Blog † Vestitorul ortodox: Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur la pilda datornicului nemilostiv

Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur la pilda datornicului nemilostiv

8/08/2010 |

Publicat de admin |

Astăzi mă simt ca şi cum m-aş fi întors lângă voi dintr-o călătorie îndepărtată, pentru că cei care iubesc, când nu pot să se găsească împreună cu cei iubiţi, n-au nici un folos, chiar dacă locuiesc în casa vecină. De aceea şi eu, cu toate că nu m-am îndepărtat de cetate, nu mă simt deloc mai bine decât atunci când aş fi lipsit, deoarece în ultimul timp n-a fost cu putinţă să vă vorbesc. Iertaţi-mă însă pentru că tăcerea nu se datorează trândăvelii, ci neputinţei. Voi acum vă bucuraţi pentru că am scăpat de boală şi eu pentru că am primit iubirea voastră. Pentru că şi când zăceam, mai dureros decât boala mea era faptul că nu puteam să fiu de faţă la această adunare iubită şi acum, când m-am făcut bine, mai poftă îmi este să mă desfăt pe îndelete cu iubirea voastră. Pentru că fierbinţeala trupului nu-i arde atât pe cei bolnavi, cât arde sufletele noastre despărţirea de cei iubiţi ai noştri, şi aşa cum aceia caută apă rece, pahare şi sticle la fel aceştia caută persoanele lor iubite. Acestea le ştiu bine cei care s-au obişnuit să iubească. Nu vă împiedicaţi însă de adâncimea acestora pe care urmează să vi le spun, pentru că vreau să vă învăţ o cântare minunată, folosindu-mă nu de lira neînsufleţită, ci atingând în loc de corzi istoriile Scripturilor şi poruncile lui Dumnezeu.
Şi precum în cazul harfei nu este suficient să atingi doar o coardă ca să apară melodia, ci toate trebuie lovite, în ritmul potrivit, la fel şi în situaţia virtuţii sufleteşti nu este de ajuns pentru mântuire doar o lege, ci trebuie să le ţinem pe toate cu acrivie, desigur dacă avem dorinţa să dăm la iveală o melodie adevărată.
A învăţat gura ta să nu juri? Ţi-ai deprins limba să spui în orice situaţie da şi nu? (Matei 5, 37). Să înveţe să se lepede şi de orice vorbire de rău şi să arate mai mult interes pentru această poruncă, deoarece trebuie şi mai multă osteneală din partea noastră. Şi aceasta pentru că acolo a avut să biruiască doar o simplă obişnuinţă, în timp ce în situaţia mâniei trebuie o luptă mai mare deoarece aceasta este patima tiranică şi de multe ori îi trage pe cei care nu au trezvie în mocirla pierzării.
Deci, când a vorbit Domnul despre mânie şi despre ţinerea de minte a răului? În multe locuri, dar în mod special în Parabola aceasta pe care a spus-o ucenicilor Săi, începând oarecum aşa: „De aceea, asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor omului împărat care a vrut să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi...” Trebuie însă să spunem din ce pricină a început socoteala, căci într-adevăr n-a zis: „Asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor”, ci „De aceea, asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor”. Aşadar, din ce pricină este pusă înainte cauza? Ucenicilor Săi le-a vorbit despre lipsa de răutate şi i-a învăţat că trebuie să ne înfrânăm mânia şi să nu dăm multă însemnătate nedreptăţilor care ne vin de la alţii, zicând: „Dacă păcătuieşte faţă de tine fratele tău, mergi şi mustră-l pe acela între tine şi el. Şi, dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău” (Matei 18, 15).
Acestea şi altele asemenea acestora a grăit Hristos ucenicilor Săi şi i-a învăţat să filozofeze despre lucruri când Petru, corifeul apostolilor, gura ucenicilor, stâlpul Bisericii, tăria credinţei, temelia mărturisirii, pescarul lumii, acesta care a înălţat neamul nostru din prăpastia înşelăciunii la cer, cel mereu fierbinte şi plin de îndrăzneală, sau mai ales de iubire şi nu de îndrăzneală, în timp ce toţi tăceau, a venit la Învăţătorul şi L-a întrebat: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?” (Matei 18, 21) Întreabă şi făgăduieşte totodată şi, înainte să afle, îşi arată mărinimia lui. Pentru că, ştiind bine dispoziţia Învăţătorului, că întotdeauna tinde spre iubire de oameni şi mai ales că dăruieşte mai mult decât el, sau mai mult decât ceilalţi, trece cu vederea păcatele semenilor săi şi nu le cercetează cu rea voinţă şi, voind să placă Legiuitorului, zice: „Oare până de şapte ori?”
După aceea, ca să afli cine este omul şi cine este Dumnezeu şi să cunoşti câtă este dărnicia omului, căci, oricât ar fi, comparată cu bogăţia lui Dumnezeu, este mai neînsemnată decât orice sărăcie, ca o picătură faţă de largul mării, când Petru a zis: „oare până de şapte ori?” şi a crezut că a arătat mare mărinimie şi dărnicie, L-a auzit spunându-i: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte”. Unii zic că a înţeles de şaptezeci şi şapte de ori, dar nu se referă la atât, ci la mai puţin de cinci sute, pentru că de şaptezeci de ori câte şapte înseamnă patru sute nouăzeci.
Şi să nu crezi că este grea porunca, iubitule, pentru că dacă ierţi o dată, de două ori şi de trei ori pe zi pe cel care a păcătuit, şi chiar dacă este încă învârtoşat ca piatra, şi dacă cel care te-a întristat este mai sălbatic chiar decât demonii, nu va fi atât de nesimţit să cadă din nou în aceleaşi păcate, însă din desimea iertării se va înţelepţi şi va deveni mai bun şi mai îngăduitor. Şi tu, iarăşi, dacă eşti pregătit să dispreţuieşti de atâtea ori păcatele care se pregătesc împotriva ta, după ce lucrezi prima, a doua şi a treia iertare, nu ţi se va părea obositoare această filozofie, de vreme ce o dată pentru totdeauna ai învăţat desimea iertării să nu te vatămi deloc de păcatele aproapelui tău.
Când le-a auzit pe acestea, Petru a rămas trăznit, deoarece se îngrijea nu numai pentru el însuşi, ci şi pentru cei pe care Domnul urma să-i încredinţeze. Aşadar, ca să nu întrebe la fel cum făcuse în cazul celorlalte porunci, nu i-a mai lăsat loc de întrebare. Şi ce-a făcut în cazul celorlalte porunci? Dacă odonioară Domnul a poruncit ceva care părea greu, s-a grăbit şi a întrebat înainte de ceilalţi, să afle despre poruncă. Într-adevăr, când s-a apropiat bogatul şi l-a întrebat despre viaţa veşnică şi a aflat cum se dobândeşte desăvârşirea, „a plecat întristat” din pricina banilor, iar Hristos a zis: „Mai lesne este cămilei să intre prin urechile acului, decât bogatului să intre în Împărăţia Cerurilor.” (Marcu 10, 25). Atunci, Petru, chiar dacă le părăsise pe toate şi nu-i mai rămăsese nici undiţă, de vreme ce lăsase şi meşteşugul şi corabia lui, cu toate acestea s-a apropiat de Hristos şi L-a întrebat: „Şi cine poate să se mântuiască?”
Ia seama la cumpătarea, dar şi la fierbinţeala ucenicului, pentru că n-a zis: „Porunceşti lucruri cu neputinţă, grea este porunca, înfricoşătoare legea”, nici n-a tăcut, ci şi-a arătat şi iubirea lui pentru ceilalţi şi în acelaşi timp a împărtăşit şi datorata cinste faţă de Învăţătorul, zicând: „Şi cine poate să se mântuiască?” În timp ce încă nu devenise păstor, avea suflet de păstor şi, în timp ce încă nu i se încredinţase stăpânirea, a arătat grija care se potriveşte stăpânitorului, îngrijindu-se pentru întreaga lume. Dacă era bogat şi dispunea de mulţi bani, poate că cineva ar fi zis că a pus întrebarea aceasta îngrijindu-se nu pentru ceilalţi, ci pentru sine, şi îngrijorându-se de ale sale. Acum însă sărăcia lui îl izbăveşte de această bănuială şi arată că s-a îngrijit şi a cercetat şi a vrut să afle calea mântuirii din interes pentru mântuirea celorlalţi. De aceea şi Hristos, încurajându-l, i-a zis: „Cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”. Să nu credeţi că veţi fi părăsiţi în pustiu, Eu voi fi împreună cu voi în această strădanie a voastră şi voi face cu putinţă cele cu neputinţă, şi mai ales lesne. Când Hristos a vorbit din nou despre nuntă şi despre femeie a zis „că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter”(Matei 5, 32) şi i-a sfătuit să rabde omul orice răutate de la femeie, în afară de desfrânare, Petru, în timp ce ceilalţi tăceau, s-a apropiat de Hristos şi I-a zis: „Dacă astfel este relaţia omului cu femeia, nu este de folos să se însoare”. Ia seama şi aici cum a împăcat şi cinstea care se potriveşte Învăţătorului şi s-a îngrijit şi de mântuirea celorlalţi, fără să ţină seama şi aici de sine. Deci, ca să nu spună şi acum ceva asemănător, a răsturnat prin parabolă îndrăzneala lui, mai mult decât în cele de dinainte. Aceasta era pricina pentru care evanghelistul a zis: „De aceea, asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor cu omul împărat care a vrut să facă socoteală cu supuşii săi”. Să nu treci cu vederea expresia, ci cugetă mai mult, te rog, la tribunalul acela şi, intrând în conştiinţa ta, cugetă câte ai făcut în toată viaţa şi, când auzi că se socoteşte cu robii săi, să te gândeşti că se referă şi la împăraţi, la soldaţi şi eparhi, la bogaţi şi la săraci, la robi şi la slobozi: „Căci toţi trebuie să ne arătăm înaintea judecăţii lui Dumnezeu.”(II Corinteni 5, 10). Socoteşte în mintea ta cum va fi atunci judecata, ia aminte la toate păcatele pe care le-ai făcut căci dacă tu uiţi de toate cele de care nu te-ai îngrijit, Dumnezeu nu le uită niciodată şi le va aşeza pe toate înaintea ochilor noştri, dacă nu apucăm să le ştergem acum prin pocăinţă şi mărturisire şi prin neţinerea de minte a răului faţă de semenii noştri. Din ce pricină însă face socoteala? Nu pentru că El Însuşi nu ştie (cum să nu ştie Cel Care le cunoaşte pe toate înainte să se întâmple?), ci pentru ca să te convingă pe tine, robul Său, că îi datorezi cu dreptate ceea ce I se cuvine. Sau mai bine nu numai să afli, ci şi ca să te curăţeşti cu desăvârşire, deoarece şi profetului, pentru aceasta i-a poruncit să spună păcatele iudeilor. Pentru că zice: „Spune fărădelegile lor casei lui Iacob şi păcatele lor casei lui Israel”(Isaia 58, 1), nu numai ca să asculte, ci ca să se şi îndrepte. „Şi începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi” (moneda cea mai preţioasă, un talant în Grecia secolului al IV-lea î.Hr. echivala cu 42,5 kg de aur). Oare cât i se încredinţase, de vreme ce datora atât de mult? Mare este datoria şi nu era doar aceasta înfricoşătoare, ci şi faptul că l-au adus primul la domnul său, doarece, dacă l-ar fi adus în urma altora care se arătau recunoscători, n-ar fi fost atât de mirare să nu se mânie împăratul, deoarece recunoştinţa celor dinainte l-ar fi făcut mai blând faţă de cei nerecunoscători care urmau. Acesta care a intrat primul însă, s-a arătat nemulţumitor şi, cu toate că s-a arătat aşa, iată este întâmpinat cu atâta iubire de oameni de domnul său. Şi acesta este lucrul cel mai minunat şi mai uimitor.
