Blog † Vestitorul ortodox

Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur la pilda datornicului nemilostiv

8/08/2010 |

Publicat de admin |

Astăzi mă simt ca şi cum m-aş fi întors lângă voi dintr-o călătorie îndepărtată, pentru că cei care iubesc, când nu pot să se găsească împreună cu cei iubiţi, n-au nici un folos, chiar dacă locuiesc în casa vecină. De aceea şi eu, cu toate că nu m-am îndepărtat de cetate, nu mă simt deloc mai bine decât atunci când aş fi lipsit, deoarece în ultimul timp n-a fost cu putinţă să vă vorbesc. Iertaţi-mă însă pentru că tăcerea nu se datorează trândăvelii, ci neputinţei. Voi acum vă bucuraţi pentru că am scăpat de boală şi eu pentru că am primit iubirea voastră. Pentru că şi când zăceam, mai dureros decât boala mea era faptul că nu puteam să fiu de faţă la această adunare iubită şi acum, când m-am făcut bine, mai poftă îmi este să mă desfăt pe îndelete cu iubirea voastră. Pentru că fierbinţeala trupului nu-i arde atât pe cei bolnavi, cât arde sufletele noastre despărţirea de cei iubiţi ai noştri, şi aşa cum aceia caută apă rece, pahare şi sticle la fel aceştia caută persoanele lor iubite. Acestea le ştiu bine cei care s-au obişnuit să iubească. Nu vă împiedicaţi însă de adâncimea acestora pe care urmează să vi le spun, pentru că vreau să vă învăţ o cântare minunată, folosindu-mă nu de lira neînsufleţită, ci atingând în loc de corzi istoriile Scripturilor şi poruncile lui Dumnezeu.
Şi precum în cazul harfei nu este suficient să atingi doar o coardă ca să apară melodia, ci toate trebuie lovite, în ritmul potrivit, la fel şi în situaţia virtuţii sufleteşti nu este de ajuns pentru mântuire doar o lege, ci trebuie să le ţinem pe toate cu acrivie, desigur dacă avem dorinţa să dăm la iveală o melodie adevărată.
A învăţat gura ta să nu juri? Ţi-ai deprins limba să spui în orice situaţie da şi nu? (Matei 5, 37). Să înveţe să se lepede şi de orice vorbire de rău şi să arate mai mult interes pentru această poruncă, deoarece trebuie şi mai multă osteneală din partea noastră. Şi aceasta pentru că acolo a avut să biruiască doar o simplă obişnuinţă, în timp ce în situaţia mâniei trebuie o luptă mai mare deoarece aceasta este patima tiranică şi de multe ori îi trage pe cei care nu au trezvie în mocirla pierzării.
Deci, când a vorbit Domnul despre mânie şi despre ţinerea de minte a răului? În multe locuri, dar în mod special în Parabola aceasta pe care a spus-o ucenicilor Săi, începând oarecum aşa: „De aceea, asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor omului împărat care a vrut să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi...” Trebuie însă să spunem din ce pricină a început socoteala, căci într-adevăr n-a zis: „Asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor”, ci „De aceea, asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor”. Aşadar, din ce pricină este pusă înainte cauza? Ucenicilor Săi le-a vorbit despre lipsa de răutate şi i-a învăţat că trebuie să ne înfrânăm mânia şi să nu dăm multă însemnătate nedreptăţilor care ne vin de la alţii, zicând: „Dacă păcătuieşte faţă de tine fratele tău, mergi şi mustră-l pe acela între tine şi el. Şi, dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău” (Matei 18, 15).
Acestea şi altele asemenea acestora a grăit Hristos ucenicilor Săi şi i-a învăţat să filozofeze despre lucruri când Petru, corifeul apostolilor, gura ucenicilor, stâlpul Bisericii, tăria credinţei, temelia mărturisirii, pescarul lumii, acesta care a înălţat neamul nostru din prăpastia înşelăciunii la cer, cel mereu fierbinte şi plin de îndrăzneală, sau mai ales de iubire şi nu de îndrăzneală, în timp ce toţi tăceau, a venit la Învăţătorul şi L-a întrebat: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?” (Matei 18, 21) Întreabă şi făgăduieşte totodată şi, înainte să afle, îşi arată mărinimia lui. Pentru că, ştiind bine dispoziţia Învăţătorului, că întotdeauna tinde spre iubire de oameni şi mai ales că dăruieşte mai mult decât el, sau mai mult decât ceilalţi, trece cu vederea păcatele semenilor săi şi nu le cercetează cu rea voinţă şi, voind să placă Legiuitorului, zice: „Oare până de şapte ori?”
După aceea, ca să afli cine este omul şi cine este Dumnezeu şi să cunoşti câtă este dărnicia omului, căci, oricât ar fi, comparată cu bogăţia lui Dumnezeu, este mai neînsemnată decât orice sărăcie, ca o picătură faţă de largul mării, când Petru a zis: „oare până de şapte ori?” şi a crezut că a arătat mare mărinimie şi dărnicie, L-a auzit spunându-i: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte”. Unii zic că a înţeles de şaptezeci şi şapte de ori, dar nu se referă la atât, ci la mai puţin de cinci sute, pentru că de şaptezeci de ori câte şapte înseamnă patru sute nouăzeci.
Şi să nu crezi că este grea porunca, iubitule, pentru că dacă ierţi o dată, de două ori şi de trei ori pe zi pe cel care a păcătuit, şi chiar dacă este încă învârtoşat ca piatra, şi dacă cel care te-a întristat este mai sălbatic chiar decât demonii, nu va fi atât de nesimţit să cadă din nou în aceleaşi păcate, însă din desimea iertării se va înţelepţi şi va deveni mai bun şi mai îngăduitor. Şi tu, iarăşi, dacă eşti pregătit să dispreţuieşti de atâtea ori păcatele care se pregătesc împotriva ta, după ce lucrezi prima, a doua şi a treia iertare, nu ţi se va părea obositoare această filozofie, de vreme ce o dată pentru totdeauna ai învăţat desimea iertării să nu te vatămi deloc de păcatele aproapelui tău.
Când le-a auzit pe acestea, Petru a rămas trăznit, deoarece se îngrijea nu numai pentru el însuşi, ci şi pentru cei pe care Domnul urma să-i încredinţeze. Aşadar, ca să nu întrebe la fel cum făcuse în cazul celorlalte porunci, nu i-a mai lăsat loc de întrebare. Şi ce-a făcut în cazul celorlalte porunci? Dacă odonioară Domnul a poruncit ceva care părea greu, s-a grăbit şi a întrebat înainte de ceilalţi, să afle despre poruncă. Într-adevăr, când s-a apropiat bogatul şi l-a întrebat despre viaţa veşnică şi a aflat cum se dobândeşte desăvârşirea, „a plecat întristat” din pricina banilor, iar Hristos a zis: „Mai lesne este cămilei să intre prin urechile acului, decât bogatului să intre în Împărăţia Cerurilor.” (Marcu 10, 25). Atunci, Petru, chiar dacă le părăsise pe toate şi nu-i mai rămăsese nici undiţă, de vreme ce lăsase şi meşteşugul şi corabia lui, cu toate acestea s-a apropiat de Hristos şi L-a întrebat: „Şi cine poate să se mântuiască?”
