Articole



___





http://vestitorul.blogspot.com/search/label/Paisie%20Aghioritul

Forumuri ortodoxe


Asociatii-Fundatii ortodoxe



.

.

Mitingul Anti-Cip din Piaţa Victoriei FOTO (azi 31 mai 2009)

Daţi click pe imagini pentru a le vedea la dimensiunea reală














Părintele Paisie Aghioritul despre Iubire şi Cugetare


IUBIREA


Creatorul este iubire:” Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el” (Ioan 4,16)

***

Toate felurile virtutilor sunt cuprinse in una singura, care se numeste iubire. Iubirea, prin felul ei de a fi, este asemanarea cu Dumnezeu, desigur pe cat este cu putinta oamenilor. Cat despre lucrarea ei, este o “betie” a sufletului. Dinspre insusirile ei, este izvor al credintei, abis al indelungii rabdari, si mare a smereniei. Nimic nu este mai inalt decat iubirea.

***

Cine nu-L iubeste pe Dumnezeu nu tine poruncile lui.

***

Cine-L iubeste pe Dumnezeu nu stramtoreaza pe nici un om pentru lucruri neinsemnate, nici nu este tulburat de vreun om. Iubirea fata de toti oamenii este datorie, de vreme ce toti suntem copiii lui Dumnezeu. Nu iubiti doar prin cuvinte, ci prin fapte ci in mod Adevarat. Daca cineva doreste si vrea sa descopere iubirea pe care o are, sa se asigure prin urmatoarele: sa observe daca se intristeaza pentru greselile fratelui sau si daca se bucura pentru sporirea si harismele acestuia.

***

Iubirea este puterea se a-l castiga pe fratele nostru, pentru ca, daca il castigam pe acesta, Il castigam pe Dumnezeu.

***

Cui nu-i pasa de sine, din iubire pentru altii, se bucura de purtarea de grija cea mare a lui Dumnezeu, care este cu el. Si astfel tuturor oamenilor le pasa de el.

***

Cel ce iubeste inseteaza sa sufere pentru cel iubit. Opusul iubirii este rautatea. Rautatea inseamna chin.

***

Omul care iubeste nu se multumeste sa de-a numai celui care cere milostenie, ci cauta sa afle oamenii care au nevoie, ca sa le vina in ajutor.

***

Un criteriu al iubirii: cand dai milostenie sa te gandesti: “Daca ar fi fost Hristos ce I-as fi dat? Cu siguranta ceea ce este mai bun!” Dupa aceea, Insusi Hristos zice: “Amin zic voua, intrucat ati facut unuia dintre acesti frati mai mici ai Mei, Mie Mi-ati
facut”(Matei 25,40).

***

Mama intra in foc ca sa-si salveze copilul, si pentru ca iubirea ei este mai puternica decat vapaia focului, nu simte durerea. Iubirea pentru copilul ei acopera durerea. Cu cat mai mult iubirea pentru Hristos! Atunci mucenicia este sarbatoare! Vapaia se pierde in focul iubirii dumnezeiesti.

***

Sfintii mucenici si-au varsat sangele lor din iubire fata de Dumnezeu si fata de chipul lui Dumnezeu, omul.

***

Iubirea dumnezeiasca cuprinde inima si mintea, si omul „inebuneste”. Nu sesizeaza nici durerea, nici nimic altceva, pentru ca mintea lui este in Hristos si El umple de bucurie inima lui.

***

Daca omul nu ajunge la starea ca tot ceea ce face sa savarseasca din iubire pentru Dumnezeu si pentru semenul sau, atunci risipeste.Daca posteste si are cugetul trufas ca face ceva, postirea lui este pierduta. Dupa aceea este ca un vas gaurit care nu tine nimic. Arunca apa intr-un vas crapat si, incetul cu incetul, vei vedea ca se scurge toata.

***

Acolo unde prisoseste iubirea, se iarta si se acopera toate greselile.

***

Incercati iubirea ea este medicamentul cel mai eficace pentru sanatate sufletului.

***

CUGETAREA



Multele lecturi formeaza omul in spiritul enciclopedic. Scopul insa este cum ma voi forma teocentric.

***

Ca sa ne fie de folos, cartile patristice trebuie cititte cu smerenie, atentie si rugaciune. Ele se aseamana cu tomografele, caci asa cum acelea “fotografiaza” starea trupeasca a omului, la fel si prin acestea se “fotografiaza” starea lui duhovniceasca. Însa duhul Parinţilor se face sesizabil doar prin duh. Citiţi-i pe Sfinţii Părinţi, chiar si o pagina, doua pe zi. Sunt “vitamine” foarte energizante!

***

Primul pas spre cunoastere este ca cineva sa-si inteleaga propria ignoranta. Ca sa aprecieze insa marimea ei, trebuie sa cerceteze mult si de toate.

***

Nu va osanditi pe voi insiva pentru toate cate nu stiti fara sa gresiti, ci pentru toate cate va aratati nepasatori sa invaţaţi.

***

Cultivarea este cea ce ramane cand incheiem cititul. Din nefericire, multi nu citesc decat ceva usor, ca se le vina somnul, in timp ce lectura este ca sa ne trezim.

***

Oamenii “destepti” studiaza ca sa afle mai multe, cei superficiali ca sa se arate mai interesanti. Cu cat studiem mai mult, cu ata descoperim nestiinta noastra.

***

A citi cineva fara sa aprofundeze este ca si cum ar manca fara sa digere. Scrierile nu trebuie sa fie citite si cercetate cu multa atentie.

***

Sa studiezi ceea ce merita cercetat.

***

Cultivarea mintii este atat de necesara ca si hrana pentru trup. Prin rugaciune ne indreptam spre Dumnezeu. Prin cercetarea cartilor sfinte Dumnezeu se indreapta spre noi.

***

Prin multa cugetare si mai multa nevointa, violenta si salbaticia patimilor slabeste.

***

Sfanta Scriptura este arsenalul bunului crestin. Cercetand in fiecare zi cuvantul lui Dumnezeu vei ramane invulnerabil la atacurile pacatului.

Extras din "Cuviosul Paisie Aghioritul - Mica Filocalie"

Dictatura biometrică din perspectiva Părintelui Filotheu de la Petru Vodă

Sfântul Nicolae Velimirovici - Înălţarea Domnului





Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?

El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa. Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului. Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.

Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă. Şi când au intrat, s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru şi Ioan şi Iacov şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov. Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui.

Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează.

Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când se apropie frigul morţii - o, se află vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică?

În afara Bisericii Creştine, nu se află nimeni care să ne poată da la aceasta, nici un fel de răspuns demn de încredere.

Biserica singură cunoaşte aceasta, şi cunoaşte cu adevărat. Ea a văzut acea parte a Raiului după care tânjesc sufletele noastre în amurgul îngheţat al acestei vieţi pământeşti. Ea a văzut şi această rândunică binecuvântată, cea dintâi care să zboare către acel loc mult dorit, risipind întunericul, croind drum prin văzduhul greoi dintre pământ şi cer, cu aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele ei.

În afară de aceasta, Biserica de pe pământ îţi poate mărturisi despre stoluri de rândunele fără de număr care au urmat prima Rândunea, şi au plecat împreună cu ea spre ţara binecuvântată, ţara îmbelşugată de toate lucrurile cele bune - ţara primăverii celei veşnice.

Veţi vedea de aici că, prin această Rândunică mântuitoare, mă gândesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel Inălţat.

Nu a spus El Însuşi că El este Calea?

Nu a spus El Însuşi Apostolilor: “Mă duc să vă gătesc loc … şi vă voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)?

Şi nu le-a spus El înainte de aceasta: “Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12:32)?

Ceea ce a spus El Însuşi a început să se împlinească câteva săptămâni mai târziu, şi a continuat să se împlinească până în zilele noastre, şi se va împlini până la sfârşitul veacurilor. Adică: fiind începătorul primei zidiri a lumii, El este şi începătorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântată a celei vechi.

Păcatul a tăiat aripile lui Adam şi cele ale tuturor urmaşilor săi, şi toţi s-au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credinţă şi au fost orbiţi de ţărâna din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel Nou, primul Om, Întâiul Născut între oameni, a fost cel dintâi care să Se înalţe la cer pe aripi duhovniceşti, către tronul slavei şi puterii veşnice, despicând calea spre cer şi deschizând toate porţile cerului următorilor Lui cu aripile lor duhovniceşti - aşa cum vulturul deschide calea puilor săi; precum rândunica merge înainte, arătând stolului calea şi tăind rezistenţa mare a aerului.

“Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor şi să mă odihnesc” (Psalm 54:6), a strigat psalmistul la necaz înaintea venirii lui Hristos.

De ce? El însuşi explică: “Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut peste mine; teamă şi cutremur au venit asupra mea şi m-a acoperit întunericul” (Psalm 54:4-5).

Un asemenea înţeles cumplit al fricii de moarte şi groază de existenţă în pustiurile vieţii acesteia trebuie, ca un coşmar greu, să apese întreaga lume care are judecată, lumea cinstită înaintea lui Hristos.