Aşadar, oamenii, când îi găsesc pe datornicii lor, se bucură ca şi când ar găsi vânat şi victimă şi fac tot ce se poate ca să ceară toată datoria. Şi, dacă nu reuşesc din pricina sărăciei datornicilor, îşi arată mânia lor pentru bani prin chinuirea trupului acelor nefericiţi, chinuindu-i, lovindu-i şi pricinuindu-le acestora mii de rele. Dumnezeu însă, dimpotrivă, a plănuit şi a folosit toate mijloacele ca să-l izbăvească de datorie. Pentru că la noi bogăţie înseamnă să cerem cele datorate, în timp ce la Dumnezeu bogăţia înseamnă să ierte. Noi atunci devenim mai avuţi, când primim cele datorate, în timp ce Dumnezeu Se îmbogăţeşte când iartă păcatele, deoarece bogăţia lui Dumnezeu înseamnă mântuirea oamenilor, aşa cum spune şi Sfântul Pavel: „Care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe El”(Romani 10, 12).
Se poate însă ca cineva să întrebe: dar cum Acesta Care vrea să dăruiască şi să ierte fărădelegile a poruncit să-l vândă? Tocmai acest lucru este cel care vădeşte cel mai mult iubirea Sa de oameni. Însă să nu ne silim, ci să înaintăm pe rând în istorisirea parabolei: „Dar neavând el cu ce să plătească” zice. Ce înseamnă „neavând el cu ce să plătească”? Din nou mărimea neagoniselii, pentru că, atunci când zice că nu putea să-i întoarcă, nu se înţelege nimic altceva decât că era lipsit de izbânzi, nu avea nici o faptă bună ca să fie luat în seamă, pentru ştergerea păcatelor lui. Pentru că oricum se socotesc reuşitele pentru izbăvirea păcatelor noastre, aşa cum şi credinţa se socoteşte pentru dreptate: „Iar celui care nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptează pe cel păcătos, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate.” (Romani 4, 5). Şi ce zic despre credinţă şi izbânzi, de vreme ce şi mâhnirile noastre sunt socotite pentru iertarea păcatelor şi acest lucru îl vădeşte Hristos în parabola cu Lazăr, arătându-l pe Avraam grăind bogatului că Lazăr a primit în viaţă cele rele şi de aceea a aflat aici mângâiere. O arată şi Pavel, scriind corintenilor, despre cel care desfrâna, către care scrie următoarele: „Să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul lui să se mântuiască în ziua Domnului Iisus.” (I Corinteni 5, 5). De asemenea şi pe alţii care au păcătuit îi mângâie, zicând: „De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi” (I Corinteni 11, 30-32), adică dacă ne-am judeca noi pe noi înşine, nu vom fi judecaţi, de aceea judecaţi de către Domnul suntem pedepsiţi aici, ca să nu fim judecaţi împreună cu lumea. Şi dacă ispita şi boala şi neputinţa şi pieirea trupului, pe care le răbdăm fără de voie, fără să le creăm noi înşine, ni se socotesc spre ştergerea păcatului, cu mult mai mult izbânzile pe care le lucrăm de bună voie şi prin propriul nostru efort.
Acesta însă era lipsit de orice faptă bună şi purta şi sarcina nesuferită a păcatelor, de aceea zice: „neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut.” Aceasta ne arată mai mult decât orice altceva iubirea de oameni a Stăpânului, că l-a chemat şi să dea socoteală, şi că a poruncit să fie vândut. Pentru că, prin acestea două, a făcut în aşa fel încât el să nu fie vândut. De unde reiese acest lucru? Din final, pentru că, dacă ar fi vrut să fie vândut, cine l-ar fi împiedicat, cine l-ar fi oprit? Aşadar, de ce a poruncit să fie vândut, de vreme ce nu vroia s-o facă? Prin ameninţarea lui a mărit frica pentru ca să-l mişte la implorare. L-a mişcat spre implorare, ca să primească prin aceasta motiv pentru iertare. Desigur că putea şi înainte să-l roage să-i şteargă datoria, ca să nu cadă din rău în mai rău. Ar fi putut şi înainte de socoteală să-i dăruiască iertarea, dar, ca să nu devină mai neomenos şi mai nemilos faţă de cei asemenea cu el, ignorând mulţimea păcatelor lui, de aceea l-a ajutat mai întâi să conştientizeze mărimea datoriei lui şi atunci i-a iertat-o deplin. Pentru că dacă, de vreme ce mai întâi s-a făcut socoteala şi s-a descoperit datoria şi a auzit ameninţarea şi s-a făcut vădită osânda de care era vrednic, s-a arătat atât de sălbatic şi de împietrit faţă de cel rob împreună cu el, la ce sălbăticie ar fi ajuns, dacă nu i s-ar fi întâmplat nimic din toate acestea?