Ia seama la cumpătarea, dar şi la fierbinţeala ucenicului, pentru că n-a zis: „Porunceşti lucruri cu neputinţă, grea este porunca, înfricoşătoare legea”, nici n-a tăcut, ci şi-a arătat şi iubirea lui pentru ceilalţi şi în acelaşi timp a împărtăşit şi datorata cinste faţă de Învăţătorul, zicând: „Şi cine poate să se mântuiască?” În timp ce încă nu devenise păstor, avea suflet de păstor şi, în timp ce încă nu i se încredinţase stăpânirea, a arătat grija care se potriveşte stăpânitorului, îngrijindu-se pentru întreaga lume. Dacă era bogat şi dispunea de mulţi bani, poate că cineva ar fi zis că a pus întrebarea aceasta îngrijindu-se nu pentru ceilalţi, ci pentru sine, şi îngrijorându-se de ale sale. Acum însă sărăcia lui îl izbăveşte de această bănuială şi arată că s-a îngrijit şi a cercetat şi a vrut să afle calea mântuirii din interes pentru mântuirea celorlalţi. De aceea şi Hristos, încurajându-l, i-a zis: „Cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”. Să nu credeţi că veţi fi părăsiţi în pustiu, Eu voi fi împreună cu voi în această strădanie a voastră şi voi face cu putinţă cele cu neputinţă, şi mai ales lesne. Când Hristos a vorbit din nou despre nuntă şi despre femeie a zis „că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter”(Matei 5, 32) şi i-a sfătuit să rabde omul orice răutate de la femeie, în afară de desfrânare, Petru, în timp ce ceilalţi tăceau, s-a apropiat de Hristos şi I-a zis: „Dacă astfel este relaţia omului cu femeia, nu este de folos să se însoare”. Ia seama şi aici cum a împăcat şi cinstea care se potriveşte Învăţătorului şi s-a îngrijit şi de mântuirea celorlalţi, fără să ţină seama şi aici de sine. Deci, ca să nu spună şi acum ceva asemănător, a răsturnat prin parabolă îndrăzneala lui, mai mult decât în cele de dinainte. Aceasta era pricina pentru care evanghelistul a zis: „De aceea, asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor cu omul împărat care a vrut să facă socoteală cu supuşii săi”. Să nu treci cu vederea expresia, ci cugetă mai mult, te rog, la tribunalul acela şi, intrând în conştiinţa ta, cugetă câte ai făcut în toată viaţa şi, când auzi că se socoteşte cu robii săi, să te gândeşti că se referă şi la împăraţi, la soldaţi şi eparhi, la bogaţi şi la săraci, la robi şi la slobozi: „Căci toţi trebuie să ne arătăm înaintea judecăţii lui Dumnezeu.”(II Corinteni 5, 10). Socoteşte în mintea ta cum va fi atunci judecata, ia aminte la toate păcatele pe care le-ai făcut căci dacă tu uiţi de toate cele de care nu te-ai îngrijit, Dumnezeu nu le uită niciodată şi le va aşeza pe toate înaintea ochilor noştri, dacă nu apucăm să le ştergem acum prin pocăinţă şi mărturisire şi prin neţinerea de minte a răului faţă de semenii noştri. Din ce pricină însă face socoteala? Nu pentru că El Însuşi nu ştie (cum să nu ştie Cel Care le cunoaşte pe toate înainte să se întâmple?), ci pentru ca să te convingă pe tine, robul Său, că îi datorezi cu dreptate ceea ce I se cuvine. Sau mai bine nu numai să afli, ci şi ca să te curăţeşti cu desăvârşire, deoarece şi profetului, pentru aceasta i-a poruncit să spună păcatele iudeilor. Pentru că zice: „Spune fărădelegile lor casei lui Iacob şi păcatele lor casei lui Israel”(Isaia 58, 1), nu numai ca să asculte, ci ca să se şi îndrepte. „Şi începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi” (moneda cea mai preţioasă, un talant în Grecia secolului al IV-lea î.Hr. echivala cu 42,5 kg de aur). Oare cât i se încredinţase, de vreme ce datora atât de mult? Mare este datoria şi nu era doar aceasta înfricoşătoare, ci şi faptul că l-au adus primul la domnul său, doarece, dacă l-ar fi adus în urma altora care se arătau recunoscători, n-ar fi fost atât de mirare să nu se mânie împăratul, deoarece recunoştinţa celor dinainte l-ar fi făcut mai blând faţă de cei nerecunoscători care urmau. Acesta care a intrat primul însă, s-a arătat nemulţumitor şi, cu toate că s-a arătat aşa, iată este întâmpinat cu atâta iubire de oameni de domnul său. Şi acesta este lucrul cel mai minunat şi mai uimitor.
Aşadar, oamenii, când îi găsesc pe datornicii lor, se bucură ca şi când ar găsi vânat şi victimă şi fac tot ce se poate ca să ceară toată datoria. Şi, dacă nu reuşesc din pricina sărăciei datornicilor, îşi arată mânia lor pentru bani prin chinuirea trupului acelor nefericiţi, chinuindu-i, lovindu-i şi pricinuindu-le acestora mii de rele. Dumnezeu însă, dimpotrivă, a plănuit şi a folosit toate mijloacele ca să-l izbăvească de datorie. Pentru că la noi bogăţie înseamnă să cerem cele datorate, în timp ce la Dumnezeu bogăţia înseamnă să ierte. Noi atunci devenim mai avuţi, când primim cele datorate, în timp ce Dumnezeu Se îmbogăţeşte când iartă păcatele, deoarece bogăţia lui Dumnezeu înseamnă mântuirea oamenilor, aşa cum spune şi Sfântul Pavel: „Care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe El”(Romani 10, 12).
Se poate însă ca cineva să întrebe: dar cum Acesta Care vrea să dăruiască şi să ierte fărădelegile a poruncit să-l vândă? Tocmai acest lucru este cel care vădeşte cel mai mult iubirea Sa de oameni. Însă să nu ne silim, ci să înaintăm pe rând în istorisirea parabolei: „Dar neavând el cu ce să plătească” zice. Ce înseamnă „neavând el cu ce să plătească”? Din nou mărimea neagoniselii, pentru că, atunci când zice că nu putea să-i întoarcă, nu se înţelege nimic altceva decât că era lipsit de izbânzi, nu avea nici o faptă bună ca să fie luat în seamă, pentru ştergerea păcatelor lui. Pentru că oricum se socotesc reuşitele pentru izbăvirea păcatelor noastre, aşa cum şi credinţa se socoteşte pentru dreptate: „Iar celui care nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptează pe cel păcătos, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate.” (Romani 4, 5). Şi ce zic despre credinţă şi izbânzi, de vreme ce şi mâhnirile noastre sunt socotite pentru iertarea păcatelor şi acest lucru îl vădeşte Hristos în parabola cu Lazăr, arătându-l pe Avraam grăind bogatului că Lazăr a primit în viaţă cele rele şi de aceea a aflat aici mângâiere. O arată şi Pavel, scriind corintenilor, despre cel care desfrâna, către care scrie următoarele: „Să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul lui să se mântuiască în ziua Domnului Iisus.” (I Corinteni 5, 5). De asemenea şi pe alţii care au păcătuit îi mângâie, zicând: „De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi” (I Corinteni 11, 30-32), adică dacă ne-am judeca noi pe noi înşine, nu vom fi judecaţi, de aceea judecaţi de către Domnul suntem pedepsiţi aici, ca să nu fim judecaţi împreună cu lumea. Şi dacă ispita şi boala şi neputinţa şi pieirea trupului, pe care le răbdăm fără de voie, fără să le creăm noi înşine, ni se socotesc spre ştergerea păcatului, cu mult mai mult izbânzile pe care le lucrăm de bună voie şi prin propriul nostru efort.
Acesta însă era lipsit de orice faptă bună şi purta şi sarcina nesuferită a păcatelor, de aceea zice: „neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut.” Aceasta ne arată mai mult decât orice altceva iubirea de oameni a Stăpânului, că l-a chemat şi să dea socoteală, şi că a poruncit să fie vândut. Pentru că, prin acestea două, a făcut în aşa fel încât el să nu fie vândut. De unde reiese acest lucru? Din final, pentru că, dacă ar fi vrut să fie vândut, cine l-ar fi împiedicat, cine l-ar fi oprit? Aşadar, de ce a poruncit să fie vândut, de vreme ce nu vroia s-o facă? Prin ameninţarea lui a mărit frica pentru ca să-l mişte la implorare. L-a mişcat spre implorare, ca să primească prin aceasta motiv pentru iertare. Desigur că putea şi înainte să-l roage să-i şteargă datoria, ca să nu cadă din rău în mai rău. Ar fi putut şi înainte de socoteală să-i dăruiască iertarea, dar, ca să nu devină mai neomenos şi mai nemilos faţă de cei asemenea cu el, ignorând mulţimea păcatelor lui, de aceea l-a ajutat mai întâi să conştientizeze mărimea datoriei lui şi atunci i-a iertat-o deplin. Pentru că dacă, de vreme ce mai întâi s-a făcut socoteala şi s-a descoperit datoria şi a auzit ameninţarea şi s-a făcut vădită osânda de care era vrednic, s-a arătat atât de sălbatic şi de împietrit faţă de cel rob împreună cu el, la ce sălbăticie ar fi ajuns, dacă nu i s-ar fi întâmplat nimic din toate acestea?
