că ai auzit că ne vorbesc şi comentează de problemele ce le avem cu Dimitrie? Dacă nu am fi găsit plicul acela cu bani sub uşă am fi pierdut casa în care trăim… eu cred că Ioan cel Nebun a pus acel plic sub uşa noastră… » « Nu, nu, eu l-am intrebat pe nebun şi a fost tare mirat…şi apoi, de unde să ştie el ? » zise Pangiotis. « Ba eu cred că el le ştie pe toate, fiindcă asta face, şi alte familii au găsit aşa plicuri sub uşă. »

În duminica următoare părinţii l-au anunţat pe Dimitrie că merg împreună cu el la biserică. L-au trezit chiar şi pe micul Paul, care întotdeauna dormea mult duminca: ”avem o singura zi în care dormim cât vrem”. Primul gând al lui Dimitrie a fost că vor să vadă ce face, îl urmăresc. Dar după ce a observat că se repetă şi în alte duminci, că părinţii apoi au mers şi la spovedit şi că au început să citească cărţi duhovniceşti, a început să vorbească de o minune.

Apoi, după mai multe îndemnuri, tânărul Dimitrie începu să mărturisească despre sine. Captase atenţia tuturor.

« Într-o zi m-a trimis mama la domnul Apostoly să cumpăr pâine. Am cumpărat pâine şi am făcut şi ceva rău – ceva care eram obişnuit să fac cu prietenii mei – ei bine, am furat o ciocolată de pe raft. Am fost convins că nu m-a văzut nimeni. Dar, din ziua următoare, plecând spre şcoală, am început să găsesc două ciocolate în faţa uşii de la intrare. A durat vreo 20 de zile. Aşa că am întrebat-o pe mama cine tot pune ciocolate la intrare. Mama mi-a spus că Ioan cel Nebun dimineaţa sună la uşile de intrare. « El face aşa nebunii ». zice mama. Eu atunci mi-am dat seama ca nebunul m-a văzut când am furat şi că aşa se răzbună el. « Las’ că îi arăt eu nebunului, mă face el să mă simt prost din cauza unei ciocolate furate”.

Dar a doua zi am găsit două ciocolate şi cu o hârtie pe care scria cele zece porunci dintre care „să nu furi” era subliniat… M-am făcut tare nervos…

Aşa că imediat după şcoală m-am dus direct la Ioan cel Nebun şi am sunat la apartamentul lui. Mi-a deshis uşa zâmbind: „îmi pare rău, Dimitrie, ai venit să îmi tragi veo două palme, pentru ciocolate. Eu sunt, nebun, merit să primesc vreo două…Hai, loveşte-mă cât poţi tu de tare. Descarcă-ţi mânia”.

M-am simţit pierdut şi voiam să plec. De fapt, mă speriasem. De unde ştia el că vreau să îl bat? Nu spusesem nimănui. De cum m-am gândit la asta, el mai spuse „ dragă băiete, poate te gândeşti de unde ştiu eu că tu vrei să mă baţi, aşa-i? „ Am dat din cap afirmativ.

„Păi să vezi, chiar înainte de a veni tu, Sf Dimtrie a fost pe aici- el te apără – şi Maica Domnului de asemenea, ei mi-au spus. Ei te iubesc tare mult şi mi-au vorbit despre tine. Ieri tare i-ai mâhnit când ai lovit-o pe colega ta Elena. Iată, îţi spun secrete pe care să nu le spui cât timp eu trăiesc, ok?” „ da”, si l-am privit cum el radia de bucurie. „Domnul nostru Iisus Hristos vrea să vină la voi în casă, dar de câte ori încearcă, la voi se aud certuri şi pleacă mâhnit. El mi-a spus să îţi dau cele zece porunci, să îţi spun să le respecţi şi atunci va veni la voi în casă. Tu ştii cum e să fie Domnul în casa ta? Acum du-te acasă, căci mama ta se va îngrijora”. Am pornit spre casă, dar Ioan cel Nebun strigă în urma mea râzând « hei, Dimitrie, dar unde pleci ? Ai uitat să-mi mai dai vreo două.. »

Am plecat spre casă zburând. Mama m-a întrebat de ce am întârziat şi i-am spus că am fost la Ioan cel Nebun şi i-am spus să nu îmi mai lase ciocolate căci mă voi îngrăşa. Mamă, dă-mi te rog 30 de drahme, căci am fost la domnul Apostoly şi am cumpărat ceva ce nu am plătit”. Mama mi-a dat banii şi am plătit. A rămas surprins când i-am spus că am cumpărat o pâine şi am luat şi o ciocolată pe care am uitat să o plătesc.

