Articole
___
-
Jurnal saptamanal - 31/52Acum o zi
-
-
-
Cum se tratează dușmaniiAcum 3 ani
-
Linkuri
- Sfinţi Români
- Sfânta Scriptura
- Sfaturi Ortodoxe
- Resurse Ortodoxe
- Razboiul nevazut
- Prietenii Sfântului Munte Athos
- Pr. Iulian Nistea
- Poezii Ortodoxe
- PetruVodă.ro
- Pelerinaje - Patriarhia Româna
- Pelerinaje - Mitropolia Olteniei
- OrtodoxMedia
- Ortodoxism
- Ortodoxie si Ecumenism
- Ortodoxie si Catolicism
- OrthPhoto
- Orthotox Photos
- Orthologia
- OrthodoxWiki
- Odaia de sus
- NU VACCINURILOR ! ! !
- Noutati Ortodoxe
- Misiune ortodoxa
- Mărturisire a Ortodoxiei
- Maica Ecaterina Fermo
- Laurentiu Dumitru - website
- Filocalia
- eucred.ro
- Editura Christiana
- E-mistic
- Crez
- Crestinism-ortodox.ro
- Crestin Ortodox
- Craiova Ortodoxa
- Blog Chrisalida
- Biserica.org
- Biblioteca Teologica
Mânăstiri şi schituri
- Hartă cu mânăstiri din ţară
- Mânăstirea Afteia
- Mânăstirea Agapia
- Mânăstirea Almas
- Mânăstirea Bârnova
- Mânăstirea Bârsana
- Mânăstirea Bistrita
- Mânăstirea Bogdana, Radauti
- Mânăstirea Brâncoveanu -Sâmbata de Sus
- Mânăstirea Brâncoveni -Jud. Olt
- Mânăstirea Cernica
- Mânăstirea Clocociov
- Mânăstirea Cozia
- Mânăstirea Crasna
- Mânăstirea Dervent
- Mânăstirea Dimitrie Cantemir
- Mânăstirea Dragomina
- Mânăstirea Frăsinei
- Mânăstirea Gai
- Mânăstirea Golia
- Mânăstirea Hodos-Bodrog
- Mânăstirea Horaita
- Mânăstirea Hurez
- Mânăstirea Jercalai
- Mânăstirea Lainici
- Mânăstirea Moreni, Vaslui
- Mânăstirea Neamt
- Mânăstirea Pasarea
- Mânăstirea Petru Voda
- Mânăstirea Plăviceni
- Mânăstirea Putna
- Mânăstirea Radu Voda
- Mânăstirea Rohia
- Mânăstirea Saraca
- Mânăstirea Secu
- Mânăstirea Sf. Ioan Botezatorul
- Mânăstirea Sf. Ioan Casian
- Mânăstirea Sfânta Maria, Techirghiol
- Mânăstirea Sfintei Cruci
- Mânăstirea Sihastria
- Mânăstirea Stavropoleos
- Mânăstirea Stelea
- Mânăstirea Sucevita
- Mânăstirea Tismana
- Mânăstirea Turnu
- Mânăstirea Varatec
- Mânăstirea Visina, Gorj
- Mânăstirea Vladimiresti
- Mânăstiri
- Mânăstiri din Bucovina
- Mânăstiri din Episcopia Râmnicului
- Mânăstirile Athosului si Meteorele
- Romanian Monasteries
- Schitul Darvari
- Schitul Iezer, Vâlcea
- Schitul Sfântul Mina
- Schitul Sfântul Mina
- Sfântul Munte Athos
- Provita Sf. Brâncoveanu - Filiala Piteşti
- Fundaţia Ortodoxă Ieromonah Arsenie Boca
- Asociaţia Provita - Sibiu
- Asociaţia Provita - Iaşi
- Asociaţia Provita - Craiova
- Asociaţia Provita - Bucuresti
- Asociatia Vasiliada
- Asociatia Medicilor si Farmacistilor Ortodocsi Români
- Asociatia "Cuvântul care zideste"
- A.S.C.O.R. Sibiu
- A.S.C.O.R. Oradea
- A.S.C.O.R. Iasi
- A.S.C.O.R. Craiova
- A.S.C.O.R. Constanţa
- A.S.C.O.R. Cluj-Napoca
- A.S.C.O.R. Bucureşti
- A.S.C.O.R. Braşov
- A.S.C.O.R. Baia Mare
.
Părintele Arsenie Boca - Cugetări la Naşterea Domnului
Nici frică nimicitoare, nici răzvrătire; nici prăvălire apocaliptică, nici explozie necumpănită, ci mirare plină de sfială, înfiorare plină de smerenie, bucurie senină, a unei intimităţi negrăite.
Iată îngerii cerului vestesc făpturii minunea: astăzi Dumnezeu S-a pogorât pe pământ.
Nu în vijelie distrugătoare, nici în tunetul nimicitor al mâniei Sale. Nu în prezenţa atotputerniciei, nici în focul mistuitor care topeşte zidirea. Astăzi cerul se uneşte cu pământul, nemărginirea se toarnă în mărginire, veşnicia se îmbracă cu vremelnicia, atotputernicia se îmbracă cu neputinţa, Cel nevăzut e purtat în braţe de o fecioară.
Astăzi, Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, se învăluie întru smerenie, Cel ce cuprinde cu palma marginile lumii, se face prunc; Cel ce împodobeşte cerul cu stele, se culcă într-o iesle de dobitoace.
- Locul cel mai curat pe care L-a găsit pe pământ.
Din Betleem, spunea profetul, trebuia “să vină Acela a cărui obârşie se suie până la vremuri străvechi, până în zilele veşniciei, e dintru început, din zielele veşniciei” (Miheia 5,1).
A lăsat tronul cerului pentru un staul şi vecinătatea îngerilor luminii, pentru vitele din grajd.
- Cea mai aspră mustrare a trufiei omeneşti.
Astăzi s-a despicat istoria omenirii în două şi se începe cu numărătoare timpului, în amândouă sensurile lui: spre începutul timpului şi spre sfârşitul lui.
Încă de la Naştere Iisus e începutul şi sfărşitul istoriei.
Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte timpul între început şi sfărşit.
Naşterea lui Iisus a produs în Ierusalim tulburarea lui Irod şi a tot Ierusalimul. Deci cei ce erau datori să-L primească s-au arătat ostili chiar şi numai naşterii Sale. Drept aceea Irod pune gând să-l omoare.
Aceştia erau ai Săi, între care a venit.
Păgânii se poartă cu totul altfel. Cei trei înţelepţi magi ai răsăritului, vin ca la un împărat şi-şi aduc darurile, dar la Betleem găsesc că Pruncul e mai mult decât un împărat, e şi Dumnezeu totodată.
De aceea îşi schimbă planul darurilor.
Principii răsăritului Îi depun aur la picioare, în semn de dajdie, ca unui împărat peste ei. În calitate de preoţi îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu. Dacă pe jidovi i-a cutremurat şi înspăimântat Naşterea Mântuitorului şi I s-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului, nu numai că se bucură de Naşterea Lui, dar i se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu.
Principii aceia au călătorit depărtări mari şi cu primejdii ca să-L vadă pe Iisus: astăzi creştinii nu mai ostenesc nici până la Biserică.
Alte recomandări:
- Părintele Arsenie Boca - GÂNDURI CĂLUGĂREŞTI DE CRĂCIUN
- Sfântul Grigorie de Nazianz - Cuvântare la arătarea lui Dumnezeu, sau la Naşterea Mântuitorului
Argumentele lui Dumnezeu
În cele mai sărăcăcioase condiţii S-a născut Împăratul păcii, Iisus Hristos. De 20 de secole se prăznuieşte această naştere. Nici unui alt împărat nu i se preznuieşte data naşterii, mai mult decât în decursul vieţii sale. Simplă cumpăna acestui fapt dovedeşte că, Cel ce S-a născut acum 2000 de ani, e mai mult decât un împărat şi om.
În vremea vieţii Sale pământeşti nu I S-a prăznuit naşterea decât o singură dată: la naştere. Iarăşi ceva deosebit decât în viaţa mai-marilor pământului Au venit: păstorii – oameni simpli – vestiţi de îngeri, şi o delegaţie simbolică, din stăpânitorii, înţelepţii şi astronomii răsăritului. Aceştia Îi trec lui Iisus – prin darurile lor, prin semnificaţia darurilor lor, aceştia Îi trec Noului Născut, atribuţiile lor de regi, înţelepţi şi preoţi.
Deci, de la această semnificativă delegaţie începând, Noul Născut a şi fost luat la ochi.
- Mai întâi de Irod, apoi de preoţii lui Israel şi pe urmă de “înţelepţii” veacului acestuia.
Omul cel mai puternic de pe lume, pacea întruchipată, Omul care a refuzat să fie Împărat (Ioan 6, 15). Şi-a stârnit împotrivă aproape pe toţi împăraţii pământului. Iisus, iubirea întrupată, Şi-a stârnit împotrivă vulcani de ură. Iisus, înţelepciunea neajunsă, a ajuns mutilat la nesfârşit de prostia omenească.
Toţi s-au izbit de Iisus.
Toţi şi-au adus comorile structurii lor şi I le-au adus, sau I le-au zvârlit în faţă: coroane de spini, cuptoare aprinse, grătare înroşite, suliţele răutăţii, piroanele şi unghiile de fier înfipte cu ură epileptică în trupul sfinţilor de-a lungul istoriei, sunt tot atâtea mărturii ulterioare, mărturii istorice, că Iisus e o permanenţă istorică, un contemporan al tuturor oamenilor.
Iisus e Cineva de care nu poţi să nu te izbeşti. El e argumentul suprem al existenţei lui Dumnezeu. În El evidenţa divină e fapt de simplitate absolută.
Câteva cunoştinţe pe scurt cu privire la convieţuirea în căsătorie

Cunoştinţele acestea urmăresc ideea de responsabilitate a căsătoriţilor faţă de Legea divină, înscrisă în fire, sub formă de instinct. Şi mai urmăresc urmărirea ideii de păcat, idee care a început să fie neclară în mintea multora.
Începem cu aceasta: păcatul este o conspiraţie a minţii omului cu diavolul, împotriva Legii lui Dumnezeu.
Cu această definire, de lucru, înţelegem dintr-o dată cum că numai Iisus a fost fără de păcat. Adică singur El a refuzat orice idee diabolică din mintea şi viaţa şi faptele Sale.
Voi, ca tineri începători ai vieţii, sunteţi poate, ispitiţi de ideea că: tinerii fiind, de ce să începeţi cu copiii din primul an; să ne mai distrăm puţin şi avem vreme şi de copii.
Cu acest gând, dacă-l luaţi de bun, vă deschideţi calea către păcat şi către tot felul de necazuri, care vin matematic. Ca să n-o luaţi rău de la început – că n-aveţi cum sfârşi bine – e recomandabil s-o luaţi bine de la început şi să vă precizaţi poziţia sufletească faţă de roadele binecuvântate de Biserică ale Cununiei, copiii. Ei sunt şi roadele dragostei.
Evitarea roadelor nu e dragoste ci crimă. Căutarea plăcerii numai, cu evitarea rostului firesc al instinctului, e viciu şi păcat. Şi se pedepseşte de Legea care vede toate ale omului.
Deci dacă nu sunteţi bine lămuriţi de la început către bine, foarte uşor vă treziţi în greşeli de convieţuire, de unde vin apoi un cârd întreg de necazuri şi nenorociri de care nu vă poate scăpa nimeni.
Cu divorţ nu scapi de greşelile făcute. Acestea te urmăresc în alte căsătorii sau în orice altă direcţie ai lua-o.
Nu te scapă nici rugăciunile.
Spovedania doar te pune în temă cu vinovăţiile tale faţă de “hotarele Legii” de la Cununie pe care le-ai călcat şi-ţi dă iertarea lui Dumnezeu pentru neştiinţă, dacă aceasta a fost, sau pentru neputinţă dacă aceasta este, şi-ţi dă puterea şi răbdarea ispăşirii, dacă te îndrepţi ca şi convieţuire.
Dumnezeu iartă (dacă Îi ceri aceasta prin spovedanie), dar nepedepsit, neispăşit nimic nu lasă. Aşa scrie în Carte (Naum 1,3)
Iată acum o descriere sumară a greşelilor de convieţuire, şi, legat de ele, urmările lor inevitabile care te aşteaptă în faţă şi ţi se aşează în braţe. Iar dacă aşa stau lucrurile, şi practica pe teren aşa confirmă, atunci măsura preventivă e cea mai bună. E singura minune posibilă, şi, la îndemâna tuturor.
În convieţuirea căsătorească nu-i bun nici abuzul, nici refuzul.
Abuzul atinge pe soţ, refuzul atinge pe soaţă şi pe soţ. Cum aceasta ? Aşa-i făcut omul de (către) Dumnezeu: bărbat şi femeie: un singur trup. Cu cunoştinţele contemporane de biologie, de endocrinologie şi neurologie putem înţelege clar acest lucru.
Sistemul nostru nervos, ca să servească solicitările vieţii în bune condiţiuni, are nevoie de o bună şi corectă funcţionare a glandelor noastre endocrine. Glandele acestea sunt înşirate în număr de 7-8 (depinde cum sunt numărate) pe toată verticala staturii noastre. Două sunt în cap – responsabile cu comenzile şi cu modul de funcţionare al tuturor celorlalte. Acestea din cap sunt sensibile, adică lucrează în consonanţă cu concepţia ta de viaţă, în care te integrezi trup şi suflet.
Pentru o clarificare pe scurt a rosturilor acestor două glande din cap, ca să funcţioneze într-un mod sau să funcţioneze într-un alt mod, e destul să dau de exemplificare două concepţii de viaţă diametral opuse: într-un fel vor lucra aceste glande de comandă asupra tuturor celorlalte glande din subordine când te integrezi în turma lui Epicur şi altfel vor conduce iconomia ta endocrină, când te integrezi în turma lui Hristos.
Sărim peste celelalte glande de pe verticala omenească şi ne oprim puţin la cele sexuale. Aci-i aci. Aci au fost lăsaţi oamenii fără nici o cunoştinţă exactă. Ba li s-au spus multe minciuni şi fiecare a fost lăsat în banii lui, cu greşelile şi ereziile sale.
S-o luăm, fugitiv, cu puţină biochimie endocrină. Sexele - bărbat şi femeie – se caută la maturizare unul pe altul, trecând peste orice bariere ale oricui. Totuşi e bună, şi foarte bună chiar, şi puţină minte şi cât de cât cunoştinţă pozitivă a faptului acestuia, a continuităţii vieţii. Constituţional, natura bărbătească are o glandă în plus faţă de femeie: prostata. Aceasta spune foarte importannte lucruri în economia vieţii şi în interpretarea corectă a foarte multor necazuri ivite în familie.
Tot pentru clarificare trebuie spus şi numele produselor de biosinteză ale glandelor: hormonii. Aceştia sunt substanţe de biosinteză, produse de glande, şi vărsate în circuitul mediului intern al sângelui, cu ajutorul căruia circulă prin tot organismul, cu activitatea şi activarea sistemului nervos, deci a tuturor organelor, în scopul de a menţine organismul întreg în bune condiţii de viaţă, internă si externă.
Iată din tainele prostatei:
Aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic. Acestea sunt substanţe absolut necesare sistemului nervos atât al bărbatului, cât şi sistemului nervos al femeii. Dar nu le prepară decât bărbatul.
Aici e explicaţia fundamental-biologică în temeiul căreia femeia e atânătoare de bărbat. Fără substanţele lui endocrine ea regresează nervos, mintal etc. Aci începe să se înţeleagă de ce au urmări nefaste şi abuzul şi refuzul.
Dacă aceste substanţe, extrem de valoroase pentru iconomia vieţii în bune condiţii ale sistemului nervos, sunt risipite pe plăcere – de care nu te mai saturi – atunci încep să apară urmările. Abuzul păgubeşte pe bărbat de necesarul de substanţe glutamice sistemului său nervos (15 miliarde de neuroni) şi încep fenomene de carenţă nervoasă, care pot ajunge până la slăbirea totală a funcţiilor mintale. S-au văzut atare cazuri de tâmpire a minţii şi a pierderii totale a memoriei fără să fie şi alte boli în organism. Respectivul era suprasolicitat, iar el s-a predat. Urmările sociale se înţeleg.
Refuzul păgubeşte pe femeie. Unul din refuzurile obişnuite este acela “întemeiat” pe stăvilirea numărului de copii. Modalitatea aceasta e viciul “onaniei cu femeie”. Păgubesc amândoi – pagubă biologică care se resimte în sănătatea amândorura.
Minţirea, trişarea, ferirea, unul şi acelaşi viciu, duce în mod normal la o nervozitate şi la o nemulţumire unul de altul, pe care natura, în nevinovăţia ei caută să o remedieze. – Şi cum o remediază ? – căutând fiecare din părţi alt partener, care să nu falsifice convieţuirea. În fond e o rezolvare greşiţă, vinovată faţă de unitatea de dragoste a Tainei Căsătoriei.
Deci, dacă o femeie greşeşte cu altcineva, de vină e trişarea lor, “ferirea” soţului care o impinge la gestul căutării pe altcineva, care să fie corect cu natura. În majoritatea cazurilor de “necredinţă” a femeii e de vină soţul, că nu şi-a umplut casa de copii.
Deci, cine fuge de copii, fuge de răspundere. Şi unde fuge ? – În iresponsabilitate ! Când însă îţi iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieţii îţi va ajuta să ai şi ce le da de mâncare şi-ţi va asigura şi cinstea căsniciei.
Deci nici abuzul, nici refuzul, ci o dreaptă socoteală şi o convieţuire corectă.
Mai mult chiar. O altă constrângere de care trebuie ţinut seama e foliculina. Hormon feminin toxic şi cancerigen. Toxic la nivelul creierului, dând continui dureri de cap şi foarte intense. Cancerigen la nivelul sânului sau uterului (fibroane uterine). De creşterea acestui hormon nu este scăpare decât de la 3-4 sarcini în sus. Iar sarcinile (să fie) în mod normal, cum apar ele în mod natural.
Această ordine normală şi naturală a sarcinilor e singura cale care asigură sănătatea copiilor. Salturile peste sarcini, lepădările de copii, indiferent cu ce metode şi motive, ating sănătatea copiilor următori – dacă mai vin. Dar chiar dacă nu mai vin alţii , Legea divină pedepseşte şi retroactiv pe cei făcuţi cronologic.
Aşadar în înseşi constituţia endocrină a femeii e pusă obligativitatea naşterii de mai mulţi copii. E chiar condiţia de mântuire a femeii, după cum i-a descoperit Dumnezeu Sfântului Pavel aceasta (I Timotei 2,15).
În cazul viciului, sau al greşelilor de convieţuire, apariţia cancerului care ucide soţia se răstoarnă iarăşi în răspunderea soţului. Soţul care nu vrea copii nu trebuie luat: e un criminal camuflat al soţiei sale. Nu e din turma lui Hristos.
Abia de la 3-4 copii în sus, făcuţi în ordinea normală în care apar, se neutralizează acţiunea toxică şi cancerigenă a foliculinei.
Terenul confirmă aceasta. Sunt mame cu 10-12 copii făcuţi, care trăiesc şi ajung la vârsta de 80 de ani sănătoase, în destulă putere, fără să le doară capul sau să fi fost bolnave. Femeile mai pătimesc şi de crizele climacterium-ului (menopauza) de pe la 50-52 de ani. Când viaţa lor de până aci a fost corectă şi conformă cu natura, tulburările acestea trec aproape neobservate. Echilibrul endocrin e asigurat de normalitatea convieţuirii şi a roadelor făcute până aici.
În cazul viciilor de convieţuire, perioada aceasta e adevărata criză de nebunie. Nu mai pomenesc de reflexul normalităţii sau anormalităţii de convieţuire în sfera psihicului, care formează capitol aparte, cu o matematică mult mai complicată şi cu pedepse mult mai greu de evitat.
De asmenea nu pomenesc aci, decât în treacăt, reflexul purtării în genere, în codul genetic – deci în fondul ereditar al urmaşilor.
Totuşi nu mă pot abţine de a pomeni unul, care produce extrem de multe şi grele dificultăţi. Când soţul nu dă pace sarcinii (zice el că nu poate, sau nu vrea sau se declară stăpân autonom pe legile naturii), atunci copiii vin pe lume cu predispoziţii precoce de sexualitate. Aceasta îi face îndărătnici şi foarte greu educabili. Cu disciplina sunt certaţi (unii, genetic prezintă cromozomul criminalităţii, şi, chipurile, circumstanţă atenuantă în justiţie). Fug de la şcoală şi încep aventurile.
Deci tot în răspunderea soţului se soldează şi aceste necazuri.
Explicaţia biologică: au crescut în mediul uterin, hrăniţi de un sânge prea îmbibat cu testosteron, hormon sexual masculin.
Tot în treacăt pomenesc de acţiunea toxică a alcoolului. Dacă 6 gr. de alcool la litrul de sânge e capabil să sudeze o mulţime de spermatozoizi, câte doi, cap la cap, fără să le tulbure viaţa, atunci ce vom zice de beţivii notorii ?
Iată ce se întâmplă: aceşti monştri minusculi au două cozi, deci o capacitate dublă de mişcare. Ajunşi ca atare în organismul femeii, caută febril ovulul, până şi în trompe şi acolo o fecundează . Oul format, dar ne-la-locul lui, creşte altfel normal, dar trebuie extirpat cu trompă cu tot. Aşa se instalează sterilitatea, condiţia suficientă de dezechilibru, până la faze clinice. Iată ce pustiu de bine poate face băutura. Femeia, în cazul acesta, să prefere orice agresiune, numai sterilizarea şi dezechilibrul Nu!
Toxicitatea tutunului duce la cazuri de exces, sigur, (dar nimeni nu ştie gradul de vitalitate şi carenţă organică pe care o are sau ba) la atrofierea funcţională a gonadelor, prin monoxidul de carbon foarte toxic din sânge.
Alcoolismul, beţivitatea bunicilor, apare în nepoţi cu tulburări şi insuficienţe nervoase până la nivel de epilepsie.
Beţia e mare pacoste care se înscrie genetic în patrimoniul ereditar şi duce treptat, dar sigur, la degenerarea omului din neam în neam, duce la degenerarea neamului.
Răspunderile cresc considerabil.
Ceva despre vise
Sunt câteva vise pomenite în Scriptură şi cu tâlcuirea lor.
Dintre visele noastre însă, nu luăm de bune decât pe acelea care duc la pocăinţă. Căci dacă am da importanţă viselor în general, ele s-ar înmulţi şi ne-ar trage spre a asculta mai mult de vise decât de mintea trează şi povăţuitorii rânduiţi. Preţuind în ascuns visele noastre, am apuca uşor pe calea amăgirilor şi a părerii ascunse că „am avea dar”.
Sunt însă de obicei visele supărătoare, amestecate cu patimi ale firii omeneşti, care numai atâta importanţă au, că ne arată gunoaiele, încă nemăturate din fire, care mai stau dosite prin ungherele subconştientului, unde mai găsesc şi alte imagini măturate de conştiinţă, şi, în timpul somnului se asociază în mod bizar şi alcătuiesc un film al visului, în care, tendinţele respinse de conştiinţă, iar acum conştiinţa fiind inactivă, se satisfac în fantezia visului.
Tendinţele respinse se satisfac în fantezie şi în timpul de veghe. (Aşa se întâmplă că unii iau „gândurile” – iluziile, jocul fanteziei – drept realitate şi se comportă faţă de ele ca faţă de o realitate „adevărată”: suferind, bucurându-se, deznădăjduind, după caz. Aşa fac copiii, dar şi cei rămaşi cu simţul critic la o mentalitate copilărească.
Visul rămâne întrucâtva şi în starea de veghe – după măsura memoriei sau după intensitatea cu care a avut loc.
Viclenia patimilor e aceea de-a te „învăţa la lucrul oprit”, ca să-ţi încovoaie mintea ca şi în starea de veghe să-ţi „împlineşti visurle”.
Visele, prin urmare, sunt viaţa noastră fără control – stadiul nostru fără logică.
Când însă nu avem altă dorinţă şi ideal mai mare decât cea după Dumnezeu se face o nouă ordine şi în împărăţia visului.
DESPRE VORBĂ ŞI TĂCERE
Cuvântul a ajuns vorbă: vorba, vorbe... vorbele, slăbiciune; slăbiciunea, patimă...
Cine vorbeşte mult ajunge de nu mai are nici o autoritate în cuvântul lui. Pe vorbele lui nu mai dă nimeni nimic.
Om de cuvânt e numai acela care vorbeşte puţin şi împlineşte cu fapta ceea ce zice. Un atare om are autoritate. Autoritatea vine de la cuvântul autor. Deci cum poate avea autoritate un om ale cărui fapte sunt în raport invers proporţional cu cuvântul său ?
Cuvintele noastre sunt foarte departe de această putere. Cuvintele noastre nu pot crea universul, ci doar mici cocioabe şi fapte neînsemnate. Sunt însă o mulţime de oameni care nu pot face niciodată nimic cu vorbele lor. Alţii fac numai lucruri negative cu vorbele lor, numai strică ce au făcut alţii.
Cuvântul are o taină:
Ia din energia sufletului şi se formulează, ia o direcţie, încotro e trimis şi caută să se realizeze în faptă. Cuvântul odată spus, pe baza acestei energii, împrumutate din sufletul celui ce l-a spus, nu se mărgineşte numai la fapta împlinită, ci trăieşte, în baza obârşiei sale spirituale, până la Judecata din urmă, când vine alături de omul care l-a spus şi i se face apărător sau acuzator. E uşor de înţeles că biblioteci întregi de cuvinte ale noastre au să aştepte la judecată.
– necesare pentru fapte mai alese decât bibliotecile de vorbe.
Aşadar nu-ţi risipi sufletul cu vorbele, chiar bune să fie. Aceasta e o constatare străveche; dovadă şcolile antice în care, pentru a intra, se cerea proba tăcerii 3 ani. Aşa cineva dovedeşte că are stăpânire de sine şi e om de nădejde în lupte sufleteşti mai grele. Tăcerea a ridicat sufletul la valori mai mari decât l-au putut ridica vorbele.
La un cuvânt „aruncat” de farisei lui Iisus, că „fericiţi cei ce vor cina în Împărăţia lui Dumnezeu” – Iisus le răspunde cu pilda celor chemaţi la cină şi din motive „diferite s-au scuzat că nu pot veni”. – De fapt toţi erau nesinceri – căci care om cumpără moşie fără s-o vadă, sau boi fără să-i încerce sau se însoară fără să vadă cu cine se însoară.
Iisus a venit să arate precis scopul vieţii acesteia. Toţi vor să fie fericiţi deţinând moşii, alţii trăind în plăceri.
- Plăcerea nu-i fericire.
Fericirea e de natură spirituală, de natura sfinţeniei - adică o vieţuire în armonie cu senenii şi cu Dumnezeu. Aceştia vin la chemarea Domnului, la Cină, - la Sfânta Împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului, se împărtăşesc cu toată învăţătura Sa, care aduce Duh Sfânt în suflet, luminează lumea noastră de la Botez şi trăim adevărata fericire.
Cei prinşi de plăceri nu-s capabili de fericire. Aceasta mereu fuge de ei, pentru că nu o caută unde este ci, unde nu este.
Când e o minte slabă sau tare ?
Despre minte spun Părinţii că se întăreşte când cugetă cele ale Duhului şi „scapără” de înţelesuri dumnezeieşti. Mintea, stăruind în cunoştinţă şi smerenie, se îmbracă în lumina dumnezeiască şi se face ca focul, arzând toate gândurile deşertăciunii. Iar slabă este mintea care umblă dezbrăcată de haina luminii, fără cunoştinţă, fără interes pentru izbăvirea din temniţă, fără ascultare de Dumnzeu.
- Să n-ai de-a face decât cu cei de la care poţi învăţa ceva.
A şti pe cine să asculţi e mai înaltă ştiinţă. Nu trebuie să crezi pe oricine, pentru că oricine îţi poate spune orice.
Cenzura fanteziei
Expresia: „Cel vechi de zile”(Daniel 7,9) pune un tipar pe minte, îţi prezintă un moş bătrân cu atribute divine. Antropomorfismele, analogiile cu omul, au fost întotdeauna îndreptăţite critical. O ironie antică spune că dacă boii ar şti sculptură zeii ar avea coarne :). Sfinţii Părinţii ai deşertului multe războaie au dus cu fantezia. Sfântul Maxim Mărturisitorul a găsit că definiţiile lui Dumnzeu, de la Iisus, nu angajează fantezia, nu pun un tipar pe minte.
„Duh este Dumnzeu, iubire şi Adevăr”, ca atare nu-L putem „vedea”, nu oferă imaginaţiei cinematografiei noastre nimic. De aceea avem impresia că credinţa noastră în Dumnzeu e un risc, sau, cum spune Pascal, un pariu al raţiunii.
De fapt credinţa e o asceză a raţiunii. Dar e şi o anulare a fanteziei. Fiindcă Dumnzeu e de altă natură decât existenţa creată şi cunoaşterea lui Dumnzeu ne cere şi pe noi în întregime, într-un alt mod de a fi. Pascal a avut o asemenea revelaţie. Biletul lui cusut în aripa paltonului era un strigăt în extaz: „Dumnzeul lui Avraam, Dumnzeul lui Isaac, Dumnzeul lui Iacov, nu Dumnzeul folozofilor”. Absolutul lui Hegel, Unicul lui Plotin, etc. Pascal a câştigat pariul existenţei lui Dumnzeu.
Cunoaşterea lui Dumnzeu - cine vrea să o aibă – şi nu poţi fi liniştit până nu o ai, antrenează în ea fiinţa noastră întreagă cu toate rădăcinile ei în existenţă. Suntem irezistibil mânaţi spre această cunoaştere meta-fizică a lui Dumnzeu. Suntem sortiţi de pintenii destinului spre această cunoaştere, dar suntem totodată şi frânaţi de neajunsurile noastre de oameni.
Iată tragicul şi smerenia cunoaşterii noastre.
Din cele de până aci, rămâne de reţinut că, întreaga noastră fiinţă trebuie sfinţită pentru a ne putea apropia de Dumnzeu. O cunoaştere numai teoretică a lui Dumnezeu, care nu angajează într-însa toată fiinţa şi viaţa noastră, o atare cunoaştere, şi încă mai lămurită, au şi dracii, dar aceasta nu sfinţeşte pe nimeni.
Trebuie să pricepem că Dumnezeu face parte din destinul omului, şi neliniştit e sufletul nostru până ce nu se odihneşte în Dumnzeu (Fericitul Augustin)
De aceea când lipseşte din noi preocuparea dramatică de mântuire, fiinţa noastră e în pierzanie, care încă amăgeşte cu o „odihnă”.
Călugăria noastră, o recunoaştem, fără preocuparea ei de fond, rămâne chestiune de uniformă şi trebuie să fie stil de viaţă. Călugăria de uniformă e mereu în pericol şi îngrijorare de a fi mereu, în perspectivă desfiinţată. Multe aţi renunţat la catedră şi aţi intrat lucrătoare. E o renunţare. Mai trebuie o interiorizare. Piatra noastră de temelie e Iisus, singura garanţie împotriva valurilor de ispite; faceţi din uniformă expresia convingerii interioare..
Câtă vreme vă tulbură nimicurile e semn că pierdeţi esenţialul. Întrebaţi-vă dramatic pe voi înşi-vă, cu toată sinceritatea conştiinţei, ce destin daţi veşniciei voastre ?
Iisus, e un răspuns: dar care trebuie trăit. Aceasta e marea noastră răspundere în faţa lui Iisus.
Recomandări articole de pe alte bloguri:
- România Uneşte-te: Părintele Arsenie Boca: Neajunsurile duhovniceşti ale începătorilor (I)
- STRĂJERII ORTODOXIEI: Cuvinte pline de înţelepciune şi de har ale Părintelui Paisie Aghioritul
Părintele Arsenie Boca despre bogăţie
Dacă de fapt şi de drept, proprietatea şi stăpânia lumii e a lui Dumnezeu, atunci omul e numai un fel de chiriaş, un fel de administrator şi nicidecum proprietarul absolut al lumii. Că, de se va crede stăpân absolut al lumii, seamănă cu credinţa îngerului nebun. Pentru ca să înfrâneze pe om de la o căderea ca aceasta, Dumnezeu l-a numit iconom nedrept, pe de o parte, pe motivul că n-are proprietatea absolută, ci numai proprietatea relativă; iar pe de altă parte, ca să-l ferească de căderea în nebunia îngerului rău. Aşadar, de îndată ce se dă pe sine proprietar absolut al lumii, se ciocneşte cu Dumnezeu, Îl tăgăduieşte, Îl înlătură, Îl expropriază, şi cu asta crede întocmai ca Lucifer. Nu-şi dă seama bietul om că, primind ispita, va fi zdrobit sub dărâmăturile propriei sale iubiri nebune.Când omul se lipeşte de făptură, de avuţie, de slavă, acestea i se fac mamona, care însemnează bani sau bogăţii. Deci nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Cu toate acestea, Dumnezeu laudă pe iconomul pârât, care şi-a făcut prieteni din mamona nedreptăţii, şi-i făgăduieşte că‑l va primi în împărăţie când o va isprăvi de risipit, după legea dumnezeiască a iubirii de oameni – se înţelege că e vorba de risipirea mamonei. De aici putem scoate înţelesul bogăţiei: nu sărăcia te mântuieşte, nici bogăţia nu te osândeşte; şi precum nici bogăţia nu te mântuieşte, aşa nici sărăcia nu te osândeşte, ci precum ai sufletul şi faţă de bogăţie şi faţă de sărăcie. Eşti sărac şi zorit cu gândul după avuţie, iată că nu te mântuieşte sărăcia. Eşti bogat, dar desfăcut cu inima de bogăţia ta, iată că nu te primejduieşte bogăţia ta. Faptul cum stai cu sufletul: şi faţă de una şi faţă de alta, de asta atârnă mântuirea sau osânda ta.
Nici bogăţia, nici sărăcia în sine n-au calitatea de a osândi sau ferici pe planul veşniciei. Atitudinea sufletului faţă de ele este cea care determină veşnicia. Pot fi bogaţi care se mântuiesc şi pot fi săraci care nu se mântuiesc sau se osândesc. Dincolo de cele văzute, poate în fondul lor, este Raiul şi Iadul, două eternităţi paralele, cu o prăpastie de netrecut între ele.
Bietul Dumnezeu, săracul, n-are unde să-şi plece capul, că bogaţii şi pana cea vicleană a cărturarilor (Ieremia 8, 8) lumii acesteia L‑au expropriat din dreptul de proprietate şi autor al lumii. Cine ştie, dacă nu cumva I-a rămas totuşi dreptul să se supere pe ei şi să le măture toate gândurile cu mamona lor cu tot. Căci dreptul de proprietate derivă din atributul de autor, mai mult ca din actul de proprietate. Deci, când clatină Dumnezeu mamona, e semn că n-a fost iconomisită bine de oameni, şi le cere socoteală; a zis doar: „Fii celor săraci ca un Tată!” (Înţelepciunea lui Isus Sirah). Deci, fiind în drepturile absolute peste valoarea economică, poate să-şi pună iconomi pe cine vrea, chiar şi pe cei ce-L tăgăduiesc. Cu această orânduire atotputernică, prin care Dumnezeu Îşi lucrează voia Sa, întrebuinţând chiar şi pe vrăjmaşii Săi, ca să-i trezească din împietrirea inimii cu care ţin Lazării la poartă.
Câtă vreme iconomisim averile după legea iubirii de oameni, Stăpânul averii ne-o menţine. Dar, dacă uzurpăm dreptul lui Dumnezeu şi punem altă lege în iconomia lumii, avuţia se ia de la noi sau se risipeşte. Cu orice altă lege decât cea a lui Dumnezeu avuţia se risipeşte.
Părinţii au zis că singura noastră avuţie cu adevărat sunt păcatele. Căci, după ei, nu eşti proprietarul decât al lucrului pe care l-ai făcut din nimic. Iar, împlinind condiţia asta, din nimic Dumnezeu a făcut făptura, iar făptura a făcut păcatul.
Nu poţi propovădui Împărăţia Cerurilor cu plumbul materiei pe aripi. Poate că şi de aceea mai clatină Dumnezeu bogăţia bogaţilor, ca totuşi să se mai mântuiască unii din ei.
Noi însă să ne îmbogăţim în Dumnezeu: cugetându-L, iubindu‑L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, între toate împrejurările vieţii. Iată adevărata bogăţie, care nu se va lua de la noi.
La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu „nebuni”: la cei ce „zic că nu este Dumnezeu” (Psalmul 52, 1) şi bogaţilor, cărora stomacul e tot dumnezeul lor (Filipeni 3, 19).
Am băgat de seamă umblând că aproape la toate porţile bogaţilor a pus Dumnezeu câte un Lazăr. La mulţi le-a arătat şi le-a atras aminte de rostul lor. Bubele lui Lazăr şi toată mizeria lui cutremură fireşte, dar groaza ne cuprinde când sub strălucirea trupească a bogatului, vedem ascunsă neagra mizerie a unui suflet fără nici o virtute, fără nici o bunătate, un om decăzut al tuturor păcatelor, bubele spurcăciunii, pe care nu i le ling nici câinii. Pe acestea i le gâdilau dracii.
Arhivă
-
►
2018
(1)
- ► septembrie (1)
-
►
2015
(25)
- ► septembrie (2)
-
►
2011
(38)
- ► septembrie (1)
-
►
2010
(150)
- ► septembrie (12)
-
►
2009
(193)
- ► septembrie (12)
___
Sf. Justin Popovici
.png)
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.
Comentarii
Persoane interesate
-
-
-
-
-
Miros de primăvară la Mănăstirea PutnaAcum 4 luni
-
-
Proloagele din 23 octombrieAcum un an
-
The Rise of Eros Game ReviewAcum 2 ani
-
-
-
-
-
-
-
Demonstrație a credințeiAcum 9 ani
-
RaiulAcum 10 ani
-
Participant à l’Esprit saintAcum 10 ani
-
-
ORBULAcum 10 ani
-
-
-
-
-
PocăințaAcum 11 ani
-
CARTEA MĂRTURISITORILORAcum 11 ani
-
Vérité et unité de l’EgliseAcum 11 ani
-
-
Preotul ca păstor şi terapeutAcum 13 ani
-
-
-
-
-
Revelatia divinaAcum 14 ani
-
-
-
-
-
O povestioară simbolicăAcum 15 ani
-
-
Sfintei Mănăstiri TurnuAcum 15 ani
-
Ne-am mutat!Acum 15 ani
-
Schema monkAcum 16 ani
-
Avem nevoie de catehism ortodoxAcum 16 ani
-
-
-
-
-
-
-
DeciziiAcum 9 ani
-
-
-
-
-
-
Directoare WebAcum 16 ani
-
-
-
-