“Cine-mi va da mie aripi de porumbel ca să zbor din viaţa aceasta?” - aceasta trebuie să fie întrebarea pusă de multe suflete nobile şi sensibile. Dar încotro vei zbura, o, suflete păcătos? Mai poţi, ca într-un vis, să mai simţi locul acela de căldură şi lumină de unde ai fost izgonit?

Iată, porţile s-au închis după plecarea voastră, şi acolo au fost aşezaţi heruvimi cu săbii de foc, ca să vă oprească venirea voastră.

Iată, păcatul v-a tăiat aripile voastre - nu aripile de pasăre ci aripile Dumnezeieşti - şi v-a trimis cu hotărâre spre pământ.

Este nevoie de cineva, care mai întâi să vă slobozească de greutatea păcatului, să vă spele şi să vă facă să staţi drept. Şi apoi cineva trebuie să vă sădească şi să vă hrănească aripi noi în voi, ca să puteţi zbura.

Apoi aveţi nevoie de cineva, de cineva foarte puternic, care să-i ţină deoparte pe îngerii cu săbii de foc, ca să vă lase pe voi să treceţi spre ţara voastră slăvită.

În cele din urmă, aveţi nevoie de cineva care să afle milă pentru voi de la Ziditorul vostru îndurerat, pentru ca El să vă primească din nou în pământurile ţării Sale fără de moarte. Acest “cineva” nu era cunoscut lumii pre-creştine. El S-a arătat ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.
Din iubire pentru voi, El S-a pogorât din cer şi a venit pe pământ, luând haină trupească, a fost prins de dragul vostru, întemniţaţilor, a suferit sudoare şi îngheţ, a îndurat foame şi sete, Şi-a dat faţa ca să fie scuipată şi trupul Său ca să fie bătut în cuie pe Cruce, S-a aşezat în mormânt ca leş, a coborât în iad ca să strice o închisoare mai rea decât viaţa aceasta, care vă aştepta pe voi după plecarea din trup - şi toate astea pentru a vă mântui pe voi din murdăria păcatului, şi v-a aşezat pe picioarele voastre.

El a înviat din morţi, ca prin aceasta să vă dea aripi pentru zborul la cer, şi în cele din urmă S-a înălţat la cer pentru a vă deschide calea şi a vă duce în locaşul îngerilor.

Nu trebuie acum să oftaţi cu, cutremur şi groază ca Împăratul David, nici nu trebuie să doriţi “aripi de porumbel”, căci a venit Vulturul, şi a arătat şi despărţit drumul în două.

Voi trebuie numai să creşteţi aripile duhovniceşti care vi s-au dat la botez întru numele Lui, şi să doriţi cu toată tăria să vă urcaţi acolo unde S-a urcat El.

El a făcut nouăzeci şi nouă la sută din tot ceea ce vă trebuie pentru mântuirea voastră; nu vă veţi osteni să faceţi unu la sută cât a rămas pentru mântuirea voastră; şi aceasta când, pentru voi, “vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos “ (II Petru 1:11)?

Înălţarea Domnului de la pământ la cer este la fel de neaşteptată pentru oameni ca şi pogorârea Lui din cer pe pământ şi naşterea Lui în trup care s-a săvârşit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viaţa Sa nu reprezintă ceva fără de asemănare şi neaşteptat de neasemuit pentru lume?

Aşa cum îngerii urmăreau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despărţit lumina de întuneric şi apa de uscat, cum El a aşezat stelele pe tăria cerului, şi cum a făcut plantele şi animalele din ţărână şi la urmă a făcut omul, dându-i suflet viu, tot aşa fiecare dintre noi trebuie să privim cu uimire faptele vieţii Mântuitorului, începând cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de către Arhanghelul Gavriil în Nazaret, şi până la capăt, cu scopul Înălţării Sale minunate pe Muntele Măslinilor.

La prima vedere, totul este neaşteptat, dar, când se fac conştienţi de planul pentru rânduirea mântuirii noastre, toţi oamenii cu judecată trebuie să strige de bucurie şi să aducă slavă puterii lui Dumnezeu, înţelepciunii Sale şi iubirii Sale pentru oameni.

Nu poţi desprinde nici măcar o singură întâmplare mare din viaţa lui Hristos fără să strice întregul, aşa cum nu poţi tăia braţul sau piciorul omului fără să-l mutilezi, sau să muţi luna de pe bolta cerească sau să distrugi o parte a miriadelor de stele, fără să aduci stricăciune rânduielii şi frumuseţii cerurilor.

Aşa că nu te gândi să spui: “Nu era necesar ca Domnul să Se înalţe la cer!” Când unii dintre iudei au fost siliţi să recunoască adevărul şi să strige: “Toate le-a făcut bine!” (Marcu 7:37), cum putem noi, care suntem botezaţi în numele Lui, să nu credem că tot ceea ce a făcut El, a făcut bine: plănuind şi rânduind cu mare înţelepciune.

Şi Înălţarea Lui este de asemenea bună, a plănuit şi a rânduit cu mare înţelepciune, aşa cum sunt şi Întruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Faţă şi Învierea. “Vă este de folos ca să Mă duc Eu” (Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Săi.

Vedeţi cum El rânduieşte şi face tot ce este cel mai bine pentru oameni?

Fiecare cuvânt şi lucrare a Lui are ca scop binele nostru.

Înălţarea Lui este bunul nemărginit pentru noi toţi. Dacă nu ar fi aşa, El nu S-ar fi înălţat. Dar să ne oprim asupra Înălţării însăşi, aşa cum o istoriseşte Evanghelistul Luca în cele două cărţi: Evanghelia sa şi Faptele Apostolilor.

Domnul a spus ucenicilor Săi: “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi.”

Cine a scris aceasta?

Duhul Sfânt a scris aceasta, în sfătuirea din lăuntrul Sfintei Treimi şi prin prooroci şi înainte văzători, “în Legea lui Moise, şi în prooroci, şi în psalmi”.

Domnul socoteşte că aceste cărţi sunt de preţ în măsura în care acestea spuseseră mai dinainte ce urma să I se întâmple Lui.

Acolo s-a proorocit şi aici s-a împlinit.

Acolo erau duhuri şi lucruri de mare preţ; aici e viaţă şi adevăr. “Apoi El le-a deschis mintea ca să poată pricepe Scripturile”.

Deschiderea minţii lor este o minune la fel ca şi învierea din morţi, căci sub vălul gros al păcatului înţelegerea omenească se află în întunericul mormântului: citeşte şi nu înţelege; se uită dar nu vede; aude dar nu înţelege.

Cine se uitase şi citise cuvintele Scripturii mai mult decât cărturarii din Ierusalim - dar cine a văzut cel mai puţin în cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a ridicat Domnul vălul gros de pe minţile lor, ca să înţeleagă şi ei ca şi Apostolii? De ce aceştia doreau aceasta pe când aceia nu? Pentru că, în timp ce cărturarii şi bătrânii spuneau despre El: “Omul acesta este păcătos”, şi aşteptau un prilej ca să-L omoare, Apostolii au spus: “Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6:68).

Domnul deschide mintea pentru înţelegere numai acelora care doresc aceasta; El dă apa vieţii numai celor însetaţi, şi El Se arată numai celor care Îl caută cu dorinţă arzătoare.

“Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească …”

Dacă Scripturile ar fi fost scrise de oameni obişnuiţi, din înţelegerea lor omenească, nu s-ar fi făcut referiri la Fiul lui Dumnezeu în aceste scrieri, nici nu s-ar fi grăbit să se împlinească.

Dar scrierile proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfânt, şi Dumnezeu, credincios lui Însuşi şi făgăduinţelor Sale, L-a trimis pe Fiul Său, Cel Unul Născut să împlinească aceste făgăduinţe. “Aşa trebuie să pătimească”, a spus Cel Care vede întreaga lume zidită de la un capăt la celălalt, tot aşa cum omul vede o pagină scrisă, care se află în faţa lui.

Apoi, când Înţeleptul spune că trebuia să se întâmple, nu sunt orbii de râs când ei spun că nu era nevoie să se întâmple? Trebuia să se întâmple: Domnul trebuia să sufere în vremelnicie, ca să se bucure în veşnicie. Şi El a trebuit să învie din nou, pentru ca noi să înviem prin El la viaţa cea veşnică.

“Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” (Sf. Marcu, în Evanghelia sa, spune aceasta cu alte cuvinte: “Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.” “Toată făptura” înseamnă “toţi oamenii”.

Grigorie Dialogul spune într-o omilie (XXIX, despre Marcu 16:14-20): “Omul are ceva asemenea cu toată zidirea. Cu piatra el are aceeaşi fiinţă; cu lemnul, viaţa; cu animalele, simţurile; cu îngerii, priceperea … Aşadar, prin “Toată făptura” noi trebuie să înţelegem “omul”.)

Dacă Domnul Iisus nu ar fi suferit şi nu ar fi murit pentru păcatele noastre, cine dintre noi ar fi ştiut că păcatul este o otravă aducătoare de moarte?

Şi dacă El nu ar fi înviat, cine dintre noi, ar mai avea nădejde, descoperind cât de cumplit este păcatul? Pocăinţa nu ar fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinţă. Căci pocăinţa este legată de suferinţă, şi iertarea cu învierea prin puterea Dumnezeiască.

Prin pocăinţă, omul cel vechi, îmbolnăvit de păcat moare şi coboară în mormânt, şi prin iertare, omul cel nou se naşte la viaţă nouă. Iată, cele mai minunate veşti pentru toate popoarele pământului, încep la Ierusalim.

Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul Atotvăzătorului, a spus dreptului Iosif în cuvintele proorocului: “El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1:21), este întărit de către Stăpânul Însuşi, cu experienţa celui în suferinţă şi dreptatea biruitorului.

Dar de ce se spune: “începând de la Ierusalim”? Pentru că marea Jertfă a fost adusă în Ierusalim pentru întreaga omenire, şi pentru că acolo a strălucit lumina Învierii deasupra mormântului. Atunci, în sens tainic - dacă Ierusalimul reprezintă mintea omului - este limpede că pocăinţa şi smerenia trebuie să înceapă cu înţelegerea, şi de aici să cuprindă lăuntrul omului în întregime.

Mândria minţii l-a aruncat pe Satan în iad; mândria minţii i-a îndepărtat pe Adam şi Eva de Dumnezeu; mândria minţii i-a împins pe farisei şi pe cărturari să-L ucidă pe Domnul.

Mândria minţii este cel mai mare câmp al păcatului până în ziua de astăzi. Dacă mintea omului nu îngenunchează înaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca.

Cel care a început să-şi liniştească mintea cu pocăinţa, a început să-şi tămăduiască şi rana cea mai adâncă.

“Voi sunteţi martorii acestora.” Martorii căror lucruri? Martorii suferinţelor Domnului, martorii slăvitei Sale Învieri, martorii trebuinţei pocăinţei, martorii adevărului iertării păcatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, când acesta îl schimbase din prigonitor în Apostolul Său: “Căci spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor, şi al celor ce ai văzut” (Fapte 26:16).

Şi Apostolul Petru spune oamenilor, în prima sa predică, după pogorârea Duhului Sfânt: “Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2:32).

Apostolul Ioan spune de asemenea: “Ce … am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit … vă vestim şi vouă” (I Ioan 1:1,3).

Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor însufleţite ale lui Hristos, ai minunilor Sale şi a toate cele ce s-au întâmplat în timpul vieţii Sale pământeşti - ale tuturor acestora pe care se întemeiază mântuirea noastră.

Ei au auzit şi au văzut şi au împărtăşit Adevărul. Aceştia au fost cei dintâi care au fost luaţi în vasul mântuirii din potopul păcatului, astfel încât şi aceştia să ia şi pe alţii la bord şi să se mântuiască.

Minţile lor au fost scuturate de mândrie, şi inimile lor au fost curăţate de patimi. Domnul Însuşi le-a arătat aceasta: “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi văzute, auzite, cercetate şi pipăite, referitor la Cuvântul lui Dumnezeu, ci au fost şi martorii regenerării şi reînnoirii omului prin pocăinţă şi curăţirii de păcat.

Evanghelia s-a desfăşurat nu numai înaintea ochilor şi urechilor lor, ci şi în lăuntrul lor, în inimile şi minţile lor. O întreagă revoluţie a inimii şi a minţii s-a înfăptuit în ei în vremea celor trei ani de ucenicie pe lângă Hristos.

Această revoluţie stătea în moartea dureroasă a omului celui vechi din ei, şi naşterea şi mai dureroasă a omului celui nou.

Câte dureri de moarte au răbdat sufletele lor până când în sfârşit, regenerate şi strălucitoare de lumină, au putut striga: “Ştim că am trecut de la moarte la viaţă” (I Ioan 3:14)? Câtă vreme a trebuit, câtă osteneală, şovăială, frică, chinuire, rătăcire, cugetare şi cercetare - până ce ei s-au făcut mărturisitori credincioşi ai suferinţei morţii şi Învierii trupeşti ai Domnului Iisus, ca şi ai suferinţei, morţii şi învierii lor duhovniceşti?

Totuşi, la vremea aceea, Apostolii nu erau destul de sporiţi şi statorniciţi duhovniceşte. Şi aşa Domnul continua să-i îndrume ca ucenici, încurajându-i în clipa plecării cu cuvintele: “Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18). De aceea El a rămas cu ei vreme de patruzeci de zile după Învierea Sa, arătându-Se viu prin multe “semne doveditoare … şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu”. Şi de aceea, El a făgăduit în cele din urmă să trimită pe Duhul Sfânt, tăria din cer.

“Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”.

Ce despărţire de pământ măreaţă şi emoţionantă!

De pe Muntele Măslinilor, de sub care fusese adus iarăşi la viaţa aceasta vremelnică, Domnul cel Înviat S-a înălţat spre înălţimile nesfârşite ale vieţii veşnice.

El nu S-a înălţat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a înălţat la îngeri, ci deasupra lor; nu la puterile cereşti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, cereşti, deasupra tuturor sălaşurilor cereşti ale îngerilor şi ale celor drepţi; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar către tronul Tatălui ceresc, către altarul tainic al Sfintei şi de Viaţă Dătătoarei Treimi.

Măsura acestor înălţimi nu există în lumea zidită; poate că singurul lucru cu care se poate asemăna în direcţia opusă, stă în adâncurile în care l-a aruncat mândria pe Lucifer, cel lepădat de Dumnezeu; sunt adâncimile în care Lucifer a dorit să arunce întreaga omenire.

Domnul Iisus ne-a mântuit din această stricăciune fără de sfârşit şi, în locul adâncimilor acestei prăpăstii, El ne-a ne-a ridicat pe noi la înălţimile Dumnezeieşti ale cerului.

El ne-a înviat pe noi pentru două pricini : mai întâi, pentru că El a înviat ca om în trup, aşa cum suntem noi; şi în al doilea rând, pentru că El nu a înviat pentru El ci pentru noi, ca să ne deschidă calea spre pacea cu Dumnezeu.

Înălţându-Se în trupul Său cel înviat, pe care oamenii l-au ucis şi l-au îngropat în mormânt, El a binecuvântat cu mâinile care purtau rănile cuielor.

O Doamne prea binecuvântate, cât de mare este mila Ta!

Istoria venirii Tale în lume a început cu binecuvântare, şi se sfârşeşte cu binecuvântare.

Vestind venirea Ta în lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu cuvintele: “Bucură-ta, ceea ce eşti plină de har … Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1:28).

Şi acum, când Tu Îţi iei rămas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Îţi întinzi mâinile binecuvântându-i îmbelşugat.

O, Preabinecuvântatule între oameni!

O Izvorule haric de binecuvântări! Binecuvântează-ne şi pe noi, aşa cum i-ai binecuvântat pe Apostolii Tăi!

“Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: “Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.”

Cei doi bărbaţi în veşminte albe sunt doi din cetele îngerilor nevăzuţi care L-au însoţit pe Domnul lor de la pământ la cer, aşa cum odinioară L-au însoţit din cer pe pământ la zămislirea Sa în Nazaret şi la naşterea Sa în Betleem.

La Înălţarea Sa, doi dintre ei, după rânduiala lui Dumnezeu, s-au făct văzuţi privirii omeneşti, ca să dea vestire ucenicilor.

Această vestire era foarte trebuincioasă pentru ei, căci aceştia s-ar fi putut simţi singuri şi părăsiţi după plecarea Mântuitorului.

“Acest Iisus care S-a înălţat de la noi la cer, astfel va şi veni.”

Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi îngeri ai Săi.

Vedeţi lărgimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Înălţării Sale la cer, către tronul slavei Dumnezeului Celui în Treime, El nu Se gândeşte la Sine, nici la slava Sa după toată umilirea, nici la odihna după muncile Sale cele grele de pe pământ, ci la ucenicii Săi care au rămas în urmă pe pământ. Deşi El Însuşi le-a dat lor sfătuire şi încurajare îmbelşugată, El le trimite îngerii Lui, ca să le dea lor mai multă mângâiere şi bucurie.

Deşi El făgăduise să trimită Duhul, Mângâietorul, şi deşi El Însuşi le spusese: “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (Ioan 14:18).

De fapt El face mai mult decât făgăduise: El le arată îngeri din cer, vestitorii şi slujitorii Săi, mai întâi ca să-i lămurească de puterea Sa şi, apoi, ca să reînnoiască, prin buzele îngerilor, făgăduinţa că El va veni din nou la ei.

El face tot ce este cu putinţă ca să ia de la ei frica şi durerea, şi ca să-i sporească cu îndrăzneală şi bucurie.

“Atunci ei s-au închinat Lui şi s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”.

Ei s-au închinat Domnului Atotputernic cu duhul şi cu trupul, ca semn al smereniei şi ascultării lor.

Această închinăciune a lor înseamnă: Facă-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Şi ei s-au întors de la Muntele Măslinilor la Ierusalim, aşa cum li se poruncise. Ei nu s-au întors cu tristeţe, ci “cu bucurie mare”.

