-
Jurnal saptamanal - 31/52Acum o săptămână
-
-
-
Cum se tratează dușmaniiAcum 3 ani
-
Forumuri ortodoxe
Asociatii-Fundatii ortodoxe
 |
Se afișează postările cu eticheta Tâlcuirile Sfinţilor Părinţi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Tâlcuirile Sfinţilor Părinţi. Afișați toate postările
Hainele de lumină
9/25/2014 | 
Publicat de
admin
Protopărinţi noştri au primit harul la creaţie ca pe un dar al lui Dumnezeu, iar creştinii îl pot dobândi doar prin trudă necazuri şi greutăţi. Sfinţi Părinţii definesc trei trepte ale înălţării spirituale. Domnul îl ajută pe om, pentru început, să îşi cureţe inima de patimi, după care îi luminează mintea, făcându-l pe măsura lui Adam, până la căderea acestuia şi, în sfârşit, omul este ridicat la „vârsta deplinătăţii în Hristos” (Efeseni 4, 13). Aşa cum pentru a avea studii superioare este nevoie să termini şcoala primară, gimnaziul şi liceul, la fel şi pentru a avea parte de vederea cea dumnezeiască este nevoie să îţi cureţi inima, să-ţi luminezi mintea şi să te îndumnezeieşti.
Sf. Serafim de Sarov s-a învrednicit de aceste mari daruri. În convorbirea sa extraordinară cu Motovilov, el vorbeşte despre scopul vieţii creştinului: Dobândirea harului Duhului Sfânt. El învaţă preţuirea milei lui Dumnezeu şi pocăinţa de păcate. Sf. Serafim explică toate acestea fiului său duhovnicesc, comparând starea lui Adam de dinainte şi de după căderea acestuia în păcat. După aceasta, în faţa interlocutorului său uimit, marele duhovnic se schimbă la faţă şi se îmbracă în „haină de lumină” în „hainele slavei” care îi acopereau pe primii oameni.
În chipul Sfântului Serafim de Sarov vedem frumuseţea cerească a proropărinţilor noştri şi idealul pentru imitarea acestora. De aceea, această convorbire inspirată de Dumnezeu ne este atât de dragă. Să dăm însă cuvântul celui care a trăit-o: N. A. Motovilov.
- Totuşi eu nu înţeleg de ce pot fi ferm convins că sunt în Duhul lui Dumnezeu. Cum să recunosc de unul singur această manifestare a Sa?
Părintele Serafim a răspuns:
- Ţi-am povestit deja, iubitorule de Dumnezeu, cum sunt oamenii în Duhul lui Dumnezeu... Ce mai vrei să ştii atunci?
- Aş vrea să înţeleg mai bine aceste lucruri, am spus eu. Atunci părintele Serafim m-a strâns de umeri şi mi-a zis:
- Amândoi suntem acum, părinţele, în Duhul lui Dumnezeu!... De ce nu mă priveşti?
Eu i-am răspuns:
- Nu pot, părinte, să te privesc, pentru că din ochii tăi ies fulgere. Faţa îţi este mai luminoasă decât soarele şi mă dor ochii din cauza aceasta!...
Părintele Serafim a spus:
- Să nu te temi! Ai devenit la fel de luminos ca şi mine. Eşti acum în plinătatea Duhului lui Dumnezeu, căci altfel nu ai putea să mă vezi astfel.
Şi, aplecându-şi capul spre mine, mi-a spus la ureche, încetişor:
- Mulţumeşze-I lui Dumnezeu pentru mila Sa cea mare pe care ţi-a arătat-o. Ai văzut că nici nu m-am închinat, ci am zis în inima mea: Doamne, învredniceşte-l pe acesta să vadă cu ochii trupeşti pogorârea Duhului Tău, pe Care Îl trimiţi robilor tăi atunci când binevoieşti să Te arăţi în lumina Slavei Tale! Şi iată că, părinţele, Dumnezeu a împlinit rugăciunea nenorocitului de Serafim... Cum să nu-I mulţumim pentru acest dar negrăit?! Căci, părinţele, uneori nici marii pustnici nu pot vedea mila lui Dumnezeu astfel. Acest har al lui Dumnezeu a binevoit să mângâie inima ta cea înfrântă, ca o mamă iubitoare, la mijlocirea Maicii Domnului... Atunci, părinţele, de ce nu mă priveşti în ochi? Priveşte şi nu te teme, căci Domnul e cu noi!
L-am privit în faţă după aceste cuvinte şi m-am îngrozit. Închipuiţi-vă că în mijlocul soarelui, în cea mai strălucitoare parte a acestuia, vedeţi chipul celui cu care vorbiţi. Îi vedeţi mişcarea buzelor, schimbarea expresiei ochilor, îi auziţi vocea, simţiţi cum cineva vă atinge pe umăr, dar nu vedeţi aceste mâini, nu vă vedeţi nici pe voi, nici figura aceluia, ci doar o lumină orbitoare care se întinde câţiva metri în jur şi această lumină albeşte totul în jur, ca o pătură de zăpăda...
- Ce simţi acum? m-a întrebat părintele Serafim.
- Simt că este foarte bine! am răspuns eu.
- Cum aşa, ce anume este bine?
Eu răspundeam:
- Simt linişte şi pace, dar acestea nu le pot exprima prin cuvinte!
- Aceasta este, iubitorule de Dumnezeu, a zis părintele Serafim, pacea despre care Domnul a spus ucenicilor: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu... Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte... dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 14, 27 şi 15, 19). Iată că unor astfel de oameni Domnul le dă pacea pe care o simţi acum; „pacea lui Dumnezeu, care”, după cuvântul Apostolului, „covârşeşte orice minte”(Filipeni 4, 7). Aşa o numeşte Apostolul pentru că această stare de bine sufletesc din inimile oamenilor nu poate fi exprimată prin cuvinte. Hristos Mântuitorul o numeşte pe aceasta pace a buntăţilor Sale, iar nu pace a lumii acesteia, căci nici un bine pământesc nu poate oferi inimii aşa ceva; ea este dăruită de Însuşi Domnul Dumnezeu şi de aceea se numeşte pace dumnezeiască... Dar ce simţi tu? m-a întrebat părintele Serafim.
- O dulceaţă neobişnuită! am răspuns eu.
Şi el contiună:
- Aceasta este dulceaţa despre care se vorbeşte în Sfânta Scriptură: „Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei” (Ps. 35, 8). Iată că această dulceaţă umple inimile noastre şi se revarsă în toate cele dinăuntru ale noastre. De această dulceaţă inimile noastre parcă se topesc şi noi suntem umpluţi de o astfel de fericire, încât nici o limbă nu o poate exprima... Ce simţiţi acum?
- O bucurie neobişnuită în întreaga inimă!
Şi părintele Serafim continuă:
- Atunci când Duhul lui Dumnezeu coboară la om şi-l luminează cu plinătatea Sa, sufletul omului se umple de bucurie, fiindcă Duhul lui Dumnezeu bucură tot de ce Se atinge. Aceasta este aceeaşi bucurie, despre care Domnul vorbeşte în Evanghelie: „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar, după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume... deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 21-22). Dar oricâr ar fi de mângâietoare această bucurie pe care o simţiţi acum în inimă. Aceasta este totuşi mică, în comparaţie cu cea pe care Domnul a prezis-o prin gura Apostolului, care spune că: „cele ce ochiul nu a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9). Pregustările acestei bucurii ne sunt oferite şi astăzi şi, dacă ele sunt atât de dulci şi produc o astfel de stare de bine şi bucurie sufletească, ce vom spune despre bucuria pregătită acolo, în ceruri, celor care plâng aici, pe pământ? Iată că şi tu, părinţele, ai plâns destul în această viaţă şi, iată, cum te bucură Domnul acum! Trebuie să mai trudim pentru a urca din slavă în slavă, până la vârsta deplinătăţii lui Hristos... Ce mai simţi dar, părinţele?
Eu răspundeam:
- O căldură neobişnuită!
- Cum aşa, căldură, părinţele ? Noi suntem în pădure şi este iarnă, iar sub picioare avem zăpadă... de unde poate fi aici căldură?
Eu răspundeam:
- O căldură ca aceea care este în baie, atunci când se toarnă apă peste pietrele încinse şi ies aburi, încălzind totul...
- Iar mirosul este tot ca în baie ? m-a întrebat părintele.
- Nu, i-am răspuns eu, pe pământ nu există astfel de miros...
Şi părintele Serafim, zâmbind plăcut, a spus:
- Şi eu ştiu, părinţele, acestea la fel, dar te întreb să văd dacă simţi şi tu. Este adevărat, iubitorule de Dumnezeu! Nici o mireasmă pământească nu se compară cu ceea ce simţim noi, pentru că aceasta este mireasma Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Ce lucru pământesc se poate asemăna cu aceasta? Fii atent însă că mi-ai spus că e cald în jur, ca într-o baie. Uită-te, dar, dacă nu se topeşte zăpada sub noi! Înseamnă că această căldură nu este în afară, ci în noi. Tocmai aceasta este acea căldură, despre care Duhul Sfânt ne face să strigăm către Dumnezeu: Încălzeşte-mă cu căldura Duhului Sfânt! Datorită acestei călduri, pustnicii şi pustnicele nu se temeau de frigul iernii, fiind îmbrăcaţi ca în nişte şube călduroase, în harul cel dumnezeiesc, ţesute din Duhul Sfânt. Aşa şi trebuie să fie, fiindcă harul dumnezeiesc trebuie să locuiască în noi, pentru că Domnul a spus: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Prin Împărăţia lui Dumnezeu Domnul Iisus a avut în vedere harul duhului Sfânt. Iată că această Împărăţie a lui Dumnezeu se află acum înăuntrul nostru, iar harul Duhului Sfânt luminează şi ne încălzeşte, înmiresmând cu diferite mirosuri plăcute aerul, îndulceşte simţurile noastre cu dulceaţă cerească, umplând inimile de o bucurie negrăită...”
din cartea „Enigmele eredității", Konstantin V. Zorin
Etichete:
Despre legaturile cu blesteme si despre cei care se blestema singuri facand abuz de Psaltire
Am scris mai înainte cât de urât este înaintea lui Dumnezeu obiceiul de a blestema, mai ales când se face pentru nişte lucruri de nimic şi fără nici o căinţă. Pentru că sunt unii care socotesc blestemul obişnuit ca o hula împotriva Duhului Sfânt, eu voi căuta, după putere, să lămuresc ce înseamnă blestemul.
Deşi mulţi dintre dascăli spun că blestemul se înrudeşte cu hula, aceasta nu înseamnă că orice blestem este hulire împotriva Duhului Sfânt.
Adevărat este că atât blestemul, cât şi hulele odrăslesc din rădăcina mâniei, deci din aceeaşi rădăcină. Pentru aceasta, blestemul şi hula stau pe acelaşi cântar şi amândouă poartă venin de moarte, după cum şi maica lor, patima mâniei, are locul de cinste între cele şapte păcate de moarte. Cine se obişnuieşte să blesteme, uşor alunecă şi la hulă. Blestemul este un cuvânt potrivnic blagosloveniei. Şi după cum blagoslovenia arată o dorinţă spre bine şi spre mântuire, tot aşa blestemul arată o dorinţă spre paguba cuiva şi spre pierzare.
Am putea zice că şi blestemul este o rugăciune, însă nu spre folosul omului, ci spre paguba lui. De aceea legea creştină opreşte întrebuinţarea blestemului. El poate să fie folosit numai de păstorii duhovniceşti, ca o legătură pentru duhurile cele necurate sau ca o pedeapsă pentru cei nepocăiţi, care fac sminteala poporului.
Cei care blestemă la orice supărare, dau dovadă că nu au mintea sănătoasă, ori n-au credinţă curată. Blestemele cele nesocotite sunt ca nişte picături de otravă, care izvorăsc din inima celui mânios si mai ales din inima necredinciosului. De obicei, blestemele sunt roadele mâniei şi semne de pricopseală a celor pătimaşi. Ca să ne încredinţăm cât de mult urăşte Domnul blestemul, voi aminti un paragraf din Sfânta Evanghelie.
Înainte de Sfintele Patimi, mergând cu Sfinţii Apostoli spre Ierusalim, Domnul a trimis pe câţiva dintre ucenici mai înainte într-un sat de-al samarinenilor să vestească despre venirea Lui. Însă necredincioşii samarineni n-au voit să-L primească pe Domnul. Pentru aceasta Apostolii Iacob şi Ioan s-au tulburat şi au zis către Domnul: „Doamne, vrei să zicem să se pogoare foc din cer să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?“ Domnul însă i-a mustrat pentru socoteala lor, zicând: „Nu ştiţi ai Cărui Duh sunteţi? Căci Fiul Omului n'a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască“, şi au trecut în alt sat (Luca IX 54, 55).
După cum se vede, Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan s-au mâniat împotriva samarinenilor, care nu voiau să-L primească pe Domnul, şi pentru asta voiau să-i pedepsească. Deci au cerut voie de la Domnul ca să rostească un fel de blestem, adică să-i ardă focul pe necredincioşi. Domnul însă i-a mustrat, căci nu voia să cheme pe nimeni la credinţă cu sila şi nici nu voia să facă răzbunare asupra cuiva. Căci El a venit pentru iertarea oamenilor, iar nu pentru pedeapsă. Cum ar fi putut îngădui Domnul blestemul, când El învăţa pe toţi, zicând: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc ca să fiţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5, 44-45)?
Vedeţi cum i-a oprit Domnul pe Sfinţii Apostoli de a rosti vreun cuvânt greu, deşi ei cereau aceasta din râvna cea mare pentru credinţă şi din dragostea lor către Dascălul şi Stăpânul lor?
Acum gândiţi-vă cât de vinovaţi sunt cei care uneltesc blestemul pentru orice nimic. Mulţi folosesc cuvintele: “arde-l-ar focul” sau “mânca-l-ar moartea” ca şi cum ar zice: “bună ziua”. Obişnuinţa îi face să nu se mai sfiască de greutatea blestemului.
Dar vă rog, pe cei care aveţi obiceiul de a blestema, să deschideţi Psaltirea la Psalmul 108, stihurile 16-18 şi 27. Iată cum îl împodobeşte Sfântul Prooroc David pe cel care blestemă, căci zice: “Şi au iubit blestemul şi-i va veni lui, şi nu a voit blagoslovenia şi se va depărta de la dânsul! Şi s-a îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină şi a intrat ca apa în maţele lui şi ca untuldelemn în oasele lui.” Iar mai departe zice: “Blestema-vor ei şi tu vei binecuvânta!” Pentru aceasta şi Sfântul Apostol Pavel ne porunceşte tuturor creştinilor, zicând: “Binecuvântaţi şi nu blestemaţi!”, căci: “Cei ce binecuvântează vor moşteni pământul, iar cei ce blestemă vor pieri!” (Psalmi 36, 22).
Sunt unii care rostesc cuvinte de blestem şi de afurisenie, în chip de glumă, pentru a face haz.
Desigur că aceste blesteme nu se lipesc de nimeni, însă cei care fac aceasta nu rămân fără de păcat, mai cu seamă dacă sunt clerici.
Mi-a povestit un ieromonah, că în vremea când era egumen la Sfântul Spiridon, în Ierusalim, mereu venea la dânsul o arăboaică şi se ruga să-i citească o molitvă pentru pruncul ei, care avea duh necurat. Egumenul nu voia cu nici un chip, căci femeia era turcoaică. Dar ea avea evlavie la Sfântul Spiridon şi la rugăciunea egumenului.
Într-o zi, când egumenul nostru era foc de supărat, a venit iarăşi femeia cu pruncul bolnav, rugându-l ca de obicei. Atunci evlaviosul părinte a rostit o înjurătură grecească, lungă şi răspicată. Biata femeie a luat înjurătura lui drept molitvă şi s-a bucurat, rugându-l ca să facă şi semnul crucii asupra bolnavului. Egumenul s-a mâniat şi mai tare şi, făcând mai mult în batjocură semnul crucii, a rostit totodată şi un puişor de blestem asupra copilului, zicându-i în greceşte: “Să piei de-aici, arătare, să nu te mai văd!” Sărmana femeie, neştiind ce a zis el, i-a mulţumit cu lacrimi în ochi şi s-a dus acasă, cu deplină nădejde a se face bine copilul pentru rugăciunea egumenului. Şi, într-adevăr, din ziua aceea pruncul s-a făcut sănătos, iar femeia venea adeseori la Biserică cu daruri şi povestea la toţi minunea care s-a făcut prin blagoslovenia cuviosului egumen. S-a speriat şi el singur de puterea credinţei, dar neavând curajul să mărturisească ce fel de rugăciune a făcut, s-a lipit de el duhul cel rău, care-l necăjea pe copil şi până în ziua de azi îl tulbură, după cum singur mărturiseşte.
Din pilda aceasta putem înţelege că blestemul cel nesocotit, adică nedrept, sau rostit în batjocură, se întoarce la cel care îl rosteşte, iar persoana blestemată, dacă este nevinovată, nu se alege cu blestem, ci dimpotrivă, primeşte după credinţă şi blagoslovenie.
Un lucru însă trebuie ştiut: că de la cel care are obiceiul blestemului se depărtează blagoslovenia, după cum zice Sfântul Prooroc David, şi niciodată nu se pricopseşte, căci blestemul nu este altceva decât izgonirea darului.
Drept dovadă că blestemul cel rostit pe nedrept nu se lipeşte de nimeni, ci se întoarce de unde a ieşit, vă amintesc o întâmplare minunată, care a avut loc în ţara noastră, pe vremea când era domnitor Cuza Vodă, iar la Episcopia de Râmnic păstorea Sfântul Episcop Calinic.
Într-o duminică Sfântul Ierarh Calinic mergea cu trăsura de la Râmnicu Vâlcea spre Mânăstirea Frăsinei. Era pe la sfârşitul lui aprilie, când se terminase cu aratul şi semănăturile începeau să înverzească. Însă mare i-a fost mirarea Sfântului Episcop când a văzut pe un om arând în ziua de Duminică. Din râvna lui cea mare pentru lege, episcopul s-a tulburat cu duhul şi a zis în gândul lui: “Blestemat să fie cel care necinsteşte ziua Domnului!”, cum zice la Sfânta Scriptură. În clipa când a cugetat Sfântul acestea, un diacon, care era cu el în trăsură, a văzut cum a ieşit o limbă de foc din gura Preasfinţitului. Şi, privind cu mirare, a observat că limba cea de foc a zburat asupra omului care lucra pe ogor, l-a înconjurat de trei ori şi pe urmă s-a întors iarăşi în gura Sfântul Calinic.
Diaconul n-a îndrăznit ca să spună chiar atunci cele văzute, ci mai târziu, când au ajuns la mânăstire. Auzind Sfântul despre vedenia diaconului, a înţeles îndată că aceasta s-a făcut pentru cugetarea lui. Cuvintele care le-a rostit în mintea lui au fost ca o legătură pentru creştinul care lucra în zi de sărbătoare. Dar pentru că limba de foc nu s-a oprit la ţăran, ci s-a întors înapoi, pentru aceasta Sfântul a socotit că omul este nevinovat. Deci a trimis imediat după o slugă ca să cheme la mânăstire pe ţăran, căci nu era departe ogorul lui. Ţăranul a venit cu multă frică şi, căzând la picioarele Episcopului, se ruga ca să-l ierte. Atunci sfântul episcop l-a întrebat ce nevoie mare l-a silit ca să lucreze duminica.
Bietul creştin a mărturisit cu lacrimi că n-a făcut aceasta din defăimare sau din necredinţă, ci din multa lui strâmtorare şi sărăcie. Căci zicea el: “Cât a fost vreme de arat, nimeni nu s-a îndurat să-mi dea plugul cu boi ca să-mi ar şi eu ogorul meu. Abia astăzi, când toţi sătenii au terminat treaba şi dobitoacele sunt slobode, am putut găsi şi eu un plug cu o pereche de boi, fără plată, la un vecin, şi pentru asta am ieşit la treabă, căci trecea vremea aratului şi am casă grea, neavând cu ce plăti lucrul”. Acestea le zicea bietul ţăran cu lacrimi de umilinţă şi se vedea că avea frica lui Dumnezeu în inimă şi multă căinţă.
Din povestirea lui a cunoscut Sfântul Calinic că Dumnezeu, pentru multa lui sărăcie, nu i-a socotit păcatul şi pentru aceasta nici blestemul nu s-a lipit de el, ci s-a întors înapoi, ca o pasăre care nu află adăpost.
Deci i-a citit omului o molitvă de dezlegare şi, dându-i un ajutor, l-a slobozit cu pace. Însă din ziua aceea se păzea Sfântul Ierarh Calinic de a rosti sau de a cugeta vreun cuvânt de legătură. El sfătuia pe toţi clericii săi să fie şi ei cu pază despre aceasta. Iar dacă vreunul ar fi rostit cuvinte grele, de legătură, asupra cuiva, atunci el singur, adică preotul, să aibă grijă să-l dezlege cât este în viaţă. Căci, zicea Sfântul, la ziua judecăţii, din mâna lui se va cere sufletul celui care a fost legat, dacă legătura a fost pe nedrept.
Din întâmplarea aceasta se vedea cât de mare putere au cuvintele persoanelor sfinţite, când sunt rostite din râvnă pentru Dumnezeu şi pentru Sfânta Credinţă. Dacă Sfântul Calinic a gândit numai la greutatea osândei pentru cei care defăimau ziua Domnului şi îndată s-a văzut pară de foc ieşind din gura lui, să ne gândim deci cu cât mai greu cad cuvintele celor sfinţiţi, când sunt rostite asupra celor vinovaţi. Este şi mai greu când se întâmplă chiar în vremea slujbei.
De asemenea, se blestemă singuri şi cei care fac nedreptate, precum şi cei care iubesc răzbunarea şi nu lasă nici un dram nerăsplătit, faţă de cei care îi nedreptăţesc ori îi necăjesc. Aceştia, când citesc Psaltirea, se leagă singuri prin cuvintele prooroceşti care glăsuiesc:
"Doamne, Dumnezeul meu, de am făcut aceasta, de este nedreptate întru mâinile mele, de am răsplătit rele celor ce-mi răsplătesc mie (adică celor ce mă asupresc), să prigonească dar vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă. Să calce în pământ viaţa mea şi slava mea în ţărână s-o aşeze!” (Psalmi 7, 3-6).
Deşi mulţi dintre dascăli spun că blestemul se înrudeşte cu hula, aceasta nu înseamnă că orice blestem este hulire împotriva Duhului Sfânt.
Adevărat este că atât blestemul, cât şi hulele odrăslesc din rădăcina mâniei, deci din aceeaşi rădăcină. Pentru aceasta, blestemul şi hula stau pe acelaşi cântar şi amândouă poartă venin de moarte, după cum şi maica lor, patima mâniei, are locul de cinste între cele şapte păcate de moarte. Cine se obişnuieşte să blesteme, uşor alunecă şi la hulă. Blestemul este un cuvânt potrivnic blagosloveniei. Şi după cum blagoslovenia arată o dorinţă spre bine şi spre mântuire, tot aşa blestemul arată o dorinţă spre paguba cuiva şi spre pierzare.
Am putea zice că şi blestemul este o rugăciune, însă nu spre folosul omului, ci spre paguba lui. De aceea legea creştină opreşte întrebuinţarea blestemului. El poate să fie folosit numai de păstorii duhovniceşti, ca o legătură pentru duhurile cele necurate sau ca o pedeapsă pentru cei nepocăiţi, care fac sminteala poporului.
Cei care blestemă la orice supărare, dau dovadă că nu au mintea sănătoasă, ori n-au credinţă curată. Blestemele cele nesocotite sunt ca nişte picături de otravă, care izvorăsc din inima celui mânios si mai ales din inima necredinciosului. De obicei, blestemele sunt roadele mâniei şi semne de pricopseală a celor pătimaşi. Ca să ne încredinţăm cât de mult urăşte Domnul blestemul, voi aminti un paragraf din Sfânta Evanghelie.
Înainte de Sfintele Patimi, mergând cu Sfinţii Apostoli spre Ierusalim, Domnul a trimis pe câţiva dintre ucenici mai înainte într-un sat de-al samarinenilor să vestească despre venirea Lui. Însă necredincioşii samarineni n-au voit să-L primească pe Domnul. Pentru aceasta Apostolii Iacob şi Ioan s-au tulburat şi au zis către Domnul: „Doamne, vrei să zicem să se pogoare foc din cer să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?“ Domnul însă i-a mustrat pentru socoteala lor, zicând: „Nu ştiţi ai Cărui Duh sunteţi? Căci Fiul Omului n'a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască“, şi au trecut în alt sat (Luca IX 54, 55).
După cum se vede, Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan s-au mâniat împotriva samarinenilor, care nu voiau să-L primească pe Domnul, şi pentru asta voiau să-i pedepsească. Deci au cerut voie de la Domnul ca să rostească un fel de blestem, adică să-i ardă focul pe necredincioşi. Domnul însă i-a mustrat, căci nu voia să cheme pe nimeni la credinţă cu sila şi nici nu voia să facă răzbunare asupra cuiva. Căci El a venit pentru iertarea oamenilor, iar nu pentru pedeapsă. Cum ar fi putut îngădui Domnul blestemul, când El învăţa pe toţi, zicând: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc ca să fiţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5, 44-45)?
Vedeţi cum i-a oprit Domnul pe Sfinţii Apostoli de a rosti vreun cuvânt greu, deşi ei cereau aceasta din râvna cea mare pentru credinţă şi din dragostea lor către Dascălul şi Stăpânul lor?
Acum gândiţi-vă cât de vinovaţi sunt cei care uneltesc blestemul pentru orice nimic. Mulţi folosesc cuvintele: “arde-l-ar focul” sau “mânca-l-ar moartea” ca şi cum ar zice: “bună ziua”. Obişnuinţa îi face să nu se mai sfiască de greutatea blestemului.
Dar vă rog, pe cei care aveţi obiceiul de a blestema, să deschideţi Psaltirea la Psalmul 108, stihurile 16-18 şi 27. Iată cum îl împodobeşte Sfântul Prooroc David pe cel care blestemă, căci zice: “Şi au iubit blestemul şi-i va veni lui, şi nu a voit blagoslovenia şi se va depărta de la dânsul! Şi s-a îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină şi a intrat ca apa în maţele lui şi ca untuldelemn în oasele lui.” Iar mai departe zice: “Blestema-vor ei şi tu vei binecuvânta!” Pentru aceasta şi Sfântul Apostol Pavel ne porunceşte tuturor creştinilor, zicând: “Binecuvântaţi şi nu blestemaţi!”, căci: “Cei ce binecuvântează vor moşteni pământul, iar cei ce blestemă vor pieri!” (Psalmi 36, 22).
Sunt unii care rostesc cuvinte de blestem şi de afurisenie, în chip de glumă, pentru a face haz.
Desigur că aceste blesteme nu se lipesc de nimeni, însă cei care fac aceasta nu rămân fără de păcat, mai cu seamă dacă sunt clerici.
Mi-a povestit un ieromonah, că în vremea când era egumen la Sfântul Spiridon, în Ierusalim, mereu venea la dânsul o arăboaică şi se ruga să-i citească o molitvă pentru pruncul ei, care avea duh necurat. Egumenul nu voia cu nici un chip, căci femeia era turcoaică. Dar ea avea evlavie la Sfântul Spiridon şi la rugăciunea egumenului.
Într-o zi, când egumenul nostru era foc de supărat, a venit iarăşi femeia cu pruncul bolnav, rugându-l ca de obicei. Atunci evlaviosul părinte a rostit o înjurătură grecească, lungă şi răspicată. Biata femeie a luat înjurătura lui drept molitvă şi s-a bucurat, rugându-l ca să facă şi semnul crucii asupra bolnavului. Egumenul s-a mâniat şi mai tare şi, făcând mai mult în batjocură semnul crucii, a rostit totodată şi un puişor de blestem asupra copilului, zicându-i în greceşte: “Să piei de-aici, arătare, să nu te mai văd!” Sărmana femeie, neştiind ce a zis el, i-a mulţumit cu lacrimi în ochi şi s-a dus acasă, cu deplină nădejde a se face bine copilul pentru rugăciunea egumenului. Şi, într-adevăr, din ziua aceea pruncul s-a făcut sănătos, iar femeia venea adeseori la Biserică cu daruri şi povestea la toţi minunea care s-a făcut prin blagoslovenia cuviosului egumen. S-a speriat şi el singur de puterea credinţei, dar neavând curajul să mărturisească ce fel de rugăciune a făcut, s-a lipit de el duhul cel rău, care-l necăjea pe copil şi până în ziua de azi îl tulbură, după cum singur mărturiseşte.
Din pilda aceasta putem înţelege că blestemul cel nesocotit, adică nedrept, sau rostit în batjocură, se întoarce la cel care îl rosteşte, iar persoana blestemată, dacă este nevinovată, nu se alege cu blestem, ci dimpotrivă, primeşte după credinţă şi blagoslovenie.
Un lucru însă trebuie ştiut: că de la cel care are obiceiul blestemului se depărtează blagoslovenia, după cum zice Sfântul Prooroc David, şi niciodată nu se pricopseşte, căci blestemul nu este altceva decât izgonirea darului.
Drept dovadă că blestemul cel rostit pe nedrept nu se lipeşte de nimeni, ci se întoarce de unde a ieşit, vă amintesc o întâmplare minunată, care a avut loc în ţara noastră, pe vremea când era domnitor Cuza Vodă, iar la Episcopia de Râmnic păstorea Sfântul Episcop Calinic.
Într-o duminică Sfântul Ierarh Calinic mergea cu trăsura de la Râmnicu Vâlcea spre Mânăstirea Frăsinei. Era pe la sfârşitul lui aprilie, când se terminase cu aratul şi semănăturile începeau să înverzească. Însă mare i-a fost mirarea Sfântului Episcop când a văzut pe un om arând în ziua de Duminică. Din râvna lui cea mare pentru lege, episcopul s-a tulburat cu duhul şi a zis în gândul lui: “Blestemat să fie cel care necinsteşte ziua Domnului!”, cum zice la Sfânta Scriptură. În clipa când a cugetat Sfântul acestea, un diacon, care era cu el în trăsură, a văzut cum a ieşit o limbă de foc din gura Preasfinţitului. Şi, privind cu mirare, a observat că limba cea de foc a zburat asupra omului care lucra pe ogor, l-a înconjurat de trei ori şi pe urmă s-a întors iarăşi în gura Sfântul Calinic.
Diaconul n-a îndrăznit ca să spună chiar atunci cele văzute, ci mai târziu, când au ajuns la mânăstire. Auzind Sfântul despre vedenia diaconului, a înţeles îndată că aceasta s-a făcut pentru cugetarea lui. Cuvintele care le-a rostit în mintea lui au fost ca o legătură pentru creştinul care lucra în zi de sărbătoare. Dar pentru că limba de foc nu s-a oprit la ţăran, ci s-a întors înapoi, pentru aceasta Sfântul a socotit că omul este nevinovat. Deci a trimis imediat după o slugă ca să cheme la mânăstire pe ţăran, căci nu era departe ogorul lui. Ţăranul a venit cu multă frică şi, căzând la picioarele Episcopului, se ruga ca să-l ierte. Atunci sfântul episcop l-a întrebat ce nevoie mare l-a silit ca să lucreze duminica.
Bietul creştin a mărturisit cu lacrimi că n-a făcut aceasta din defăimare sau din necredinţă, ci din multa lui strâmtorare şi sărăcie. Căci zicea el: “Cât a fost vreme de arat, nimeni nu s-a îndurat să-mi dea plugul cu boi ca să-mi ar şi eu ogorul meu. Abia astăzi, când toţi sătenii au terminat treaba şi dobitoacele sunt slobode, am putut găsi şi eu un plug cu o pereche de boi, fără plată, la un vecin, şi pentru asta am ieşit la treabă, căci trecea vremea aratului şi am casă grea, neavând cu ce plăti lucrul”. Acestea le zicea bietul ţăran cu lacrimi de umilinţă şi se vedea că avea frica lui Dumnezeu în inimă şi multă căinţă.
Din povestirea lui a cunoscut Sfântul Calinic că Dumnezeu, pentru multa lui sărăcie, nu i-a socotit păcatul şi pentru aceasta nici blestemul nu s-a lipit de el, ci s-a întors înapoi, ca o pasăre care nu află adăpost.
Deci i-a citit omului o molitvă de dezlegare şi, dându-i un ajutor, l-a slobozit cu pace. Însă din ziua aceea se păzea Sfântul Ierarh Calinic de a rosti sau de a cugeta vreun cuvânt de legătură. El sfătuia pe toţi clericii săi să fie şi ei cu pază despre aceasta. Iar dacă vreunul ar fi rostit cuvinte grele, de legătură, asupra cuiva, atunci el singur, adică preotul, să aibă grijă să-l dezlege cât este în viaţă. Căci, zicea Sfântul, la ziua judecăţii, din mâna lui se va cere sufletul celui care a fost legat, dacă legătura a fost pe nedrept.
Din întâmplarea aceasta se vedea cât de mare putere au cuvintele persoanelor sfinţite, când sunt rostite din râvnă pentru Dumnezeu şi pentru Sfânta Credinţă. Dacă Sfântul Calinic a gândit numai la greutatea osândei pentru cei care defăimau ziua Domnului şi îndată s-a văzut pară de foc ieşind din gura lui, să ne gândim deci cu cât mai greu cad cuvintele celor sfinţiţi, când sunt rostite asupra celor vinovaţi. Este şi mai greu când se întâmplă chiar în vremea slujbei.
De asemenea, se blestemă singuri şi cei care fac nedreptate, precum şi cei care iubesc răzbunarea şi nu lasă nici un dram nerăsplătit, faţă de cei care îi nedreptăţesc ori îi necăjesc. Aceştia, când citesc Psaltirea, se leagă singuri prin cuvintele prooroceşti care glăsuiesc:
"Doamne, Dumnezeul meu, de am făcut aceasta, de este nedreptate întru mâinile mele, de am răsplătit rele celor ce-mi răsplătesc mie (adică celor ce mă asupresc), să prigonească dar vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă. Să calce în pământ viaţa mea şi slava mea în ţărână s-o aşeze!” (Psalmi 7, 3-6).
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul
Tâlcuire la Apocalipsă a Sfântului Ierarh Nou Mucenic Ermoghen al Tobolskului şi Siberiei care a fost martirizat de bolşevici
În vremurile antihristului locul idolilor va fi luat de stăpânire, care va cere închinare pentru sine, iar cel ce va respecta legile civice ale societăţii, deşi fără a aduce direct vreo atingere credinţei, va fi părtaş al acestei stăpâniri. Atunci se va face despărţirea celor buni de cei răi, potrivit voii lui Dumnezeu, a urmaşilor lui Hristos de slugile lui antihrist.
Adevăraţii credincioşi din împărăţia antihristului – societatea vremurilor din urmă – vor vieţui în singurătate, departe de lume. Ei nu se vor supune nici unor legi civice ale societăţii, nu vor avea nici un fel de obligaţii civice. Cei ce vor recunoaşte legile societăţii şi se vor supune, chiar cu neplăcere, se vor face părtaşi antihristului prin aceasta şi vor fi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu.
În timpul stăpânirii antihristului va fi minte satanicească, ce va acţiona politiceşte, fără să se atingă de credinţă în chip brutal. Tuturor li se vor acorda drepturi egale, toate sectele vor avea deplină libertate, deşi, în cele din urmă, stăpânirea antihristului va combate toate sectele şi religiile.
Va acţiona din punct de vedere moral şi va căuta să convingă şi să se vatăme de moarte sufletele oamenilor. Dreptul la propovăduire şi la săvârşirea “legală” a slujbelor bisericeşti îl vor avea numai cei ce respectă legile statului şi nu încalcă “disciplina”. Lăcaşurile de închinăciune vor fi sub strictă supraveghere şi în ele va dicta aceeaşi ocârmuire, ea fiind capul în locul lui Hristos şi nu vor sluji lui Hristos, ci antihristului. Dar creştinii orbiţi nu vor observa nimic, deşi acest lucru l-ar putea înţelege şi un prunc mic.
Stăpânirea antihristului îi va lua aşadar pe toţi sub un control riguros, ca să ştie cine se supune şi cine nu; după cum scrie şi părintele Lavrentie de la Cernigov: “atunci te vor mâna cu de-a sila la biserică”. Totuşi unii nu vor fi prigoniţi de la început, pentru a păstra aparenţele în legătură cu libertatea conştiinţei. Abia spre sfârşit, când toţi se vor găsi anihilaţi în staulul Babilonului şi mânia lui Dumnezeu va fi aproape, stăpânirea va da ordin să fie nimiciţi ca nişte criminali înrăiţi, cei ce se răzvrătesc “împotriva umanităţii”, iar în acele vremuri decăzute, întreg poporul va primi cu entuziasm măsurile luate de stat.
Adevăraţii credincioşi din împărăţia antihristului – societatea vremurilor din urmă – vor vieţui în singurătate, departe de lume. Ei nu se vor supune nici unor legi civice ale societăţii, nu vor avea nici un fel de obligaţii civice. Cei ce vor recunoaşte legile societăţii şi se vor supune, chiar cu neplăcere, se vor face părtaşi antihristului prin aceasta şi vor fi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu.
În timpul stăpânirii antihristului va fi minte satanicească, ce va acţiona politiceşte, fără să se atingă de credinţă în chip brutal. Tuturor li se vor acorda drepturi egale, toate sectele vor avea deplină libertate, deşi, în cele din urmă, stăpânirea antihristului va combate toate sectele şi religiile.
Va acţiona din punct de vedere moral şi va căuta să convingă şi să se vatăme de moarte sufletele oamenilor. Dreptul la propovăduire şi la săvârşirea “legală” a slujbelor bisericeşti îl vor avea numai cei ce respectă legile statului şi nu încalcă “disciplina”. Lăcaşurile de închinăciune vor fi sub strictă supraveghere şi în ele va dicta aceeaşi ocârmuire, ea fiind capul în locul lui Hristos şi nu vor sluji lui Hristos, ci antihristului. Dar creştinii orbiţi nu vor observa nimic, deşi acest lucru l-ar putea înţelege şi un prunc mic.
Stăpânirea antihristului îi va lua aşadar pe toţi sub un control riguros, ca să ştie cine se supune şi cine nu; după cum scrie şi părintele Lavrentie de la Cernigov: “atunci te vor mâna cu de-a sila la biserică”. Totuşi unii nu vor fi prigoniţi de la început, pentru a păstra aparenţele în legătură cu libertatea conştiinţei. Abia spre sfârşit, când toţi se vor găsi anihilaţi în staulul Babilonului şi mânia lui Dumnezeu va fi aproape, stăpânirea va da ordin să fie nimiciţi ca nişte criminali înrăiţi, cei ce se răzvrătesc “împotriva umanităţii”, iar în acele vremuri decăzute, întreg poporul va primi cu entuziasm măsurile luate de stat.
din revista Atitudini nr.11 (pg. 40)
FERICITUL TEODORET, EPISCOPUL CIRULUI - TÂLCUIRE LA PROOROCUL MALEAHI
Proorocul MaleahiCuprinsul [1] proorociei
Sf. Theodoret, Episcopul Cirului
Moise, marele legiuitor, a fost cel dintâi care ne-a lăsat în scris cuvintele dumnezeieşti; iar de Dumnezeu insuflatul Maleahi a fost ultimul dintre prooroci care a aşternut în scris profeţiile dumnezeieşti. Vremea cînd a proorocit n-a spus-o, precum alţi prooroci; însă din cuprinsul profeţiei sale este vădit că s-a învrednicit de harul proorocesc. După rezidirea dumnezeiescului Templu şi venirea vremurilor de pace pentru poporul lui Israel: căci nu îl învinovăţeşte pe acesta de nepăsare faţă de rezidirea Templului, aşa cum o fac fericiţii Agheu şi Zaharia, ci le aminteşte de binefacerile dumnezeieşti; iar de mustrat îi mustră pe preoţi, ca şi pe alţi evrei, scoţând la lumină fărădelegile cutezate de către aceştia. Pe de altă parte, prooroceşte venirea în trup a Stăpînului Hristos şi mântuirea pe care a dobândit-o prin aceasta neamul omenesc. Mai prevesteşte şi chemarea neamurilor [la mântuire], şi necredinţa iudeilor, încă şi cea de-a a doua ( Dumnezeului şi Mântuitorului nostru). Numele proorocului este pe greceşte ANGHELOS, iară pe evreieşte MALAHIA, care înseamnă “înger”. Iată cum începe proorocia lui:
Cap. 1
1. “Luarea [cuvântului Domnului asupra lui Israil, în mâna [2] ingerului Lui”. “Luată (răpită) fiind mintea mea de către harul lui Dumnezeu şi făcându-se afară de toate cele omeneşti, a primit proorocia cu privire la Israil - nu ca să am doar eu această cunoştinţă, ci ca să le vestesc şi lor [evreilor] cele ce mi s-au descoperit”. S-a numit pe sine “înger” dat fiind că slujea cuvintelor dumnezeieşti. Arătând într-acest chip că Domnul grăia prin el, îndeamnă poporul să ia aminte la spusele sale. “Puneţi în inimile voastre - în loc de: luaţi aminte cu toată osârdia la cuvintele dumnezeieşti”.
2. “Iubitu-v-am pe voi, zice Domnul; şi aţi zis: întru ce ne-ai iubit pe noi?” Nu din pricină că poporul ar fi pus cu adevărat o astfel de întrebare spune acestea, ci ca să mustre cugetul lor cel nemulţumitor: căci bucurându-se de atâta dragoste din partea Dumnezeului tuturor, nu numai că s-au făcut nemulţumitori faţă de Binefăcătorul lor, dar n-au recunoscut nici măcar faptul că au fost iubiţi. Drept aceea, veştejeşte cugetul lor cel nerecunoscător, urcând [cu pomenirea] până la strămoşi pentru a arăta dragostea cea covârşitoare a lui Dumnezeu faţă de ei.
“Au nu era Isav fratele lui Iacov? zice Domnul; şi am iubit pe Iacov, 3. iar pe Isav l-am urat”. “Bine ştiţi şi voi”, zice, “hrăniţi fiind necontenit cu istorisirile lui Moise, că Isav şi Iacov, începătorul neamului vostru, a avut acelaşi părinte şi a odrăslit din acelaşi pântece, locuind acolo în acelaşi timp; însă nici împărtăşirea lor de aceeaşi fire (natură), nici vremea naşterii - aceeaşi pentru amândoi - nu M-au făcut să-i privesc cu aceeaşi bunăvoinţă; şi cu toate că tatăl lor, urmând legilor firii s-a străduit să dea întâietate lui Isav, Eu am rânduit că nu acesta, ci Iacov să primească drepturile de întâi-născut: căci “pe Isav l-am urât” din pricina răutăţii felului său de a fi, iar “pe Iacov l-am iubit”, căci era lucrător al virtuţii. Ba chiar şi neamul lui Isav, care a urmat răutăţii strămoşului său, a fost lepădat de către Mine, drept care a şi suferit pustiirea în care se află acuma”; şi lămureşte zicând:
“Şi am pus hotarele lui spre pustiire, şi moştenirea lui spre casele pustiei; 4. că de va zice: Idumeea s-a stricat, şi să ne întoarcem, şi iarăşi să zidim cele pustiite, acestea zice Domnul Atotţiitorul: Ei vor zidi şi Eu voi strica; şi se vor chema lor hotarele fărădelegii şi poporul peste care S-a întins Domnul pentru totdeauna”. “Chiar de vor încerca să-şi reînalţe cetăţile, mincinoase voi arăta nădejdile lor, şi vor primi pustiirea ca roada fărădelegii”: căci asta spune: “şi se vor chema lor hotarele fărădelegii”. “Şi acest blestem îl vor primi de la Mine până în sfârşit”.
5. “Şi ochii voştri vor vedea, şi voi veţi zice: Măritu-S-au Domnul mai presus decît hotarele lui Israil”. “Văzând aceasta, veţi cunoaşte de câtă purtare de grijă v-aţi bucurat din partea Mea”. Arătând astfel dragostea pe care o avea către ei, mustră marea lor nerecunoştinţă.
6. “Fiul cinsteşte pe tată, şi sluga se teme de stăpînul său; şi de sunt Eu tată, unde este cinstea Mea? Şi de sunt Eu stăpân, unde e frica de Mine? zice Domnul Atotţiitorul”. “Două”, zice, “sunt stările sufleteşti care lucrează în toţi cei aflaţi sub stăpînire: dragostea şi frica; dar cea dintîi se potriveşte fiilor, cea de a doua e pe măsura slugilor. Iar Eu v-am dat amîndouă aceste numiri, căci v-am numit nu numai slugi, ci şi fii: “căci Eu am zis: dumnezei sînteţi, şi toţi fii ai Celui Preaînalt (Ps. 81, 6); şi: fii am ” (Is. 1, 2); şi: “fiul Meu cel întâi-născut Israil” (Ieş. 4, 22). Deci, de vă e pe plac numele de “fii”, arătaţi-Mi cinstirea ce se cuvine unui tată; iar de vă socotiţi pe voi înşivă slugi, de ce nu aveţi teama ce se cuvine să o aibă slugile, mai ales că aveţi un Domn ce stăpîneşte peste toate cele văzute şi nevăzute?” Pînă acum i-a dojenit pe toţi laolaltă; de acum înainte, îi trage la răspundere osebit: şi mai întâi osândeşte păcatele preoţilor, fiindcă şi erau vrednici de mai mare mustrare, ca unii ce nu numai că păcătuiau, ci se făceau pildă de fărădelege şi celorlalţi.
“Voi preoţii, cei ce defăimaţi numele Meu şi aţi zis: Întru ce am defăimat numele Tău?” “Nepăsarea voastră faţă de slujirea preoţească face pe cei mulţi să Mă dispreţuiască; iar voi nu vreţi să vă daţi seama, nici să vă cunoaşteţi păcatul”: căci vorbele: aţi zis: Întru ce am defăimat numele Tău? asta arată - nu pentru că ar fi rostit asemenea cuvinte, ci pentru că nutreau astfel de gânduri. După aceea, arată pricina defăimării:
7. “Care aduceţi la jertfelnicul Meu pâini spurcate, şi ziceţi: Cu ce le-am spurcat? Cu aceea că ziceţi voi: Masa Domnului este defăimată, şi mâncărurile care se pun pe ea le-aţi defăimat”. Aquila şi Symmachos [3] au tălmăcit “pângărite” în loc de “spurcate”(adică pregătite nu după Lege, ci împotriva Legii.“aceasta aţi cutezat voi să faceţi, socotind lipsită de cinste masa afierosită Mie: căci de aţi fi avut faţă de ea evlavia cuvenită, aţi fi avut toată osârdia pentru cele aduse Mie pe ea”. După aceea îi mustră nu ca un stăpân, ci ca un părinte, pentru faptul că aduceau ca jertfă dobitoace şchioape şi oarbe, în vreme ce Legea porunceşte limpede că acestea trebuie să fie fără cusur; şi, arătând covârşitoarea mărime a păgânătăţii lor, zice: “Adu pe ea mai marelui tău, de te va primi, au de va lua faţa Ta, zice Domnul Atotţiitorul” - căci dacă cel de aceeaşi fire cu tine socoate drept jignire şi ocară o astfel de “cinstire”, şi nu se ruşinează că eşti de faţă, ci leapădă darul adus în chip necuviincios, cu cât mai mare necuviinţă este a aduce astfel de jertfe Ziditorului tuturor? După aceea, îi sfătuieşte să se pocăiască, făgăduindu-le bunăvoinţa Sa.
9. “Şi acum, îmblânziţi faţa Dumnezeului vostru, şi vă rugaţi Lui”, ca să vă miluiască. Şi pentru a-i face să simtă mai bine cât de necuviincioasă le era îndrăzneala, îi mustră mai pe faţă: “În mâinile voastre s-au făcut acestea”: “nu vorbesc de fărădelegile părinţilor voştri, ci de cele pe care voi până acum cutezaţi a le săvârşi”. “Dacă voi primi faţa voastră, zice Domnul Atotţiitorul”. Trebuie să înţelegem aceasta ca pe o întrebare [4]: “Oare voi fi milostiv faţă de voi, de nu vă veţi pocăi?”
10. “Că şi vouă se vor închide uşile, şi nu veţi aprinde jertfelnicul Meu în zadar”. “Întrucât sunteţi bolnavi de nesimţire până peste poate, negreşit vă voi izgoni din curtea Mea, curmând închinarea cea după Lege ca şi cum aş închide nişte porţi: căci nu voi suferi să se aducă jertfă în zadar, fără ca cineva să tragă folos din asta.” Profeţind într-acest chip iudeilor încetarea slujirii preoţeşti după rânduiala Legii, vesteşte jertfa cea curată şi nesângeroasă pe care aveau să o aducă neamurile. Deci, grăieşte mai întâi chiar către iudei: “Nu este voia Mea întru voi, zice Domnul Atotţiitorul, şi nu voi primi din mâinile voastre jertfe”. După aceea, vesteşte viitoarea cucernicie a neamurilor:
11. “Că de la răsăritul soarelui până la apus, numele Meu S-a mărit întru neamuri, şi în tot locul tămâie se aduce numelui Meu şi jertfă curată: că mare este numele Meu întru neamuri, zice Domnul Atotţiitoru”. “Deci, pe voi vă voi lepăda cu totul, căci M-am scârbit desăvârşit de faptele voastre; drept aceea nici jertfele aduse de voi nu le primesc, iar în locul vostru am lumea întreagă, care Mă va cinsti: căci toţi locuitorii pământului, de la răsăritul soarelui şi până la apus, Îmi vor aduce pretutindeni prinos de tămâie, jertfind jertfa cea curată şi plăcută Mie -întrucât vor cunoaşte numele Meu şi voia Mea, şi Îmi vor da cinstirea cuvenită”. Unele ca acestea a grăit şi Domnul către samarineanca: “Femeie, crede Mie, că va veni ceasul cî nd nici în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui” (In. 4, 21) - “căci Duh este Dumnezeu; şi cei ce se închină Lui se cade să i se închine în duh şi adevăr” (In. 4, 24). Acestea aflându-le şi fericitul Pavel, porunceşte să ne rugăm în tot locul, înălţând mâini curate, fără mânie şi şovăire (I Tim. 2, 8).
Prin spusele sale, şi fericitul Maleahi ne înştiinţează, deci, cu privire la buna-cinstire care avea să vină: căci a încetat închinarea preoţească cea mărginită ca loc, şi tot locul e socotit ca potrivit pentru slujirea lui Dumnezeu; junghierea jertfelor necuvântătoare a luat sfârşit, şi se jertfeşte de acum doar Mielul Cel fără de prihană, Care ridică păcatul lumii, şi (ca un fel de simbol al virtuţii) tămâia cea bineînmiresmată. Iar iudeii au fost lepădaţi potrivit prevestirii dumnezeieşti; drept care şi grăieşte către dînşii:
12. “Că mare este numele Meu întru neamuri. Voi, însă, îl necinstiţi prin aceea că ziceţi: Masa Domnului spurcată este, şi defăimate sunt mâncărurile Lui, care se pun pe ea”. “Căci la o astfel de păgânătate aţi ajuns, încât nu numai că jertfiţi în chip nelegiuit, ci şi numiţi “defăimată” masa cea afierosită Mie; şi fiind traşi la răspundere pentru că aduceţi astfel de daruri, aţi cutezat să ziceţi: Şi aşa le-am strâns cu multe sudori şi osteneli. Drept aceea, vă voi lipsi de belşugul vostru”: şi arată asta adăugînd:
13. “Şi aţi zis: Acestea din necaz sunt. Şi Eu le-am suflat pe ele, zice Domnul Atotţiitorul”. După aceea blestemă pe cei ce au dobitoace de soi, de parte bărbătească, şi făgăduiesc să le jertfească Domnului, dar le păstrează pe acestea şi aduc prinos, în locul lor, dobitoace schiloade. “Că din fapte”, zice, “se cade să cunoaşteţi mărimea împărăţiei şi stăpînirii Mele, pe care o voi face cunoscută tuturor neamurilor”.
NOTE:Cap. 1
1. “Luarea [cuvântului Domnului asupra lui Israil, în mâna [2] ingerului Lui”. “Luată (răpită) fiind mintea mea de către harul lui Dumnezeu şi făcându-se afară de toate cele omeneşti, a primit proorocia cu privire la Israil - nu ca să am doar eu această cunoştinţă, ci ca să le vestesc şi lor [evreilor] cele ce mi s-au descoperit”. S-a numit pe sine “înger” dat fiind că slujea cuvintelor dumnezeieşti. Arătând într-acest chip că Domnul grăia prin el, îndeamnă poporul să ia aminte la spusele sale. “Puneţi în inimile voastre - în loc de: luaţi aminte cu toată osârdia la cuvintele dumnezeieşti”.
2. “Iubitu-v-am pe voi, zice Domnul; şi aţi zis: întru ce ne-ai iubit pe noi?” Nu din pricină că poporul ar fi pus cu adevărat o astfel de întrebare spune acestea, ci ca să mustre cugetul lor cel nemulţumitor: căci bucurându-se de atâta dragoste din partea Dumnezeului tuturor, nu numai că s-au făcut nemulţumitori faţă de Binefăcătorul lor, dar n-au recunoscut nici măcar faptul că au fost iubiţi. Drept aceea, veştejeşte cugetul lor cel nerecunoscător, urcând [cu pomenirea] până la strămoşi pentru a arăta dragostea cea covârşitoare a lui Dumnezeu faţă de ei.
“Au nu era Isav fratele lui Iacov? zice Domnul; şi am iubit pe Iacov, 3. iar pe Isav l-am urat”. “Bine ştiţi şi voi”, zice, “hrăniţi fiind necontenit cu istorisirile lui Moise, că Isav şi Iacov, începătorul neamului vostru, a avut acelaşi părinte şi a odrăslit din acelaşi pântece, locuind acolo în acelaşi timp; însă nici împărtăşirea lor de aceeaşi fire (natură), nici vremea naşterii - aceeaşi pentru amândoi - nu M-au făcut să-i privesc cu aceeaşi bunăvoinţă; şi cu toate că tatăl lor, urmând legilor firii s-a străduit să dea întâietate lui Isav, Eu am rânduit că nu acesta, ci Iacov să primească drepturile de întâi-născut: căci “pe Isav l-am urât” din pricina răutăţii felului său de a fi, iar “pe Iacov l-am iubit”, căci era lucrător al virtuţii. Ba chiar şi neamul lui Isav, care a urmat răutăţii strămoşului său, a fost lepădat de către Mine, drept care a şi suferit pustiirea în care se află acuma”; şi lămureşte zicând:
“Şi am pus hotarele lui spre pustiire, şi moştenirea lui spre casele pustiei; 4. că de va zice: Idumeea s-a stricat, şi să ne întoarcem, şi iarăşi să zidim cele pustiite, acestea zice Domnul Atotţiitorul: Ei vor zidi şi Eu voi strica; şi se vor chema lor hotarele fărădelegii şi poporul peste care S-a întins Domnul pentru totdeauna”. “Chiar de vor încerca să-şi reînalţe cetăţile, mincinoase voi arăta nădejdile lor, şi vor primi pustiirea ca roada fărădelegii”: căci asta spune: “şi se vor chema lor hotarele fărădelegii”. “Şi acest blestem îl vor primi de la Mine până în sfârşit”.
5. “Şi ochii voştri vor vedea, şi voi veţi zice: Măritu-S-au Domnul mai presus decît hotarele lui Israil”. “Văzând aceasta, veţi cunoaşte de câtă purtare de grijă v-aţi bucurat din partea Mea”. Arătând astfel dragostea pe care o avea către ei, mustră marea lor nerecunoştinţă.
6. “Fiul cinsteşte pe tată, şi sluga se teme de stăpînul său; şi de sunt Eu tată, unde este cinstea Mea? Şi de sunt Eu stăpân, unde e frica de Mine? zice Domnul Atotţiitorul”. “Două”, zice, “sunt stările sufleteşti care lucrează în toţi cei aflaţi sub stăpînire: dragostea şi frica; dar cea dintîi se potriveşte fiilor, cea de a doua e pe măsura slugilor. Iar Eu v-am dat amîndouă aceste numiri, căci v-am numit nu numai slugi, ci şi fii: “căci Eu am zis: dumnezei sînteţi, şi toţi fii ai Celui Preaînalt (Ps. 81, 6); şi: fii am ” (Is. 1, 2); şi: “fiul Meu cel întâi-născut Israil” (Ieş. 4, 22). Deci, de vă e pe plac numele de “fii”, arătaţi-Mi cinstirea ce se cuvine unui tată; iar de vă socotiţi pe voi înşivă slugi, de ce nu aveţi teama ce se cuvine să o aibă slugile, mai ales că aveţi un Domn ce stăpîneşte peste toate cele văzute şi nevăzute?” Pînă acum i-a dojenit pe toţi laolaltă; de acum înainte, îi trage la răspundere osebit: şi mai întâi osândeşte păcatele preoţilor, fiindcă şi erau vrednici de mai mare mustrare, ca unii ce nu numai că păcătuiau, ci se făceau pildă de fărădelege şi celorlalţi.
“Voi preoţii, cei ce defăimaţi numele Meu şi aţi zis: Întru ce am defăimat numele Tău?” “Nepăsarea voastră faţă de slujirea preoţească face pe cei mulţi să Mă dispreţuiască; iar voi nu vreţi să vă daţi seama, nici să vă cunoaşteţi păcatul”: căci vorbele: aţi zis: Întru ce am defăimat numele Tău? asta arată - nu pentru că ar fi rostit asemenea cuvinte, ci pentru că nutreau astfel de gânduri. După aceea, arată pricina defăimării:
7. “Care aduceţi la jertfelnicul Meu pâini spurcate, şi ziceţi: Cu ce le-am spurcat? Cu aceea că ziceţi voi: Masa Domnului este defăimată, şi mâncărurile care se pun pe ea le-aţi defăimat”. Aquila şi Symmachos [3] au tălmăcit “pângărite” în loc de “spurcate”(adică pregătite nu după Lege, ci împotriva Legii.“aceasta aţi cutezat voi să faceţi, socotind lipsită de cinste masa afierosită Mie: căci de aţi fi avut faţă de ea evlavia cuvenită, aţi fi avut toată osârdia pentru cele aduse Mie pe ea”. După aceea îi mustră nu ca un stăpân, ci ca un părinte, pentru faptul că aduceau ca jertfă dobitoace şchioape şi oarbe, în vreme ce Legea porunceşte limpede că acestea trebuie să fie fără cusur; şi, arătând covârşitoarea mărime a păgânătăţii lor, zice: “Adu pe ea mai marelui tău, de te va primi, au de va lua faţa Ta, zice Domnul Atotţiitorul” - căci dacă cel de aceeaşi fire cu tine socoate drept jignire şi ocară o astfel de “cinstire”, şi nu se ruşinează că eşti de faţă, ci leapădă darul adus în chip necuviincios, cu cât mai mare necuviinţă este a aduce astfel de jertfe Ziditorului tuturor? După aceea, îi sfătuieşte să se pocăiască, făgăduindu-le bunăvoinţa Sa.
9. “Şi acum, îmblânziţi faţa Dumnezeului vostru, şi vă rugaţi Lui”, ca să vă miluiască. Şi pentru a-i face să simtă mai bine cât de necuviincioasă le era îndrăzneala, îi mustră mai pe faţă: “În mâinile voastre s-au făcut acestea”: “nu vorbesc de fărădelegile părinţilor voştri, ci de cele pe care voi până acum cutezaţi a le săvârşi”. “Dacă voi primi faţa voastră, zice Domnul Atotţiitorul”. Trebuie să înţelegem aceasta ca pe o întrebare [4]: “Oare voi fi milostiv faţă de voi, de nu vă veţi pocăi?”
10. “Că şi vouă se vor închide uşile, şi nu veţi aprinde jertfelnicul Meu în zadar”. “Întrucât sunteţi bolnavi de nesimţire până peste poate, negreşit vă voi izgoni din curtea Mea, curmând închinarea cea după Lege ca şi cum aş închide nişte porţi: căci nu voi suferi să se aducă jertfă în zadar, fără ca cineva să tragă folos din asta.” Profeţind într-acest chip iudeilor încetarea slujirii preoţeşti după rânduiala Legii, vesteşte jertfa cea curată şi nesângeroasă pe care aveau să o aducă neamurile. Deci, grăieşte mai întâi chiar către iudei: “Nu este voia Mea întru voi, zice Domnul Atotţiitorul, şi nu voi primi din mâinile voastre jertfe”. După aceea, vesteşte viitoarea cucernicie a neamurilor:
11. “Că de la răsăritul soarelui până la apus, numele Meu S-a mărit întru neamuri, şi în tot locul tămâie se aduce numelui Meu şi jertfă curată: că mare este numele Meu întru neamuri, zice Domnul Atotţiitoru”. “Deci, pe voi vă voi lepăda cu totul, căci M-am scârbit desăvârşit de faptele voastre; drept aceea nici jertfele aduse de voi nu le primesc, iar în locul vostru am lumea întreagă, care Mă va cinsti: căci toţi locuitorii pământului, de la răsăritul soarelui şi până la apus, Îmi vor aduce pretutindeni prinos de tămâie, jertfind jertfa cea curată şi plăcută Mie -întrucât vor cunoaşte numele Meu şi voia Mea, şi Îmi vor da cinstirea cuvenită”. Unele ca acestea a grăit şi Domnul către samarineanca: “Femeie, crede Mie, că va veni ceasul cî nd nici în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui” (In. 4, 21) - “căci Duh este Dumnezeu; şi cei ce se închină Lui se cade să i se închine în duh şi adevăr” (In. 4, 24). Acestea aflându-le şi fericitul Pavel, porunceşte să ne rugăm în tot locul, înălţând mâini curate, fără mânie şi şovăire (I Tim. 2, 8).
Prin spusele sale, şi fericitul Maleahi ne înştiinţează, deci, cu privire la buna-cinstire care avea să vină: căci a încetat închinarea preoţească cea mărginită ca loc, şi tot locul e socotit ca potrivit pentru slujirea lui Dumnezeu; junghierea jertfelor necuvântătoare a luat sfârşit, şi se jertfeşte de acum doar Mielul Cel fără de prihană, Care ridică păcatul lumii, şi (ca un fel de simbol al virtuţii) tămâia cea bineînmiresmată. Iar iudeii au fost lepădaţi potrivit prevestirii dumnezeieşti; drept care şi grăieşte către dînşii:
12. “Că mare este numele Meu întru neamuri. Voi, însă, îl necinstiţi prin aceea că ziceţi: Masa Domnului spurcată este, şi defăimate sunt mâncărurile Lui, care se pun pe ea”. “Căci la o astfel de păgânătate aţi ajuns, încât nu numai că jertfiţi în chip nelegiuit, ci şi numiţi “defăimată” masa cea afierosită Mie; şi fiind traşi la răspundere pentru că aduceţi astfel de daruri, aţi cutezat să ziceţi: Şi aşa le-am strâns cu multe sudori şi osteneli. Drept aceea, vă voi lipsi de belşugul vostru”: şi arată asta adăugînd:
13. “Şi aţi zis: Acestea din necaz sunt. Şi Eu le-am suflat pe ele, zice Domnul Atotţiitorul”. După aceea blestemă pe cei ce au dobitoace de soi, de parte bărbătească, şi făgăduiesc să le jertfească Domnului, dar le păstrează pe acestea şi aduc prinos, în locul lor, dobitoace schiloade. “Că din fapte”, zice, “se cade să cunoaşteţi mărimea împărăţiei şi stăpînirii Mele, pe care o voi face cunoscută tuturor neamurilor”.
[1] Toate comentariile Fericitului Teodoret debutează printr-un exordiu în care sunt prezentate de o manieră condensată liniile centrale ale textului interpretat, purtând titlul generic de(subiect, cuprins).
[2] Este vorba de un calchiu semitizant: locuţiunea ebraică “beyadh”, cu sensul literal de “în mâna”, are înţelesul exact de “prin, prin mijlocirea”.[3] Este vorba de alte două versiuni greceşti ale Vechiului Testament, realizate de către un prozelit evreu din Pont, respectiv de către un apartenent al sectei ebioniţilor. Cea dintâi se distinge prin servilismul faţă de textul ebraic, iar cea de a doua prin buna calitate a limbii greceşti în care este redactată. Fericitul Teodoret (ca de altfel şi alţi Părinţi) recurge adeseori la aceste versiuni fie pentru a-şi sprijini interpretarea dată unui pasaj obscur, fie (mai rar) cu intenţii polemice anti-iudaice.
[4] Avem de-a face cu un calchiu sintactic semitizant: una din modalităţile de exprimare a interogaţiei în ebraică utilizează o formulare de tip condiţional.Citatele se dau după “Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a legii vechi şi aceii Noau. Cu cheltuiala Rosieneştii Societăţi a Bibliei. Sanctpeterburg, în tipografia lui Nic. Grecea. în anul 1819”, deoarece multe versete din traducerea actuală nu corespund cu originalul grecesc.
Traducere din greacă de Adrian Tănăsescu, Bucureşti
Taina Babilonului celui mare, mama desfrânatelor (Apocalipsa 17, 5)
Sfântul Ioan, la Apocalipsă, descrie Babilonul în chip de femeie desfrânată, zicând: “Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scria nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului. Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor, şi de sângele mucenicilor lui Iisus”.
Şi mai jos: “Aici trebuie minte care are înţelepciune: “Cele şapte capete, şapte munţi sunt”, şi “zece coarne, zece împăraţi sunt” (Apocalipsa 17, 3-6; 9;12).
NOTĂ vestitorul / De asemenea Biserica romano-catolică poate simboliza pe desfrânata care a curvit cu împăraţii pământului (vezi Apocalipsă 17, 2). Ştiut este faptul că papalitatea a făcut grave compromisuri cu U.E. (şi nu doar cu U.E. ci şi cu alte stăpâniri) în detrimentul creştinismului încercând să atragă în această capcană şi Biserica Ortodoxă. Tot la Apocalipsă se vorbeşte despre căderea desfrânatei numită Babilonul cel mare şi că această cădere va fi plină de urgie.(vezi Apocalipsa 18,8-10)
Fericitul Agatanghel tâlcuieşte despre Biserica romano-catolică următoarele:
“Am văzut o femeie, pe curva Servastopi, care zicea: Fost-am ţiitoarea unui împarat, dar mi-am pierdut fecioria”. Împăratul este Hristos, ţiitoarea este Biserica Italiei. În anul 1054 prin ruperea Bisericii catolice de cea ortodoxă şi-a pierdut fecioria dogmelor. A pierdut curăţia dogmelor originare ortodoxe. Mare păcat. Zice Agatanghel: că dacă se va face împărăţia creştineasca a răsăritului, va veni Papa de la apus şi se va uni cu Biserica Răsăritului şi se vor face una precum au fost şi mai înainte”.
Despre cele şapte capete sau şapte munţi pe care stă desfrânata Sf. Apostol şi Evenghelist Ioan spune că sunt şi şapte împăraţi (vezi Apocalipsă 17,9-10)
Cei şapte împăraţi pot fi cele 7 puteri/state cele mai dezvoltate economic din U.E. care practic conduc Uniunea Europeană.
Dintre toate bisericile numai biserica romano-catolică are caracter statal. Ea întreţine relaţii diplomatice cu statele lumii. Vaticanul este un stat independent în alt stat, de aceea aparţine de cele şapte, dar el este al optulea şi merge la pierzare (Apocalipsa 17, 11)
Sfântul Metodie, arhiepiscopul Patarelor spune în profeţia sa despre vremurile din urmă că se vor scula şapte lupi, la fel de sălbateci (care sunt cele şapte puteri). Şi vor bate pe ismaeliteni (turci) şi-i vor goni pâna la colonie, care se înţelege că este locul mutării. Vezi aici profeţia Sfântului Metodie. (până aici nota)
... în faţa Consiliului European
Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară...(Apocalipsa 17,3)
iar pe fruntea ei scria nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului.
Aici iarăşi sunt multe tâlcuiri pentru acest Babilon; unii zic a fi Babilonul adunarea tuturor necuraţilor sau lumea şi slava lumii, desfătarea şi dulceaţa patimii. Iar pe şapte munţi se zice că această cetate este întărită, adică pe şapte păcate de moarte, întru care împărăţeşte diavolul; cetăţenii acesteia sunt necuraţii cei ce locuiesc într-însa; precum dimpotrivă, cetăţenii lui Dumnezeu – ai Ierusalimului – sunt sfinţii cei aleşi.
Iar alţii înţeleg a fi Babilonul necurăţia şi spurcata grozăvie a turcilor şi a tătarilor, ca o femeie desfrânată cu adevărat, căci credinţa lor cea necurată învaţă toată urâciunea şi curvia şi sloboade pe fiecare să aibă atâtea femei pe câte le va putea hrăni. Alţii socotesc a fi Babilonul cetatea lui Constantin că aceasta este capitala turcilor gonitorilor lui Hristos şi ai Bisericii lui Hristos, şi şade lângă ape pe şapte munţi, care munţi în greceşte se numesc Eftalofos.
Ca şi cum ar fi zis îngerul pentru aceasta Sfântului Ioan: “Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei celei mari, ce şade pe ape multe”.
... pentru moneda de 2 euro a fost ales tot simbolul desfrânatei care şade pe o fiară!
NOTĂ vestitorul / Prin expresia "ape multe" se înţelege popoare, state. Un astfel de exemplu este tâlcuirirea următorului verset din biblie:"Ridicat-ai la mare caii Tăi, tulburând ape multe". Sfinţii Părinţi spun că marea-i toata lumea, caii sunt apostolii, care au alergat să predice în toată lumea cuvântul lui Dumnezeu, apele multe sunt toate popoarele pagâne, care au fost tulburate de predicarea Evangheliei şi de dărâmarea capiştilor idoleşti. Vezi şi (Apocalipsa 17, 9) se dă aceeaşi explicaţie. (până aici nota)
... în faţa Parlamentului European
Alţii socotesc a fi Babilonul cel de demult, care a fost mitropolia haldeilor, că de acolo va ieşi Antihrist, precum s-a zis mai sus. Acolo au fost Nimrod, întâiul viteaz în lume, şi după dânsul Nabucodonosor, după aceea Antioh, înainte-mergătorii şi chipurile lui Antihrist.
Acestea sunt tâlcuirile pentru Babilon.
Ci toate acestea lepădându-le, socotesc acea tâlcuire a fi adevărată, care zice că Roma veche a apusului este Babilon; şi căderea Babilonului este căderea Romei de la apus, care se va strica la sfârşitul lumii. Acestă tâlcuire este a multor dascăli, şi dintre aceştia cel mai limpede grăieşte Sfântul Apostol Petru, la care Roma este numită Babilon, zicând:
“Biserica cea aleasă din Babilon şi Marcu, fiul meu, vă îmbrăţişează” (I Petr. 5, 13).
Din aceste cuvinte ale lui Petru, dascălii cu un glas tâlcuiesc că ar fi Roma.
Sfântul Andrei de la Cezareea în tâlcuirea sa, zice aşa: Din multe locuri din Scriptură poate să se ştie că, din fapte şi din plinirea lor, se pun numele cetăţilor, de unde şi Babilonul cel vechi aşa a fost numit.
Şi i s-a zis curva cea veselă, adică cetatea desfrânaţilor, că-i pare bine de desfrânare; Doamna fermecătorilor şi Ierusalimul cel vechi; faţa ta a fost de desfrânat; şi Roma cea veche se numeşte Babilonul în cartea lui Petru. Puţin mai sus, în capitolul 53, acelaşi zice de Babilon, asemănându-l cu desfrânata: Această desfrânată unii au înţeles că este Roma cea veche care este zidită pe şapte munţi; iar şapte capete ale fiarei ce ţin pe aceia şapte împăraţi mai fără de lege decât toţi sunt, care de la Domiţian până la Diocleţian au progonit Biserica. Şi iarăşi zic Sfântul Andrei şi dascălii Bisericii celei de demult: S-a zis cum să fie aceste proorocii asupra Babilonului din Roma, socotind că acele 10 coarne ce au căzut peste fiara a patra să fie peste împărăţia Romei. Aceeia înţelege Ieronim tâlcuind al paisprezecelea capitol al Cărţii lui Isaia proorocul, zicând: “Cade şi se strică Babilonul cel ce şade pe şapte munţi, desfrânata cea mohorâtă a cărei cădere şi muncă le arată Apocalipsa”.
Iar pricinile acestei tâlcuiri pentru Roma cea veche acestea sunt:
Întâi: cuvintele cele din urmă, în capitolul al şaptesprezecelea la Apocalipsă, învederat vestesc Roma cea veche a fi Babilonul.
Femeia pe care ai văzut-o cetatea cea mare este, care are împărăţie peste împăraţii pământeşti. Căci care cetate are împărăţie peste împăraţii pământeşti decât numai Roma cea veche, care s-a numit stăpână a toată lumea, după cuvântul Sfântului Evanghelist Luca: “Ieşit-a poruncă de la Cezar August (al Romei) să se scrie roată lumea” (Luca 2-1)?
A doua: Roma este aşezată pe şapte munţi, care o aseamănă cu Babilonul, cu desfrânata despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Ioan atunci când spune, în capitolul 17 de la Apocalipsă: “Aici este minte care are înţelepciune: şapte capete sunt şapte munţi deasupra cărora şade femeia” (Apocalipsa 17, 9).
A treia pricină: că Sfântul Ioan cu descoperirea sa nu zice despre firescul şi adevăratul Babilon cel de demult, care a avut scaunul în Egiptul haldeilor, ci zice despre Babilonul cel de taină şi închipuit, precum mărturiseşte titlul cel din fruntea femeii: “Taina Babilonului celui mare, mama desfrânatelor” (Apocalipsa 17, 5).
A patra pricină: că Roma şi împăraţii Romei, începând din vremile sfinţilor Apostoli, trei sute de ani, nu numai în Roma, ci în toată lumea au prigonit Biserica lui Dumnezeu. Pentru aceasta, nimănui altuia nu se cuvin cuvintele acestea, fără numai Romei: “ Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus” (Apocalipsa 17, 6). Şi iarăşi: “Şi s-a găsit în ea sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ” (Apocalipsa 18, 24)
A cincea pricină este că Sfântul Petru numeşte pe Roma Babilon, precum mai sus am zis.
Oarecare dascăli, în tâlcuirea Epistolei Sfântului Petru, zic: pe Roma o numeşte Petru Babilon pentru vărsarea şi amestecarea închinării idoleşti celei multe la număr, unde maica şi întâia biserică acolo a strălucit; precum în robie la râurile Babilonului plângea de lipsirea sa cea de Sfântul Sion, nevrând a cânta cântarea Domnului în pământ străin.
Din aceste cuvinte se poate cunoaşte luminat ce este căderea Babilonului, despre care zice îngerul cu glas mare: ”A căzut! A căzut Babilonul cel mare şi a ajuns locaş demonilor” (Apocalipsa 18, 2); că această cădere a Babilonului nu este alta fără decât stricarea Romei şi pierderea stăpânirii Romei la sfârşitul lumii, precum am mai zis.
Şi precum Babilonul cel de demult, mărirea haldeilor a căzut, stricându-l Cirus, aşa şi Babilonul cel de taină – Roma – se va strica. Iar când zice de două ori “a căzut”, este pentru îndoită cadere: cea dintâi este când a căzut vechea închinăciune de idoli a Romei, cu propovăduirea Evangheliei, iar cea de-a doua, când se va strica la sfârşitul lumii începătoria Romei. Sau îndoita cădere închipuie căderea după suflet şi trup, precum zic Sfinţii Ambrozie al Milanului şi Andrei al Cezareii.
NOTĂ vestitorul / Citind aceste tâlcuiri cu privire la Roma trebuie să avem în vedere înţelegerea timpului şi a spaţiului istoric, geografic şi politic; statul Vatican fiind creat abia în 1929 prin Acordul de la Lateran. Cu toate acestea el se află în inima Romei. Nu este de mirare că biserica romano-catolică este preferată de U.E. în detrimentul Bisericii Ortodoxe deoarece papalitatea joacă de mult timp un rol important în propagarea inovaţiilor fiind un instrument important al Uniunii Europene în materie de compromisuri, iar U.E. este în esenţă ateistă având ca scop slăbirea credinţei (în special creştin-ortodoxe) şi prin asta distrugerea identităţii naţionale. Biserica romano-catolică se vrea a fi o "biserică modernă" care ţine pasul cu ceea ce este nou în domeniul (pseudo) ştiinţei "fraternizând" cu aşa zisele civilizaţii extraterestre şi continuând cu darwinismul, papalitatea luptă din răsputeri să se încadreze în sintagma "politically correct" adăugând erezie peste erezie. (până aici nota)
Aceste tâlcuiri despre căderea Babilonului şi sfârşitul lumii şi pierderea lui Antihrist şi a oştirilor lui descrie Apocalipsa: “Şi s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită (adică Sfânta Biserică). Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit” (Apocalipsa 20, 9). Aceste cuvinte tâlcuind, Sfântul Andrei al Cezareii zice: “Foc din cer se va pogorî; s-a văzut precum era acela care pe vremea lui Ilie a ars de două ori câte cincizeci de oameni, cu căpeteniile lor. La slăvita Sa venire, Hristos va omorî pe Antihrist cu Duhul gurii Sale; încă şi pe neamurile despre care s-a zis mai sus, le va mânca focul, şi pe căpetenia lor,, diavolul, îl va arunca în iezerul cel de foc, unde este fiara şi proorocul cel mincinos şi unde se vor munci în veacul veacului”.
Despre acest sfârşit pierzător descris în descoperirea Sfântului Ioan menţionată mai sus, Sfântul Andrei a Cezareii sfârşeşte cuvântul său aşa: “Iar noi, de la Mântuitorul nostru Hristos învăţându-ne, să ne rugăm ca să nu intrăm în ispită; neîncetat şi cu dinadinsul să ne rugăm pentru aceasta, cunoscând neputinţa noastră, ca să ne izbăvim de ispita celor ce s-au proorocit şi să ne apere, ca nici venirea lui Antihrist să o vedem, nici năvălirea acelor limbi ce s-au zis mai sus, nici nevoia cea aducătoare de moarte, care vor sili pe mulţi să părăsească dreapta Ortodoxie mântuitoare; ci mărturisirea cunoştinţei după putinţă păzind, nevătămată şi neclintită, şi arzătoare dragoste să avem către Hristos, Cel ce ne-a răscumpărat pe noi cu scump Sângele Său.
Prin fapte bune arătându-ne credinţa că vom lua îndulcirea veşnicelor bunătăţi de aceasta nădăjduindu-ne întru îndurările Lui cele bogate, pe care să dea Dumnezeu să le dobândim, prin singur Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh, Îi este slava, puterea, cinstea şi închinăciunea, acum şi purerea şi în veci vecilor, amin”.
După stingerea blestematului Antihrist şi după risipa oştilor şi puterilor lui cele prigonitoare, care se cheamă Gog şi Magog unii prelungesc înfricoşata Judecată până în şapte ani, şi această părere a lor o întăresc cu proorocia ce zice că atât de mare va fi mulţimea oştii lui Gog, încât armele lor ce vor rămâne după moarte în şapte ani se vor arde şi aprinde de credincioşi. Vezi despre aceasta la sfârşitul capitolului al unsprezecelea.
Alţii zic că după moartea lui Antihrist, până la înfricoşata Judecată vor fi patruzeci de zile, şi această părere a lor o întăresc cu proorocia ce zice: De la vremea pomenirii neîncetării zilelor 1200. Fericit cel ce rabdă şi a ajuns la zilele acelea!
Numărul cel dintâi dat, 1245, se înţelege numărul zilelor lui Antihrist, iar după uciderea lui până la înfricoşata Judecată rămân 45; numără 1290 de zile, şi iarăşi 45 de zile de pedeapsă, şi vei afla numărul proorocesc cel de pe urmă, 1335 de zile, pentru care zice proorocul; ”Fericit cel ce va aştepta şi va ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” (Dan. 12, 12).
Alţii zic că după moartea lui Antihrist îndată va urma înfricoşata Judecată, şi aceasta o întăresc cu nemincionoase cuvintele lui Hristos, Dumnezeul nostru, care după prigoana lui Antihrist ce va să fie, nu mai pe urmă, ci îndată adică, va urma întunecarea luminătorilor cerului, după aceea înfricoşata Judecată; că aşa se zice: ”Îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei” (Matei 24, 29).
Şi mai jos: “Aici trebuie minte care are înţelepciune: “Cele şapte capete, şapte munţi sunt”, şi “zece coarne, zece împăraţi sunt” (Apocalipsa 17, 3-6; 9;12).NOTĂ vestitorul / De asemenea Biserica romano-catolică poate simboliza pe desfrânata care a curvit cu împăraţii pământului (vezi Apocalipsă 17, 2). Ştiut este faptul că papalitatea a făcut grave compromisuri cu U.E. (şi nu doar cu U.E. ci şi cu alte stăpâniri) în detrimentul creştinismului încercând să atragă în această capcană şi Biserica Ortodoxă. Tot la Apocalipsă se vorbeşte despre căderea desfrânatei numită Babilonul cel mare şi că această cădere va fi plină de urgie.(vezi Apocalipsa 18,8-10)
Fericitul Agatanghel tâlcuieşte despre Biserica romano-catolică următoarele:
“Am văzut o femeie, pe curva Servastopi, care zicea: Fost-am ţiitoarea unui împarat, dar mi-am pierdut fecioria”. Împăratul este Hristos, ţiitoarea este Biserica Italiei. În anul 1054 prin ruperea Bisericii catolice de cea ortodoxă şi-a pierdut fecioria dogmelor. A pierdut curăţia dogmelor originare ortodoxe. Mare păcat. Zice Agatanghel: că dacă se va face împărăţia creştineasca a răsăritului, va veni Papa de la apus şi se va uni cu Biserica Răsăritului şi se vor face una precum au fost şi mai înainte”.
Despre cele şapte capete sau şapte munţi pe care stă desfrânata Sf. Apostol şi Evenghelist Ioan spune că sunt şi şapte împăraţi (vezi Apocalipsă 17,9-10)
Cei şapte împăraţi pot fi cele 7 puteri/state cele mai dezvoltate economic din U.E. care practic conduc Uniunea Europeană.
Dintre toate bisericile numai biserica romano-catolică are caracter statal. Ea întreţine relaţii diplomatice cu statele lumii. Vaticanul este un stat independent în alt stat, de aceea aparţine de cele şapte, dar el este al optulea şi merge la pierzare (Apocalipsa 17, 11)
Sfântul Metodie, arhiepiscopul Patarelor spune în profeţia sa despre vremurile din urmă că se vor scula şapte lupi, la fel de sălbateci (care sunt cele şapte puteri). Şi vor bate pe ismaeliteni (turci) şi-i vor goni pâna la colonie, care se înţelege că este locul mutării. Vezi aici profeţia Sfântului Metodie. (până aici nota)
... în faţa Consiliului EuropeanŞi am văzut o femeie şezând pe o fiară...(Apocalipsa 17,3)
iar pe fruntea ei scria nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului.
Turnul din Babilon
Arhitectura Parlamentului European seamănă izbitor cu un turn. Se vrea o reconstituire a turnului din vechiul Babilon în care să existe doctrina celor de atunci, o doctrină ateistă.
Aici iarăşi sunt multe tâlcuiri pentru acest Babilon; unii zic a fi Babilonul adunarea tuturor necuraţilor sau lumea şi slava lumii, desfătarea şi dulceaţa patimii. Iar pe şapte munţi se zice că această cetate este întărită, adică pe şapte păcate de moarte, întru care împărăţeşte diavolul; cetăţenii acesteia sunt necuraţii cei ce locuiesc într-însa; precum dimpotrivă, cetăţenii lui Dumnezeu – ai Ierusalimului – sunt sfinţii cei aleşi.
Iar alţii înţeleg a fi Babilonul necurăţia şi spurcata grozăvie a turcilor şi a tătarilor, ca o femeie desfrânată cu adevărat, căci credinţa lor cea necurată învaţă toată urâciunea şi curvia şi sloboade pe fiecare să aibă atâtea femei pe câte le va putea hrăni. Alţii socotesc a fi Babilonul cetatea lui Constantin că aceasta este capitala turcilor gonitorilor lui Hristos şi ai Bisericii lui Hristos, şi şade lângă ape pe şapte munţi, care munţi în greceşte se numesc Eftalofos.
Ca şi cum ar fi zis îngerul pentru aceasta Sfântului Ioan: “Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei celei mari, ce şade pe ape multe”.
... pentru moneda de 2 euro a fost ales tot simbolul desfrânatei care şade pe o fiară!NOTĂ vestitorul / Prin expresia "ape multe" se înţelege popoare, state. Un astfel de exemplu este tâlcuirirea următorului verset din biblie:"Ridicat-ai la mare caii Tăi, tulburând ape multe". Sfinţii Părinţi spun că marea-i toata lumea, caii sunt apostolii, care au alergat să predice în toată lumea cuvântul lui Dumnezeu, apele multe sunt toate popoarele pagâne, care au fost tulburate de predicarea Evangheliei şi de dărâmarea capiştilor idoleşti. Vezi şi (Apocalipsa 17, 9) se dă aceeaşi explicaţie. (până aici nota)
... în faţa Parlamentului European Alţii socotesc a fi Babilonul cel de demult, care a fost mitropolia haldeilor, că de acolo va ieşi Antihrist, precum s-a zis mai sus. Acolo au fost Nimrod, întâiul viteaz în lume, şi după dânsul Nabucodonosor, după aceea Antioh, înainte-mergătorii şi chipurile lui Antihrist.
Acestea sunt tâlcuirile pentru Babilon.
Ci toate acestea lepădându-le, socotesc acea tâlcuire a fi adevărată, care zice că Roma veche a apusului este Babilon; şi căderea Babilonului este căderea Romei de la apus, care se va strica la sfârşitul lumii. Acestă tâlcuire este a multor dascăli, şi dintre aceştia cel mai limpede grăieşte Sfântul Apostol Petru, la care Roma este numită Babilon, zicând:
“Biserica cea aleasă din Babilon şi Marcu, fiul meu, vă îmbrăţişează” (I Petr. 5, 13).
Din aceste cuvinte ale lui Petru, dascălii cu un glas tâlcuiesc că ar fi Roma.
Sfântul Andrei de la Cezareea în tâlcuirea sa, zice aşa: Din multe locuri din Scriptură poate să se ştie că, din fapte şi din plinirea lor, se pun numele cetăţilor, de unde şi Babilonul cel vechi aşa a fost numit.
Şi i s-a zis curva cea veselă, adică cetatea desfrânaţilor, că-i pare bine de desfrânare; Doamna fermecătorilor şi Ierusalimul cel vechi; faţa ta a fost de desfrânat; şi Roma cea veche se numeşte Babilonul în cartea lui Petru. Puţin mai sus, în capitolul 53, acelaşi zice de Babilon, asemănându-l cu desfrânata: Această desfrânată unii au înţeles că este Roma cea veche care este zidită pe şapte munţi; iar şapte capete ale fiarei ce ţin pe aceia şapte împăraţi mai fără de lege decât toţi sunt, care de la Domiţian până la Diocleţian au progonit Biserica. Şi iarăşi zic Sfântul Andrei şi dascălii Bisericii celei de demult: S-a zis cum să fie aceste proorocii asupra Babilonului din Roma, socotind că acele 10 coarne ce au căzut peste fiara a patra să fie peste împărăţia Romei. Aceeia înţelege Ieronim tâlcuind al paisprezecelea capitol al Cărţii lui Isaia proorocul, zicând: “Cade şi se strică Babilonul cel ce şade pe şapte munţi, desfrânata cea mohorâtă a cărei cădere şi muncă le arată Apocalipsa”.
Iar pricinile acestei tâlcuiri pentru Roma cea veche acestea sunt:
Întâi: cuvintele cele din urmă, în capitolul al şaptesprezecelea la Apocalipsă, învederat vestesc Roma cea veche a fi Babilonul.
Femeia pe care ai văzut-o cetatea cea mare este, care are împărăţie peste împăraţii pământeşti. Căci care cetate are împărăţie peste împăraţii pământeşti decât numai Roma cea veche, care s-a numit stăpână a toată lumea, după cuvântul Sfântului Evanghelist Luca: “Ieşit-a poruncă de la Cezar August (al Romei) să se scrie roată lumea” (Luca 2-1)?
A doua: Roma este aşezată pe şapte munţi, care o aseamănă cu Babilonul, cu desfrânata despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Ioan atunci când spune, în capitolul 17 de la Apocalipsă: “Aici este minte care are înţelepciune: şapte capete sunt şapte munţi deasupra cărora şade femeia” (Apocalipsa 17, 9).
A treia pricină: că Sfântul Ioan cu descoperirea sa nu zice despre firescul şi adevăratul Babilon cel de demult, care a avut scaunul în Egiptul haldeilor, ci zice despre Babilonul cel de taină şi închipuit, precum mărturiseşte titlul cel din fruntea femeii: “Taina Babilonului celui mare, mama desfrânatelor” (Apocalipsa 17, 5).
A patra pricină: că Roma şi împăraţii Romei, începând din vremile sfinţilor Apostoli, trei sute de ani, nu numai în Roma, ci în toată lumea au prigonit Biserica lui Dumnezeu. Pentru aceasta, nimănui altuia nu se cuvin cuvintele acestea, fără numai Romei: “ Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus” (Apocalipsa 17, 6). Şi iarăşi: “Şi s-a găsit în ea sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ” (Apocalipsa 18, 24)
A cincea pricină este că Sfântul Petru numeşte pe Roma Babilon, precum mai sus am zis.
Oarecare dascăli, în tâlcuirea Epistolei Sfântului Petru, zic: pe Roma o numeşte Petru Babilon pentru vărsarea şi amestecarea închinării idoleşti celei multe la număr, unde maica şi întâia biserică acolo a strălucit; precum în robie la râurile Babilonului plângea de lipsirea sa cea de Sfântul Sion, nevrând a cânta cântarea Domnului în pământ străin.
Din aceste cuvinte se poate cunoaşte luminat ce este căderea Babilonului, despre care zice îngerul cu glas mare: ”A căzut! A căzut Babilonul cel mare şi a ajuns locaş demonilor” (Apocalipsa 18, 2); că această cădere a Babilonului nu este alta fără decât stricarea Romei şi pierderea stăpânirii Romei la sfârşitul lumii, precum am mai zis.
Şi precum Babilonul cel de demult, mărirea haldeilor a căzut, stricându-l Cirus, aşa şi Babilonul cel de taină – Roma – se va strica. Iar când zice de două ori “a căzut”, este pentru îndoită cadere: cea dintâi este când a căzut vechea închinăciune de idoli a Romei, cu propovăduirea Evangheliei, iar cea de-a doua, când se va strica la sfârşitul lumii începătoria Romei. Sau îndoita cădere închipuie căderea după suflet şi trup, precum zic Sfinţii Ambrozie al Milanului şi Andrei al Cezareii.
NOTĂ vestitorul / Citind aceste tâlcuiri cu privire la Roma trebuie să avem în vedere înţelegerea timpului şi a spaţiului istoric, geografic şi politic; statul Vatican fiind creat abia în 1929 prin Acordul de la Lateran. Cu toate acestea el se află în inima Romei. Nu este de mirare că biserica romano-catolică este preferată de U.E. în detrimentul Bisericii Ortodoxe deoarece papalitatea joacă de mult timp un rol important în propagarea inovaţiilor fiind un instrument important al Uniunii Europene în materie de compromisuri, iar U.E. este în esenţă ateistă având ca scop slăbirea credinţei (în special creştin-ortodoxe) şi prin asta distrugerea identităţii naţionale. Biserica romano-catolică se vrea a fi o "biserică modernă" care ţine pasul cu ceea ce este nou în domeniul (pseudo) ştiinţei "fraternizând" cu aşa zisele civilizaţii extraterestre şi continuând cu darwinismul, papalitatea luptă din răsputeri să se încadreze în sintagma "politically correct" adăugând erezie peste erezie. (până aici nota)
Aceste tâlcuiri despre căderea Babilonului şi sfârşitul lumii şi pierderea lui Antihrist şi a oştirilor lui descrie Apocalipsa: “Şi s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită (adică Sfânta Biserică). Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit” (Apocalipsa 20, 9). Aceste cuvinte tâlcuind, Sfântul Andrei al Cezareii zice: “Foc din cer se va pogorî; s-a văzut precum era acela care pe vremea lui Ilie a ars de două ori câte cincizeci de oameni, cu căpeteniile lor. La slăvita Sa venire, Hristos va omorî pe Antihrist cu Duhul gurii Sale; încă şi pe neamurile despre care s-a zis mai sus, le va mânca focul, şi pe căpetenia lor,, diavolul, îl va arunca în iezerul cel de foc, unde este fiara şi proorocul cel mincinos şi unde se vor munci în veacul veacului”.
Despre acest sfârşit pierzător descris în descoperirea Sfântului Ioan menţionată mai sus, Sfântul Andrei a Cezareii sfârşeşte cuvântul său aşa: “Iar noi, de la Mântuitorul nostru Hristos învăţându-ne, să ne rugăm ca să nu intrăm în ispită; neîncetat şi cu dinadinsul să ne rugăm pentru aceasta, cunoscând neputinţa noastră, ca să ne izbăvim de ispita celor ce s-au proorocit şi să ne apere, ca nici venirea lui Antihrist să o vedem, nici năvălirea acelor limbi ce s-au zis mai sus, nici nevoia cea aducătoare de moarte, care vor sili pe mulţi să părăsească dreapta Ortodoxie mântuitoare; ci mărturisirea cunoştinţei după putinţă păzind, nevătămată şi neclintită, şi arzătoare dragoste să avem către Hristos, Cel ce ne-a răscumpărat pe noi cu scump Sângele Său.
Prin fapte bune arătându-ne credinţa că vom lua îndulcirea veşnicelor bunătăţi de aceasta nădăjduindu-ne întru îndurările Lui cele bogate, pe care să dea Dumnezeu să le dobândim, prin singur Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh, Îi este slava, puterea, cinstea şi închinăciunea, acum şi purerea şi în veci vecilor, amin”.
După stingerea blestematului Antihrist şi după risipa oştilor şi puterilor lui cele prigonitoare, care se cheamă Gog şi Magog unii prelungesc înfricoşata Judecată până în şapte ani, şi această părere a lor o întăresc cu proorocia ce zice că atât de mare va fi mulţimea oştii lui Gog, încât armele lor ce vor rămâne după moarte în şapte ani se vor arde şi aprinde de credincioşi. Vezi despre aceasta la sfârşitul capitolului al unsprezecelea.
Alţii zic că după moartea lui Antihrist, până la înfricoşata Judecată vor fi patruzeci de zile, şi această părere a lor o întăresc cu proorocia ce zice: De la vremea pomenirii neîncetării zilelor 1200. Fericit cel ce rabdă şi a ajuns la zilele acelea!
Numărul cel dintâi dat, 1245, se înţelege numărul zilelor lui Antihrist, iar după uciderea lui până la înfricoşata Judecată rămân 45; numără 1290 de zile, şi iarăşi 45 de zile de pedeapsă, şi vei afla numărul proorocesc cel de pe urmă, 1335 de zile, pentru care zice proorocul; ”Fericit cel ce va aştepta şi va ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” (Dan. 12, 12).
Alţii zic că după moartea lui Antihrist îndată va urma înfricoşata Judecată, şi aceasta o întăresc cu nemincionoase cuvintele lui Hristos, Dumnezeul nostru, care după prigoana lui Antihrist ce va să fie, nu mai pe urmă, ci îndată adică, va urma întunecarea luminătorilor cerului, după aceea înfricoşata Judecată; că aşa se zice: ”Îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei” (Matei 24, 29).
parte text extras din: "ANTIHRISTICA Semnul venirii lui Antihrist şi sfârşitul lumii din Dumnezeieştile Scripturi şi din scrierile Sfinţilor Părinţi"
Editura: Cartea Ortodoxă
Editura: Cartea Ortodoxă
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Sf. Justin Popovici
Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.
.png)
Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.
Articole recomandate
-
The Holy Spirit is not visible.Acum 9 ore
-
-
-
-
Miros de primăvară la Mănăstirea PutnaAcum 4 luni
-
-
Proloagele din 23 octombrieAcum un an
-
The Rise of Eros Game ReviewAcum 2 ani
-
-
-
-
-
-
-
Demonstrație a credințeiAcum 9 ani
-
RaiulAcum 10 ani
-
Participant à l’Esprit saintAcum 10 ani
-
-
ORBULAcum 10 ani
-
-
-
-
-
PocăințaAcum 11 ani
-
CARTEA MĂRTURISITORILORAcum 11 ani
-
Vérité et unité de l’EgliseAcum 11 ani
-
-
Preotul ca păstor şi terapeutAcum 13 ani
-
-
-
-
-
Revelatia divinaAcum 14 ani
-
-
-
-
-
O povestioară simbolicăAcum 15 ani
-
-
Sfintei Mănăstiri TurnuAcum 15 ani
-
Ne-am mutat!Acum 15 ani
-
Schema monkAcum 16 ani
-
Avem nevoie de catehism ortodoxAcum 16 ani
-
-
-
-
-
-
-
DeciziiAcum 9 ani
-
-
-
-
-
-
Directoare WebAcum 16 ani
-
-
-
-
Parintele Ilie Cleopa:
Profeţia Sf. Nil Athonitul-
