___


Forumuri ortodoxe


Asociatii-Fundatii ortodoxe



.

.

Elder Ephraim of Arizona's Testimony Concerning the Marble King John




 ΣΥΓΚΛΟΝΙΣΤΙΚΗ ΜΑΡΤΥΡΙΑ ΤΟΥ ΓΕΡΟΝΤΟΣ ΕΦΡΑΙΜ ΑΜΕΡΙΚΗΣ, ΓΙΑ ΤΟΝ ΜΑΡΜΑΡΩΜΕΝΟ ΒΑΣΙΛΙΑ ΙΩΑΝΝΗ!


" ...Υπάρχει κοιμώμενος Στρατηγός ονόματι Ιωάννης, ο οποίος, τότε ο Αρχάγγελος Μιχαήλ θα υποδείξει εις τους Χριστιανούς ότι αυτός θα βασιλεύσει τώρα. Θα τους υποδείξει με το δάχτυλό του τον τόπο και θα τον καλέσουν να ηγηθεί και να βασιλεύσει εις τον ελληνικό και ορθόδοξο λαό. Και θα γίνει αυτό. Πριν από χρόνια εις το Άγιον Όρος ήταν ένας Αρχιερέας ονόματι Ιερόθεος. Αυτός ήρθε από την Μικρά Ασία. Και το Οικουμενικό Πατριαρχείο τον έβαλε στο Άγιον Όρος να κάνει χειροτονίες, μνημόσυνα, Λειτουργίες, κλπ. Ήταν ένας άγιος Αρχιερέας, στον τύπου του Αγίου Νικολάου. Από αυτόν τον άγιον Αρχιερέα αξιώθηκα της Ιεροσύνης. Από την Μικρά Ασία. Ευλογημένος άνθρωπος του Θεού! Ένα θα σας πω. Αγρυπνίες που κάμναμε! Δεκαπέντε ώρες αγρυπνία, αυτός ο άνθρωπος, ογδοηκοντούτις γέρων, δεν εκάθετο καθόλου στο κάθισμα. Από το θρόνο κατέβαινε στο στασίδι πάλι όρθιος. Και στην Λειτουργία τρεις ώρες που ακολουθούσε μετά την πολύωρη Ακολουθία του Όρθρου, όρθιος! Τον βάζαμε μια καρέκλα να καθίσει και δεν ήθελε. Έλεγε «ακόμη η Παναγία μας δεν με κούρασε» και ας έτρεμε όλος από την κούραση. Αυτός ο άγιος Αρχιερέας, αυτός μας είπε. Αυτός είδε τον κοιμώμενο αυτόν Στρατηγό Ιωάννη, που θα αναστηθεί όταν θα γίνει ο 3ος μεγάλος αυτός Παγκόσμιος Πόλεμος! Τον είδε!. Διότι χείλη αρχιερέως και ιερέως ου ψεύδονται. Λοιπόν μας είπε την αλήθεια. Και τον ρωτήσαμε. Διότι ζούσε τότε και ο μακαριστός μου και ο άγιος γέροντάς μου (σ.σ. ο περίφημος Ιωσήφ Ησυχαστής και Σπηλαιώτης) και όλοι μαζί συνοδεία, τον είχαμε πάρει στο εκκλησάκι μας και εκεί καθίσαμε και τον κάμναμε τις ερωτήσεις. Και μας τα έλεγε. Τα ακούσαμε με τα αυτιά μας. Λέει «υπάρχει αυτός ο κοιμώμενος βασιλεύς και θα αναστηθεί»! Του λέμε «ποτέ Γέροντα; Πότε άγιε Αρχιερέα του Θεού»; Λέει, «όταν θα γίνει ο 3ος Παγκόσμιος Πόλεμος»! Και επίσης μας είπε ότι «το δεξί του χέρι είναι στη λαβή του σπαθιού! Το οποίο σπαθί είναι μες στην θήκη». Και μας έλεγε «όταν το σπαθί βγει από τη θήκη του, τότε θα αρχίσει ο 3ος Παγκόσμιος Πόλεμος». Και εμείς από την περιέργεια μας του λέγαμε: «Σεβασμιότατε πόσο απέχει το σπαθί από την θήκη»; «Ολίγοι πόντοι εναπέμειναν για να βγει» λέει..."! Η αποκάλυψη αυτή του Αρχιερέως Ιεροθέου έγινε λίγο πριν τα γεγονότα του Πογκρόμ του 1955 σε Κωνσταντινούπολη και Σμύρνη, ζώντος του οσίου Γέροντος Ιωσήφ Ησυχαστή του Σπηλαιώτη, ο οποίος κοιμήθηκε στις 15 Αυγούστου του 1959 μ.Χ..

http://www.noiazomai.net και http://www.noiazomai.net/spilaio.html



Sfîntul Grigorie Teologul împotriva înnoirilor din Biserică


Textul de mai jos este alcătuit din două scrisori trimise de Sfîntul Grigorie Teologul (330-390, prăznuit de Biserică la 27 Ianuarie) preotului Cledonios. În corpusul de scrisori ale sfîntului ele poartă numerele 101 şi 102. Traducerea îi aparţine prof. dr. Nicolae Cotos şi a fost publicată în Mitropolia Ardealului, anul II, nr. 3-4, martie-aprilie 1957, pag. 242-253. * Textul în limba originală, ellină, al acestor două scrisori, este editat, însoţit şi de o traducere în limba latină, în Cursus Patrologiae Completus, Series Graeca, Tom. XXXVII, accurante J. P. Migne, Paris 1862, sub titlul: Către presviterul Cledoniu împotriva lui Apollinarie: Scrisoarea I (col. 175—194) şi Scrisoarea II (col. 194—202). O ediţie mai nouă se găseşte în SC pag. 36-84./div>


Prea cinstitului şi de Dumnezeu preaiubitului frate şi împreună-presviter Cledoniu: bucurie în Domnul.

Grigorie

I. Aş voi să ştiu ce însemnează această poftă de înnoiri în sânul Bise­ricii, ca orişicui numai voieşte şi fiecărui trecător să-i fie permis a despărţi – cum zice Scriptura1 – turma cea bine cîrmuită şi a o prăda prin apucături tîlhăreşti, sau mai degrabă, prin învăţături hoţeşti şi absurde. Căci dacă au şi avut vreo cauză, în privinţa credinţei, pentru care să ne poată con­damna cei ce se ridică acum împotrivă, apoi totuşi nu trebuia să îndrăz­nească unele ca acestea, fără să ne înştiinţeze deloc? Ci era de lipsă ca mai întîi să caute ori a convinge ori a se convinge — dacă însemnează ceva şi cuvîntul meu, ca al unuia ce se teme de Dumnezeu şi care a muncit mult pentru cuvîntul credinţei şi a fost folositor Bisericii —, şi atunci abia, dacă şi atunci, să înceapă a reforma; însă şi aşa aceşti îngîmfaţi nu pot să aibă nici o scuză. Dar după ce credinţa noastră s-a predicat atît în scris cît şi prin grai viu2, în apropierea şi depărtarea cea mai mare, cu pericole şi fără pericole, cum se poate că unii săvîrşesc lucruri ca acestea, iar ceilalţi stau nemişcaţi?!

Şi nu e atît de nedemn, deşi destul de nedemn, faptul că aceşti oameni adapă sufletele mai simple cu învăţătura tor cea rea şi cu vorbe foarte ne­legiuite, ca faptul că lăţesc minciuni şi despre mine, că eu adică aş fi de aceeaşi părere cu ei şi aş cugeta la fel cu dînşii, învăluindu-şi astfel nada în metal scump, făcîndu-şi, sub acest pretext, voia lor, şi făcând din sin­ceritatea mea, în urma căreia îi priveam ca fraţi şi nu ca străini, zale pentru răutate; şi nu. numai atît: ci ei mai zic, după cum aud eu, că au fost pri­miţi chiar de acel sinod occidental3, de către care se condamnaseră mai îna­inte, ceea ce este foarte evident pentru toată lumea. Dar dacă aderenţii lui Apollinarie au fost primiţi, fie acum, fie mai înainte, să dovedească lucrul acesta, şi eu sînt mulţumit. Este doar evident că numai alăturîndu-se învă­ţăturii celei drepte, au putut fi primiţi; căci dacă au dobîndit ei aceasta, altfel nu poate să fie. Se arată doar pretutindeni, ori prin hotărîri sinodale, ori prin scrisori comunicatorice; căci aşa prevede legea sinoadelor. Iar dacă acestea nu sînt decît vorbe, şi o himeră iscodită de dînşii, din fantezie, şi spre a-şi cîştiga, prin autorităţi personale, încrederea mulţimii, atunci fă-i să se liniştească şi convinge-i.

Rasism şi democraţie


Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie

Adesea revin în actualitate subiecte şi probleme care şi în trecut au preocupat omenirea, societatea şi Biserica şi pentru care s-a vărsat până acum multă cerneală. Există însă o lege a istoriei potrivit căreia aceleaşi fenomene revin ciclic, şi asta pentru că, indiferent de epocă, omul este acelaşi . Înţeleptul antic Heraclit vorbea despre „devenirea” [istorică] care este o consecinţă a conflictului dintre contrarii şi arăta că toate se află permanent în mişcare şi schimbare.

Adeseori se vorbeşte despre rasism sau despre filetism, definite în dicţionarul lui G. Babiniótis drept „practică socială sau politică de discriminare faţă de grupări rasiale, naţionale, sociale etc. considerate inferioare”. Desigur, una este conştiinţa naţională, adică dragostea de neam şi de patrie, şi alta este naţionalismul sau etnofiletismul, care presupune întâietatea şi exagerarea însemnătăţii unui neam în detrimentul unităţii societăţii.

Sinodul de la Constantinopol din anul 1872, după ce a condamnat şi a respins diferitele forme de etnofiletism observate la acea epocă şi care creau probleme în viaţa bisericească, a hotărât că etnofiletismul este „străin” de Tradiţia Bisericii, reprezintă o „vătămare” venită din partea culturii moderne, constituie o „adunare schismatică” întemeiată pe criterii naţionale şi rasiale şi, în ultimă instanţă, este o „învăţătură nouă”- adică o erezie.

Prin urmare, acest subiect este deja rezolvat din punctul de vedere al credinţei noastre ortodoxe, dar, din nefericire, în practică apar abateri şi unii creştini sunt stăpâniţi de ideologii şi practici rasiste şi etnofiletiste. Asemenea situaţii rup unitatea Bisericii şi o îndepărtează de la misiunea ei ecumenică care se împleteşte cu dragostea fiecărui om faţă de Biserică şi faţă de patria sa.

Astfel, nouă, creştinilor contemporani – deopotrivă clerici şi laici – nu ne este îngăduit să fim stăpâniţi de ideologii rasiste şi etnofiletiste care în fapt lucrează împotriva credinţei şi a vieţii noastre ortodoxe, pentru că în felul acesta tăgăduim porunca lui Hristos de a învăţa toate neamurile, de vreme ce toţi sunt chemaţi la viaţa dumnezeiască şi la trăirea vieţii Bisericii. Nici nu se cuvine ca noi, ierarhii mai de curând aleşi, să adoptăm mai vechi practici şi mentalităţi antidemocratice în relaţia cu puterea politică – atitudine care desfiinţează nu doar sistemul politic, ci şi pe cel bisericesc de administrare, aşa cum ştim că s-a întâmplat în 1967.