De aceea Dumnezeu le-a făcut şi le-a încercat pe toate acestea, ca să-l înfrâneze de la acea cerbicie a celor de dinainte. Dacă însă n-a reuşit cu nici una din acestea, pricina nu este Învăţătorul, ci acela care n-a primit îndreptarea.
Să vedem însă cum se străduieşte să vindece rana. Acesta, căzându-i în genunchi, I se închina zicând: „Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot.” Şi mai ales n-a zis că nu avea ce să-i întoarcă, aşa cum obişnuiesc să facă cei care sunt datori, care, chiar dacă nu pot să întoarcă nimic, făgăduiesc ca să se izbăvească de prezenta pedeapsă. Să-i auzim pe cei care lenevesc la rugăciune, care este puterea rugăminţii lor. Acesta n-a arătat postire, nici neagoniseală, nici nimic asemănător, ci, chiar dacă era pustiu şi gol de orice virtute, doar pentru că L-a rugat pe Domnul, a reuşit să-L înduplece la milostivire. Deci să nu trecem cu vederea rugăciunile, pentru că cine ar fi putut să fie mai păcătos ca acesta, care era răspunzător pentru atâtea fărădelegi, în timp ce n-avea nici o izbândă, nici mică, nici mare? N-a zis însă înăuntrul lui: „nu am îndrăzneală, sunt plin de ruşine, cum pot să mă apropii? Cum pot să-L rog?”, lucru pe care mulţi dintre cei împovăraţi cu păcate îl spun, suferind de evlavie diabolică. Îţi lipseşte îndrăzneala, de aceea apropie-te, ca să dobândeşti mai multă îndrăzneală. Nu cumva este om Cel Care urmează să se împrietenească cu tine, ca să te ruşinezi şi să roşeşti? Este Dumnezeu, Care mai mult decât tine vrea să te izbăveşti de fărădelegi, nu-ţi doreşti tu siguranţa ta cât îţi doreşte Acela mântuirea. Şi aceasta ne-a învăţat prin înseşi faptele Lui.
Nu ai îndrăzneală? Tocmai de aceea vei putea să dobândeşti îndrăzneala, deoarece ai acest sentiment, pentru că îndrăzneala cea mai mare este să nu crezi că ai îndrăzneală. Aşa cum cea mai mare ruşine este să se îndreptăţească cineva pe sine însuşi înaintea Domnului. Acela este necurat, chiar dacă este cel mai sfânt dintre toţi oamenii, aşa cum drept devine cineva când s-a convins pe sine că este cel din urmă dintre toţi. Şi martori pentru cele spuse sunt fariseul şi vameşul. Deci, să nu deznădăjduim pentru păcatele noastre, nici să disperăm, ci să alergăm la Dumnezeu, să îngenunchiem înaintea Lui, să-L rugăm, aşa cum a făcut şi acesta, de vreme ce până în acest moment şi-a arătat buna dorinţă. Şi faptul că nu şi-a pierdut curajul şi că n-a deznădăjduit şi că şi-a mărturisit păcatele lui şi că a cerut amânare şi prelungire, toate acestea sunt bune şi arată cuget zdrobit şi suflet smerit.
Cele ce urmează însă nu sunt asemenea cu cele de dinainte. Pentru că, toate câte le-a adunat prin rugăminte, pe toate acestea le-a risipit pe dată, prin mânia împotriva aproapelui. Dar să ne oprim mai întâi la modul iertării, să vedem cum l-a izbăvit de datorie şi din ce pricină Domnul l-a condus la aceasta. Şi se spune: „Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria” . Acela a cerut amânare, el însă l-a iertat, adică a primit mai mult decât ceea ce a cerut. De aceea şi Pavel zice: „Cel ce are putere să le facă pe toate cu prisosinţă, cele pe care le cerem sau le cugetăm.” Pentru că nici să nu-ţi închipui cât de multe este El gata să-ţi dăruiască. Deci nu te ruşina, nu roşi, ci mai ales să te ruşinezi pentru păcatele tale, dar să nu deznădăjduieşti, nici să te îndepărtezi de rugăciune, ci apropie-te, chiar dacă eşti păcătos, ca să te împrieteneşti cu Domnul tău, ca să-I dai prilejul să-şi arate iubirea Sa de oameni, prin iertarea păcatelor tale. Dacă te temi însă să te apropii de El, atunci ai împiedicat bunătatea Lui, ai oprit belşugul bunătăţii Lui, desigur cât ţine de tine. Aşadar, să nu ne temem, nici să ezităm la rugăciune, deoarece, chiar dacă cădem în această cloacă a răutăţii, El are puterea să ne tragă degrabă de acolo. Nimeni n-a făcut atâtea păcate ca acesta din parabolă, pentru că, într-adevăr, a săvârşit orice fel de răutate, acest lucru ni-l arată cei zece mii de talanţi. Nimeni nu era atât de lipsit ca acesta, ce nu avea să-şi plătească datoria. Dar pe el, care fusese părăsit de pretutindeni, a putut să-l mântuiască puterea rugăciunii. Şi ar zice cineva: rugăciunea are atât de mari puteri, încât să-l izbăvească de pedeapsă şi de chin pe cel care, prin fapte şi prin mii de feluri a greşit Domnului? Da, omule! Atât de mari puteri are! Pentru că nu reuşeşte ea singură toate acestea, ci are drept aliat şi de foarte mare ajutor iubirea de oameni a lui Dumnezeu, primită prin rugăciune, care le-a şi săvârşit pe toate în situaţia aceasta şi a arătat puternică rugăciunea. Deci, aceasta s-a înţeles când a zis: „iar stăpânul, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria”, ca să afli că împreună cu rugăciunea şi înainte de rugăciune, pe toate le-a făcut iubirea de oameni a Domnului. „Dar ieşind sluga aceea, a găsit pe unul dintre cei care slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: plăteşte-mi ce eşti dator!” Oare ce-ar fi putut să fie mai urât decât această purtare? În timp ce binefacerea avea încă ecou în urechile sale, a uitat iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
Vezi cât de mare bine este să-şi amintească cineva de păcatele sale? Căci şi dacă acesta le avea de ajuns în amintirea sa, n-ar fi devenit atât de aspru şi neînduplecat. De aceea spun continuu şi nu voi înceta să spun că este foarte folositor şi necesar să păstrăm mereu în amintirea noastră toate greşelile noastre, pentru că nimic nu poate să spună în rânduială sufletul, oricât de filozof, de îngăduitor şi de blând ar fi omul, cât amintirea în timp a păcatelor. De aceea şi Pavel a ţinut în mintea sa nu numai păcatele după baia Botezului, ci şi pe cele de dinainte, cu toate că pieriseră în întregime. Şi dacă acela păstra amintirea păcatelor înainte de Botez, cu atât mai mult noi nu trebuie să le uităm pe cele de după Botez, pentru că prin aducerea aminte nu numai că le pierdem, dar ne purtăm faţă de toţi oamenii cu mai multă îngăduinţă, şi pe Dumnezeu Îl vom sluji cu mai mare dăruire, de vreme ce aflăm foarte bine din amintirea lor iubirea Lui de oameni negrăită.
Acest lucru nu l-a făcut însă acela, ci, uitând de mărimea datoriilor sale, a uitat şi de binefacere. Şi, de vreme ce a uitat de binefacere, s-a făcut rău cu cel care slujea împreună cu el şi prin răutatea pe care a arătat-o aceluia a pierdut toate câte le câştigase prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. „Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: plăteşte-mi ce eşti dator!” N-a zis: „dă-mi înapoi o sută de dinari”, pentru că se ruşina de datoria neînsemnată, ci: „plăteşte-mi ce eşti dator!” „Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: îngăduieşte-mi şi îţi voi plăti”. Prin aceleaşi cuvinte prin care a aflat şi acela iertarea, prin aceleaşi şi acesta se învredniceşte să se mântuiască. Acela însă, din exagerata lui cerbicie, nu s-a înduplecat nici acestor cuvinte, nici n-a cugetat că el însuşi s-a mântuit prin cuvintele acestea. Şi dacă l-ar fi iertat, nici aşa n-ar fi fost iubire de oameni, ci datorie şi necesitate. Pentru că dacă ar fi făcut aceasta înainte să se facă socoteala şi înainte să se ia acea hotărâre şi să se întâmple bucuria unei binefacei atât de mari, faptul ar fi putut fi pus pe seama mărinimiei lui sufleteşti. Acum însă, după un dar atât de mare şi după iertarea atâtor păcate, era dator să se poarte cu cel împreună slujitor cu el fără răutate, ca dintr-o datorie impusă. Dar nici aceasta n-a făcut, nici nu s-a gândit cât de mare era diferenţa dintre ceea ce i s-a iertat şi ceea ce trebuia să arate el faţă de semenul său. Pentru că nu numai în cantitatea datoriilor, nici în dregătoria persoanelor, ci şi în acest fel de a se purta ar putea să vadă cineva o foarte mare diferenţă. Pentru că aceia erau zece mii de talanţi, în timp ce aceştia o sută de dinari. Şi acesta L-a păgubit pe Domnul său, în timp ce datornicul pe cel împreună slugă cu el. Prin urmare, acesta, de vreme ce i s-a făcut o binefacere, avea datoria să-i răsplătească, căci Domnul l-a izbăvit de toată datoria, fără să vadă din partea lui săvârşindu-se vreun bine mai mic sau mai mare.
N-a ţinut însă nimic din toate acestea în mintea lui, ci orbit cu desăvârşire de mânie l-a prins de gât şi l-a închis în temniţă. Văzând aceasta însă, cei împreună slujitori cu el s-au mâhnit. Şi l-au osândit mai întâi robii înaintea Împăratului, ca să afli cât de paşnic este Împăratul. Când Domnul a auzit acestea, l-a chemat din nou să se socotească cu el şi n-a horătât în mod simplu osânda, ci mai înainte se îndreptăţeşte. Şi spune: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o fiindcă m-ai rugat”.
Cine ar fi putut să arate bunătate mai mare decât aceasta a Domnului? Când avea datorie zece mii de talanţi nici cu cuvântul nu l-a întristat, nici viclean nu l-a numit, ci doar a poruncit să fie vândut. Şi aceasta ca să-l scape de datorie. Când a devenit rău însă cu cel împreună slujitor cu el, atunci s-a mâniat şi s-a supărat, ca să afli că iartă mai uşor păcatele făcute faţă de El decât cele făcute faţă de fraţii noştri. Şi nu face doar aici aceasta, ci şi în altă situaţie. Căci spune: „Deci, dacă-ţi vei aduce darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24). Vezi cum le preferă întotdeauna pe ale noastre înainte de ale Lui şi nu socoteşte nimic mai înalt decât pacea şi iubirea faţă de aproapele? Şi în altă parte zice din nou: „Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter”(Matei 5, 32). Şi prin Pavel a legiuit astfel: „Dacă un frate are o femeie necredincioasă şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase”(I Corinteni 7, 12). Dacă desfrânează, zice, s-o alungi, dacă este însă necredincioasă, să n-o laşi. Adică, dacă păcătuieşte faţă de tine, desparte-te de ea, dacă păcătuieşte faţă de Mine, păstreaz-o. La fel şi aici, când a păcătuit atât de mult faţă de El, l-a iertat, dar când a păcătuit faţă de semenul său cu păcate mai puţine şi mai mici decât acestea cu care a păcătuit faţă de Domnul, nu l-a iertat, ci l-a pedepsit cu asprime. Şi aici l-a numit viclean, în timp ce acolo nici cu cuvântul nu l-a întristat. De aceea, în acest caz se adaugă şi faptul că s-a mâniat şi l-a dat chinurilor, în timp ce, când i-a cerut socoteală pentru cei zece mii de talanţi, n-a adăugat nimic asemenea, ca să afli că acea hotărâre nu era urmarea mâniei, ci a grijii care se reflecta în iertare. Deci acesta, păcatul faţă de cel împreună slugă cu el, a fost cel care L-a mâniat atât de mult pe Stăpân.
Oare ce-ar fi putut fi mai rău decât ţinerea de minte a răului, de vreme ce ia înapoi şi iubirea de oameni definitivă a lui Dumnezeu şi ceea ce n-au reuşit să-I provoace păcatele, Îi provoacă mânia împotriva aproapelui, cu toate că este scris că: „Darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi”? (Romani 11, 29). Deci cum aici, după înnoirea darului, după manifestarea iubirii de oameni, revocă iarăşi întrebarea? Din pricina ţinerii de minte a răului, căci n-a greşit cel care a numit-o pe aceasta mai înfricoşătoare decât orice păcat. Pentru că, pentru toate celelalte poţi să afli iertare, în timp ce pentru aceasta nu numai că poţi să nu primeşti iertare, dar şi celelalte care ţi-au fost şterse în întregime ţi se reînnoiesc. Astfel, ţinerea de minte a răului este un rău îndoit, pentru că nu are nici un răspuns de apărare înaintea lui Dumnezeu. Şi celelalte păcate ale noastre, chiar dacă au fost iertate, acest păcat din nou le readuce şi le întoarce împotriva noastră, lucru pe care îl face şi aici. Deoarece nimic nu urăşte atât Dumnezeu şi de la nimic nu-şi întoarce faţa, decât de la omul care ţine minte răul şi îşi păstrează mânia lui. Aceasta ne-a arătat-o aici în mod special, dar şi în rugăciunea pe care ne-a lăsat-o. Căci ne-a poruncit să spunem aşa: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”
Deci, cunoscând toate acestea, după ce am scris parabola în inimile noastre, când ne vin în minte toate câte am pătimit de la semenii noştri, să cugetăm în paralel şi la cele pe care le-am făcut faţă de Domnul. Şi prin frica păcatelor noastre vom putea să îndepărtăm degrabă mânia faţă de păcatele străine. Dacă trebuie să ne amintim de păcate, atunci se cade să ne amintim doar de ale noastre. Pentru că dacă le ţinem în cugetul nostru pe-ale noastre, niciodată nu vom lua seama la cele străine, aşa cum dacă le uităm pe ale noastre, acelea lesne vor intra în gândurile noastre. Într-adevăr şi acesta, dacă şi-ar fi ţinut în minte cei zece mii de talanţi, nu şi-ar fi amintit de cei o sută de dinari, dar, pentru că i-a uitat pe aceia, de aceea l-a prins de gât pe semenul său şi, voind să ceară pe cele puţine, nici aceasta n-a reuşit, ci şi-a atras deasupra capului săi şi greutatea celor zece mii de talanţi.
De aceea aş îndrăzni să spun că acesta este cel mai înfricoşător dintre toate păcatele, şi mai ales n-o spun eu, ci Hristos a vădit-o prin parabola aceasta. Aşadar, de nimic să nu ne îngrijim atât, cât să ne curăţim de mânie şi să ne împăcăm cu aceia care sunt nemulţumitori faţă de noi, ştiind că nici rugăciunea, nici milostenia, nici postirea, nici împărtăşirea cu Sfintele Taine, nici nimic altceva din toate acestea nu va putea să ne ajute în acel ceas. Aşa cum din nou, dacă biruim acest păcat, chiar dacă avem zeci de mii de greşeli, vom putea să primim ceva iertare. Şi nu este al nostru cuvântul, ci al lui Dumnezeu Însuşi, Care urmează să ne judece. Pentru că, aşa cum a zis, „de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel Ceresc”(Matei 6, 14).
Aşadar, ca să avem şi aici viaţă paşnică şi liniştită, dar şi acolo să primim iertarea păcatelor, să ne trudim să ne împăcăm cu câţi vrăjmaşi avem, pentru că astfel ne vom împăca şi cu Domnul nostru şi vom dobândi şi bunurile viitoare, de care fie ca toţi să ne învrednicim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Etichete: Predici la Duminici |

View Comments

Ortodoxia a fost trădată la slujba oficiată în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol avându-l ca invitat pe marele eretic Papa Benedict al XVI-lea

8/07/2010 |

Publicat de admin |

Editați postarea

"Pe Papa să-l blestemaţi, fiindcă el este cauza... Noi avem o porucă ce spune să anatemizăm pe oricine adaugă sau nu crede în ceva mic din cele pe care le-au legiuit Părinţii Bisericii noastre"

Sfântul Sfinţit Mucenic Cosma Etolianul (+1779)

Ortodoxia a fost trădată odată cu vizita papei din 26 noiembrie 2006 la catedrala Sf. Sofia din Constantinopol, unde, în timpul oficierii slujbei papa a fost recunoscut de faţă cu Patriarhul ecumenic Bartolomeu, ca fiind Episcop al Bisericii, preotul care slujea în acel moment făcând plecăciune papei.

sursa: Apologeticum

Etichete: Ecumenismul Erezia Ereziilor, Eresuri papistaşe, Erezii, erezii contemporane |

View Comments

Cuvânt la Schimbarea la Faţă a Domnului

8/06/2010 |

Publicat de admin |

Editați postarea

sursa foto: calindragan.wordpress.com

În timpul Scimbării la Faţă, glasul din cer nu a rostit altceva decât: „De El să ascultaţi”. De ce aşa ? Pentru că a fost arătat totodată, pe viu, şi rodul ascultării, ca şi cum Părintele ceresc ar fi grăit: „Vreţi să ajungeţi la măsura asta ? Ascultaţi ceea ce El vă va spune şi vă va porunci; şi dacă veţi merge pe drumul Lui, veţi intra fără îndoială în tărâmul luminii, care nu vă va înconjura din afară, ci va ieşi dinlăuntrul vostru, ţinându-vă totdeauna într-o astfel de stare, că toate oasele voastre vor cuvânta: „Bine este nouă să fim aici”. Vă va umple cu prisosinţă lumina bucuriei, lumina blândeţii, lumina cunoştinţei; toate durerile voastre se vor depărta, neorânduielile patimilor vor pieri, minciuna şi rătăcirea, se vor risipi. Veţi deveni fiinţe cereşti pe pământ, veţi deveni fii ai lui Dumnezeu din fii ai tinei, veţi deveni moştenitori ai fericirii veşnice din făpturi stricăcioase. Atunci, totul va fi al vostru, fiindcă voi înşivă veţi fi ai lui Hristos. Cel ce iubeşte pe Hristos Domnul va fi iubit de Tatăl şi Amândoi vor veni la el şi locaş la el vor face. Iată lumina Schimbării la Faţă.

“Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an”
Sfântul Teofan Zavorâtul
Ed. Sophia Bucuresti, 1999.

Troparul Schimbării la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

Etichete: Mari praznice de peste an |

View Comments

Predică la Duminica a zecea, a Sfântului Macarie al Patmosului, din Evanghelia Sfântului Matei

8/01/2010 |

Publicat de admin |

Editați postarea

Cuvânt la Duminica a zecea, a Sfântului Matei, că a devenit omul lunatec şi a suferit din partea demonilor înseamnă înrobirea din partea dorinţelor trupului, precum desfrânarea şi celelalte

(Trâmbiţa evanghelică, secolul al XVIII-lea, pag. 218)

Vrednic cu adevărat de multe laude este părintele de astăzi – deşi puţin credincios într-un anumit fel – pentru că a compătimit nefericirea fiului său, n-a mai răbdat chinurile, primejdiile şi ispitele pe care i le provoca în fiecare zi vrăjmaşul cel de obşte şi neschimbător. Şi dintr-un alt punct de vedere mai este vrednic de laudă, pentru faptul că n-a alergat la spitale omeneşti, ci la Doctorul fără de plată al sufletelor şi al trupurilor. Şi, pentru ca să spun în puţine cuvinte, pe cât de vrednic de osândă ar fi fost părintele acestui tânăr demonizat (relaţia pe care demonul o are cu luna este că îşi corelează influenţa cu ciclurile ei, conform Sfântului Ioan Gură de Aur – comentariu la capitolul 17 al Evangheliei Sfântului Matei), dacă, văzându-l pierdut de către demon când în apă, când în foc, şi-ar fi astupat ochii şi l-ar fi lipsit astfel de posibilitatea vindecării, pe atât de vrednic de laudă este acum, pentru că i-a arătat fiului său milostivirea părintească. De aceea şi dătătorul bunurilor, Dumnezeu, cu toate că la început l-a rănit cu acea mustrare amară a necredinţei, zicând: „O, neam necredincios şi desfrânat, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?”, cu toate acestea însă, i-a vindecat degrabă şi necredinţa lui şi boala împovărătoare a fiului său, şi în afară de acestea i-a dat har să vadă lămurit cu ochii cele pe care le-au dorit să le privească patriarhii şi profeţii, chiar şi în taină. Asemenea sunt câştigurile, cununi atât de înalte şi de mari. Atât de multe sunt răsplătirile lui Dumnezeu faţă de părinţii care se îngrijesc de mântuirea şi de sănătatea copiilor lor. Şi deoarece acest adevăr este neîndoielnic, nu ştiu cum să enumăr chinurile care sunt puse pe capetele acelora care-şi închid ochii şi nu văd patimile şi neputinţele care stăpânesc sufletele copiilor lor nefericiţi. În bolile cele din afară au mii de ochi, în timp ce faţă de acelea care pot să le provoace şi moartea veşnică şi iadul pentru totdeauna şi necinste fără de seamăn, dorm, nu au nici o iubire şi milostivire părintească. "Cei care însă, fără nici o ruşine sunt robiţi acestor patimi (a grăit Gura de Aur a Bisericii ortodoxe), aceştia au sufletul cuprins de demoni.”

Ce părinte, care mamă este atât de nemilostivă, atât de lipsită de iubire, încât, văzând pe fiul sau pe fiica sa aruncaţi de demon când în foc, când în apă, nu-şi îndurerează sufletul, nu li se cutremură inima, nu caută eliberarea de patimă, nu se îngrijesc de doctor? Şi unul ca acesta este demonizat, când are o asemenea stare în sufletul său, când este înrobit voinţei trupului, încât este doborât când de patima aceasta, când de aceea. Aceasta înseamnă să fie cuprins cineva de demon, aceasta este îndrăcirea cea mai grea, acesta este demonul cel mai vătămător. Dar tatăl şi mama nu au sentimente părinteşti în asemenea pătimiri înfricoşătoare şi înspăimântătoare ale copiilor lor şi aceasta se datorează faptului că sunt cu desăvârşire necredincioşi, fie faptului că nu ştiu că cea mai mare pagubă o provoacă omului patima sufletească a îndrăcirii. Şi pentru ca să devină vădit acest lucru, trebuie să mergem din nou în mijlocul patimii desfrânării şi luaţi seama!

Unul dintre creştinii din vechime l-a întrebat pe Sfântul Grigorie, fratele Sfântului Vasile cel Mare: de ce Dumnezeu a venit pe pământ cu atât pogorământ înalt şi greu de înţeles, ca să oprească puterea şi stăpânirea diavolului, şi cum se găsesc din nou în lume crime, desfrânări şi adultere? Trebuia să iasă cu desăvârşire din mijlocul lumii lucrarea diavolului. Sfântul răspunde cu obişnuita sa elocinţă şi zice: precum atunci când cineva loveşte un şarpe în cap, şi acela se zdrobeşte, dar cealaltă parte a lui rămâne vie – „capul a murit, în timp ce cealaltă parte a trupului chiar se însufleţeşte din propria putere nervoasă”, la fel şi distrugătorul diavolului, de vreme ce i-a zdrobit capul, adică puterea pierzătoare a bunurilor, n-a trecut la deplina pieire a lui, ca să se nevoiască din pricina aceasta cei care vin din urmă. Preabunul Dumnezeu, zice, a zdrobit capul diavolului, dar cealaltă parte a lăsat-o să se zvârcolească, ca să aibă şi oamenii luptă, încât, luptându-se, să se osebească cei puternici de cei neputincioşi. Laud asemuirea Sfântului, mă închin cuvintelor lui şi le cinstesc ca folositoare, dar, cu toate acestea, gândindu-mă la multele şi nenumăratele suferinţe prin care îi pierde pe oameni în fiecare zi acel demon spiritual cu capul zdrobit prin mijlocirea unei femei desfrânate, aş zice că aceasta completează puterea capului şi, prin urmare, trag concluzia că cea mai mare pagubă o provoacă sufletului acel diavol fără de cap prin mijlocirea femeii, el care avea capul viu înainte de iconomia Întrupării. Căci primejdia este mai mică pentru cel care va fi stăpânit trupeşte de către diavolul cel cugetător, sau de cel simţitor însuşi, decât pentru cel stăpânit de către femeie. Şi, pentru ca să afli mai limpede adevărul, aminteşte-ţi de vechile istorisiri, adu-ţi aminte câţi lei s-au milostivit de Daniel în groapă, în timp ce Izabela l-a ponegrit pe Nabot pe nedrept şi l-a ucis în chip samavolnic. Aminteşte-ţi cum chitul l-a găzduit pe Iona şi l-a păzit în pântecele lui, în timp ce Dalila, avându-l în braţele ei pe prietenul şi iubitul Samson, l-a predat vrăjmaşilor şi l-a orbit. Cugetă câţi balauri, câte vipere l-au întâlnit pe Ioan Botezătorul în pustiu gol, străin şi fără de păcat şi nu numai că nu l-au vătămat, dar i-au arătat şi evlavie şi s-au cutremurat înaintea lui. Frumoasa Irodiada însă, nu numai că l-a întemniţat, dar, cu nemilostivire şi fără Dumnezeu fiind, i-a tăiat şi capul cu sabia. Gândeşte-te că vieţuitoarele răpitoare şi mâncătoare de stârvuri, corbii, l-au hrănit pe Ilie ca pe un prieten dimineaţa cu carne şi pâine, iar Izabela l-a urmărit cu armatele în pustiu ca să-l omoare. Cugetă la acestea, una câte una, şi spune-mi atunci: nu este mai mică primejdia dacă cineva cade în ghearele leului, în pântecele chitului, în gura balaurilor şi viperelor decât să împlinească voile femeii? Şi dacă fiica sau fiul cad într-o asemenea primejdie mică, tatăl şi mama se îngrijesc să-i salveze, arătându-se iubitori, în timp ce în primejdiile mai mari, în pericolul sufletesc, îşi închid ochii şi dorm fără grijă. „Când sufletul cade, prin lucrarea păcatelor, nimeni nu se tânguie, dacă însă trupul este în primejdie, pătimirea este socotită cumplită şi nesuferită”, striga cu mult zel „trâmbiţa de aur a Duhului”.

Există oare vreun părinte sau altul atât de sărac la minte, atât de lipsit de simţire, care să-l vadă pe fiul său sau pe un altul aflat sub stăpânirea sau conducerea lui, căzut în vreun păcat de moarte, aşa cum sunt: furtul, pângărirea celor sfinte şi să nu se indigneze, să nu i se adreseze cu cuvinte aspre, să nu se îngrijească pentru întoarcerea lui dintr-un rău atât de mare, în modul în care poate, şi cu cuvinte dulci şi cu cuvinte amare? Nu este cu putinţă să cunoască cineva mărimea acestei răspunderi pe care o are ca părinte şi să rămână nepăsător. În situaţia aceasta va fi pedepsit şi el împreună cu fiul său, este mai clar ca lumina soarelui, cum pot da mărturie şi cei care citesc despre nenorocirea vestită a preotului Eli. Acesta, cu toate că n-a încetat să mustre neorânduiala fiilor săi, dar pentru că n-a arătat râvna cuvenită să-i îndrepte aşa cum cerea dreptatea, a fost pedepsit împreună cu fiii săi şi, mai mult, întreg neamul lor a fost lipsit de vrednicia preoţiei (I Regi 4, 11-22). Aşadar, de câtă osândă, de cât chin se fac vrednici părinţii aceia care îi văd pe fiii lor tăvăliţi în patimile trupeşti, în desfrânări şi adultere, care sunt păcate mai grele şi decât furtul şi decât pângărirea celor sfinte, şi rămân nepăsători, trec cu vederea, dispreţuiesc îndreptarea copiilor, în timp ce cunosc că, aşa cum am zis mai înainte, aceste păcate sunt mai grele şi decât furtul, aşa cum limpede grăieşte Sfântul Iustin Martirul şi filozoful: „Credinciosul trebuie să se găsească în afara oricărei pofte şi dorinţe trupeşti. Cel care vieţuieşte diferit, acela tâlhăreşte, pângăreşte (I Corinteni 3, 16-17 şi 6-9) însuşi lăcaşul lui Dumnezeu şi, ca să vorbesc mai cu îndrăzneală, Îl scoate singur pe Dumnezeu dinăuntrul lui”. Auzi hotărâri înfricoşătoare? Asculţi cât de greu este păcatul desfrânării? Nu numai că este mai rău decât hoţia şi pângărirea de cele sfinte, dar din mărturia Sfântului apare că este idolatrie, pentru că ce altceva vrea să-ţi arate când spune că desfrânatul Îl scoate singur pe Dumnezeu dinăuntrul lui? El alungă harul Sfântului Duh din inima lui şi în locul lui Dumnezeu îl slujeşte pe diavol. Atât de înfricoşătoare este această patimă, atât de înspăimântătoare, o aşa mare pagubă pricinuieşte şi cu toate acestea se găsesc mulţi părinţi care îi văd pe fiii lor tăvăliţi într-o asemenea mocirlă şi rămân nepăsători faţă de îndreptarea lor. Şi pentru ca să nu crezi că este exagerat ceea ce ţi-am spus, anume că desfrânarea înseamnă idolatrie, aminteşte-ţi câte erezii s-au născut din această patimă, întreabă-i pe cei care au citit cărţile pline de înţelepciune ale lui Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului, şi vei afla că în spatele fiecărei erezii există o femeie uşoară, aşa cum se exprimă el direct în cartea a treia a volumului al doilea: „De unde a răsărit erezia nicolaiţilor? Din desfrânare!” Căci Sfântul acesta mărturiseşte că „un anume Nicolae, dintre cei şapte diaconi, după ce mai înainte s-a înfrânat de la propria sa femeie, urmând virtuoşilor acelui timp pe care îi vedea, după aceea „s-a întors precum câinele la vărsătura sa” (II Petru 2, 22) şi, ruşinându-se de nenorocirea pe care a păţit-o, a îndrăznit să pună început unei asemenea erezii, că cel care nu desfrânează în fiecare zi în viaţa aceasta nu poate să participe la cea veşnică”. De unde au apărut aşa-numiţii ereziarhi gnostici şi războinicii şi leviticii şi mulţi alţii şi cei numiţi ai lui Epifanie decât din patima aceasta, aşa cum mărturiseşte Sfântul Epifanie în prima carte a volumului al doilea, unde spune: „Şi unii dintre aceştia, la care ne-am referit, învăţau că trebuie să avem relaţii ruşinoase nemaiauzite cu multe femei”. De unde au apărut simonienii decât de la Simon Magul, cel care a învăţat ruşinea? O mărturiseşte Epifanie însuşi în prima carte: „din amestecarea întinăciunii cu multe femei”. Şi această erezie a apărut din iubirea acelei femei desfrânate, Elena, înaintea căreia Simon îi îndemna să se închine precum zeiţei Athena. De unde au apărut kodanii şi vorvoriţii, cei care lucrează cu nebunie ruşinea, mai mult decât toţi? De unde s-au ivit carpocraţienii decât de la acel Carpocrat asiaticul, care învăţa orice faptă de ruşine? Din pricina acestei patimi au apărut şi secundienii, şi ucenicii lui Valentin, despre care Sfântul mărturiseşte clar că au căzut dintr-o asemenea patimă în erezie, când zice: „Au lăsat mintea lor liberă să fie înrobită de patima desfrânării şi s-au dedat pe ei înşişi miilor de patimi ale plăcerilor”. Din această patimă a desfrânării, pierzătoare de suflet, s-au născut aşa-numiţii marcioniţi, într-un chip asemănător. Un anume Marcion din Pont, care era fiul unui episcop, după ce a fost izgonit din Biserică de către însuşi tatăl său, pentru că a stricat o fecioară, a devenit ereziarh. Şi de ce trebuie să aduc mărturii mai multe, de vreme ce fericitul Pavel a prevestit ereziile care urmau să apară din patima desfrânării? Căci a zis: „Că vor fi oameni trădători, necuviincioşi, iubitori de desfătări, mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (II Timotei 3, 4). Atât de înfricoşătoare este patima desfrânării, atât de mari suferinţe pricinuieşte, unei asemenea apostazii pune început şi cu toate acestea mulţi părinţi şi multe mame nu numai că nu se îngrijesc să-i îndrepte pe copiii lor, când sunt stăpâniţi de acest demon, ci de multe ori se fac ei înşişi învăţători şi îndrumători ai copiilor lor la apostazie, prin exemplul viu al vieţii lor destrăbălate. Scriitorii de mituri din vechime vorbesc despre asemenea făpturi, care apar atât de uimitoare celor care le ascultă cu simplitate şi nu pot să pătrundă în adâncime, din pricina puţinei lor ştiinţe. Un asemenea monstru este acea Circe, fiica lui Ilios, renumită în magii, căci se spune că i-a schimbat pe oamenii care mergeau la curtea ei în animale necuvântătoare, pe unii în porci, pe alţii în măgari şi pe alţii în alte animale cu patru picioare. Acestea le consemnează scriitorii de mituri şi chiar dacă nu este aşa cum scriu, una zic şi alta înţeleg. Prin această creaţie plastică au vrut să vădească suferinţa vrednică de plâns, preschimbarea în nesimţire deplină, pricinuită de desfrânare, deoarece desfrânata, în realitate, este o vrăjitoare, Circe, care cu o băutură fermecătoare a leului, îi preschimbă în fiecare zi pe lei, adică pe bărbaţii împărăteşti în măgari, boi şi alte asemenea dobitoace nesimţite şi necuvântătoare. Se istoriseşte că Odiseu, doar cu ajutorul lui Hermes, care înseamnă dreapta judecată a minţii, a scăpat de vrăjile lui Circe. Asemănătoare cu aceasta era şi acea meduză mitologică, căci şi ea îi transforma pe oameni în pietre şi în animale necuvântătoare.

Aşadar, prefigurarea şi următoarea lui Circe este desfrânata. Şi părintele nu strigă: ia aminte, fiul meu, nu intra în această casă drăcească, pentru că este laboratorul vrăjitoriei şi omul care intră acolo nu mai iese om, ci animal necuvântător. Într-adevăr, casa desfrânatei este casa magiei, aceasta este cea care îi preschimbă cu adevărat pe oameni în animale, însă mulţi, văzându-i pe fiii lor într-o asemenea primejdie, îşi pun pază gurii. Cine, văzându-l pe fiul său că urmează să fie rănit de sabia vrăjmaşului, nu strigă? Cine nu-l împiedică pe fiul său să nu cadă în gura leului care îl urmăreşte? Şi mai mare este primejdia să cadă cineva în iubirea femeii desfrânate! Aşdar, dacă ai sentimente părinteşti, cum de nu strigi când îl vezi pe fiul tău într-o asemenea primejdie? Cum nu-i spui, împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: pleacă, fiul meu, de la această femeie desfrânată, pentru că ea este săgeata care loveşte fără fier, aceasta este lipiciul tinerilor, ascuţişul dorinţei, cursa trupului, lucrarea păgubitoare, plasa tinereţii, cursă fără de scăpare, leoaică cu multe capete, putoarea cetăţii, boală care, răspândindu-se, întinează orice simţire. – Da, răspund ei, i-am zis de multe ori, dar nu m-a auzit, pentru că frumuseţea trupului a stăpânit simţurile fiului meu şi nu mai are putere să asculte.

Poate că spui adevărul, însă, cu toate acestea, tu eşti pricina neascultării fiului tău, pentru că niciodată nu i-ai arătat ce este frumuseţea femeii, nicicând nu te-a auzit spunându-i ce are înlăuntrul ei această piele care străluceşte pe chipul desfrânatei. Nu i-ai spus niciodată că fundamentul acestei frumuseţi văzute nu este nimic altceva, aşa cum o descrie Gura de Aur a Bisericii, decât flegmă, şi scurgere, şi sânge, şi fiere din mâncarea putrezită. I-ai spus vreodată că această frumuseţe pe care o doreşte fiul tău este o scursoare, o hrană a viermilor, o putoare, că din aceasta sunt făcuţi ochii şi obrajii încât, dacă ai avea ochi să priveşti înlăuntrul pielii acesteia, n-ai vedea decât că trupul cel strălucitor al desfrânatei nu este altceva decât mormânt văruit? „Dacă cugeţi ce frumuseţe există înăuntrul ochilor, vei spune că frumuseţea trupului nu este nimic altceva decât un mormânt nevăruit, de atâta necurăţie lăuntrică este plin trupul.” De o asemenea necurăţie sunt pline toate mădularele desfrânatei. I-ai spus vreodată cuvinte ca acestea fiului tău? Când i-ai spus: fiul meu, nu te înşela cu aceasta frumuseţe din afară pe care o vezi, pentru că este plăsmuită, falsă, prelucrată? Şi dacă vrei să ştii ce este ceea ce doreşti, priveşte-o la bătrâneţe, priveşte-o la vremea neputinţei, priveşte-o în morminte. Şi dacă nu se convinge de acest adevăr, ci fiul tău rămâne după cuvântul profetic „că s-a plecat în ţărână sufletul nostru, lipitu-s-a de pământ pântecele nostru”( Ps. 43, 26) şi este robit în întregime de tina frumuseţii părelnice, înrobit de cenuşă şi noroi, foloseşte un alt mod, pune-i înainte suferinţele, sărăciile, dispreţul şi, de multe ori, morţile năpraznice care s-au întâmplat celor care au fost stăpâniţi de o asemenea patimă. Cine a fost Semiramida? Nimic altceva decât o roabă, aşa cum mărturiseşte Plutarh – o slujnică de casă, care locuia la palat. Însă acel împărat, Ninos, a fost înrobit de frumuseţea ei cea din afară, plăsmuită, a ascultat de propunerea pe care i-a făcut-o, s-o învrednicească să şadă pe tronul împărătesc, să primească în mâinile ei sceptrul împărătesc, să aibă la poruncile ei pe suliţaşii împărăteşti, toţi să-i dea ascultare precum aceluia. A făcut voia ei şi, îndată, prima poruncă ce a ieşit din acea gură spurcată n-a fost alta decât să-l lege pe Ninos şi să-i taie capul. Semiramida a poruncit să-l prindă pe Ninos, să-l lege şi în cele din urmă să-l ucidă. Acesta este sfârşitul, acesta este câştigul frumuseţii poftite. Cine ştie dacă nu vei avea şi tu, fiul meu, un asemenea sfârşit? Cine ştie dacă acest rod al iubirii vrednic de ură nu te va mâna şi pe tine la moarte? O prietenie de care cei care nu o au se bucură şi cei care o au se roagă să scape, aşa cum a zis cel înţelept, Sofocle: „de o asemenea prietenie, cei care sunt lipsiţi se bucură şi cei care o au se roagă să se elibereze”.

Cum de nu-i spus pe câţi i-a ucis, pe câţi i-a otrăvit gelozia femeilor? Şi, dacă nu ştii alta, nu-ţi aminteşti cel puţin de acea moarte vestită, nemilostivă şi lipsită de omenie pe care au provocat-o femeile din Limnos bărbaţilor lor? Acei nefericiţi au plecat cu corăbiile în Tracia, le-au umplut cu prăzi, şi înainte să se întoarcă în Limnos, a ajuns un simplu zvon, nesigur, că limnienii împreună cu celelalte prăzi pe care le-au luat au adus şi femei. Şi gelozia a tulburat inima femeilor şi de aceea, când au ajuns bărbaţii, s-au înţeles între ele, aşa cum mărturiseşte Plutarh, şi într-o noapte i-au ucis. Vezi sfârşitul geloziei? Cugetă la moartea pe care au provocat-o femeile bărbaţilor lor ca la o simplă veste şi dacă femeile legitime au făcut o asemenea faptă, ce n-ar fi făcut cele care trăiesc în fărădelege? I-ai spus vreodată tu, părintele cel bun, asemenea cuvinte fiului tău ca să-l îndrepţi? Nu! Prin urmare, cauza pierzării lui eşti tu. Te ascunzi în spatele neştiinţei unor asemenea cuvinte şi povestiri. Iată însă care sunt cuvintele evanghelice şi apostolice care împiedică o asemenea patimă: nu auzi în fiecare zi pe înţelepţitul de Dumnezeu, Luca, cel care strigă în Faptele Apostolilor: „feriţi-vă de închinările idolilor şi de desfrâu”?(Fapte 15, 20) Nu-ţi propovăduieşte fericitul Pavel că sunt vădite faptele trupului, adică curvia, adulterul, desfrânarea şi preadesfrânarea? Nu porunceşte el însuşi efesenilor că nu se cade să existe nu numai o asemenea patimă în vieţile creştinilor, dar nici să se audă de numele ei? „Iar desfâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine Sfinţilor.”(Efeseni 5, 3) Nu grăieşte ameninţarea însuşi Apostolul, că cei care întinează Botezul cu asemenea patimă sunt scoşi din Împărăţia Cerurilor? „Nu ştiţi oare că nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii...nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.”(I Corinteni 6, 9) N-ai auzit din Vechiul Testament că acest păcat de scârbă a ucis într-o singură zi douăzeci şi trei de mii de fii ai lui Israel? N-a poruncit fericitul Petru să stea departe creştinii de aceste pofte trupeşti, deoarece pricinuiesc moartea sufletului? „Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici, pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului!”(I Petru 2, 11) Pe acestea nici părinţii nu le aud, nici fiii, şi cauza este patima diabolică a desfrânării. Aceasta este cea care orbeşte mintea, astupă urechile, omoară toate simţurile şi atât de înverşunat, mult mai mult decât reuşeşte un demon, care prin îngăduinţă îl stăpâneşte pe om.

Această patimă este atât de înfricoşătoare, de tulburătoare, încât şi păgânii au ajuns s-o cunoască, căci istoriile relatează că cineva l-a întrebat pe Pitagora pentru care pricină i-a dat-o pe fiica lui cu nuntă legală vrăjmaşului său. Şi a răspuns că: „n-am avut nimic mai rău să-i dau, n-am găsit intrument mai potrivit ca să-l pedepsesc pe vrăjmaşul meu, decât să i-o dau pe fiica mea. Aceasta este de ajuns să-i umple viaţa de suferinţă şi lacrimi.”

Şi noi, ascultătorii Evangheliei, care învăţăm din acelaşi adevăr, ne îngrijim şi căutăm şi împodobim aceste instrumente ale răutăţii, pe cauza şi pricinuitoarea tuturor suferinţelor trupeşti şi sufleteşti. Creştinii adevăraţi şi cei din vechime n-au experimentat o asemenea neputinţă, ci au preferat să cadă în gura leilor, decât în mocirla desfrânării. Am găsit în Istoriile Bisericeşti că unul din vechime a fost ispitit de demonul desfrânării şi, ca s-o războiască, a ieşit din casa lui, a mers într-un loc pustiu, a găsit adăpostul unei leoaice şi, după ce a intrat acolo, a rămas flămând timp de şase zile. După aceea a venit leoaica şi acela, văzând-o, s-a înfricoşat. Deci, ridicându-şi mâinile către cer, a zis:”Doamne, dacă este să-mi întinez sufletul meu, dă-i putere acestei fiare să mă atace, dacă nu, salvează-mă de aceasta”. Fericită este inima, binecuvântat este sufletul, vrednică de laudă este mintea care a aflat ce înseamnă desfrânarea! Şi de aceea a făcut o asemenea judecată, să fie mai bine sfâşiat de ghearele leului, decât să fie întinat de păcatul scârbos al desfrânării. Dacă avem şi noi sentimentul unui asemenea rău, să fugim de acest demon stricător de suflet, să ne îngrijim de mântuirea şi îndreptarea celor al căror sânge îl va cere dreapta judecată a lui Dumnezeu de la noi. Să ne întoarcem chiar astăzi faţa de la această patimă scârboasă şi de la orice alt păcat, pentru că, după spusele Sfântului Grigorie Teologul, păcatul trupesc nu înseamnă desfrânare şi adulter, ci în sensul larg al cuvântului orice păcat pe care îl facem cu trupul sau cu mintea. Deci, dacă vrei să te izbăveşti şi de desfrânarea lăuntrică, taie şi patimile trupeşti, şi pe cele sufleteşti. Prin curăţirea trupului se face lăudată curăţirea sufletului. Ochiul desfrânează, nu păzeşte fecioria când nu priveşte cu nevinovăţie, limba desfrânează când cineva este vorbăreţ, acuzator, diavol, bârfitor, martor mincinos, călcător de jurământ, blasfemiator. Picioarele desfrânează când aleargă spre nedreptate. Desfrânează şi mintea care ţine minte răul, se bucură de rău, este plină de invidie, trufaşă şi lucrul cel mai înfricoşător este când are întipărite înăuntrul ei imaginile lucrurilor viclene, aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul, prin aceste cuvinte: „şi chipul este o parte a desfrânării”.

Aşadar, să scoatem din inima noastră orice fel de desfrânare, să trimitem ca mijlocitor la Doctorul sufletelor şi al trupurilor, la Preadulcele Iisus, lepădarea de păcatele de dinainte, pocăinţa, însoţită de adevăratul balsam al sufletului, care sunt lacrimile fierbinţi. Să urmeze şi zdrobirea inimii, care este semnul nemincinos al celor care se pocăiesc cu adevărat. Pe acestea să le trimitem ca un alt părinte şi mijlocitor către Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu, cunoscătorul inimilor, mustră necredinţa noastră, zicând: „O, neam necredincios şi desfrânat, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Până când voi suporta nemulţumirea pe care o arătaţi faţă de legile Mele, până când voi vedea Evanghelia Mea dispreţuită? Sângele Meu vărsat zadarnic pentru voi, Trupul Meu mâncat de buzele voastre necurate?” Pocăinţa noastră va răspunde, zicând: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” Nu tăgăduim, Doamne, că noi Te-am dispreţuit mai mult decât neamul învârtoşat la inimă al iudeilor, mărturisim că ne-am plecat mai mult voinţei trupului, decât poruncii legilor Tale Sfinte, însă ne rugăm bunătăţii Tale, miluieşte-i pe cei botezaţi în numele Tău, adu-ţi aminte că ai venit pe pământ pentru cei păcătoşi, şi nu pentru cei drepţi. Să nu priveşti la cele pe care le caută dreptatea Ta, ci la ceea ce este de folos neputinţei noastre. Aşadar, alungă patimile viclene care stăpânesc sufletul nostru, milostiveşte-te spre noi, precum ai făcut-o odinioară cu cel demonizat, ca să Se preamărească Preasfântul Tău Nume, întru veci nesfârşiţi. Amin.

Etichete: Mărgăritare duhovniceşti, Predici la Duminici |

View Comments

Blog † Vestitorul ortodox

Articole

Linkuri

Forumuri ortodoxe

Mânăstiri şi schituri

Asociatii-Fundatii ortodoxe

.

Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur la pilda datornicului nemilostiv

Ortodoxia a fost trădată la slujba oficiată în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol avându-l ca invitat pe marele eretic Papa Benedict al XVI-lea

Cuvânt la Schimbarea la Faţă a Domnului

Troparul Schimbării la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

Predică la Duminica a zecea, a Sfântului Macarie al Patmosului, din Evanghelia Sfântului Matei

Arhivă

Sf. Justin Popovici

Articole recomandate

Comentarii

Persoane interesate

Parintele Ilie Cleopa:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești

Mass Media