A salvat o femeie de păcatul adulterului…

La priveghere, Nicoleta a început povestea ei despre Ioan cel Nebun…

“Într-o seară am văzut un tânăr necunoscut plimbându-se prin zonă şi eram atentă, îmi era teamă să nu fie vreun hoţ. Brusc, l-am văzut pe Ioan cel Nebun venind în mare grabă şi îndreptându-se către singura casă fără etaj din zonă, în care locuia cu chirie o familie cu doi copii. Nebunul s-a aşezat pe scări şi a început să cânte imne către Născătoarea de Dumnezeu, cu deosebire “Curată Fecioară…” Şi au trecut vreo două ore… M-am dus la el şi i-am spus să se oprească odată. Dar apoi am observat că tânărul a plecat brusc. Atunci Ioan cel Nebun a intrat în casă. Am mers şi eu din curiozitate, să văd ce face. Acum însă recunosc că îmi era tare teamă de ceva rău…Am sunat şi doamna m-a lăsat să intru. Nebunul şedea la masă cu copilul de vreo cinci anişori. Începu să îi spună copilului că sunt zece porunci şi că una din ele este “să nu faci adulter”. “Întelegi, Gheorghiţă, adulterul nu este plăcut Domnului. Deschide poarta lui Satan, acesta intră în casă şi strică totul. Aşa se strică familiile, apare boala şi ura, binecuvântarea pleacă.”Recunosc acum că m-am enervat tare atunci. “Ce prostii vorbeşti, lasă copilul în pace, nebunule”. Atunci tânăra izbucni în lacrimi şi spuse printre suspine « Pentru mine vorbeşte. :Lăsaţi-l în pace ». Dar Ioan cel Nebun s-a ridicat repede şi a plecat. Tânăra a mărturisit că se cunoscuse cu un tânăr şi îşi propuseseră să aibă o relaţie, şi să se întâlnească chiar în casa lor, soţul fiind plecat cu serviciul…”Nebunul m-a scăpat dintr-o nebunie, Nicoleta. Trebuia să mă întâlnesc cu acel tânăr chiar acum”. “dar eu l-am şi vazut, a venit, numai că nebunul a stat pe scări la casa ta şi a cântat tot timpul imne”.

Brutarul o întrerupse pe Nicoleta “Am auzit că Ioan a vrut să se facă preot, dar fiindcă a venit războiul civil, nu şi-a putut termina studiile…Dar din tot ce povestim şi din tot ce îmi amintesc eu, îmi dau seama că Dumnezeu nu l-a făcut preot, dar a fost ca un episcop aici”, mai zise printre lacrimi brutarul.

Ultima scrisoare a nebunului…

Au făcut pregătirile de înmormântare, admistratorul a pregătit coliva şi a anunţat că după Sf Liturghie se va oficia parastasul. El avea în mod deosebit o dorinţă. În ziua de după moartea lui Ioan cel Nebun, primise o scrisoare expediată chiar de el. Atunci pentru prima dată şi-a spus “cine e nebun, el sau noi, toţi ceilalţi?”

La slujba de înmormântare părintele Vasily, care slujeşte în biserică de 28 de ani, îl întrebă pe paracliser “cine a adunat atâta lume în biserică? Niciodată nu am văzut atâţia oameni în biserică. “

Administratorul, domnul Anastasy, ceru îngăduinţa de a spune câteva cuvinte la sfârşitul slujbei.

“Prea Cucernice Părinte Vasily, iubiţi fraţi, poate vă întrebaţi ce a adunat atâţia oameni astăzi în biserică, nu numai din cartier, dar şi alţi credincioşi. Ne-am adunat ca să cinstim trecerea la Domnul a fratelui nostrum Ioan, cunoscut multora ca Ioan cel Nebun. Chiar şi magazinele s-au închis şi atât proprietarii cât şi vânzătorii au venit – şi dacă aţi observat, au venit chiar de dimineaţă şi nu doar când s-a făcut parastasul, la sfârşit, aşa cum mulţi fac din păcate…

Aceasta pentru cinstirea unui om cu viaţă sfântă, un om cu smerenie, dar care a purtat Sfântul Duh. Un om ca noi, care şi-a ascuns virtuţile dăruite de Hristos sub masca nebuniei. Ioan a fost un nebun pentru Hristos care şi-a dedicat viaţa slujirii aproapelui zi şi noapte. El a supravegheat vecinătatea ca un episcop şi un mărturisitor al ortodoxiei. A reuşit să aducă suflete înapoi în biserică şi la Cel aproape uitat de noi – Domnul Iisus Hristos.

Mulţi dintre noi l-am cunoscut, nevrednici a trăi viaţa de zi cu zi lângă un astfel de om sfânt. Nu am cuvinte să descriu faptele fratelui Ioan. Mă văd nevrednic, eu, cel care am citit ultima lui scrisoare, pe care mi-a trimis-o el însuşi în ajunul morţii sale.

În scrisoare, el menţionează că a fost înştiinţat de chiar Sf Ioan Botezătorul cu o săptămână înainte că va ieşi din această lume. Atât cât ştiu, nu a suferit de vreo boală, nici nu a lăsat cuiva să înţeleagă că nu ar mai avea mult de trăit. Dimpotrivă, a avut grijă ca în ultimele lui zile să orânduiască toate pentru fiecare dintre noi.