Ei ar fi fost mâhniţi dacă Domnul ar fi plecat de la ei în vreun alt chip. Dar această plecare era o nouă şi măreaţă arătare pentru ei.

El nu a dispărut din priveliştea lor în oricare chip, ca să meargă oriunde, ci S-a înălţat la cer întru slavă şi putere.

Astfel s-au împlinit în chip desluşit cuvintele Sale prooroceşti despre această întâmplare, tot aşa cum s-au împlinit acelea despre pătimirea şi Învierea Sa. Şi mintea Apostolilor s-a deschis, ca să priceapă ceea ce spusese El: “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3:13); şi încă ceva ce spusese El ucenicilor în chip de întrebare (când se miraseră ei de cuvintele Lui despre pâinea care va veni din cer): “Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6:62). - şi iarăşi: “Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:28).

Întunericul neştiinţei toarnă frică şi tulburare în suflet, dar lumina cunoaşterii adevărului toarnă în suflet bucurie, şi dă putere şi încredere.

Ucenicii se aflaseră în frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre moartea şi Învierea Sa. Dar când ei L-au văzut înviat şi viu, “s-au bucurat”.

Ucenicii trebuie să fi fost iarăşi cu frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre Înălţarea Sa la cer şi despărţirea de ei. Dar când aceasta se petrecea înaintea ochilor lor, după cum fusese proorocit, ei s-au umplut de “bucurie mare”.

Frica lor s-a destrămat, şovăiala lor a dispărut, tulburarea lor a zburat de la ei, şi în locul acestora toate s-a aflat adeverirea - o adeverire frumoasă, luminoasă; şi din adeverire au căpătat putere şi bucurie.

Acum ei ştiau precis că Domnul şi Învăţătorul lor Se pogorâse din cer, pentru că acum El Se înălţase la cer; şi că El a fost trimis de către Tatăl, pentru că El Se întorsese acum la Tatăl; şi că El este Atotputernic în cer aşa cum a fost şi pe pământ, căci îngerii Îl înconjoară şi fac Voia Lui.

De această cunoaştere sigură era acum legată credinţa sigură că El va veni din nou, nu oricum, ci întru putere şi slavă, aşa cum le spusese El de multe ori, şi îngerii Lui repetau acum făgăduinţa.

Deci, pentru ei nu rămăsese nimic altceva decât să-I împlinească poruncile cu râvnă. El le poruncise să rămână în Ierusalim şi să aştepte “putere de sus”. Cu bucurie mare şi deplin îndreptăţită, şi cu credinţa mare că această “putere de sus” va coborî peste ei, aceştia s-au întors în Ierusalim.

“Şi erau toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”.

În altă parte se spune că toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune (Fapte 1:14). În cele din urmă ei văzuseră şi aflaseră că nu-şi puteau abate inimile şi minţile de la Domnul care se depărtase din priveliştea lor, dar care era, din pricina aceasta, sădit cu şi mai multă hotărâre în sufletele lor.

El s-a sălăşluit în inimile lor cu putere şi slavă, şi strigau lăudându-L şi binecuvântându-L pe Domnul. Şi aşa El a fost din nou cu ei mai degrabă decât se aşteptaseră ei.

El nu S-a întors în chip văzut ochilor lor, ci ca să Se sălăşluiască în sufletele lor. El nu a venit singur în sufletele lor, ci a venit împreună cu Tatăl, căci spusese celor care Îl iubeau pe El: “Eu şi Tatăl Meu … vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14:23).

Numai Duhul Sfânt trebuia să Se pogoare şi să-Şi facă locaş în ei, ca ei să fie bărbaţi desăvârşiţi, în care să fie reînnoit chipul şi asemănarea Dumnezeului Celui în Treime. Aceasta trebuiau aştepte ei în Ierusalim. Şi au aşteptat până a venit. Zece zile mai târziu, Duhul Sfânt S-a pogorât, “putere de sus”, peste această cea dintâi biserică Creştină, ca să nu plece din Biserica lui Hristos până în zilele noastre, şi până la sfârşitul veacurilor.

Îl lăudăm şi-L binecuvântăm pe Domnul care, prin Înălţarea Sa, ne-a deschis mintea ca să pricepem şi să vedem calea şi scopul vieţii noastre.

Lăudăm şi binecuvântăm pe Tatăl, care răspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, şi Îşi face locaşul său, împreună cu Fiul, întru toţi cei care ţin şi mărturisesc poruncile Domnului.

Şi în toată vremea Îl păstrăm în minte pe Tatăl şi pe Fiul, lăudându-I şi binecuvântându-I - întocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului - aşteptând putere de sus: Duhul, Mângâietorul - ca să vină peste noi: Cel Care vine peste noi toţi la Botezul nostru, dar care pleacă de la noi pentru păcatele noastre.

Fie ca să se reînnoiască în noi omul cel întreg, cel ceresc; să ne învrednicim, întocmai ca Apostolii, să primim binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slăvit şi înălţat, căruia I Se cuvine slava şi lauda, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt - Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

“Predici”, Sfântul Nicolae Velimirovici

Sursa: http://www.voscreasna.com/133/inaltarea-domnului-sfantul-nicolae-velimirovici/

Conferinţa "Dictatura şi Martiraj " din 25 mai


Înregistrare cu Părintele Justin Pârvu difuzată la Conferinţa "Dictatură şi Martiraj":







Nicolae Purcarea - Mărturisitorul cu 20 de ani de temniţă grea







Valentina Elefterie in amintirea fratelui ei Valeriu Gafencu:



Surse:

http://victor-roncea.blogspot.com/
http://www.vlad-mihai.blogspot.com/

INCREDIBIL: Patriarhia indignată de faptul că primarul a aprobat cele două marşuri PRO familie


Patriarhia Română se arată indignată de faptul ca Primăria Capitalei a aprobat manifestatiile Pro Familie pentru mai multe asociatii....Totodata Patriarhia considera ca marsul Asociatiilor pentru Familie nu respecta [citez] libertatea Cultelor cu specificul lor religios, (subliniez) --> "paşnic şi solemn",

Fără să precizeze dacă manifestaţiile celorlalte Asociatii [cum ar fi ACCEPT] respecta sau nu libertatea ca cetatenii romani, majoritari ortodocsi, să isi poată creste copiii intr-o societate sanatoasă, si dacă, pot să-si scoată copiii la plimbare fără a fi nevoiţi ca acesti micuti să vadă niste ciudati care fac gesturi obscene si nefiresti?!?

Patriarhia care ar trebui sa apere valorile crestine, reactionează penibil!!
De partea cui sunteti P.F. Daniel?...as intreba retoric
De partea cui vedem si noi deja...

CITĂM DIN COMUNICAT

Patriarhia Română a luat act cu surprindere de hotărârea Primăriei Generale a Capitalei de a aproba organizarea la baza Dealului Mitropoliei, în zilele de 22 - 23 mai 2009, a două manifestaţii publice de către mai multe asociaţii şi organizaţii care funcţionează fără binecuvântarea Sfântului Sinod şi urmăresc doar propria lor imagine şi publicitate.

Prin această decizie, factorii responsabili din Primăria Generală a Capitalei, fără să respecte libertatea Cultelor cu specificul lor religios, paşnic şi solemn, dovedesc că nu înţeleg incompatibilitatea manifestaţiilor zgomotoase de stradă cu spiritul de rugăciune, reculegere, pelerinaj şi evlavie de pe Dealul Mitropoliei, destinat doar organizării de ceremonii religioase.

CLICK AICI pentru a vedea tot Comunicatul.

FOTO - Marşul pentru păstrarea valorilor tradiţionale ale familiei

Daţi click pe imagini pentru a le vedea la dimensiunea reală











Mănăstirea Petru Vodă lansează cartea ANTI-CIP intitulată "DICTATURA BIOMETRICĂ"


Cuvânt înainte

Vrem să fim sclavi sau liberi?

Cartea aceasta, Dictatura biometrică, o recomand tuturor cititorilor care mai vor încă să fie liberi într-un stat democratic şi celor care mai vor încă să fie fii ai lui Dumnezeu şi nu ai Mamonei. Această carte este o sinteză a tuturor publicaţiilor care s-au făcut până în prezent pe tema acestui subiect. Are o importanţă deosebită pentru că pune la îndemâna tuturor creştinilor, în special ortodocşilor, informaţii necesare cu privire la problema introducerii microcipurilor de tip R.F.I.D. în actele noastre de identitate şi în toată viaţa noastră. Pentru că la ora actuală este o campanie extraordinar de satanică pentru distrugerea şi desfiinţarea lui Hristos din inima creştinului. Întotdeauna au fost potrivnici creştinismului, de data aceasta însă este parcă o concentrare a tuturor forţelor întunericului din toate timpurile, a experienţelor îndelungate a celui rău şi vechi de zile, şi aplicarea lor asupra sufletului uman, căruia i s-a declarat război final de distrugere a fiinţei sale cu desăvârşire. Întotdeauna au fost şi creştini buni, şi creştini răi; întotdeauna au fost şi persecutori, şi preamăritori; au fost şi oameni care s-au sacrificat pentru această învăţătură frumoasă, creştin ortodoxă, – pentru că ortodoxia este cea mai mare bogăţie pe care o moşteneşte pământul nostru european sau bătrânul continent european, – dar au fost şi denigratori şi trădători care au săpat la surparea temeliei Bisericii lui Hristos. Dar cu cât trădătorii au săpat mai mult, cu atât sângele mucenicilor a înălţat Biserica lui Hristos, pe care nici porţile iadului nu o vor putea birui.