Nici nu putem să recurgem la violenţă împotriva acelor semeni ai noştri care nu aparţin aceleiaşi rase şi aceleiaşi religii ca noi. Dragostea pe care trebuie să o arătăm faţă de orie om, fie el de altă rasă sau de alt neam, este o învăţătură fundamentală a lui Hristos. Să ne amintim de parabola bunului samaritean, prin care Hristos ne-a învăţat că trebuie să oferim ajutor fiecărui om care suferă şi îndură necazuri, chiar dacă este de alt neam şi de altă rasă, să îi tămăduim rănile cu untdelemn şi vin, dar şi să îl purtăm pe „dobitocul” nostru şi să îl conducem la „casa de oaspeţi” pentru deplină vindecare. Purtarea aspră şi neomenoasă a „preotului” şi a „levitului”, aşa cum este înfăţişată în aceeaşi parabolă, este condamnată de Hristos.

Toate acestea sunt incontestabile. Există însă două realităţi particulare care trebuie în mod special subliniate, pentru că trăim într-un stat de drept, în care trebuie să domine pacea, dreptatea şi dragostea.
Prima realitate este că nu trebuie să ajungă să aibă loc în ţara noastră aşa-numita „libanizare” a societăţii.

Pentru un interval de timp m-am aflat în Liban pe când acolo avea loc acel cumplit război civil, care a durat 15 ani (1975-1990). Am fost martor ocular al confruntărilor dintre creştinii maroniţi (nu „Rum Orthodox”) şi musulmani. La început nu puteam să înţeleg de ce se omoară între ei locuitorii acestei mici ţări şi anume chiar în frumosul oraş Beirut, care pe atunci era cu adevărat un mic Paris al Orientului.

Cu timpul însă şi cercetând situaţiile, am constatat că locuitorii Libanului se confruntau cu o mare problemă. După eliberarea lor de sub jugul otoman, în primele decenii ale secolului al XX-lea, au stabilit modul de funcţionare a instituţiilor ţării (preşedintele, primul-ministru, preşedintele Parlamentului, ministru etc.), în funcţie de procentul diferitelor grupări religioase şi culturale, adică maroniţii, ortodocşii, suniţii, şiiţi etc. Însă, odată cu trecerea timpului, pătrunderea masivă şi liberă în ţară a diferitelor grupări musulmane a schimbat datele demografice ale ţării, prin urmare unii au dorit schimbarea Constituţiei, care să reprezinte noua realitate. Astfel, şi din pricina altor cauze, a izbucnit războiul civil care a dus la o mare vărsare de sânge în ţară, la pierderi de vieţi omeneşti, dar şi de bunuri materiale.

Problema este, aşadar, cum să evităm să se întâmple şi în ţara noastră acest fenomen al „libanizării” sociale şi etnice, fenomen care probabil să află în planurile diferitelor centre de decizie din Occident şi Orient. Şi acest lucru ţine în primul rând de răspunderea statului, care trebuie să se preocupe de soluţionarea diferitelor probleme economice şi sociale, dar nu trebuie să treacă cu vederea, pe de o parte, uneltirile puse la cale prin diferitele schimbări geopolitice, şi nici, pe de altă parte, evenimentele care contribuie la alterarea identităţii politice a societăţii noastre. Trebuie să rămână nealterată structura socială şi culturală de bază a societăţii noastre, pentru că, altfel, ne vom pierde trăsăturile culturale şi spirituale, precum şi identitatea. Statul, prin instituţiile lui, se impune să ia măsuri în această privinţă, aşa încât să nu mai ajungă să protesteze atunci când alţii încearcă să acopere acest gol, în fapt să acopere inactivitatea autorităţilor de stat.

A doua realitate este că trebuie să fie consolidate încă mai mult instituţiile democratice din ţara noastră, pentru că, dintre toate sistemele politice, tot democraţia este cel mai bun, în ciuda disfuncţionalităţilor care inevitabil se ivesc. Trebuie să fim atenţi cu acest lucru şi să nu permitem subminarea principiilor şi instituţiilor democratice. E posibil ca unii politicieni să fi făcut greşeli, şi cu siguranţă au făcut!, dar nu trebuie ca în numele acestor greşeli să fie subminat sistemul democratic sănătos – care presupune existenţa partidelor de guvernământ, dar şi a opoziţiei – instituţiile unei societăţi libere şi, în cele din urmă, însăşi democraţia.

Văd că unii critică exagerat – conştient sau inconştient – instituţiile democratice. Eu, personal, cred că politicieni „limitaţi” sunt mai buni decât dictatorii „ultra-inteligenţi” care privează poporul de libertate. Desigur, nici politicienii nu trebuie să exploateze instituţiile democratice în interesul lor personal. Nici nu trebuie să avem de-a face cu o „democraţie a spectatorului”, nici să fie la putere pentru totdeauna „clasa calificată”, sau să existe puteri care să transforme poporul într-o „turmă fără minte”, într-o „turmă ameţită” – ca să amintesc de Noam Chomsky care făcea asemenea analogii în interpretarea acestor situaţii.

În Europa secolului trecut au apărut ideologii care au avut la bază teoriile lui Rousseau despre reîntoarcerea în natură – teorii care prezintă indiscutabil şi aspecte pozitive – şi, trecând prin diferite procese, au ajuns să propună supraomul lui Nietzsche, susţinând ca principii fundamentale că: se impune să fie ucis Dumnezeu, nimănui să nu îi pese de aproapele său, omul să fie stăpânit de dorinţa crudă de putere şi, desigur, dincolo de toate acestea, că toate sunt permise, de vreme ce supraomul este mai presus de distincţia morală dintre bine şi rău. Această ideologie neomenoasă a născut fascismul şi nazismul, care a scăldat în sânge omenirea şi a născut existenţialismul ateu reprezentat de sloganul „l’enfer c’est l’autre”.

În epoca şi în ţara în care trăim, mai ales în această perioadă în care, după câte se pare, criza nu este doar economică, ci prin excelenţă geopolitică şi coexistă cu o concurenţă acerbă între diferitele sisteme economice, ale Orientului şi Occidentului, se impune să arătăm luciditate, înţelepciune şi discernământ. Şi, înainte de toate, se impune să întărim şi să consolidăm încă mai mult instituţiile democratice. În plus, va trebui ca statul să se ocupe aşa cum trebuie de fenomenul migraţiei clandestine, care, foarte probabil, reprezintă o armă puternică a diferitelor centre de decizii, urmărind să destrame structura socială şi culturală a ţării noastre. Problema creată azi are la bază indiferenţa autorităţilor legitime, dar şi ideologiile rasiste în aspectul lor practic, care vin pe fondul unor goluri de acţiune şi care îi fac pe mulţi victime ale nedreptăţii care domină la nivel mondial.
Prin urmare, suntem împotriva rasismului şi a violenţei, dar în favoarea democraţiei bine organizate, precum şi în favoarea păstrării identităţii culturale a ţării noastre.

Sursa: Revista Parembasis, oct. 2012


Sfântul Sinod al BOR a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi: Neofit, Meletie, Daniil şi Misail



Basilica: Sfinţi Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reunit joi, 25 februarie 2016, în şedinţă de lucru la Reşedinţa Patriarhală a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Neofit şi Meletie, de la Mănăstirea Stânişoara, având ca zi de prăznuire data de 3 septembrie.

În munţii din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe valea Oltului, s-au nevoit mulţi sihastri iubitori de Dumnezeu, atât înainte de zidirea sfântului locaş de către fericitul întru pomenire domnitor Mircea cel Bătrân (cel Mare) al Ţării Româneşti, cât şi după aceea. Printre cei mai cunoscuţi pustnici ai locului au fost cei şase monahi de la Cozia care, în preajma anului 1600, s­au retras dincolo de Olt. Dintre ei cunoaştem cu numele pe Cuvioşii Daniil duhovnicul şi Misail, ucenicul său, care s-au aşezat la poalele Muntelui Cozia şi au întemeiat Schitul Turnu, precum şi pe Cuvioşii Neofit şi Meletie, pe care îi prăznuim astăzi. Ei au sihăstrit mai sus, în Muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat Schitul Stânişoara.
Related Posts with Thumbnails


___


Sf. Justin Popovici

Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.

Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.

Articole recomandate







Comentarii

Persoane interesate

Parintele Ilie Cleopa:


Vizionați înregistrarea:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești