Blog † Vestitorul ortodox: Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin la pilda lucrătorilor celor răi

Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin la pilda lucrătorilor celor răi

8/22/2010 |

Publicat de admin |

Editați postarea

Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin la pilda lucrătorilor celor răi

Cuvântul ipostatic al lui Dumnezeu şi Tatăl, Cel care nu S-a despărţit de sânurile Tatălui şi în chip negrăit S-a zămislit din Maica Fecioară, mă îndeamnă la vorbire. Cu toate că Acesta S-a făcut de dragul meu ca mine, este lipsit de patimă dinspre dumnezeire şi S-a înveşmântat cu trup pătimitor, ca al meu. Acesta Care călătoreşte în care de Heruvimi şi s-a suit pe mânzul asinei, Împăratul Slavei, Acesta Care este preaslăvit de Serafimi ca Sfânt împreună cu Tatăl şi cu Duhul, primeşte strigătele copiilor din gura lor nevinovată. Acesta, în timp ce este Dumnezeu, a luat înfăţişare de rob şi păstrează această înfăţişare a robului în veşnicie. Ca Dumnezeu este imaterial şi nevăzut, dar a acceptat să primească trup văzut şi sensibil, a venit de bună voie spre patimă, ca să ne dăruiască nepătimirea. Pentru că a văzut făptura mâinilor Sale, pe omul pe care l-a creat după chipul şi asemănarea Lui, ademenit de înşelăciunea şarpelui, călcător al poruncii Lui, înrobit stricăciunii şi vinovat de moarte şi n-a răbdat Cel iubitor din fire lipsa celui iubit, ci în multe feluri l-a chemat la întoarcere şi pocăinţă. L-a pedepsit ca pe un rob nemulţumitor, ca pe un prunc la minte „în multe rânduri şi în multe chipuri”(Evrei 1,1) şi s-a folosit în orice fel ca să alunge robia tiranului şi să revină la făcătorul Lui. Dar era cu neputinţă să se întoarcă, de vreme ce odată pentru totdeauna fusese înrobit deplin de păcat şi-l amestecase cu voinţa lui. Tocmai de aceea, Stăpânul Preabun ia firea noastră, pentru că a văzut-o că ostenise.

Adică, văzându-l pe om că nu dă ascultare poruncilor mântuitoare, ce zice? Trebuie să fie învăţat prin fapte cel care se găseşte în neştiinţă. Trebuie să fie iniţiat în virtuţi, încât să se obişnuiască cu ele şi să le săvârşească de unul singur. Trebuie să Mă fac văzut şi, astfel, să-l vindec pe bolnav. Trebuie să readuc lângă Mine pe oaia cea rătăcită şi s-o îndrum spre lăcaşul ei de la început: Raiul. Dar cum îl voi întoarce pe om, dacă nu Mă vede ? Cum îl voi îndruma pe acesta care urmează paşii Mei ?

De aceea S-a făcut om, ca să înveţe în chip practic, prin acestea pe care le-a săvârşit şi le-a pătimit, pe omul care nu ştia în ce chip se lucrează virtutea, încât, văzându-L, să coboare din iconomie de dragul nostru, din braţele părinteşti pe pământ, şi să venim şi noi cu voinţa noastră, din maica noastră, pământul, la Acela. A arătat astfel bogăţia nemărginită a iubirii Sale faţă de noi. Pentru că nimeni nu poate să arate o iubire mai mare decât Cel Care „îşi pune sufletul său pentru prietenii lui”(Ioan 15, 13). Cum îşi va arăta însă iubirea Lui Cel Care nu are suflet? De aceea a primit suflet „pe pământ S-a arătat şi împreună cu oamenii a locuit”(Baruh 3,38). De aceea a primit suflet, ca să-l jertfească pentru prietenii Săi, şi prin prieteni înţeleg nu pe cei care-L iubesc, ci pe aceştia pe care El îi doreşte. Pentru că noi L-am urât, L-am lepădat şi ne-am făcut robii altuia. El însă a rămas statornic, având neschimbată iubirea Sa faţă de noi. De aceea a şi alergat lângă noi. A venit la cei care-L urau, i-a alungat pe cei care se depărtaseră şi, când i-a ajuns, nu i-a mustrat cu asprime, nu i-a readus lângă El cu biciul, ci a făcut precum un medic iscusit care, în timp ce este înjurat, scuipat şi lovit cu palmele de către un nebun, îi oferă lucrarea lui vindecătoare. A oferit firii umane vindecarea definitivă, medicamentul cel mai eficace şi atotputernic, însăşi Dumnezeirea Sa. Aceasta a arătat trupul nostru slăbănogit mai puternic decât puterile nevăzute. Adică, aşa cum fierul este de neatins când este unit cu focul, la fel şi firea noastră unită cu focul dumnezeirii a devenit neatinsă pentru diavol. Şi deoarece "cele potrivnice se vindecă prin cele opuse”, adică fiecare patimă se vindecă prin opusul ei, aşa cum zic ucenicii medicilor, şi Dumnezeu le pune pe cele potrivnice înaintea celor care le stau împotrivă: plăcerea cu durerile, mândria cu smerenia. Pentru că nu numai S-a smerit pe Sine, făcându-Se Om în timp ce păstra bogăţia dumnezeirii, ci şi ca om a trăit în smerenie (Filipeni 2, 6-8)

Într-adevăr, cine dintre oameni a fost atît de smerit ? Pentru că „nu avea nici unde să-şi plece capul”(Matei 2, 20), nu avea acoperiş, nici a doua cămaşă, nici altă haină, ci „ocărât fiind, nu răspundea cu ocară, suferind nu ameninţa”(I Petru 2,23) „Ca un miel nevinovat S-a dus spre junghiere şi ca o oaie înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa.” (Isaia 53, 7; 42,2 ; Matei 12, 19) L-au pălmuit şi şi-a dat cu râvnă obrazul celui care L-a lovit, „nu şi-a întors faţa lui de la ruşinea scuipărilor”. (Isaia 50, 6) În timp ce Îl numeau samaritean şi demonizat (Ioan 8, 48) şi îl prigoneau, Acesta răbda încât să urmăm şi noi paşilor Lui. Pe toate acestea le-a împlinit cu încuviinţarea Tatălui. Adică deoarece este Fiul Unul-Născut şi de o fiinţă, ne-a făcut cunoscută iubirea Tatălui. Pentru că atât de mult ne-a iubit Dumnezeu Tatăl, încât L-a dat pe Fiul Său Unul-Născut ca izbăvire pentru noi. O, iubire neîntrecută! L-a dat pe Fiul Său Unul-Născut, pe Cel Care împărăţeşte împreună cu El, de dragul robilor neascultători, de dragul vrăjmaşilor care-l blestemau, care-l slujeau pe demonul înţelegător şi pe acesta îl proclamaseră dumnezeu. Oh, adâncul bogăţiei bunătăţii lui Dumnezeu ! Fiul Unul-Născut însă nu S-a răzvrătit, n-a trecut cu vederea voia părintească. Pentru că Acesta Însuşi a fost sfatul şi voia Tatălui. Aşadar, pentru că era părtaş al firii Aceluia (una singură este firea tatălui şi a fiului) a slujit voia Tatălui ca pe a lui şi S-a făcut om şi ascultător Părintelui Său până la moarte şi moarte pe cruce, tămăduind astfel neascultarea noastră.

Aşadar, Se grăbeşte spre patimă şi Se sileşte să bea potirul morţii, potirul mântuitor pentru întreaga lume. Vine flămând pentru mântuirea firii omeneşti şi nu găseşte în aceasta rod, pentru că acest lucru îl arată metaforic smochinul. La acest smochin, la firea omenească, a venit Mântuitorul mânat de foametea Lui şi a cerut de la acesta rodul cel mai dulce, adică virtutea cea mai dulce pentru Dumnezeu, care este condiţia mântuirii. N-a găsit însă rod, ci numai frunze, păcatul cel mai adânc şi pizmuitor şi relele care izvorăsc din acesta. De aceea îl mustră zicând: „să nu mai fie în tine rod!” (Matei 21,19) Pentru că mântuirea nu va veni de la om, nici virtutea din puterea omenească. Eu voi realiza mântuirea, dăruind prin patima Mea Învierea. Vă izbăvesc în dar de această viaţă atât de aspră, lucru pe care desigur că l-a făcut.

După aceea, încheind, în chip practic parabola, intră în templu; vizitând casa părintească şi acolo îi găseşte pe agricultorii cei răi, pe arhiereii care şedeau pe tronul lui Moise, însă se arătau lupi în piei de oaie. Aceştia se asemănau cu smochinul neroditor, deoarece nu aveau rodul cel dulce, ci doar asprimea frunzelor: „Cu ce putere faci acestea şi cine Ţi-a dat puterea aceasta ?” (Matei 21, 23) Vezi nerodirea sufletului şi a necredinţei ? În loc să spună: ”Bucură-te, Învăţătorule Bun, Care L-ai înviat pe Lazăr cel mort de patru zile şi ai învăţat pe şchiopi să păşească drept, Care ai dăruit orbilor puterea vederii, Care i-ai vindecat pe paralitici şi ne-ai izbăvit de toate neputinţele, Care i-ai alungat pe demoni, Care înveţi calea mântuirii”, aceştia zic „cu ce putere faci acestea?” Oh, nefericiţii ! Şi dacă vă spun, veţi crede ? Dacă lui Ioan n-aţi crezut, spre care aţi alergat precum curentul râului şi, mărturisindu-vă păcatele, aţi socotit că aţi primit Botezul, cum veti crede acum dacă vă spun Eu?
O, neam viclean şi necredincios! Voi sunteţi lucrătorii vicleni care mâncaţi via Domnului Savaot! Pe care dintre profeţi nu i-aţi ucis ? (Fapte 6, 52) Tatăl v-a trimis pe robii Mei, profeţii, ca să vă ceară rodul viei. Am smuls via Mea din Egipt, folosindu-Mă de Moise şi am sădit-o în pământ roditor (Psalmul 79, 9), după ce am scos neamurile care îl locuiau şi vi l-am dat ca moştenire, după rânduielile moştenirii. Am sădit rădăcinile ei prin Lege şi prin cuvântul profeţilor şi a umplut tot pământul. Mlădiţele ei au ajuns până la mare şi marginile ei au cuprins râurile neamurilor. Voi însă aţi distrus gardul ei, ajutorul Legii, şi acum o pradă demonii care păşesc pe calea vieţii, de vreme ce au aflat-o nepăzită. Tâlharul, sălbaticul pădurii, a prădat-o şi a mâncat-o fiara sălbatică (Psalmul 79,14). Rodul acestei vii bune care a fost sădită, rodul cel adevărat l-am cerut prin robii Mei, profeţii, şi voi pe unul l-aţi bătut, pe altul l-aţi osândit la groapa plină cu noroi şi pe altul l-aţi ucis cu pietre. Aşadar, iată că am venit Eu Însumi, Fiul şi Moştenitorul, deci cinstiţi calitatea Fiului, ruşinaţi-vă de cinstea Lui, de faptul că Eu am aceeaşi fire cu Tatăl. „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine” (Ioan 10, 38), dar M-am coborât la voi, Îmi este milă de via Mea. Dar, deşi M-am coborât pe pământ, rămân în curţile Tatălui Meu. Daţi-Mi rodul viei Mele! Dar voi, ca nişte lucrători răi, împliniţi lucrarea părinţilor voştri. Aceia s-au făcut ucigaşi de profeţi, voi vă faceţi ucigători de Dumnezeu. Pentru că în răutate sunteţi viteţi. Eu sunt Moştenitorul, Piatra cea din capul unghiului, şi chiar dacă voi Mă respingeţi (Matei 21 33-41; 42-44; Psalmul117, 22) veţi fi striviţi, în timp ce Eu voi unii cele două popoare, cel de pe pământ cu cele din ceruri. Prin Mine, îngerii şi oamenii vor deveni o Biserică şi în timp ce sunteţi vrăjmaşi cu Părintele Meu, vă veţi împăca cu El. Vă voi dărui pacea şi voi aduce jertfă de pace sângele Meu, care se va vărsa pentru mântuirea lumii. În timp ce le sugera acestea prin parabole, nu-i convingea, pentru că preferau să-şi închidă ochii, ca să nu vadă şi urechile lor ca să nu audă. De aceea n-a răsărit pentru aceştia lumina Evangheliei. O, nesimţire nesăbuită a preoţilor lipsiţi de sfinţenie! Ei înşişi s-au osândit, neştiind ce spun. Într-adevăr şi-au semnat propria osândă, pentru că, atunci când a fost întrebat „ce va face lucrătorilor acelora”, fără să vrea au răspuns adevărul: „pe cei răi cu rău îi va pierde”. Este drept să sufere cel care s-a făcut rău prin voinţa sa. „Iar via o va da altor lucrători, care vor da rodul la vreme”. Fiind preoţi, având slujirea preoţiei, profeţeau şi fără să cunoască adevărul. Într-adevăr via, poporul lui Dumnezeu, a fost lăsată acelor lucrători care-I aduceau Stăpânului rod bogat şi din belşug. „În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 15; Romani 18, 18). „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune” (Romani 10, 15 ; Isaia 52, 7). Aceştia mergeau precum oile printre lupi şi au schimbat lupii în oi, adică pe păgânii care la început îi prigoneau i-au preschimbat în turma lui Hristos şi au creat „popor ales, râvnitor de fapte bune”(Tit 2, 14).

Deci veniţi fraţilor, câţi am primit numele credinţei, câţi ne-am învrednicit să ne numim poporul lui Hristos, să nu trecem cu vederea chemarea noastră, să nu pierdem credinţa prin fapte nelalocul lor. Nu este de ajuns să ne numim creştini, ci trebuie să arătăm credinţa noastră prin fapte. Se spune că un tată avea doi fii şi i-a zis unuia: „mergi de lucrează în vie”(Matei 21, 28) şi acela a făgăduit, dar nu şi-a ţinut făgăduinţa. După aceea a zis şi celui de-al doilea la fel şi astfel primul s-a osândit, în timp ce al doilea a fost lăudat. Deci şi noi să ne amintim de cine ne-am lepădat şi cu cine ne-am unit la Botez. Ne-am lepădat de diavol şi de îngerii lui şi de orice închinare a lui, să ţinem porunca aceasta, să nu ne întoarcem precum câinele la vărsătura noastră. Faptele diavolului sunt desfrânările, adulterele, necurăţiile, invidiile, certurile, grăirile de rău, ironiile, mânia, ţinerea de minte a răului, osândirile, blasfemiile, laudele. Semnele necredinţei sunt: nemilostivirile, alipirile de zidiri, iubirea de plăceri, iubirea de arginţi, petrecerile şi beţiile. Diavolul se laudă cu mândriile, slavele deşarte, invidia, împodobirea trupului, ingâmfarea. După ce ne-am lepădat de orice legătură cu toate acestea, conform cu făgăduinţa pe care am făcut-o Domnului, să dorim virtuţile potrivnice acestora: nevinovăţia, înţelepciunea, sărăcia, răbdarea, pacea, iubirea, milostivirea, dăruirea faţă de cei care au nevoie, înfăţişarea smerită, păşirea reţinută şi potrivită, cuvântul adevărat, smerenia şi, dincolo de toată suferinţa pricinuită lui Hristos încât, făcându-ne părtaşi pătimirilor Lui, să ne bucurăm şi de Slava Lui, aducându-I Lui Dumnezeu Tatăl jertfă vie şi neprihănită în Biserica celor întâi născuţi, acolo unde este sălaşul celor care se desfată. (Psalmul 86, 7)

Îmi voi întoarce acum spre tine cuvântul meu, suflete, Mireasă a lui Hristos, pe care Hristos te-a dorit din vechime: te-a dorit după vrednicie Cel care te-a iubit; deschide larg acestuia adâncimile inimii tale, ca să se sălăşluiască înlăuntrul tău Hristos, împreună cu Tatăl şi Duhul. A îndepărtat din acesta orice lucru pământesc şi stricăcios, ca Dumnezeu să afle loc să vină înlăuntrul lui. Pentru că o casă nu poate să primească în acelaşi timp pământul şi suflarea văzduhului. Cât pământ pui înăuntru, atât aer scoţi afară şi cât îngădui celor pământeşti să se sălăşluiască în inima ta, atât Îl alungi pe Duhul Sfânt. De unde vin desfrânările, adulterele, certurile, invidiile, uciderile şi toată mulţimea relelor? Nu din poftirea celor pământeşti ? Depărtează cu desăvârşire slava deşartă, maica necredinţei. Hristos spune: „Cum puteţi voi să credeţi când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la Unicul Dumnezeu nu o căutaţi ? (Ioan 5, 44)

Alungă din inima ta orice îngâmfare, trufie, mândrie, pentru că „necurat e înaintea Domnului tot cel înalt la inimă” (Pilde 16,5). „Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Pilde 3, 34; Iacob 4, 6; I Petru 5, 5) Leapădă orice iubire de sine şi orice obrăznicie, ca să te supui Legii lui Dumnezeu, şi Acesta te va îndruma la limanul voinţei Lui. Nu primi un alt mire în camera de nuntă a inima tale, pentru că Mirele Tău, Hristos, dacă află pe altcineva devine gelos, El, Cel mai dulce, singurul dorit, Care este în întregime dorinţă, în întregime dulceaţă. Numai Acestuia deschide-I inima şi strigă-I: „Că-s bolnavă de iubire”(Cântarea Cântărilor 5, 8), dorul m-a scos din minţi, Stăpâne! Sunt roaba iubirii Tale, intră în cămara mea de nuntă şi voi săruta urmele picioarelor Tale. Pentru că nu sunt vrednic să spun „Sărută-ma cu sărutul gurii Tale”(Cântarea Cântărilor 1,2) Sălăşluieşte-te şi păşeşte înlăuntrul meu, după făgăduinţa Ta nemincinoasă, şi fă-mă lăcaş al Prea Sfântului Duh. Stăpâneşte inima mea, Stăpâne, fă-te unicul ei moştenitor, şi „Fii mie singur împreună cu Tatăl şi cu Duhul”, măreşte partea Ta în mine, lucrările Sfântului Duh. Căci Tu eşti Dumnezeul meu şi Ţie Slavă Îţi înalţ, împreună cu Cel fără de început al tău Părinte, cu Bunul şi de viaţă Făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin.

Etichete: Mărgăritare duhovniceşti, Predici la Duminici

Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin la pilda lucrătorilor celor răi

comments powered by Disqus.

blog comments powered by Disqus

Blog † Vestitorul ortodox

Articole

Linkuri

Forumuri ortodoxe

Mânăstiri şi schituri

Asociatii-Fundatii ortodoxe

.

Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin la pilda lucrătorilor celor răi

Arhivă

Sf. Justin Popovici

Articole recomandate

Comentarii

Persoane interesate

Parintele Ilie Cleopa:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești

Mass Media