Această carte nu vine numai spre informarea dumneavoastră, ci ea este menită să aducă putere în sufletele dumneavoastră să vă opuneţi şi să luptaţi împotriva acestui sistem de înrobire desăvârşită atât a trupului, cât şi a sufletului. La ora aceasta, fiecare creştin trebuie să se angajeze în luptă foarte deschis, pe cât îi este cu putinţă. Pentru că Sfinţii Părinţi şi canoanele Sfintei noastre Biserici, ne învaţă despre existenţa unui război nevăzut cu diavolul, potrivnicul mântuirii noastre, război care ne îndeamnă să punem mâna pe armele duhovniceşti: smerenia, postul, rugăciunea, mărturisirea şi toate celelalte fapte bune; pentru că viaţa aceasta este o luptă şi nu o şezătoare. Mărturisirea este un act important în lucrarea noastră de mântuire, fără de care celelalte virtuţi nu ne vor fi recunoscute înaintea tronului de Judecată a lui Dumnezeu. Pentru că Mântuitorul spune clar în Evanghelie: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10:32-33). Mărturisirea este, aşadar, o datorie, o poruncă dumnezeiască şi suntem datori să ne apărăm în faţa celor care se ridică împotriva noastră şi a Bisericii lui Hristos, fără să aşteptăm alte porunci oficiale, ci să ascultăm de glasul Evangheliei când este vorba de batjocorirea lui Hristos. Nu avem nevoie să ne poruncească cineva să luptăm împotriva prigonitorilor lui Hristos, sau să aşteptăm prilej de ascultare faţă de mai marii lumii acesteia. Ascultarea este una, lupta împotriva diavolului este alta. A asculta – în momentul acesta – când văd că este casa vecinului în flăcări, iar eu stau cu găleata plină cu apă şi nu mă duc să o vărs să surp incendiul acesta mare care mistuie casa, pentru că nu mi-a poruncit şeful meu, acea ascultare este oarbă, după cum orb este şi sufletul acelui om.

Se vorbeşte că nu este acuma sfârşitul. Da! Şi eu spun că nu este acuma, dar noi trebuie să fim pregătiţi, pentru că toate evenimentele conclud la această stare de lucru. Se vede că toată activitatea aceasta de înrobire a noastră se duce nu numai împotriva creştinismului, ci şi a umanităţii în genere; este vorba de un atac puternic la adresa persoanei umane şi fiecare creştin este dator să-şi pună viaţa pentru credinţa lui, pentru sufletul lui. Până acum a mai mers şi cu partidul, şi cu carnetul roşu; a mai mers şi cu carnetul portocaliu, şi cu carnetul galben, dar de data aceasta avem de-a face cu un carnet multicolor care ne privează de libertate şi de viaţă. Depinde de ce vrem: Vrem să fim sclavi sau liberi? Vrem să fim morţi sau vii? Dar preţul libertăţii şi al vieţii a crescut mai mult decât criza economică în care ne aflăm; este nevoie de mult sacrificiu şi va costa izvoare lacrimi şi râuri de sânge. Mărturiseşti pe Hristos, rămâi în credinţa Lui, nu-L mărturiseşti pe Hristos, lepădat vei fi înaintea îngerilor şi Judecăţii lui Dumnezeu.

De aceea, îndemn prin aceste rânduri, ca fiecare creştin să intre în arena cu fiare, cu fruntea aţintită senină către Hristos! Să fim mereu într-o trezvie deplină, în curtea aceasta a ortodoxiei noastre, a Bisericii noastre şi să se găsească fiecare pe poziţia de a fi cu adevărat un ucenic al lui Hristos.

Mulţi dintre credincioşi mă întreabă: „Ce să facem noi pentru toate lucrările acestea”? Păi, în toată această situaţie nu se poate face ceva mai frumos decât a ne ruga fiecare în parte, în viaţa de familie; a ne educa copiii noştri într-un spirit foarte auster, aspru, ca de la vârsta fragedă să cunoască şi să trăiască credinţa noastră ortodoxă. Avem modelul fiilor lui Brâncoveanu. Nu cedaţi! Mai bine să strigăm: „Loveşte, potrivnice a lui Hristos!” decât să ne pierdem viaţa cea veşnică. Plecaţi capetele voastre spre junghiere şi împotriviţi-vă fiarei apostate!

Ştiu că nu este uşor; am ajuns fii vlăguiţi ai acestui neam mult obidit, mult încercat şi mult prea trădat. Acum, peste românii noştri, vin şi greutăţile acestea financiare şi toate necazurile şi ne vindem şi pe un blid de linte. Pentru că aşa este firea noastră slabă şi neputincioasă şi needucată; pentru că niciodată nu a fost o legătură strânsă între omul, căruia Dumnezeu i-a dăruit mai multă înţelepciune şi a făcut oleacă de carte şi omul simplu, omul de jos, care avea nevoie de luminare şi de dragostea celuilalt. Nu, românul nostru intelectual îndată s-a împăunat cu mărirea lui, cu postul lui, cu înţelepciunea lui şi a uitat de ograda lui de altă dată, a pomilor frumoşi, a oilor, a caierelor de furcă, unde povestea bunica din viaţa lui Ion Creangă, Făt Frumos şi a întregii noastre frumuseţi literare. Astăzi se uită în curţile europene pline de vile şi de cuvinte moarte şi participă la ferecarea valorilor noastre ortodoxe şi româneşti, la ferecarea credinţei şi a tot ce a mai rămas frumos pe plaiurile noastre mioritice.

Puterile noastre sunt slabe şi am rămas puţini. Dar ne-a rămas ceva ce nu vor putea niciodată fereca: Mila lui Hristos, Dumnezeul nostru! Rămân toate pe seama marii Lui iubiri de oameni, ca El să ne scoată şi din această stare de lucru, ca întotdeauna, şi să Îşi manifeste mila şi bunătatea Sa faţă noi! Avem mijlocitori pe sfinţii noştri martiri din închisorile comuniste, cei care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul lor, cărora să le cerem rugăciunile, ca unii ce au luptat şi au biruit Fiara prin puterea Crucii lui Hristos.

Arhimandritul Justin Pârvu,
6 mai 2009, la pomenirea Sfântului şi Dreptului Iov, mult-răbdătorul

Apologeticum

Patriarhia Rusă: "Mecanismele justiţiei juvenile, controlului de stat asupra educaţiei părinteşti trebuie supuse unei expertize publice minuţioase”


Carta Socială Europeană are nevoie de o expertiză publică

"Mecanismele justiţiei juvenile, controlului de stat asupra educaţiei părinteşti trebuie supuse unei expertize publice minuţioase”, consideră Patriarhia Moscovei. Orice măsuri care se referă la implicare statului sau societăţii în treburile familiale trebuie analizată în modul cel mai serios.

Protoiereul Vsevolod Ceaplin, preşedintele Departamentului Patriarhiei Moscovei pentru relaţiile dintre Biserică şi societate, a comentat ratificarea de către Duma de Stat a Cartei Sociale Europene.

Potrivit deputaţilor, Carta Socială Europeană apară drepturile sociale şi economice ale cetăţenilor. Ratificând Carta, Rusia îndeplineşte una din obligaţiile luate în timpul aderării din februarie 1996 la Consiliul Europei. Acest document a fost semnat la Strassbourg de reprezentanţii ruşi încă din septembrie anul 2000.

Andrei Klimov, vicepreşedintele Comitetului pentru Afaceri Externe din Duma de Stat, a explicat pentru „Vocea Rusiei” de ce s-a tărăgănat ratificarea Cartei.

„Noi n-am ratificat acest document mai devreme, deoarece în Federaţia Rusă încă nu s-au dezvoltat pe deplin condiţiile obiective care ar fi permis ca ele să corespundă principiilor de bază ale Cartei Sociale. Aceasta apară drepturile de bază ale cetăţenilor în sfera politicii sociale. Este vorba de drepturi economice şi sociale. În prezent, în Rusia aceste condiţii s-au dezvoltat pe deplin”, a declarat Andrei Klimov.

Aceasta este doar o latură a problemei, anume cea economică. Însă nu este un secret că în Rusia a fost şi există până acum o atitudine negativă a unei părţi considerabile a societăţii vis-a-vis de adoptarea acestui document.

Articole separate ale documentului sunt supuse unei critici acerbe din partea organizaţiilor publice ortodoxe şi a multor părinţi. Este vorba, în principal, despre punctul cu privire la justiţia juvenilă.

După cum subliniază Patriarhia Moscovei, practica folosirii unui asemenea mecanism în Occident mai degrabă trage un semnal de alarmă Rusiei să nu introducă un asemenea punct.

„Atitudinea faţă de punctul referitor la ocrotirea sănătăţii este, de asemenea, precaută, deoarece una din prevederile articolului introduce educaţia sexuală obligatorie în şcoli”, a declarat pentru „Vocea Rusiei” Larisa Pavlova, cunoscut jurist, membru al Baroului de avocaţi din Moscova.

„Cel mai curios este faptul că Uniunea Europeană înţelege prin ocrotirea sănătăţii educaţia sexuală obligatorie în şcoli. Reiese că persoane de religii diferite – ortodocşi, musulmani, cei care n-ar dori să fie informat despre sex copilul lor de 11-12 ani – să fie obligaţi să facă acest lucru. Iar în cazul în care copilul nu va studia aceste probleme, atunci părinţii să fie traşi la răspundere pentru că nu au luat măsuri în ce priveşte ocrotirea sănătăţii copilului.

De fapt, se cultivă o tradiţie care este străină de cultura rusă şi nu este acceptată de populaţie. Trebuie să se înţeleagă că această practică a Uniunii Europene îi este străină educaţiei ruseşti tradiţionale, în care părinţii au prioritate”, a spus Larisa Pavlova.

De menţionat că statele semnatare au dreptul de a introduce doar o parte a prevederilor Cartei Sociale Europene, refuzându-le pe cele care sunt inacceptabile pentru ele din punct de vedere al tradiţiilor naţionale sau religioase. Deputaţii ruşi s-au folosit de acest drept.

Deocamdată s-a amânat ratificarea a trei din cele 9 articole principale ale Cartei. Este vorba de „Dreptul la asigurarea socială”, „Dreptul la ajutor medical şi social” şi „Dreptul lucrătorilor-migranţi şi al familiilor lor la apărare”. Aceste articole vor fi examinate minuţios. Patriarhia Moscovei cheamă ca în timpul examinării lor să se aibă în vedere experienţa de până la revoluţie a Rusiei.

Vocea Rusiei

Astăzi prăznuirea Sfinţilor Împăraţi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa Elena


La mulţi ani tuturor celor care le poartă numele!


Evanghelia Samarinencei


de Părintele Arsenie Boca

Realitatea TV: Prima clinică socio-medicală a BOR va fi inaugurată sâmbătă, în Capitală

Prima clinică socio-medicală a Bisericii Ortodoxe Române (BOR), care va fi inaugurată sâmbătă, în Bucureşti, va oferi consultaţii medicale atât persoanelor asigurate, cât şi celor fără asigurare medicală, în specialităţi precum pediatrie, medicină internă, cardiologie, ORL, ginecologie şi oncologie.

Centrul socio-medical "Sfântul Spiridon Vechi" va fi amplasat în Piaţa Naţiunilor Unite din Bucureşti, proiectul fiind realizat în baza unor donaţii şi sponsorizări care s-au ridicat la aproximativ cinci milioane de euro.

"Cu ajutorul enoriaşilor, al autorităţilor, dar şi al personalităţilor publice, am reuşit să construim un centru socio-medical unic pentru această zonă, cu o gamă largă de servicii medicale şi sociale, să aducem medici experimentaţi, totul pentru a veni în sprijinul celor în nevoie", a declarat preotul paroh al Bisericii Sf. Spiridon Vechi, Ioan Iordache.

Centrul va asigura şi alte servicii de îngrijire medicală şi socială, oferind asistenţă la domiciliu pentru bătrânii bolnavi şi cei singuri, dar şi persoanelor nedeplasabile care nu au cine să le îngrijească.

În a doua etapă, planificată pentru intervalul iulie-decembrie 2009, centrul va oferi, zilnic, mese gratuite pentru aproximativ 100 de copii ai străzii şi copii proveniţi din familii cu venituri reduse. Vor fi organizate, de asemenea, cursuri de utilizare a calculatorului şi de limbi străine, matematică şi fizică pentru copii dotaţi proveniţi din familii cu posibilităţi materiale reduse.

Sursa: Realitatea TV

Comunismul conceput de evrei (Sionismul Internaţional)


Interviu cu Părintele Ioanichie Bălan realizat de pictorul Sorin Dumitrescu



Vezi şi articolul de pe Război întru cuvânt:
Cuviosul Paisie Aghioritul: „Ortodocşii se vor ciocni cu cei din NATO”

Paşapoartele şi cărţile de identitate electronice un pericol real - Referendum în Elveţia


Elveţienii îşi vor exprima Duminică votul cu privire la obligativitatea actelor biometrice
Campania strângerii de semnături pentru organizarea referendumului în România, a început deja, fiind necesare 200.000 de semnături. Tabelul oficial care trebuie completat pentru referendum îl puteţi descărca de AICI



VEZI ŞI :

*17 mai : NON au passeport biométrique obligatoire !
*Carte d’identité biométrique obligatoire
*Référendum contre le prélèvement obligatoire de données biométriques sur les passeports et les cartes d’identité suisses

Cuvânt al vrednicului de pomenire Părintele Gavriil Stoica - Despre exorcizare şi cazul Tanacu



n temniţă am fost şi aţi venit la Mine"(Mt.25:36)"

Am luat la cunostinta atat de Hotararea Sf. Sinod al B.O.R. si de Hotararea Episcopiei Husilor, cat si de faptul ca Parintele Daniel Corogeanu a rupt hartia cu ordinul Episcopiei. Aici a gresit clar fata de ascultarea Episcopului sau, caci chiar daca se considera nevinovat (cum probabil si este), trebuia sa se supuna Chiriarhului, pana cand isi dovedea nevinovatia. E drept, nici Episcopia nu a procedat cu rabdare; s-a grabit, caci o sentinta de pedeapsa – si inca asa de aspra – nu se ia imediat, bazandu-se numai pe informatiile (sau poate barfele) primite, ci dupa cercetari facute corect si legal. Dar ii priveste, nu e treaba mea, eu doar am zis, ca orice om care are dreptul la opinie.


Iubiti cititori, cu putina atentie si rabdare lamurim si aceasta tema. Mai intai, cuvantul exorcizare este grecesc si inseamna a alunga, a scoate demoni dintr-un indracit, prin conjurare in numele lui Dumnezeu. De la acest cuvant a ramas numele rugaciunilor de alungare a satanei – asa zisele lepări, care se citesc de preot inaintea savarsirii Tainei Sf. Botez, in tinda bisericii; sau, cum mai sunt Moliftele Sf. Vasile cel Mare, sau ale Sf. Ioan Gura de Aur, sau moliftele de dezlegare si alungare a farmecelor. Harul de a scoate demoni l-a dat Mantuitorul Sfintilor Apostoli (si, prin ei urmasilor lor: arhierei si preoti), cand le-a spus: “Tamaduiti pe cei neputinciosi, inviati pe cei morti, curatiti pe cei leprosi, pe demoni scoateti-i; in dar ati luat, in dar sa dati” (Mt. 10-8).


Dar scoaterea demonilor nu se poate face oricum, ci avand mare credinta, cu post si rugaciune, ne spune Domnul Insusi.

In timp ce Mantuitorul a urcat pe Muntele Tabor cu trei dintre ucenici, pentru schimbare Sa la Fata, ceilalti Apostoli si multime de lume au ramas la poalele muntelui. In acest timp, un tata foarte necajit aduce pe fiul sau indracit la Apostoli, sa-l tamaduiasca, dar acestia nu au putut sa faca nimic. Dupa ce coboara de pe Munte, la Iisus este adus acelasi copil indracit, pe care il tamaduieste Mamtuitorul, certand demonul care a iesit din el. Atunci Apostolii, mai intr-o parte, i-au zis nedumeriti lui Iisus :”De ce noi n-am putut sa-l scoatem?”. Iar Iisus le-a raspuns: “Pentru putina voastra credinta….dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post” (Mt.17; 1-21). Iata deci conditia exorcizarilor: credinta tare, post si rugaciune. Clar si precis.

În cartea preotului, Molitfelnicul (molitva –rugaciune), inaintea fiecarei slujbe (Taina sau ierurgie), sunt indrumari tipiconale. Astfel, Moliftele Sf. Vasile se citesc de ziua sa, la 1 ianuarie, in cinstea autorului lor, si celor ce patimesc rau de la diavol, indracitii, epilepticii. Inaintea acestei randuieli, scrie in Molitfelnic: ”Cine va voi sa i se citeasca in casa aceste rugaciuni, trebuie sa posteasca in ziua aceea si sa faca milostenie dupa cum ii va fi puterea, si cu ravna sa se roage lui Dumnezeu, dar mai intai sa se marturiseasca. Deci preotul, in ziua in care urmeaza sa savarseasca aceasta randuiala, mai intai sa savarseasca Sf. Liturghie. De ce oare asa? Pentru ca atunci cand preotul (care, prin hirotonire de catre arhiereu, primeste harul lui Dumnezeu) a savarsit Sf. Liturghie, s-a impartasit proaspat cu trupul si sangele Domnului. Atunci el este mai cu har, mai indumnezeit ca oricand si, cand urmeaza sa citeasca imediat dupa liturghie dezlegarile, Însusi Hristosul Euharistic din preot il blesteamă si-l alungă pe satana, folosindu-se numai de gura preotului. Nu ne spune si Sf. Ioan Gura de Aur:Al preotului este numai a deschide gura, in rest Harul toate le lucreaza”?

În Sf. Evanghelie ni se istoriseste ca Mântuitorul a scos din Maria Magdalena 7 diavoli, aceasta inaintea devenirii ei mironosita devotată si intocmai cu Apostolii. Cei 7 diavoli erau ai celor 7 păcate de moarte, care o stăpâneau până atunci. Când Mântuitorul a tămăduit in Capernaum pe cel complet paralizat, adus pe un pat targă de patru inşi, i-a spus mai întâi de orice: “Iertate îţi sunt păcatele”. Numai după aceasta a urmat tămăduirea: “Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”.

De acei creştini care duc o viaţă virtuoasă, cu rugăciune şi post, care se spovedesc şi se împărtăşesc regulat, care se feresc de price păcat şi fac – după puterea lor – fapta bineplăcută lui Dumnezeu, de acesti crestini nu se ating farmecele si nu este nevoie sa li se citeasca Moliftele Sfântului Vasile. Da, dar sunt si credinciosi care se impartasec la Sf. Liturghie, iar apoi stau in genunchi cu toti crestini de-a valma, la citirea moliftelor, care sunt in "programul" preotului. Cum adică? Tu Îl ai deja pe Dumnezeu în tine, prin Hristosul Euharistic primit din Sf. Potir, şi după aceea ingenunchezi la exorcizare, să scoată preotul dracii din tine?

Mi-a fost dat să văd şi următorul lucru, şi asta la o parohie ultracentrală din Bucureşti, unde poposisem pentru câteva momente spre a vedea o ingenioasă soluţie inginerească. Ajungând acolo într-o după-amiază, am găsit în biserică multi credinciosi asteptand intr-o mare randuiala sa inceapă Vecernia; asta bănuiam eu…Atmosfera de linişte şi de reculegere m-a mişcat profound. Am întrebat-o apoi pe femeia de la pangar ce slujbă urmează, de aşteaptă atâta lume în ordine? Îmi răspunde: “Vine părintele să le citească Moliftele Sf. Vasile”. Am ieşit şi chiar în faţa bisericii mă întâlnesc cu părintele (profesor doctor, renumit teolog), ne salutăm frăţeşte şi îmi văd de drum. În maşină însă, dus pe gânduri, am cugetat: “Curios lucru, cum a venit părintele să le citească şi să scoată dracii din niste oameni liniştiţi, care nu arătau că ar fi fost posedati: nu râcneau, nu scrâşneau, nu făceau clăbuci la gură?”. Da, cu amărăciune mi-am dat seama unde am ajuns, cum s-a denaturant practica exorcismelor . Rugăciunile cu care Sfintii Părinti făceau minuni, acum nu aduc decât parale…Este drept, avem preoti buni, de elită, de 5 talanţi; avem şi bunicei, de 2 talanţi, să zicem. Dar avem - din nefericire – si mercenari (puţini la număr, dar vizibili), care slujesc preoţia ca pe o meserie. Acestia si-au îngropat talantul vocaţiei lor, dar vor cu orice preţ să le iasă gologanul. Preoţi ca aceştia nu-i iubesc pe călugări şi nici mânăstirile. Un preot cuminte, din primele două categorii, îmi spunea odată: ”Dintre enoriaşii mei, cei care merg la mănăstiri, aceia am observat că vin regulat şi la biserică Duminica. Cei care trec din Crăciun in Paşte, aceia nu vor să audă nici de sfintele mănăstiri”.

Îmi spunea cineva la telefon că Episcopul dintr-o eparhie alăturată (de unde mă şi trag) a interzis preoţilor să mai facă exorcizări. Asta mi se pare o atitudine extremistă. Calea de mijloc, spun Sfinţii Părinţii, este calea cea draptă, pe care trebuie să mergem în toate. Să facem exorcizări, dar numai când este cazul, după indicaţiile precise ale Sf. Pravile. Asta inseamna, pe de altă parte, că respectivul Vlădică s-a convins că in eparhia sa au pierit toţi dracii. M-aş bucura să ştiu că toţi creştinii de acolo au scăpat de daimon, de nefârtatul….

Acum să ne întoarcem la Tanacu, de la care am şi plecat. Indiferent ce părere au sinodalii, juriştii, medicii legişti, ziariştii şi toţi ceilalţi – chemaţi ori nu – rămân la convingerea că părintele Daniel a procedat după tipicul Sf. Pravile Bisericeşti, adică după tot ritualul exorcizărilor: Liturghie, Maslu, Molifte, aghiazmă etc., în afară de două regretabile excepţii – legatul şi căluşul în gură. Este drept, eu nu am avut timp de televizor, dar am urmărit cazul în presa scrisă, cu tot cu declaraţii, si sunt la curent cu aproape tot ce s-a scris. Şi am înţeles următoarele:

Sora Irina (îi spun aşa pentru că nu era călugăriţă, ci doar o biată soră începătoare) a rămas orfană de tatăl ei, care s-a spânzurat (de la el o fi moştenit şi acel dezechilibru psihic); a stat la o casă de copii în Bârlad (o fi fost abuzată, molestată, cine ştie?). În ultimii ani a lucra în Germania, de unde venise cu 4500 EURO, pe care i-a lăsat în custodie la o familie în Banat, unde mai lucrase fratele ei, Vasile. A venit in vizita la Tanacu, unde hotaraste sa ramana definitive. La o saptamana, face o criza spontana, violenta, si este internata la Psihiatrie in Vaslui, unde sta in coma o saptamana si apoi, inca o saptamana, lucida, ingrijita permanent de maica stareta Neonila, cere externarea, doctorii se declara neputinciosi si îi dau drumul. Pleaca in Banat sa-si recupereze bagajele si banii, dar din acestia primeste doar 500 de EURO. Foarte suparata cade intr-o puternica depresie psihica si, impreuna cu fratele ei, incepe sa posteasca (un fel de greva foamei) si sa privegheze (sa nu doarma), pana la primirea banilor. Starea sanatatii i se deterioreaza rapid, iar ea afirma raspicat ca nu mai doreste spitalizare. Deja nu se mai putea controla, vorbea tare, canta aiurea, era confuza si debita alocutiuni imorale. Din ora in ora devenea tot mai agitata, violenta, agresiva, se izbea cu capul de paturi si striga mereu: “Uite, ma tine, diavolul, veniti si ma scoateti din mainile lui!”. Era deja posedata, cred eu, si ca sa nu-si mai faca rau, a fost imobilizata cu niste prosoape, de maini si de picioare. Improvizand o targa, au dus-o in biserica, unde i-au facut continuu rugaciuni. Cei de la manastire au incercat sa o hraneasca, dar a refuzat mancarea si apa chiar si a doua zi. A treia zi, dupa Sf. Liturghie si Sf. Maslu, si-a revenit, s-a linistit si ii cunostea pe cei din jur, care au eliberat-o, i-au dat hrana (ceai si paine inmuiata), dupa care au scos-o afara. Doua-trei maicute au spalat-o cu dragoste, au masat-o, au vorbit cu toatele si, cand totul parea normal, a cazut intr-un lesin, intr-un somn care era, de fapt, o coma profunda. Maicile au chemat salvarea, i s-a aplicat primul ajutor in ambulanta, i s-au pus perfuziile, soferul a transmis prin statie ca Irina este inca in viata si au plecat cu ea. Din ziare ( “Libertatea” 8 iulie 2005 n.n.) am aflat ca Irina, pe langa boala psihica pe fondul careia diavolul se pare ca a intrat, mai suferea si de o boala grava la plamani, de care cei de la manastire nu stiau.

In sfarsit, dupa mine unul, e clar ca Dumnezeu Prea Bunul a scos dracii din Irina, la insistentele rugaciunilor Parintelui Daniel acompaniat de maicute, iar dupa ce fata s-a linistit, Dumnezeu, Care singur are dreptul fundamental asupra vietii, a trecut-o pe Irina intr-un somn dulce la cele vesnice, ducandu-i sufletul sa se bucure si sa se odihneasca in cetele mucenicilor, dupa o viata relativ scurta si lipsita de bucuriile caminului parintesc. Irina s-a dus la pacea cea adevarata, asa cum i se talmaceste si numele (in greaca, Irene inseamna pace). Irina a murit, nu “a fost omorata”, asa cum au afirmat unii ziaristi necinstiti.