De aceea Dumnezeu le-a făcut şi le-a încercat pe toate acestea, ca să-l înfrâneze de la acea cerbicie a celor de dinainte. Dacă însă n-a reuşit cu nici una din acestea, pricina nu este Învăţătorul, ci acela care n-a primit îndreptarea.
Să vedem însă cum se străduieşte să vindece rana. Acesta, căzându-i în genunchi, I se închina zicând: „Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot.” Şi mai ales n-a zis că nu avea ce să-i întoarcă, aşa cum obişnuiesc să facă cei care sunt datori, care, chiar dacă nu pot să întoarcă nimic, făgăduiesc ca să se izbăvească de prezenta pedeapsă. Să-i auzim pe cei care lenevesc la rugăciune, care este puterea rugăminţii lor. Acesta n-a arătat postire, nici neagoniseală, nici nimic asemănător, ci, chiar dacă era pustiu şi gol de orice virtute, doar pentru că L-a rugat pe Domnul, a reuşit să-L înduplece la milostivire. Deci să nu trecem cu vederea rugăciunile, pentru că cine ar fi putut să fie mai păcătos ca acesta, care era răspunzător pentru atâtea fărădelegi, în timp ce n-avea nici o izbândă, nici mică, nici mare? N-a zis însă înăuntrul lui: „nu am îndrăzneală, sunt plin de ruşine, cum pot să mă apropii? Cum pot să-L rog?”, lucru pe care mulţi dintre cei împovăraţi cu păcate îl spun, suferind de evlavie diabolică. Îţi lipseşte îndrăzneala, de aceea apropie-te, ca să dobândeşti mai multă îndrăzneală. Nu cumva este om Cel Care urmează să se împrietenească cu tine, ca să te ruşinezi şi să roşeşti? Este Dumnezeu, Care mai mult decât tine vrea să te izbăveşti de fărădelegi, nu-ţi doreşti tu siguranţa ta cât îţi doreşte Acela mântuirea. Şi aceasta ne-a învăţat prin înseşi faptele Lui.
Nu ai îndrăzneală? Tocmai de aceea vei putea să dobândeşti îndrăzneala, deoarece ai acest sentiment, pentru că îndrăzneala cea mai mare este să nu crezi că ai îndrăzneală. Aşa cum cea mai mare ruşine este să se îndreptăţească cineva pe sine însuşi înaintea Domnului. Acela este necurat, chiar dacă este cel mai sfânt dintre toţi oamenii, aşa cum drept devine cineva când s-a convins pe sine că este cel din urmă dintre toţi. Şi martori pentru cele spuse sunt fariseul şi vameşul. Deci, să nu deznădăjduim pentru păcatele noastre, nici să disperăm, ci să alergăm la Dumnezeu, să îngenunchiem înaintea Lui, să-L rugăm, aşa cum a făcut şi acesta, de vreme ce până în acest moment şi-a arătat buna dorinţă. Şi faptul că nu şi-a pierdut curajul şi că n-a deznădăjduit şi că şi-a mărturisit păcatele lui şi că a cerut amânare şi prelungire, toate acestea sunt bune şi arată cuget zdrobit şi suflet smerit.
Cele ce urmează însă nu sunt asemenea cu cele de dinainte. Pentru că, toate câte le-a adunat prin rugăminte, pe toate acestea le-a risipit pe dată, prin mânia împotriva aproapelui. Dar să ne oprim mai întâi la modul iertării, să vedem cum l-a izbăvit de datorie şi din ce pricină Domnul l-a condus la aceasta. Şi se spune: „Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria” . Acela a cerut amânare, el însă l-a iertat, adică a primit mai mult decât ceea ce a cerut. De aceea şi Pavel zice: „Cel ce are putere să le facă pe toate cu prisosinţă, cele pe care le cerem sau le cugetăm.” Pentru că nici să nu-ţi închipui cât de multe este El gata să-ţi dăruiască. Deci nu te ruşina, nu roşi, ci mai ales să te ruşinezi pentru păcatele tale, dar să nu deznădăjduieşti, nici să te îndepărtezi de rugăciune, ci apropie-te, chiar dacă eşti păcătos, ca să te împrieteneşti cu Domnul tău, ca să-I dai prilejul să-şi arate iubirea Sa de oameni, prin iertarea păcatelor tale. Dacă te temi însă să te apropii de El, atunci ai împiedicat bunătatea Lui, ai oprit belşugul bunătăţii Lui, desigur cât ţine de tine. Aşadar, să nu ne temem, nici să ezităm la rugăciune, deoarece, chiar dacă cădem în această cloacă a răutăţii, El are puterea să ne tragă degrabă de acolo. Nimeni n-a făcut atâtea păcate ca acesta din parabolă, pentru că, într-adevăr, a săvârşit orice fel de răutate, acest lucru ni-l arată cei zece mii de talanţi. Nimeni nu era atât de lipsit ca acesta, ce nu avea să-şi plătească datoria. Dar pe el, care fusese părăsit de pretutindeni, a putut să-l mântuiască puterea rugăciunii. Şi ar zice cineva: rugăciunea are atât de mari puteri, încât să-l izbăvească de pedeapsă şi de chin pe cel care, prin fapte şi prin mii de feluri a greşit Domnului? Da, omule! Atât de mari puteri are! Pentru că nu reuşeşte ea singură toate acestea, ci are drept aliat şi de foarte mare ajutor iubirea de oameni a lui Dumnezeu, primită prin rugăciune, care le-a şi săvârşit pe toate în situaţia aceasta şi a arătat puternică rugăciunea. Deci, aceasta s-a înţeles când a zis: „iar stăpânul, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria”, ca să afli că împreună cu rugăciunea şi înainte de rugăciune, pe toate le-a făcut iubirea de oameni a Domnului. „Dar ieşind sluga aceea, a găsit pe unul dintre cei care slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: plăteşte-mi ce eşti dator!” Oare ce-ar fi putut să fie mai urât decât această purtare? În timp ce binefacerea avea încă ecou în urechile sale, a uitat iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
Vezi cât de mare bine este să-şi amintească cineva de păcatele sale? Căci şi dacă acesta le avea de ajuns în amintirea sa, n-ar fi devenit atât de aspru şi neînduplecat. De aceea spun continuu şi nu voi înceta să spun că este foarte folositor şi necesar să păstrăm mereu în amintirea noastră toate greşelile noastre, pentru că nimic nu poate să spună în rânduială sufletul, oricât de filozof, de îngăduitor şi de blând ar fi omul, cât amintirea în timp a păcatelor. De aceea şi Pavel a ţinut în mintea sa nu numai păcatele după baia Botezului, ci şi pe cele de dinainte, cu toate că pieriseră în întregime. Şi dacă acela păstra amintirea păcatelor înainte de Botez, cu atât mai mult noi nu trebuie să le uităm pe cele de după Botez, pentru că prin aducerea aminte nu numai că le pierdem, dar ne purtăm faţă de toţi oamenii cu mai multă îngăduinţă, şi pe Dumnezeu Îl vom sluji cu mai mare dăruire, de vreme ce aflăm foarte bine din amintirea lor iubirea Lui de oameni negrăită.
Acest lucru nu l-a făcut însă acela, ci, uitând de mărimea datoriilor sale, a uitat şi de binefacere. Şi, de vreme ce a uitat de binefacere, s-a făcut rău cu cel care slujea împreună cu el şi prin răutatea pe care a arătat-o aceluia a pierdut toate câte le câştigase prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. „Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: plăteşte-mi ce eşti dator!” N-a zis: „dă-mi înapoi o sută de dinari”, pentru că se ruşina de datoria neînsemnată, ci: „plăteşte-mi ce eşti dator!” „Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: îngăduieşte-mi şi îţi voi plăti”. Prin aceleaşi cuvinte prin care a aflat şi acela iertarea, prin aceleaşi şi acesta se învredniceşte să se mântuiască. Acela însă, din exagerata lui cerbicie, nu s-a înduplecat nici acestor cuvinte, nici n-a cugetat că el însuşi s-a mântuit prin cuvintele acestea. Şi dacă l-ar fi iertat, nici aşa n-ar fi fost iubire de oameni, ci datorie şi necesitate. Pentru că dacă ar fi făcut aceasta înainte să se facă socoteala şi înainte să se ia acea hotărâre şi să se întâmple bucuria unei binefacei atât de mari, faptul ar fi putut fi pus pe seama mărinimiei lui sufleteşti. Acum însă, după un dar atât de mare şi după iertarea atâtor păcate, era dator să se poarte cu cel împreună slujitor cu el fără răutate, ca dintr-o datorie impusă. Dar nici aceasta n-a făcut, nici nu s-a gândit cât de mare era diferenţa dintre ceea ce i s-a iertat şi ceea ce trebuia să arate el faţă de semenul său. Pentru că nu numai în cantitatea datoriilor, nici în dregătoria persoanelor, ci şi în acest fel de a se purta ar putea să vadă cineva o foarte mare diferenţă. Pentru că aceia erau zece mii de talanţi, în timp ce aceştia o sută de dinari. Şi acesta L-a păgubit pe Domnul său, în timp ce datornicul pe cel împreună slugă cu el. Prin urmare, acesta, de vreme ce i s-a făcut o binefacere, avea datoria să-i răsplătească, căci Domnul l-a izbăvit de toată datoria, fără să vadă din partea lui săvârşindu-se vreun bine mai mic sau mai mare.
N-a ţinut însă nimic din toate acestea în mintea lui, ci orbit cu desăvârşire de mânie l-a prins de gât şi l-a închis în temniţă. Văzând aceasta însă, cei împreună slujitori cu el s-au mâhnit. Şi l-au osândit mai întâi robii înaintea Împăratului, ca să afli cât de paşnic este Împăratul. Când Domnul a auzit acestea, l-a chemat din nou să se socotească cu el şi n-a horătât în mod simplu osânda, ci mai înainte se îndreptăţeşte. Şi spune: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o fiindcă m-ai rugat”.
Cine ar fi putut să arate bunătate mai mare decât aceasta a Domnului? Când avea datorie zece mii de talanţi nici cu cuvântul nu l-a întristat, nici viclean nu l-a numit, ci doar a poruncit să fie vândut. Şi aceasta ca să-l scape de datorie. Când a devenit rău însă cu cel împreună slujitor cu el, atunci s-a mâniat şi s-a supărat, ca să afli că iartă mai uşor păcatele făcute faţă de El decât cele făcute faţă de fraţii noştri. Şi nu face doar aici aceasta, ci şi în altă situaţie. Căci spune: „Deci, dacă-ţi vei aduce darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24). Vezi cum le preferă întotdeauna pe ale noastre înainte de ale Lui şi nu socoteşte nimic mai înalt decât pacea şi iubirea faţă de aproapele? Şi în altă parte zice din nou: „Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter”(Matei 5, 32). Şi prin Pavel a legiuit astfel: „Dacă un frate are o femeie necredincioasă şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase”(I Corinteni 7, 12). Dacă desfrânează, zice, s-o alungi, dacă este însă necredincioasă, să n-o laşi. Adică, dacă păcătuieşte faţă de tine, desparte-te de ea, dacă păcătuieşte faţă de Mine, păstreaz-o. La fel şi aici, când a păcătuit atât de mult faţă de El, l-a iertat, dar când a păcătuit faţă de semenul său cu păcate mai puţine şi mai mici decât acestea cu care a păcătuit faţă de Domnul, nu l-a iertat, ci l-a pedepsit cu asprime. Şi aici l-a numit viclean, în timp ce acolo nici cu cuvântul nu l-a întristat. De aceea, în acest caz se adaugă şi faptul că s-a mâniat şi l-a dat chinurilor, în timp ce, când i-a cerut socoteală pentru cei zece mii de talanţi, n-a adăugat nimic asemenea, ca să afli că acea hotărâre nu era urmarea mâniei, ci a grijii care se reflecta în iertare. Deci acesta, păcatul faţă de cel împreună slugă cu el, a fost cel care L-a mâniat atât de mult pe Stăpân.
Oare ce-ar fi putut fi mai rău decât ţinerea de minte a răului, de vreme ce ia înapoi şi iubirea de oameni definitivă a lui Dumnezeu şi ceea ce n-au reuşit să-I provoace păcatele, Îi provoacă mânia împotriva aproapelui, cu toate că este scris că: „Darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi”? (Romani 11, 29). Deci cum aici, după înnoirea darului, după manifestarea iubirii de oameni, revocă iarăşi întrebarea? Din pricina ţinerii de minte a răului, căci n-a greşit cel care a numit-o pe aceasta mai înfricoşătoare decât orice păcat. Pentru că, pentru toate celelalte poţi să afli iertare, în timp ce pentru aceasta nu numai că poţi să nu primeşti iertare, dar şi celelalte care ţi-au fost şterse în întregime ţi se reînnoiesc. Astfel, ţinerea de minte a răului este un rău îndoit, pentru că nu are nici un răspuns de apărare înaintea lui Dumnezeu. Şi celelalte păcate ale noastre, chiar dacă au fost iertate, acest păcat din nou le readuce şi le întoarce împotriva noastră, lucru pe care îl face şi aici. Deoarece nimic nu urăşte atât Dumnezeu şi de la nimic nu-şi întoarce faţa, decât de la omul care ţine minte răul şi îşi păstrează mânia lui. Aceasta ne-a arătat-o aici în mod special, dar şi în rugăciunea pe care ne-a lăsat-o. Căci ne-a poruncit să spunem aşa: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”
Deci, cunoscând toate acestea, după ce am scris parabola în inimile noastre, când ne vin în minte toate câte am pătimit de la semenii noştri, să cugetăm în paralel şi la cele pe care le-am făcut faţă de Domnul. Şi prin frica păcatelor noastre vom putea să îndepărtăm degrabă mânia faţă de păcatele străine. Dacă trebuie să ne amintim de păcate, atunci se cade să ne amintim doar de ale noastre. Pentru că dacă le ţinem în cugetul nostru pe-ale noastre, niciodată nu vom lua seama la cele străine, aşa cum dacă le uităm pe ale noastre, acelea lesne vor intra în gândurile noastre. Într-adevăr şi acesta, dacă şi-ar fi ţinut în minte cei zece mii de talanţi, nu şi-ar fi amintit de cei o sută de dinari, dar, pentru că i-a uitat pe aceia, de aceea l-a prins de gât pe semenul său şi, voind să ceară pe cele puţine, nici aceasta n-a reuşit, ci şi-a atras deasupra capului săi şi greutatea celor zece mii de talanţi.
De aceea aş îndrăzni să spun că acesta este cel mai înfricoşător dintre toate păcatele, şi mai ales n-o spun eu, ci Hristos a vădit-o prin parabola aceasta. Aşadar, de nimic să nu ne îngrijim atât, cât să ne curăţim de mânie şi să ne împăcăm cu aceia care sunt nemulţumitori faţă de noi, ştiind că nici rugăciunea, nici milostenia, nici postirea, nici împărtăşirea cu Sfintele Taine, nici nimic altceva din toate acestea nu va putea să ne ajute în acel ceas. Aşa cum din nou, dacă biruim acest păcat, chiar dacă avem zeci de mii de greşeli, vom putea să primim ceva iertare. Şi nu este al nostru cuvântul, ci al lui Dumnezeu Însuşi, Care urmează să ne judece. Pentru că, aşa cum a zis, „de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel Ceresc”(Matei 6, 14).
Aşadar, ca să avem şi aici viaţă paşnică şi liniştită, dar şi acolo să primim iertarea păcatelor, să ne trudim să ne împăcăm cu câţi vrăjmaşi avem, pentru că astfel ne vom împăca şi cu Domnul nostru şi vom dobândi şi bunurile viitoare, de care fie ca toţi să ne învrednicim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.