În scrisoarea sa, Ioan ne face anumite observaţii şi ne îndeamnă pe fiecare, după nume, să ne ţinem de Hristos şi să urmăm calea dreptăţii lui Dumnezeu. De fapt, acum o să citesc scrisoarea. Dar nu reuşi. Îl înăbuşiră lacrimile şi nu putu scoate un cuvânt. Cei prezenţi aveau ochii în lacrimi.

Părintele Vasily intereveni zicând: “Iubiţi credincioşi. L-am cunoscut pe fratele Ioan de mai bine de 40 de ani. Poate din cauza păcatelor mele nu am fost capabil să văd sfinţenia vieţii sale. Dar ascultându-l mai devreme pe domnul Anastasy mi-au trecut prin minte câteva amintiri pe care, acum, le văd altfel. Îmi amintesc cum într-o dimineaţă de duminică, când am deschis biserica, l-am găsit pe Ioan cel Nebun îngenunchiat în faţa icoanei Mântuitorului. « Cum ai ajuns aici? »

« Ei, părinte drag, aseară la vecernie am pierdut noţiunea timpului şi paracliserul nu m-a văzut şi m-a încuiat înăuntru. » « Şi ce faci, ce ziceai la icoană ? » l-am întrebat. « doar cântam şi eu un cântec să treacă vremea », mi-a răspuns. « Să fii mai atent, data viitoare voi chema poliţia ». Acum vă mărturisesc, m-am purtat cam sever cu el. Doamne, iartă-mă…faţa lui era tare luminoasă…Si a plecat să îşi ia locul obişnuit, la intrare, cerşind”

Cerşea pentru a-I ajuta pe alţii…

Întâlnim mulţi cerşetori şi oameni fără serviciu care nu au din ce trăi, dar cine ştie ce ascunde fiecare suflet?

Şi am să mai descriu un incident, apoi îl voi lăsa pe domnul Anastasy să continue.

“Într-o după amiază, Ioan cel Nebun se afla în faţa icoanei Maicii Domnului. Eu slujeam. Auzeam vorbind şi era o voce de femeie. Când am terminat slujba l-am văzut doar pe Ioan cel Nebun, nu mai era nimeni în biserică. Paracliserul please cu treabă. Ioan cel Nebun s-a apropiat, mi-a făcut o metanie ca de obicei şi mi-a spus: “Părinte, este nevoie să mergeţi la doamna Stamata după vecernie. Vă aşteaptă să îi duceţi sf Împărtăşanie, orele ei sunt numărate şi se poate să nu mai apuce dimineaţa.” “De unde ştii tu asta?” l-am întrebat. “Mi-a spus o femeie mai devreme”. “Dar de ce nu a venit să îmi spună mie, totuşi?” am răspuns. « Păi se poate că a crezut că eu sunt paracliserul » şi a plecat repede. Deşi m-am întrebat cum de nu am văzut pe nimeni intrând, nu am dat prea mare importanţă. După vecernie, am pornit spre doamna Stamata. Fiica ei m-a privit uimită, fiindcă îşi propusese să mă cheme de dimineaţă ca să nu mă deranjeze noaptea. Am împărtăşit-o pe doamna Stamata, mi-a mulţumit şi apoi, ţinându-mă de mână, mi-a cerut să am grijă de fiica şi nepoţii ei. Fiica era divorţată şi îşi creştea copii singură. La plecare, m-a întrebat cine m-a chemat. I-am răspuns că o femeie a vorbit cu Ioan cel Nebun. A rămas uimită.

După două ore de la împărtăşire, Stamata a murit. Lângă ea se aflau fiica ei, cei doi nepoţi şi Ioan cel Nebun, care citea psalmii. Fiica doamnei Stamata e aici şi ne poate confirma. Atunci Maria, fiica doamnei Stamata se ridică şi spuse “Spuneţi, părinte, despre plicul cu bani, pe care eu am crezut că l-aţi lăsat dvs şi pentru care v-am mulţumit. « Da, Maria a găsit un plic cu bani pe un scaun, care conţinea 100.000 drahme. A crezut că eu l-am uitat şi a venit să mi-l aducă. Nu ştiam ce e cu plicul. » “Dar”, părinte, doar dvs şi Ioan cel Nebun aţi intrat la noi în casă. L-am întrebat apoi şi pe Ioan cel Nebun şi a spus că Maica Domnului a trimis banii pentru înmormântare, pentru că suntem săraci. Maica Domnul face astfel de lucruri”, mi-a spus el. “Si eu nici nu l-am ascultat,pentru că eram convinsă că dvs l-aţi trimis”. “Nu, fata mea, eu ţi-aş fi spus…”.răspunse părintele Vasily


Sursa: www.orthodoxia.gr

(Traducere din engleză – I. P.)


Related Posts with Thumbnails


___


Sf. Justin Popovici

Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.

Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.

Articole recomandate







Comentarii

Persoane interesate

toateBlogurile.ro

Parintele Ilie Cleopa:


Vizionați înregistrarea:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești