Blog † Vestitorul ortodox: Predică la Duminica a zecea, a Sfântului Macarie al Patmosului, din Evanghelia Sfântului Matei

Predică la Duminica a zecea, a Sfântului Macarie al Patmosului, din Evanghelia Sfântului Matei

8/01/2010 |

Publicat de admin |

Cuvânt la Duminica a zecea, a Sfântului Matei, că a devenit omul lunatec şi a suferit din partea demonilor înseamnă înrobirea din partea dorinţelor trupului, precum desfrânarea şi celelalte

(Trâmbiţa evanghelică, secolul al XVIII-lea, pag. 218)

Vrednic cu adevărat de multe laude este părintele de astăzi – deşi puţin credincios într-un anumit fel – pentru că a compătimit nefericirea fiului său, n-a mai răbdat chinurile, primejdiile şi ispitele pe care i le provoca în fiecare zi vrăjmaşul cel de obşte şi neschimbător. Şi dintr-un alt punct de vedere mai este vrednic de laudă, pentru faptul că n-a alergat la spitale omeneşti, ci la Doctorul fără de plată al sufletelor şi al trupurilor. Şi, pentru ca să spun în puţine cuvinte, pe cât de vrednic de osândă ar fi fost părintele acestui tânăr demonizat (relaţia pe care demonul o are cu luna este că îşi corelează influenţa cu ciclurile ei, conform Sfântului Ioan Gură de Aur – comentariu la capitolul 17 al Evangheliei Sfântului Matei), dacă, văzându-l pierdut de către demon când în apă, când în foc, şi-ar fi astupat ochii şi l-ar fi lipsit astfel de posibilitatea vindecării, pe atât de vrednic de laudă este acum, pentru că i-a arătat fiului său milostivirea părintească. De aceea şi dătătorul bunurilor, Dumnezeu, cu toate că la început l-a rănit cu acea mustrare amară a necredinţei, zicând: „O, neam necredincios şi desfrânat, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?”, cu toate acestea însă, i-a vindecat degrabă şi necredinţa lui şi boala împovărătoare a fiului său, şi în afară de acestea i-a dat har să vadă lămurit cu ochii cele pe care le-au dorit să le privească patriarhii şi profeţii, chiar şi în taină. Asemenea sunt câştigurile, cununi atât de înalte şi de mari. Atât de multe sunt răsplătirile lui Dumnezeu faţă de părinţii care se îngrijesc de mântuirea şi de sănătatea copiilor lor. Şi deoarece acest adevăr este neîndoielnic, nu ştiu cum să enumăr chinurile care sunt puse pe capetele acelora care-şi închid ochii şi nu văd patimile şi neputinţele care stăpânesc sufletele copiilor lor nefericiţi. În bolile cele din afară au mii de ochi, în timp ce faţă de acelea care pot să le provoace şi moartea veşnică şi iadul pentru totdeauna şi necinste fără de seamăn, dorm, nu au nici o iubire şi milostivire părintească. "Cei care însă, fără nici o ruşine sunt robiţi acestor patimi (a grăit Gura de Aur a Bisericii ortodoxe), aceştia au sufletul cuprins de demoni.”

Ce părinte, care mamă este atât de nemilostivă, atât de lipsită de iubire, încât, văzând pe fiul sau pe fiica sa aruncaţi de demon când în foc, când în apă, nu-şi îndurerează sufletul, nu li se cutremură inima, nu caută eliberarea de patimă, nu se îngrijesc de doctor? Şi unul ca acesta este demonizat, când are o asemenea stare în sufletul său, când este înrobit voinţei trupului, încât este doborât când de patima aceasta, când de aceea. Aceasta înseamnă să fie cuprins cineva de demon, aceasta este îndrăcirea cea mai grea, acesta este demonul cel mai vătămător. Dar tatăl şi mama nu au sentimente părinteşti în asemenea pătimiri înfricoşătoare şi înspăimântătoare ale copiilor lor şi aceasta se datorează faptului că sunt cu desăvârşire necredincioşi, fie faptului că nu ştiu că cea mai mare pagubă o provoacă omului patima sufletească a îndrăcirii. Şi pentru ca să devină vădit acest lucru, trebuie să mergem din nou în mijlocul patimii desfrânării şi luaţi seama!

Unul dintre creştinii din vechime l-a întrebat pe Sfântul Grigorie, fratele Sfântului Vasile cel Mare: de ce Dumnezeu a venit pe pământ cu atât pogorământ înalt şi greu de înţeles, ca să oprească puterea şi stăpânirea diavolului, şi cum se găsesc din nou în lume crime, desfrânări şi adultere? Trebuia să iasă cu desăvârşire din mijlocul lumii lucrarea diavolului. Sfântul răspunde cu obişnuita sa elocinţă şi zice: precum atunci când cineva loveşte un şarpe în cap, şi acela se zdrobeşte, dar cealaltă parte a lui rămâne vie – „capul a murit, în timp ce cealaltă parte a trupului chiar se însufleţeşte din propria putere nervoasă”, la fel şi distrugătorul diavolului, de vreme ce i-a zdrobit capul, adică puterea pierzătoare a bunurilor, n-a trecut la deplina pieire a lui, ca să se nevoiască din pricina aceasta cei care vin din urmă. Preabunul Dumnezeu, zice, a zdrobit capul diavolului, dar cealaltă parte a lăsat-o să se zvârcolească, ca să aibă şi oamenii luptă, încât, luptându-se, să se osebească cei puternici de cei neputincioşi. Laud asemuirea Sfântului, mă închin cuvintelor lui şi le cinstesc ca folositoare, dar, cu toate acestea, gândindu-mă la multele şi nenumăratele suferinţe prin care îi pierde pe oameni în fiecare zi acel demon spiritual cu capul zdrobit prin mijlocirea unei femei desfrânate, aş zice că aceasta completează puterea capului şi, prin urmare, trag concluzia că cea mai mare pagubă o provoacă sufletului acel diavol fără de cap prin mijlocirea femeii, el care avea capul viu înainte de iconomia Întrupării. Căci primejdia este mai mică pentru cel care va fi stăpânit trupeşte de către diavolul cel cugetător, sau de cel simţitor însuşi, decât pentru cel stăpânit de către femeie. Şi, pentru ca să afli mai limpede adevărul, aminteşte-ţi de vechile istorisiri, adu-ţi aminte câţi lei s-au milostivit de Daniel în groapă, în timp ce Izabela l-a ponegrit pe Nabot pe nedrept şi l-a ucis în chip samavolnic. Aminteşte-ţi cum chitul l-a găzduit pe Iona şi l-a păzit în pântecele lui, în timp ce Dalila, avându-l în braţele ei pe prietenul şi iubitul Samson, l-a predat vrăjmaşilor şi l-a orbit. Cugetă câţi balauri, câte vipere l-au întâlnit pe Ioan Botezătorul în pustiu gol, străin şi fără de păcat şi nu numai că nu l-au vătămat, dar i-au arătat şi evlavie şi s-au cutremurat înaintea lui. Frumoasa Irodiada însă, nu numai că l-a întemniţat, dar, cu nemilostivire şi fără Dumnezeu fiind, i-a tăiat şi capul cu sabia. Gândeşte-te că vieţuitoarele răpitoare şi mâncătoare de stârvuri, corbii, l-au hrănit pe Ilie ca pe un prieten dimineaţa cu carne şi pâine, iar Izabela l-a urmărit cu armatele în pustiu ca să-l omoare. Cugetă la acestea, una câte una, şi spune-mi atunci: nu este mai mică primejdia dacă cineva cade în ghearele leului, în pântecele chitului, în gura balaurilor şi viperelor decât să împlinească voile femeii? Şi dacă fiica sau fiul cad într-o asemenea primejdie mică, tatăl şi mama se îngrijesc să-i salveze, arătându-se iubitori, în timp ce în primejdiile mai mari, în pericolul sufletesc, îşi închid ochii şi dorm fără grijă. „Când sufletul cade, prin lucrarea păcatelor, nimeni nu se tânguie, dacă însă trupul este în primejdie, pătimirea este socotită cumplită şi nesuferită”, striga cu mult zel „trâmbiţa de aur a Duhului”.

Există oare vreun părinte sau altul atât de sărac la minte, atât de lipsit de simţire, care să-l vadă pe fiul său sau pe un altul aflat sub stăpânirea sau conducerea lui, căzut în vreun păcat de moarte, aşa cum sunt: furtul, pângărirea celor sfinte şi să nu se indigneze, să nu i se adreseze cu cuvinte aspre, să nu se îngrijească pentru întoarcerea lui dintr-un rău atât de mare, în modul în care poate, şi cu cuvinte dulci şi cu cuvinte amare? Nu este cu putinţă să cunoască cineva mărimea acestei răspunderi pe care o are ca părinte şi să rămână nepăsător. În situaţia aceasta va fi pedepsit şi el împreună cu fiul său, este mai clar ca lumina soarelui, cum pot da mărturie şi cei care citesc despre nenorocirea vestită a preotului Eli. Acesta, cu toate că n-a încetat să mustre neorânduiala fiilor săi, dar pentru că n-a arătat râvna cuvenită să-i îndrepte aşa cum cerea dreptatea, a fost pedepsit împreună cu fiii săi şi, mai mult, întreg neamul lor a fost lipsit de vrednicia preoţiei (I Regi 4, 11-22). Aşadar, de câtă osândă, de cât chin se fac vrednici părinţii aceia care îi văd pe fiii lor tăvăliţi în patimile trupeşti, în desfrânări şi adultere, care sunt păcate mai grele şi decât furtul şi decât pângărirea celor sfinte, şi rămân nepăsători, trec cu vederea, dispreţuiesc îndreptarea copiilor, în timp ce cunosc că, aşa cum am zis mai înainte, aceste păcate sunt mai grele şi decât furtul, aşa cum limpede grăieşte Sfântul Iustin Martirul şi filozoful: „Credinciosul trebuie să se găsească în afara oricărei pofte şi dorinţe trupeşti. Cel care vieţuieşte diferit, acela tâlhăreşte, pângăreşte (I Corinteni 3, 16-17 şi 6-9) însuşi lăcaşul lui Dumnezeu şi, ca să vorbesc mai cu îndrăzneală, Îl scoate singur pe Dumnezeu dinăuntrul lui”. Auzi hotărâri înfricoşătoare? Asculţi cât de greu este păcatul desfrânării? Nu numai că este mai rău decât hoţia şi pângărirea de cele sfinte, dar din mărturia Sfântului apare că este idolatrie, pentru că ce altceva vrea să-ţi arate când spune că desfrânatul Îl scoate singur pe Dumnezeu dinăuntrul lui? El alungă harul Sfântului Duh din inima lui şi în locul lui Dumnezeu îl slujeşte pe diavol. Atât de înfricoşătoare este această patimă, atât de înspăimântătoare, o aşa mare pagubă pricinuieşte şi cu toate acestea se găsesc mulţi părinţi care îi văd pe fiii lor tăvăliţi într-o asemenea mocirlă şi rămân nepăsători faţă de îndreptarea lor. Şi pentru ca să nu crezi că este exagerat ceea ce ţi-am spus, anume că desfrânarea înseamnă idolatrie, aminteşte-ţi câte erezii s-au născut din această patimă, întreabă-i pe cei care au citit cărţile pline de înţelepciune ale lui Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului, şi vei afla că în spatele fiecărei erezii există o femeie uşoară, aşa cum se exprimă el direct în cartea a treia a volumului al doilea: „De unde a răsărit erezia nicolaiţilor? Din desfrânare!” Căci Sfântul acesta mărturiseşte că „un anume Nicolae, dintre cei şapte diaconi, după ce mai înainte s-a înfrânat de la propria sa femeie, urmând virtuoşilor acelui timp pe care îi vedea, după aceea „s-a întors precum câinele la vărsătura sa” (II Petru 2, 22) şi, ruşinându-se de nenorocirea pe care a păţit-o, a îndrăznit să pună început unei asemenea erezii, că cel care nu desfrânează în fiecare zi în viaţa aceasta nu poate să participe la cea veşnică”. De unde au apărut aşa-numiţii ereziarhi gnostici şi războinicii şi leviticii şi mulţi alţii şi cei numiţi ai lui Epifanie decât din patima aceasta, aşa cum mărturiseşte Sfântul Epifanie în prima carte a volumului al doilea, unde spune: „Şi unii dintre aceştia, la care ne-am referit, învăţau că trebuie să avem relaţii ruşinoase nemaiauzite cu multe femei”. De unde au apărut simonienii decât de la Simon Magul, cel care a învăţat ruşinea? O mărturiseşte Epifanie însuşi în prima carte: „din amestecarea întinăciunii cu multe femei”. Şi această erezie a apărut din iubirea acelei femei desfrânate, Elena, înaintea căreia Simon îi îndemna să se închine precum zeiţei Athena. De unde au apărut kodanii şi vorvoriţii, cei care lucrează cu nebunie ruşinea, mai mult decât toţi? De unde s-au ivit carpocraţienii decât de la acel Carpocrat asiaticul, care învăţa orice faptă de ruşine? Din pricina acestei patimi au apărut şi secundienii, şi ucenicii lui Valentin, despre care Sfântul mărturiseşte clar că au căzut dintr-o asemenea patimă în erezie, când zice: „Au lăsat mintea lor liberă să fie înrobită de patima desfrânării şi s-au dedat pe ei înşişi miilor de patimi ale plăcerilor”. Din această patimă a desfrânării, pierzătoare de suflet, s-au născut aşa-numiţii marcioniţi, într-un chip asemănător. Un anume Marcion din Pont, care era fiul unui episcop, după ce a fost izgonit din Biserică de către însuşi tatăl său, pentru că a stricat o fecioară, a devenit ereziarh. Şi de ce trebuie să aduc mărturii mai multe, de vreme ce fericitul Pavel a prevestit ereziile care urmau să apară din patima desfrânării? Căci a zis: „Că vor fi oameni trădători, necuviincioşi, iubitori de desfătări, mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (II Timotei 3, 4). Atât de înfricoşătoare este patima desfrânării, atât de mari suferinţe pricinuieşte, unei asemenea apostazii pune început şi cu toate acestea mulţi părinţi şi multe mame nu numai că nu se îngrijesc să-i îndrepte pe copiii lor, când sunt stăpâniţi de acest demon, ci de multe ori se fac ei înşişi învăţători şi îndrumători ai copiilor lor la apostazie, prin exemplul viu al vieţii lor destrăbălate. Scriitorii de mituri din vechime vorbesc despre asemenea făpturi, care apar atât de uimitoare celor care le ascultă cu simplitate şi nu pot să pătrundă în adâncime, din pricina puţinei lor ştiinţe. Un asemenea monstru este acea Circe, fiica lui Ilios, renumită în magii, căci se spune că i-a schimbat pe oamenii care mergeau la curtea ei în animale necuvântătoare, pe unii în porci, pe alţii în măgari şi pe alţii în alte animale cu patru picioare. Acestea le consemnează scriitorii de mituri şi chiar dacă nu este aşa cum scriu, una zic şi alta înţeleg. Prin această creaţie plastică au vrut să vădească suferinţa vrednică de plâns, preschimbarea în nesimţire deplină, pricinuită de desfrânare, deoarece desfrânata, în realitate, este o vrăjitoare, Circe, care cu o băutură fermecătoare a leului, îi preschimbă în fiecare zi pe lei, adică pe bărbaţii împărăteşti în măgari, boi şi alte asemenea dobitoace nesimţite şi necuvântătoare. Se istoriseşte că Odiseu, doar cu ajutorul lui Hermes, care înseamnă dreapta judecată a minţii, a scăpat de vrăjile lui Circe. Asemănătoare cu aceasta era şi acea meduză mitologică, căci şi ea îi transforma pe oameni în pietre şi în animale necuvântătoare.

Aşadar, prefigurarea şi următoarea lui Circe este desfrânata. Şi părintele nu strigă: ia aminte, fiul meu, nu intra în această casă drăcească, pentru că este laboratorul vrăjitoriei şi omul care intră acolo nu mai iese om, ci animal necuvântător. Într-adevăr, casa desfrânatei este casa magiei, aceasta este cea care îi preschimbă cu adevărat pe oameni în animale, însă mulţi, văzându-i pe fiii lor într-o asemenea primejdie, îşi pun pază gurii. Cine, văzându-l pe fiul său că urmează să fie rănit de sabia vrăjmaşului, nu strigă? Cine nu-l împiedică pe fiul său să nu cadă în gura leului care îl urmăreşte? Şi mai mare este primejdia să cadă cineva în iubirea femeii desfrânate! Aşdar, dacă ai sentimente părinteşti, cum de nu strigi când îl vezi pe fiul tău într-o asemenea primejdie? Cum nu-i spui, împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: pleacă, fiul meu, de la această femeie desfrânată, pentru că ea este săgeata care loveşte fără fier, aceasta este lipiciul tinerilor, ascuţişul dorinţei, cursa trupului, lucrarea păgubitoare, plasa tinereţii, cursă fără de scăpare, leoaică cu multe capete, putoarea cetăţii, boală care, răspândindu-se, întinează orice simţire. – Da, răspund ei, i-am zis de multe ori, dar nu m-a auzit, pentru că frumuseţea trupului a stăpânit simţurile fiului meu şi nu mai are putere să asculte.

Poate că spui adevărul, însă, cu toate acestea, tu eşti pricina neascultării fiului tău, pentru că niciodată nu i-ai arătat ce este frumuseţea femeii, nicicând nu te-a auzit spunându-i ce are înlăuntrul ei această piele care străluceşte pe chipul desfrânatei. Nu i-ai spus niciodată că fundamentul acestei frumuseţi văzute nu este nimic altceva, aşa cum o descrie Gura de Aur a Bisericii, decât flegmă, şi scurgere, şi sânge, şi fiere din mâncarea putrezită. I-ai spus vreodată că această frumuseţe pe care o doreşte fiul tău este o scursoare, o hrană a viermilor, o putoare, că din aceasta sunt făcuţi ochii şi obrajii încât, dacă ai avea ochi să priveşti înlăuntrul pielii acesteia, n-ai vedea decât că trupul cel strălucitor al desfrânatei nu este altceva decât mormânt văruit? „Dacă cugeţi ce frumuseţe există înăuntrul ochilor, vei spune că frumuseţea trupului nu este nimic altceva decât un mormânt nevăruit, de atâta necurăţie lăuntrică este plin trupul.” De o asemenea necurăţie sunt pline toate mădularele desfrânatei. I-ai spus vreodată cuvinte ca acestea fiului tău? Când i-ai spus: fiul meu, nu te înşela cu aceasta frumuseţe din afară pe care o vezi, pentru că este plăsmuită, falsă, prelucrată? Şi dacă vrei să ştii ce este ceea ce doreşti, priveşte-o la bătrâneţe, priveşte-o la vremea neputinţei, priveşte-o în morminte. Şi dacă nu se convinge de acest adevăr, ci fiul tău rămâne după cuvântul profetic „că s-a plecat în ţărână sufletul nostru, lipitu-s-a de pământ pântecele nostru”( Ps. 43, 26) şi este robit în întregime de tina frumuseţii părelnice, înrobit de cenuşă şi noroi, foloseşte un alt mod, pune-i înainte suferinţele, sărăciile, dispreţul şi, de multe ori, morţile năpraznice care s-au întâmplat celor care au fost stăpâniţi de o asemenea patimă. Cine a fost Semiramida? Nimic altceva decât o roabă, aşa cum mărturiseşte Plutarh – o slujnică de casă, care locuia la palat. Însă acel împărat, Ninos, a fost înrobit de frumuseţea ei cea din afară, plăsmuită, a ascultat de propunerea pe care i-a făcut-o, s-o învrednicească să şadă pe tronul împărătesc, să primească în mâinile ei sceptrul împărătesc, să aibă la poruncile ei pe suliţaşii împărăteşti, toţi să-i dea ascultare precum aceluia. A făcut voia ei şi, îndată, prima poruncă ce a ieşit din acea gură spurcată n-a fost alta decât să-l lege pe Ninos şi să-i taie capul. Semiramida a poruncit să-l prindă pe Ninos, să-l lege şi în cele din urmă să-l ucidă. Acesta este sfârşitul, acesta este câştigul frumuseţii poftite. Cine ştie dacă nu vei avea şi tu, fiul meu, un asemenea sfârşit? Cine ştie dacă acest rod al iubirii vrednic de ură nu te va mâna şi pe tine la moarte? O prietenie de care cei care nu o au se bucură şi cei care o au se roagă să scape, aşa cum a zis cel înţelept, Sofocle: „de o asemenea prietenie, cei care sunt lipsiţi se bucură şi cei care o au se roagă să se elibereze”.

Cum de nu-i spus pe câţi i-a ucis, pe câţi i-a otrăvit gelozia femeilor? Şi, dacă nu ştii alta, nu-ţi aminteşti cel puţin de acea moarte vestită, nemilostivă şi lipsită de omenie pe care au provocat-o femeile din Limnos bărbaţilor lor? Acei nefericiţi au plecat cu corăbiile în Tracia, le-au umplut cu prăzi, şi înainte să se întoarcă în Limnos, a ajuns un simplu zvon, nesigur, că limnienii împreună cu celelalte prăzi pe care le-au luat au adus şi femei. Şi gelozia a tulburat inima femeilor şi de aceea, când au ajuns bărbaţii, s-au înţeles între ele, aşa cum mărturiseşte Plutarh, şi într-o noapte i-au ucis. Vezi sfârşitul geloziei? Cugetă la moartea pe care au provocat-o femeile bărbaţilor lor ca la o simplă veste şi dacă femeile legitime au făcut o asemenea faptă, ce n-ar fi făcut cele care trăiesc în fărădelege? I-ai spus vreodată tu, părintele cel bun, asemenea cuvinte fiului tău ca să-l îndrepţi? Nu! Prin urmare, cauza pierzării lui eşti tu. Te ascunzi în spatele neştiinţei unor asemenea cuvinte şi povestiri. Iată însă care sunt cuvintele evanghelice şi apostolice care împiedică o asemenea patimă: nu auzi în fiecare zi pe înţelepţitul de Dumnezeu, Luca, cel care strigă în Faptele Apostolilor: „feriţi-vă de închinările idolilor şi de desfrâu”?(Fapte 15, 20) Nu-ţi propovăduieşte fericitul Pavel că sunt vădite faptele trupului, adică curvia, adulterul, desfrânarea şi preadesfrânarea? Nu porunceşte el însuşi efesenilor că nu se cade să existe nu numai o asemenea patimă în vieţile creştinilor, dar nici să se audă de numele ei? „Iar desfâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine Sfinţilor.”(Efeseni 5, 3) Nu grăieşte ameninţarea însuşi Apostolul, că cei care întinează Botezul cu asemenea patimă sunt scoşi din Împărăţia Cerurilor? „Nu ştiţi oare că nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii...nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.”(I Corinteni 6, 9) N-ai auzit din Vechiul Testament că acest păcat de scârbă a ucis într-o singură zi douăzeci şi trei de mii de fii ai lui Israel? N-a poruncit fericitul Petru să stea departe creştinii de aceste pofte trupeşti, deoarece pricinuiesc moartea sufletului? „Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici, pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului!”(I Petru 2, 11) Pe acestea nici părinţii nu le aud, nici fiii, şi cauza este patima diabolică a desfrânării. Aceasta este cea care orbeşte mintea, astupă urechile, omoară toate simţurile şi atât de înverşunat, mult mai mult decât reuşeşte un demon, care prin îngăduinţă îl stăpâneşte pe om.

Această patimă este atât de înfricoşătoare, de tulburătoare, încât şi păgânii au ajuns s-o cunoască, căci istoriile relatează că cineva l-a întrebat pe Pitagora pentru care pricină i-a dat-o pe fiica lui cu nuntă legală vrăjmaşului său. Şi a răspuns că: „n-am avut nimic mai rău să-i dau, n-am găsit intrument mai potrivit ca să-l pedepsesc pe vrăjmaşul meu, decât să i-o dau pe fiica mea. Aceasta este de ajuns să-i umple viaţa de suferinţă şi lacrimi.”

Şi noi, ascultătorii Evangheliei, care învăţăm din acelaşi adevăr, ne îngrijim şi căutăm şi împodobim aceste instrumente ale răutăţii, pe cauza şi pricinuitoarea tuturor suferinţelor trupeşti şi sufleteşti. Creştinii adevăraţi şi cei din vechime n-au experimentat o asemenea neputinţă, ci au preferat să cadă în gura leilor, decât în mocirla desfrânării. Am găsit în Istoriile Bisericeşti că unul din vechime a fost ispitit de demonul desfrânării şi, ca s-o războiască, a ieşit din casa lui, a mers într-un loc pustiu, a găsit adăpostul unei leoaice şi, după ce a intrat acolo, a rămas flămând timp de şase zile. După aceea a venit leoaica şi acela, văzând-o, s-a înfricoşat. Deci, ridicându-şi mâinile către cer, a zis:”Doamne, dacă este să-mi întinez sufletul meu, dă-i putere acestei fiare să mă atace, dacă nu, salvează-mă de aceasta”. Fericită este inima, binecuvântat este sufletul, vrednică de laudă este mintea care a aflat ce înseamnă desfrânarea! Şi de aceea a făcut o asemenea judecată, să fie mai bine sfâşiat de ghearele leului, decât să fie întinat de păcatul scârbos al desfrânării. Dacă avem şi noi sentimentul unui asemenea rău, să fugim de acest demon stricător de suflet, să ne îngrijim de mântuirea şi îndreptarea celor al căror sânge îl va cere dreapta judecată a lui Dumnezeu de la noi. Să ne întoarcem chiar astăzi faţa de la această patimă scârboasă şi de la orice alt păcat, pentru că, după spusele Sfântului Grigorie Teologul, păcatul trupesc nu înseamnă desfrânare şi adulter, ci în sensul larg al cuvântului orice păcat pe care îl facem cu trupul sau cu mintea. Deci, dacă vrei să te izbăveşti şi de desfrânarea lăuntrică, taie şi patimile trupeşti, şi pe cele sufleteşti. Prin curăţirea trupului se face lăudată curăţirea sufletului. Ochiul desfrânează, nu păzeşte fecioria când nu priveşte cu nevinovăţie, limba desfrânează când cineva este vorbăreţ, acuzator, diavol, bârfitor, martor mincinos, călcător de jurământ, blasfemiator. Picioarele desfrânează când aleargă spre nedreptate. Desfrânează şi mintea care ţine minte răul, se bucură de rău, este plină de invidie, trufaşă şi lucrul cel mai înfricoşător este când are întipărite înăuntrul ei imaginile lucrurilor viclene, aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul, prin aceste cuvinte: „şi chipul este o parte a desfrânării”.

Aşadar, să scoatem din inima noastră orice fel de desfrânare, să trimitem ca mijlocitor la Doctorul sufletelor şi al trupurilor, la Preadulcele Iisus, lepădarea de păcatele de dinainte, pocăinţa, însoţită de adevăratul balsam al sufletului, care sunt lacrimile fierbinţi. Să urmeze şi zdrobirea inimii, care este semnul nemincinos al celor care se pocăiesc cu adevărat. Pe acestea să le trimitem ca un alt părinte şi mijlocitor către Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu, cunoscătorul inimilor, mustră necredinţa noastră, zicând: „O, neam necredincios şi desfrânat, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Până când voi suporta nemulţumirea pe care o arătaţi faţă de legile Mele, până când voi vedea Evanghelia Mea dispreţuită? Sângele Meu vărsat zadarnic pentru voi, Trupul Meu mâncat de buzele voastre necurate?” Pocăinţa noastră va răspunde, zicând: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” Nu tăgăduim, Doamne, că noi Te-am dispreţuit mai mult decât neamul învârtoşat la inimă al iudeilor, mărturisim că ne-am plecat mai mult voinţei trupului, decât poruncii legilor Tale Sfinte, însă ne rugăm bunătăţii Tale, miluieşte-i pe cei botezaţi în numele Tău, adu-ţi aminte că ai venit pe pământ pentru cei păcătoşi, şi nu pentru cei drepţi. Să nu priveşti la cele pe care le caută dreptatea Ta, ci la ceea ce este de folos neputinţei noastre. Aşadar, alungă patimile viclene care stăpânesc sufletul nostru, milostiveşte-te spre noi, precum ai făcut-o odinioară cu cel demonizat, ca să Se preamărească Preasfântul Tău Nume, întru veci nesfârşiţi. Amin.

Etichete: Mărgăritare duhovniceşti, Predici la Duminici

Cuvânt la Duminica a zecea, a Sfântului Matei, că a devenit omul lunatec şi a suferit din partea demonilor înseamnă înrobirea din partea dorinţelor trupului, precum desfrânarea şi celelalte

(Trâmbiţa evanghelică, secolul al XVIII-lea, pag. 218)

comments powered by Disqus.

blog comments powered by Disqus

Blog † Vestitorul ortodox

Articole

Linkuri

Forumuri ortodoxe

Mânăstiri şi schituri

Asociatii-Fundatii ortodoxe

.

Predică la Duminica a zecea, a Sfântului Macarie al Patmosului, din Evanghelia Sfântului Matei

Arhivă

Sf. Justin Popovici

Articole recomandate

Comentarii

Persoane interesate

Parintele Ilie Cleopa:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești

Mass Media