Stau si ma intreb de cand ziaristii au ajuns sa dea verdicte in probleme juridice, dar si bisericesti facand afirmatii ca: “manastirea diavolului”, “preotul diavolului”, “calugarul criminal”, “calaul si-a dus victima la groapa”, “manastirea trebuie desfiintata” etc.? De ce trebuie desfiintata manastirea, fratilor? Daca un functionar dintr-o institutie este corupt, in loc sa-l elimini pe el, desfintezi institutia? Daca intr-o casa un sobolan care-ti face multa paguba, si nu-l poti starpi, trebuie sa dai foc la casa sau s-o dinamitezi? Presa a facut confuzie cu buna stiinta intre persoana si institutie, iar acelasi lucru pare ca face si Episcopia Husilor, daca ar fi sa ne luam dupa declaratiile oficiale aparute in “Evenimentul zilei” (18 iunie 2005). Vlădicăi de la Huşi nu-i doresc decat sa desfiinteze atatea manastiri cate a reusit sa faca P.S. Sa. Daca Episcopul locului nu a reusit sa faca ordine inca de la inceput, nu poate acum sa trimita tot personalul la tratament, considerandu-i pe toti nebuni, cu expresii preluate din presa. Poarta-te si vorbeste cum iti place, Vlădică, te priveste personal; eu doar am zis

Iarasi, ma intreb: cum au putut ziaristii sa se joace cu vorbele, titrand: “manastirea diavolului” sau “preotul diavolului”? Biserica manastirii a fost sfintita, afierosita lui Dumnezeu cu hramul Prea Sfintei Treimi, cu antimis, cu sfinte moaste, semnat de Episcop. Mai mult, preotul a fost hirotonit canonic si pare a fi un om normal si responsabil, iar nu un ignorant marginit. Tot presa afirma ca Irina a fost crucificata. Nimic mai fals, deoarece cat a stat pe targa a fost legata o cruce langa ea, ca sa-i fie arma impotriva dracilor care o chinuiau. Cand, in cimitir, la capataiul unui mort se pune o cruce ca sa –i vegheze odihna, nu inseamna ca ai rastignit mortul pe cruce!

Faptul ca Irina, pentru a putea fi stapanita, a fost imobilizata este considerat in Comunicatul Patriarhiei “o practica barbara, abominabila”. Trebuie s-o spunem raspicat: nu recomandam si nu incurajam duritatea, necum schingiuirea. Iarăsi nu suntem de acord cu deviza ca “scopul scuza mijloacele”, dupa care fanatica inchizitie catolica trimitea oamenii la moarte. Dar sa nu se uite ca si in timpul Mantuitorului îndrăciţii – precum cei din ţinutul garadenilor – erau legaţi în lanţuri si obezi, să nu facă rău altora. Nu “a murit în lanţuri, pe cruce”, asa cum au afirmat unii ziaristi; nu se moare din niste legaturi si nu a strangulat-o nimeni pe Irina. Cati bolnavi prin spitalele de psihiatrie nu stau legati cu saptamanile sau cu lunile chiar; sau detinutii prinsi in lanturi, ani de zile? Iar daca moare vreunul, nimeni nu e tras la raspundere.

As veni cu o alta intamplare, reala: un bolnav foarte grav este dus de urgenta la spital, unde medicii constata ca, pentru a fi salvat, trebuie operat urgent. Specificul bolii insa nu permite anestezie profunda, din care erau sanse mari sa nu se mai trezeasca. Atunci chirurgii l-au legat de masa de operatie si au facut interventia aproape pe viu. Bolnavul a fost salvat si eu va intreb acum: legarea lui de masa a fost o practica barbară, abominabilă?

Eu cred ca acum Irina noastra se bcura de mucenicie, caci dreptatea lui Dumnezeu ii socoteste chinurile provocate de diavol ca pe un martiriu, si ca sa fiti convinsi ca asa este, aflati ca osemintele ei vor putea fi folosite pe viitor ca sfinte moaste. De ce? Iata ce spune Pravila Bisericii noastre:

“Daca la sfintirea unei biserici nu are, Arhiereul nicicum sfinte moaste, se pot folosi particele din osemintele unui fost indracit, caci fara existenta unor sfinte moaste nu se poate sfinti o biserica”.

Cred ca am, reusit, in parte macar, cel putin pe cei mai putini indarjiti, sa-i conving ca Părintele Daniel si maicutele n-au fost niste tortionari pentru sora Irina. Desi au fost siliti sa foloseasca mijloace mai dure (legaturi, calus), au facut-o din dragoste si ravna de a o ajuta sa fie izbavita din alte legaturi: cele ale diavolului; asa cum, de fapt, singura ii ruga, la inceputul crizelor: “Uite, ma tine diavolul, veniti de ma scoateti din mainile lui!”. Părintele Daniel a si adăugat: “Am plans pentru ea…”Acum spuneti voi: ce tortionar plange cand ii pune catuse sau lanturi unui condamnat? Ce dragoste mai mare vreti decat aceea de a te ruga cu lacrimi pentru sora sau fratele tau? Iar fostul paroh de la Tanacu, pr. Gheorghe Sofianu (“Evenimentul zilei” din 18 iulie 2005) , ce afirma, cu “duhovniceasca si frateasca dragoste”? Spune asa: “Calugarul care a facut asemenea grozavii ar trebui sa fie jupuit de viu, chinuit asa cum a chinuit el aceasta fata”! Părinte Sofianu, eu cred ca sora Irina a fost chinuita de draci, nu de calugarul Daniel.

Un alt preot, dascal la Facultatea de Teologie (“Evenimentul zilei” in 21 iunie 2005), spunea cu ingrijorare: “Exorcizarile ar trebui interzise in manastiri “; si apoi: “Ceea ce s-a intamplat la Tanacu este de natura sa ne ingrijoreze pe noi, preotii si credinciosii BOR”. Adica va temeti, Părinte, că vor veni dracii de la Tanacu, care au iesit din Irina, sa va invadeze ca ortacii lui Miron Cozma? Fiti fara grija, diavolii de la Tanacu sunt ocupati deja, au treaba, sunt angajati sa le sopteasca la ureche unor ziaristi tot felul de năzbâtii, sa le iasa articolele mai picante, mai de scandal. Cat despre exorcizari, va temeti, Parinte profesor, ca noi, calugarii, o sa terminam prea repede cu toti dracii, scotandu-i din oameni, si ramaneti fara clienti? Numai la Bucuresti scoateti dracii si din cei care nu-i au, numai bani sa iasa, asa ca n-o sa muriti de foame. Dar Părinte, spuneti cinstit: postiti si va rugati Sfntiile Voastre, preotii de mir, mai mult decat calugarii? Intreb asa pentru ca astea sunt conditii obligatorii pentru exorcizari reusite. Mira-m-as! Atunci faceti aceasta discriminare din “frateasca dragoste”, desigur! Noi nu chemam pe nimeni la manastire. Ne cauta insa credinciosi cu dragoste si cu incredere, pentru ca ii primim raspunzandu-le cu aceeasi dragoste si-i asistam cu rabdare. Deci fara graba ca ne asteapta preoteasa sa iesim la plimbare sau ca pierdem meciul de fotbal de la televizor. Eu doar am zis

M-as bucura, de asemenea, ca unii ziaristi – si cu asta inchei – sa doarma linistiti si sa nu-si mai faca griji despre “criza din BOR” si despre ”fata nevazuta a manastirilor noastre”. De ce bagati toate manastirile intr-o oala, de ce vorbiti la plural, cand este vorba de un caz singular, izolat, intr-o margine de tara? Cu totii trebuie sa stim ca manastirile au o singura fata, care se poate vedea de la distanta ca fata taborica a Domnului Iisus. Biserica nu greseste principal, gresesc oamenii, ca fiinte greselnice ce sunt. Dar nu trebuie – cum am mai spus – sa confundam omul cu institutia. De asemenea, consider ca sunt exagerari afirmatiile ca in manastiri intra toata pleava societatii, fosti condamnati, escroci, oameni rosi de pacate etc. Or, se stie ca in manastiri preotii sunt foarte putini si marea raspundere a preotiei nu se da “la toti pustii”. Dintre cei care vin, din 10-15 insi, sa zicem, raman la sfarsit, dupa selectare si dupa cuvantul “multi chemati putini alesi”, numai unu sau doi.

Bunăoară, cazul de la Mânăstirea Petru-Vodă, publicat chiar în “Lumea Credinţei”, da dreptate si confirma spusele mele . Un tânăr dement, dupa ce s-a constat ca este bolnav si nu se poate comporta conform randuielilor, fiind dat afara din obste, a venit sa se razbune pe Părintele Staret Iustin Pârvu. Întâmplător sub lama cuţitului ucigaş a căzut un alt preot, fost coleg de închisoare cu Stareţul, cu care şi semăna…

Cu acest articol cred că mi-am făcut “prieteni”, care-mi vor cere poate si caterisirea, sau cel putin ma vor chema in Consistoriu, unde deja sunt membru la al doilea mandat, numit chiar de Prea Fericirea Sa, Patriarhul Teoctist. Aici am fost deja in postura de judecator si de procuror in acest For de disciplină. Totdeauna însă am pledat pentru pedeapsa minimă, am respectat prezumţia de nevinovăţie si am ţinut cont de intenţia faptei.

(Cuvânt al Părintelui Gavriil Stoica apărut in"Lumea Credinţei", august 2005)
Related Posts with Thumbnails

Arhivă



___


Sf. Justin Popovici

Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.

Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.

Articole recomandate







Comentarii

Persoane interesate

toateBlogurile.ro

Parintele Ilie Cleopa:


Vizionați înregistrarea:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești