Blog † Vestitorul ortodox: Omilia Sfântului Vasile cel Mare la Duminica a 12-a după Rusalii

Omilia Sfântului Vasile cel Mare la Duminica a 12-a după Rusalii

8/15/2010 |

Publicat de admin |

Am vorbit şi mai înainte despre bogăţia acelui tânăr şi ascultătorul grijuliu îşi va aminti în tot cazul despre cele pe care le-am cercetat atunci şi întâi de toate, că acesta nu este aceeaşi persoană cu împlinitorul Legii, la care se referă Sfântul Luca. Pentru că acela avea o tendinţă ispititoare şi a pus întrebări ironice, în timp ce acesta a întrebat într-un mod sănătos, dar n-a primit răspunsurile cu ascultare. Deoarece, dacă adresa întrebările într-un mod dispreţuitor, n-ar fi plecat întristat de răspunsurile Domnului. De aceea, purtarea lui ni se pare oarecum confuză, pentru că într-un loc povestirea ni-l prezintă vrednic de laudă, în alt loc mai nefericit şi cu desăvârşire deznădăjduit. Într-adevăr, recunoscându-L pe adevăratul Învăţător şi trecând cu vederea invidia fariseilor, îngâmfarea păzitorilor de Lege şi stânjenirea cărturarilor, şi numindu-L pe Acesta singurul învăţător bun şi adevărat, s-a făcut vrednic de laudă. De asemenea, faptul că a arătat un viu interes pentru cum ar putea să moştenească viaţa veşnică, şi acest lucru trebuie să-l preţuim. Ceea ce caracterizează însă în mod rău toată intenţia lui vădeşte că nu urmăreşte doar binele, ci se preocupă cum să placă celor mulţi, este următorul fapt: după ce a fost învăţat de către adevăratul Învăţător lecţiile mântuitoare, nu le-a scris în inima lui, nici nu le-a pus în practică, ci a plecat întristat, deoarece era orbit de patima iubirii de bogăţie. Acesta este lucrul care osândeşte anomalia purtării lui şi neîmpăcarea cu sine. Îl numeşti dascăl şi nu lucrezi ca ucenic? Mărturiseşti că este bun şi le dispreţuieşti pe acestea pe care ţi le dă? Şi este vădit lucru că Cel bun oferă bunuri. Şi Îl întrebi despre viaţa veşnică, dar te arăţi că eşti încă legat în întregime de desfătarea prezentei vieţi? Care este cuvântul greu sau împovărător, sau de netrecut pe care ţi l-a adresat Învăţătorul? „Vinde-ţi toate averile tale şi dă-le săracilor!” Dacă-ţi punea înainte munci agricole sau primejdia negoţului sau toate celelalte lucruri pline de osteneală, care-i urmează pe cei care vânează câştigul, atunci trebuia să te întristezi, suferind greu porunca. Dar, dacă îţi promite să te facă moştenitor al vieţii veşnice printr-o cale atât de uşoară, care nu are nici osteneală, nici sudoare, nu te bucuri pentru uşurinţa mântuirii, ci pleci cu durere în suflet şi te tânguieşti şi le socoteşti nefolositoare pentru tine pe toate acelea pentru care te-ai ostenit până acum? Pentru că, dacă n-ai ucis, aşa cum spui tu, nici n-ai săvârşit adulter, nici n-ai furat, nici n-ai depus mărturie mincinoasă împotriva cuiva, socoteşti nefolositoare pentru tine lupta pe care ai dus-o pentru acestea, dacă nu adaugi ceea ce-ţi lipseşte, singurul lucru prin care vei putea să intri în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi dacă doctorul ţi-a făcut făgăduinţa că va îndrepta beteşugurile mădularelor tale, pe care le ai din fire, sau din vreo neputinţă, nu te-ai fi bucurat auzindu-l? Iar acum, când marele Doctor al sufletelor vrea să te facă desăvârşit în lucrurile elementare care-ţi lipsesc, nu te bucuri de dar, ci te tânguieşti şi te posomorăşti! Deci este vădit lucru că te găseşti departe de acea poruncă şi că ai spus în chip mincinos că ai reuşit să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iată că ceea ce ţi-a poruncit Domnul te arată că eşti foarte departe de iubirea adevărată. Într-adevăr, dacă acest lucru pe care-l mărturiseşti era adevărat, că ai păzit din tinereţe porunca iubirii şi ai dăruit fiecăruia ca şi ţie, atunci de unde ai adunat atâta bogăţie? Pentru că împlinirea nevoilor săracilor înghite bogăţia. Adică atunci când cineva opreşte puţine pentru satisfacerea nevoilor lui, împarte împreună cu toţi pe toate câte le are şi le cheltuie pentru aceştia, astfel încât cel care-l iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi nu deţine nimic mai mult decât aproapele. Deci, te arăţi că ai multe bogăţii! De unde sunt acestea? Este vădit lucru că ai preferat desfătarea ta uşurării nevoilor altora. Deci, cu cât înaintezi în bogăţie, cu atât întârzii în iubire. Deoarece, dacă l-ai iubi pe aproapele, te-ai fi gândit înainte de toate să scapi de bogăţie. Acum însă banii s-au lipit de tine mai mult decât mădularele trupului tău şi despărţirea de ei te întristează, ca şi cum ar fi vorba de tăierea mădularelor tale cele mai folositoare. Pentru că, dacă l-ai fi îmbrăcat pe cel gol, dacă ai fi dat pâine celui flămând, dacă ai fi deschis uşa oricărui străin, dacă ai fi devenit părintele orfanilor, dacă ai fi suferit împreună cu cel aflat în neputinţă, pentru care bani te-ai fi întristat acum? Şi cum ţi-ar fi venit greu să împarţi celor ce au nevoie? După aceea, la un praznic nimeni nu se întristează să le împartă pe acestea pe care le are, ca să dobândească în locul lor ceea ce trebuie, ci, cu cât cumpără la un preţ mai mic lucrurile preţioase, cu atât mai mult se bucură pentru schimbul lui avantajos. În timp ce tu te întristezi când dăruieşti aur şi argint şi averi, adică atunci când oferi doar pietre şi pământ, ca să dobândeşti viaţa veşnică.
Dar la ce-ţi va folosi bogăţia? Te vei înveşmânta cu haine preţioase? Este sigur că două măsuri de haină îţi ajung şi un veşmânt pe dinafară va acoperi nevoia întregii îmbrăcăminţi. Nu cumva vei cheltui bogăţia pentru hrana ta? O pâine este de ajuns să-ţi umple pântecele. Deci ce te întristezi, ca şi cum ţi-ar lipsi ceva? Nu cumva de slava pe care ţi-o aduce bogăţia? Dacă nu vei căuta slava în cele pământeşti, o vei afla pe cea adevărată şi atotstrălucitoare, care te aşteaptă în Împărăţia Cerurilor. Şi să ai bogăţia este lucru plăcut, chiar dacă nu-ţi aduce nici un folos. Dar tuturor este cunoscut faptul că este nesăbuită grija pentru lucrurile nefolositoare. Poate ţi se par de mirare lucrurile pe care ţi le voi spune, dar sunt mai adevărate decât toate. Când bogăţia se risipeşte în felul în care porunceşte Domnul, are însuşirea să rămână în timp, iar atunci când este păzită are tendinţa să ne părăsească. Dacă o păzeşti o vei pierde, dacă o risipeşti, nu vei rămâne fără ea. Pentru că „a risipit-o, a dat-o săracilor, dreptatea lui va rămâne în veac.” (Ps. 111, 9) Dar bogăţia este căutată de către cei mai mulţi nu pentru veşminte, nici pentru mâncăruri. Ea a fost născocită de către diavol ca o înşelătorie prin care aduce celor bogaţi nenumărate pretexte pentru cheltuială, încât să le vâneze pe cele pieritoare şi nefolositoare ca necesare şi niciodată să nu simtă saturaţie, născocind pricini pentru risipă. Deoarece, atunci când împart bogăţia au în vedere şi prezenta nevoie şi cea viitoare, şi adună, pe de o parte, pentru ei înşişi, şi pe de altă parte pentru copiii lor. După aceea găsesc diferite pretexte ca să cheltuie această bogăţie.
Când bogăţia care se risipeşte în atâtea părţi încă prisoseşte, se ascunde în pământ şi se păzeşte în locuri ascunse: „pentru că viitorul este necunoscut, ca nu cumva să se ivească nevoi neprevăzute”. Desigur că este necunoscut dacă te referi la folosirea aurului pe care l-ai ascuns, însă este vădită paguba din josnicia acestei lucrări, pentru că, de vreme ce n-ai putut să cheltuieşti prin nenumăratele născociri bogăţia, atunci ai ascuns-o în pământ. Ce nebunie înfricoşătoare! Cât aur era încă metal ascuns în pământ şi când a ieşit la vedere îl pierzi din nou în pământ? După aceea, am părerea că se întâmplă ca împreună cu bogăţia să ascunzi şi inima ta, căci este scris: „acolo unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Matei 6, 21). De aceea poruncile întristează, pentru că oamenilor li se pare viaţa netrăită când nu se preocupă de cheltuieli nefolositoare. Şi mi se pare că patima tânărului şi a celor asemenea lui se aseamănă cu cea a călătorului care, din dorinţa de a ajunge într-o cetate, a parcurs cu râvnă calea până acolo, însă după aceea a tras la unul dintre hanurile care sunt în afara zidurilor. Adică, din lene să mai meargă încă puţin, s-a păgubit şi de osteneala de dinainte şi s-a lipsit pe sine de desfătarea priveliştilor vrednice ale cetăţii. Asemenea sunt cei care primesc să le săvârşească pe celelalte, însă refuză să se lepede de averile lor. Cunosc mulţi care postesc, se roagă, suspină, arată toată evlavia necostisitoare, dar nu cheltuiesc însă nici o drahmă pentru cei lipsiţi. Deci, care este folosul lor din virtutea care lipseşte? Împărăţia Cerurilor nu-i primeşte, pentru că s-a spus: „Mai uşor este cămilei să intre prin urechile acului, decât bogatului să intre în Împărăţia Cerurilor”(Marcu 10, 25; Luca 18, 25). Dar şi hotărârea este atât de limpede şi Cel Care a dat-o nemincinos, însă cei care sunt convinşi de aceasta sunt rari. Şi cum vom vieţui lipsindu-ne de toate? zic ei. Şi care va fi înfăţişarea lumii când toţi renunţă şi le părăsesc pe toate?
