Blog † Vestitorul ortodox

Nici frică nimicitoare, nici răzvrătire; nici prăvălire apocaliptică, nici explozie necumpănită, ci mirare plină de sfială, înfiorare plină de smerenie, bucurie senină, a unei intimităţi negrăite.

Iată îngerii cerului vestesc făpturii minunea: astăzi Dumnezeu S-a pogorât pe pământ.

Nu în vijelie distrugătoare, nici în tunetul nimicitor al mâniei Sale. Nu în prezenţa atotputerniciei, nici în focul mistuitor care topeşte zidirea. Astăzi cerul se uneşte cu pământul, nemărginirea se toarnă în mărginire, veşnicia se îmbracă cu vremelnicia, atotputernicia se îmbracă cu neputinţa, Cel nevăzut e purtat în braţe de o fecioară.

Astăzi, Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, se învăluie întru smerenie, Cel ce cuprinde cu palma marginile lumii, se face prunc; Cel ce împodobeşte cerul cu stele, se culcă într-o iesle de dobitoace.

- Locul cel mai curat pe care L-a găsit pe pământ.

Din Betleem, spunea profetul, trebuia “să vină Acela a cărui obârşie se suie până la vremuri străvechi, până în zilele veşniciei, e dintru început, din zielele veşniciei” (Miheia 5,1).

A lăsat tronul cerului pentru un staul şi vecinătatea îngerilor luminii, pentru vitele din grajd.

- Cea mai aspră mustrare a trufiei omeneşti.

Astăzi s-a despicat istoria omenirii în două şi se începe cu numărătoare timpului, în amândouă sensurile lui: spre începutul timpului şi spre sfârşitul lui.

Încă de la Naştere Iisus e începutul şi sfărşitul istoriei.

Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte timpul între început şi sfărşit.

Naşterea lui Iisus a produs în Ierusalim tulburarea lui Irod şi a tot Ierusalimul. Deci cei ce erau datori să-L primească s-au arătat ostili chiar şi numai naşterii Sale. Drept aceea Irod pune gând să-l omoare.

Aceştia erau ai Săi, între care a venit.

Păgânii se poartă cu totul altfel. Cei trei înţelepţi magi ai răsăritului, vin ca la un împărat şi-şi aduc darurile, dar la Betleem găsesc că Pruncul e mai mult decât un împărat, e şi Dumnezeu totodată.

De aceea îşi schimbă planul darurilor.

Principii răsăritului Îi depun aur la picioare, în semn de dajdie, ca unui împărat peste ei. În calitate de preoţi îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu. Dacă pe jidovi i-a cutremurat şi înspăimântat Naşterea Mântuitorului şi I s-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului, nu numai că se bucură de Naşterea Lui, dar i se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu.

Principii aceia au călătorit depărtări mari şi cu primejdii ca să-L vadă pe Iisus: astăzi creştinii nu mai ostenesc nici până la Biserică.

• Părintele Arsenie Boca - GÂNDURI CĂLUGĂREŞTI DE CRĂCIUN
• Sfântul Grigorie de Nazianz - Cuvântare la arătarea lui Dumnezeu, sau la Naşterea Mântuitorului

În cele mai sărăcăcioase condiţii S-a născut Împăratul păcii, Iisus Hristos. De 20 de secole se prăznuieşte această naştere. Nici unui alt împărat nu i se preznuieşte data naşterii, mai mult decât în decursul vieţii sale. Simplă cumpăna acestui fapt dovedeşte că, Cel ce S-a născut acum 2000 de ani, e mai mult decât un împărat şi om.

În vremea vieţii Sale pământeşti nu I S-a prăznuit naşterea decât o singură dată: la naştere. Iarăşi ceva deosebit decât în viaţa mai-marilor pământului Au venit: păstorii – oameni simpli – vestiţi de îngeri, şi o delegaţie simbolică, din stăpânitorii, înţelepţii şi astronomii răsăritului. Aceştia Îi trec lui Iisus – prin darurile lor, prin semnificaţia darurilor lor, aceştia Îi trec Noului Născut, atribuţiile lor de regi, înţelepţi şi preoţi.

Deci, de la această semnificativă delegaţie începând, Noul Născut a şi fost luat la ochi.

- Mai întâi de Irod, apoi de preoţii lui Israel şi pe urmă de “înţelepţii” veacului acestuia.

Omul cel mai puternic de pe lume, pacea întruchipată, Omul care a refuzat să fie Împărat (Ioan 6, 15). Şi-a stârnit împotrivă aproape pe toţi împăraţii pământului. Iisus, iubirea întrupată, Şi-a stârnit împotrivă vulcani de ură. Iisus, înţelepciunea neajunsă, a ajuns mutilat la nesfârşit de prostia omenească.

Toţi s-au izbit de Iisus.

Toţi şi-au adus comorile structurii lor şi I le-au adus, sau I le-au zvârlit în faţă: coroane de spini, cuptoare aprinse, grătare înroşite, suliţele răutăţii, piroanele şi unghiile de fier înfipte cu ură epileptică în trupul sfinţilor de-a lungul istoriei, sunt tot atâtea mărturii ulterioare, mărturii istorice, că Iisus e o permanenţă istorică, un contemporan al tuturor oamenilor.

Iisus e Cineva de care nu poţi să nu te izbeşti. El e argumentul suprem al existenţei lui Dumnezeu. În El evidenţa divină e fapt de simplitate absolută.

Cunoştinţele acestea urmăresc ideea de responsabilitate a căsătoriţilor faţă de Legea divină, înscrisă în fire, sub formă de instinct. Şi mai urmăresc urmărirea ideii de păcat, idee care a început să fie neclară în mintea multora.

Începem cu aceasta: păcatul este o conspiraţie a minţii omului cu diavolul, împotriva Legii lui Dumnezeu.

Cu această definire, de lucru, înţelegem dintr-o dată cum că numai Iisus a fost fără de păcat. Adică singur El a refuzat orice idee diabolică din mintea şi viaţa şi faptele Sale.

Voi, ca tineri începători ai vieţii, sunteţi poate, ispitiţi de ideea că: tinerii fiind, de ce să începeţi cu copiii din primul an; să ne mai distrăm puţin şi avem vreme şi de copii.

Cu acest gând, dacă-l luaţi de bun, vă deschideţi calea către păcat şi către tot felul de necazuri, care vin matematic. Ca să n-o luaţi rău de la început – că n-aveţi cum sfârşi bine – e recomandabil s-o luaţi bine de la început şi să vă precizaţi poziţia sufletească faţă de roadele binecuvântate de Biserică ale Cununiei, copiii. Ei sunt şi roadele dragostei.

Evitarea roadelor nu e dragoste ci crimă. Căutarea plăcerii numai, cu evitarea rostului firesc al instinctului, e viciu şi păcat. Şi se pedepseşte de Legea care vede toate ale omului.

Deci dacă nu sunteţi bine lămuriţi de la început către bine, foarte uşor vă treziţi în greşeli de convieţuire, de unde vin apoi un cârd întreg de necazuri şi nenorociri de care nu vă poate scăpa nimeni.

Cu divorţ nu scapi de greşelile făcute. Acestea te urmăresc în alte căsătorii sau în orice altă direcţie ai lua-o.

Nu te scapă nici rugăciunile.

Spovedania doar te pune în temă cu vinovăţiile tale faţă de “hotarele Legii” de la Cununie pe care le-ai călcat şi-ţi dă iertarea lui Dumnezeu pentru neştiinţă, dacă aceasta a fost, sau pentru neputinţă dacă aceasta este, şi-ţi dă puterea şi răbdarea ispăşirii, dacă te îndrepţi ca şi convieţuire.

Dumnezeu iartă (dacă Îi ceri aceasta prin spovedanie), dar nepedepsit, neispăşit nimic nu lasă. Aşa scrie în Carte (Naum 1,3)

Iată acum o descriere sumară a greşelilor de convieţuire, şi, legat de ele, urmările lor inevitabile care te aşteaptă în faţă şi ţi se aşează în braţe. Iar dacă aşa stau lucrurile, şi practica pe teren aşa confirmă, atunci măsura preventivă e cea mai bună. E singura minune posibilă, şi, la îndemâna tuturor.

În convieţuirea căsătorească nu-i bun nici abuzul, nici refuzul.

Abuzul atinge pe soţ, refuzul atinge pe soaţă şi pe soţ. Cum aceasta ? Aşa-i făcut omul de (către) Dumnezeu: bărbat şi femeie: un singur trup. Cu cunoştinţele contemporane de biologie, de endocrinologie şi neurologie putem înţelege clar acest lucru.

Sistemul nostru nervos, ca să servească solicitările vieţii în bune condiţiuni, are nevoie de o bună şi corectă funcţionare a glandelor noastre endocrine. Glandele acestea sunt înşirate în număr de 7-8 (depinde cum sunt numărate) pe toată verticala staturii noastre. Două sunt în cap – responsabile cu comenzile şi cu modul de funcţionare al tuturor celorlalte. Acestea din cap sunt sensibile, adică lucrează în consonanţă cu concepţia ta de viaţă, în care te integrezi trup şi suflet.

Pentru o clarificare pe scurt a rosturilor acestor două glande din cap, ca să funcţioneze într-un mod sau să funcţioneze într-un alt mod, e destul să dau de exemplificare două concepţii de viaţă diametral opuse: într-un fel vor lucra aceste glande de comandă asupra tuturor celorlalte glande din subordine când te integrezi în turma lui Epicur şi altfel vor conduce iconomia ta endocrină, când te integrezi în turma lui Hristos.

Sărim peste celelalte glande de pe verticala omenească şi ne oprim puţin la cele sexuale. Aci-i aci. Aci au fost lăsaţi oamenii fără nici o cunoştinţă exactă. Ba li s-au spus multe minciuni şi fiecare a fost lăsat în banii lui, cu greşelile şi ereziile sale.

S-o luăm, fugitiv, cu puţină biochimie endocrină. Sexele - bărbat şi femeie – se caută la maturizare unul pe altul, trecând peste orice bariere ale oricui. Totuşi e bună, şi foarte bună chiar, şi puţină minte şi cât de cât cunoştinţă pozitivă a faptului acestuia, a continuităţii vieţii. Constituţional, natura bărbătească are o glandă în plus faţă de femeie: prostata. Aceasta spune foarte importannte lucruri în economia vieţii şi în interpretarea corectă a foarte multor necazuri ivite în familie.

Tot pentru clarificare trebuie spus şi numele produselor de biosinteză ale glandelor: hormonii. Aceştia sunt substanţe de biosinteză, produse de glande, şi vărsate în circuitul mediului intern al sângelui, cu ajutorul căruia circulă prin tot organismul, cu activitatea şi activarea sistemului nervos, deci a tuturor organelor, în scopul de a menţine organismul întreg în bune condiţii de viaţă, internă si externă.

Iată din tainele prostatei:

Aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic. Acestea sunt substanţe absolut necesare sistemului nervos atât al bărbatului, cât şi sistemului nervos al femeii. Dar nu le prepară decât bărbatul.

Aici e explicaţia fundamental-biologică în temeiul căreia femeia e atânătoare de bărbat. Fără substanţele lui endocrine ea regresează nervos, mintal etc. Aci începe să se înţeleagă de ce au urmări nefaste şi abuzul şi refuzul.

Dacă aceste substanţe, extrem de valoroase pentru iconomia vieţii în bune condiţii ale sistemului nervos, sunt risipite pe plăcere – de care nu te mai saturi – atunci încep să apară urmările. Abuzul păgubeşte pe bărbat de necesarul de substanţe glutamice sistemului său nervos (15 miliarde de neuroni) şi încep fenomene de carenţă nervoasă, care pot ajunge până la slăbirea totală a funcţiilor mintale. S-au văzut atare cazuri de tâmpire a minţii şi a pierderii totale a memoriei fără să fie şi alte boli în organism. Respectivul era suprasolicitat, iar el s-a predat. Urmările sociale se înţeleg.

Refuzul păgubeşte pe femeie. Unul din refuzurile obişnuite este acela “întemeiat” pe stăvilirea numărului de copii. Modalitatea aceasta e viciul “onaniei cu femeie”. Păgubesc amândoi – pagubă biologică care se resimte în sănătatea amândorura.

Minţirea, trişarea, ferirea, unul şi acelaşi viciu, duce în mod normal la o nervozitate şi la o nemulţumire unul de altul, pe care natura, în nevinovăţia ei caută să o remedieze. – Şi cum o remediază ? – căutând fiecare din părţi alt partener, care să nu falsifice convieţuirea. În fond e o rezolvare greşiţă, vinovată faţă de unitatea de dragoste a Tainei Căsătoriei.

Deci, dacă o femeie greşeşte cu altcineva, de vină e trişarea lor, “ferirea” soţului care o impinge la gestul căutării pe altcineva, care să fie corect cu natura. În majoritatea cazurilor de “necredinţă” a femeii e de vină soţul, că nu şi-a umplut casa de copii.

Deci, cine fuge de copii, fuge de răspundere. Şi unde fuge ? – În iresponsabilitate ! Când însă îţi iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieţii îţi va ajuta să ai şi ce le da de mâncare şi-ţi va asigura şi cinstea căsniciei.

Deci nici abuzul, nici refuzul, ci o dreaptă socoteală şi o convieţuire corectă.

Mai mult chiar. O altă constrângere de care trebuie ţinut seama e foliculina. Hormon feminin toxic şi cancerigen. Toxic la nivelul creierului, dând continui dureri de cap şi foarte intense. Cancerigen la nivelul sânului sau uterului (fibroane uterine). De creşterea acestui hormon nu este scăpare decât de la 3-4 sarcini în sus. Iar sarcinile (să fie) în mod normal, cum apar ele în mod natural.

Această ordine normală şi naturală a sarcinilor e singura cale care asigură sănătatea copiilor. Salturile peste sarcini, lepădările de copii, indiferent cu ce metode şi motive, ating sănătatea copiilor următori – dacă mai vin. Dar chiar dacă nu mai vin alţii , Legea divină pedepseşte şi retroactiv pe cei făcuţi cronologic.

Aşadar în înseşi constituţia endocrină a femeii e pusă obligativitatea naşterii de mai mulţi copii. E chiar condiţia de mântuire a femeii, după cum i-a descoperit Dumnezeu Sfântului Pavel aceasta (I Timotei 2,15).

În cazul viciului, sau al greşelilor de convieţuire, apariţia cancerului care ucide soţia se răstoarnă iarăşi în răspunderea soţului. Soţul care nu vrea copii nu trebuie luat: e un criminal camuflat al soţiei sale. Nu e din turma lui Hristos.

Abia de la 3-4 copii în sus, făcuţi în ordinea normală în care apar, se neutralizează acţiunea toxică şi cancerigenă a foliculinei.

Terenul confirmă aceasta. Sunt mame cu 10-12 copii făcuţi, care trăiesc şi ajung la vârsta de 80 de ani sănătoase, în destulă putere, fără să le doară capul sau să fi fost bolnave. Femeile mai pătimesc şi de crizele climacterium-ului (menopauza) de pe la 50-52 de ani. Când viaţa lor de până aci a fost corectă şi conformă cu natura, tulburările acestea trec aproape neobservate. Echilibrul endocrin e asigurat de normalitatea convieţuirii şi a roadelor făcute până aici.

În cazul viciilor de convieţuire, perioada aceasta e adevărata criză de nebunie. Nu mai pomenesc de reflexul normalităţii sau anormalităţii de convieţuire în sfera psihicului, care formează capitol aparte, cu o matematică mult mai complicată şi cu pedepse mult mai greu de evitat.

De asmenea nu pomenesc aci, decât în treacăt, reflexul purtării în genere, în codul genetic – deci în fondul ereditar al urmaşilor.

Totuşi nu mă pot abţine de a pomeni unul, care produce extrem de multe şi grele dificultăţi. Când soţul nu dă pace sarcinii (zice el că nu poate, sau nu vrea sau se declară stăpân autonom pe legile naturii), atunci copiii vin pe lume cu predispoziţii precoce de sexualitate. Aceasta îi face îndărătnici şi foarte greu educabili. Cu disciplina sunt certaţi (unii, genetic prezintă cromozomul criminalităţii, şi, chipurile, circumstanţă atenuantă în justiţie). Fug de la şcoală şi încep aventurile.

Deci tot în răspunderea soţului se soldează şi aceste necazuri.

Explicaţia biologică: au crescut în mediul uterin, hrăniţi de un sânge prea îmbibat cu testosteron, hormon sexual masculin.

Tot în treacăt pomenesc de acţiunea toxică a alcoolului. Dacă 6 gr. de alcool la litrul de sânge e capabil să sudeze o mulţime de spermatozoizi, câte doi, cap la cap, fără să le tulbure viaţa, atunci ce vom zice de beţivii notorii ?

Iată ce se întâmplă: aceşti monştri minusculi au două cozi, deci o capacitate dublă de mişcare. Ajunşi ca atare în organismul femeii, caută febril ovulul, până şi în trompe şi acolo o fecundează . Oul format, dar ne-la-locul lui, creşte altfel normal, dar trebuie extirpat cu trompă cu tot. Aşa se instalează sterilitatea, condiţia suficientă de dezechilibru, până la faze clinice. Iată ce pustiu de bine poate face băutura. Femeia, în cazul acesta, să prefere orice agresiune, numai sterilizarea şi dezechilibrul Nu!

Toxicitatea tutunului duce la cazuri de exces, sigur, (dar nimeni nu ştie gradul de vitalitate şi carenţă organică pe care o are sau ba) la atrofierea funcţională a gonadelor, prin monoxidul de carbon foarte toxic din sânge.

Alcoolismul, beţivitatea bunicilor, apare în nepoţi cu tulburări şi insuficienţe nervoase până la nivel de epilepsie.

Beţia e mare pacoste care se înscrie genetic în patrimoniul ereditar şi duce treptat, dar sigur, la degenerarea omului din neam în neam, duce la degenerarea neamului.

Răspunderile cresc considerabil.

de Părintele Arsenie Boca

Recomandări articole de pe alte bloguri:

• România Uneşte-te: Părintele Arsenie Boca: Neajunsurile duhovniceşti ale începătorilor (I)
• STRĂJERII ORTODOXIEI: Cuvinte pline de înţelepciune şi de har ale Părintelui Paisie Aghioritul