Nu-mi cere să-ţi justific poruncile Stăpânului. Acesta care le-a legiuit ştie şi le va dezlega pe cele care sunt cu neputinţă Legii. Însă în felul acesta inima ta va fi încercată precum în balanţă spre ce parte înclină, spre viaţa adevărată sau spre desfătarea trecătoare. Pentru că cei care cugetă cu înţelepciune sococotesc chibzuit că folosesc bogăţia ca să câştige cele după Dumnezeu, şi nu ca să se desfăteze. Şi, când se despart de ea, o fac ca să se bucure, ca şi cum se izbăvesc de cele străine şi nu se arată nemulţumiţi ca şi cum le-ar părăsi pe ale lor. Aşadar, de ce te întristezi? Pentru ce sufletul tău este stăpânit de tânguire când auzi: „Vinde-ţi averile tale”? Pentru că, dacă te însoţeau în viitor, nici în cazul acesta nu ţi-ar fi fost de folos să le cauţi cu atâta dorinţă, de vreme ce sunt umbrite de bunătăţile preţioase de acolo. Dacă însă rămân aici de nevoie, de ce să nu primim câştig din acestea, vânzăndu-le? Dacă tu, când dai aur şi dobândeşti un cal, nu te întristezi, de ce când oferi bunuri stricăcioase şi în locul acestora primeşti Împărăţia Cerurilor, lăcrimezi şi te lepezi de Acesta Care ţi le cere şi nu consimţi să dai, născocind mii de pretexte ca să le cheltuieşti.
Ce răspuns vei da Judecătorului, tu, care împodobeşti zidurile cu acoperăminte şi pe om nu-l înveşmântezi? Tu, care împodobeşti caii şi îl treci cu vederea pe fratele tău, care este gol; tu, care laşi grâul să putrezească şi nu-i hrăneşti pe cei flămânzi; tu, care îngropi aurul şi-l dispreţuieşti pe cel strâmtorat?
Şi dacă vieţuieşte împreună cu tine femeia şi iubeşte bogăţia, boala este îndoită pentru că te îndeamnă şi la petreceri şi odată cu acestea creşte iubirea de plăceri. Şi aceea aduce pofte ciudate, născocind diferite feluri de pietre, mărgăritare, smaralde, aur şi pietre preţioase şi pe unul îl prelucrează pentru podoabe, pe altul îl ţese şi neputinţa de a dărui creşte prin orice fel de lux.
Şi nu i se pare lucru ieşit din fire preocuparea cu acestea, ci zi şi noapte se îngrijeşte pentru ele. Numeroşi linguşitori care aleargă la dorinţele ei îi adună pe aurari, pe creatorii de culori, pe creatorii de parfumuri, pe croitori, pe făcătorii de podoabe, şi nu-l lasă pe bărbatul ei nici să răsufle din pricina comenzilor continue. Nici o bogăţie nu poate să slujească poftele femeieşti, nici dacă ar curge precum râul. Cum să ajungă, când femeile vor să procure parfumurile din răsărit precum untdelemnul din piaţă, când caută flori de mare, scoici preţioase şi mărgăritare mai mult decât lâna oilor? Şi aurul care susţine pietrele preţioase, când devine podoabă pentru frunte, când înconjoară gâturile lor, când este aşezat la cingători şi se schimbă în brăţări pentru mâini şi picioare. Pentru că iubitorii de aur se bucură să fie legaţi cu cătuşe, este suficient să fie de aur. Aşadar, când se va îngriji de sufletul lui acesta care slujeşte poftele femeieşti? Pentru că, aşa cum vijeliile şi furtunile scufundă corăbiile care sunt putrede, la fel şi pornirile viclene ale femeilor îneacă sufletele neputicioase ale bărbaţilor. Deci, când bogăţia este cheltuită pe atâtea lucruri de bărbat şi de femei, care se coalizează în născocirea lucrurilor deşarte, este cu neputinţă să le rămână timp şi să se intereseze pentru alte lucruri. Deci, dacă auzi: „Vinde-ţi bogăţiile tale şi dă-le săracilor”, ca să ai provizii pentru bucuria veşnică, atunci pleci întristat. Dacă auzi însă: „Dă bani femeilor care vieţuiesc în lux, dă-le lucruri sculptate, clădiri, felurite meşteşugiri ale mozaicelor, ale pictorilor” te bucuri ca şi cum ai câştiga ceva mai preţios decât banii. Nu vezi aceste ziduri care au pierit în timp? Urmele lor ca nişte stânci se ivesc din cetate în cetate. Când s-au ridicat aceste ziduri, câţi săraci erau în cetatea aceea care au fost trecuţi cu vederea de către bogaţii de atunci, din pricina grijilor pentru acestea? Deci unde este construcţia acestor fapte strălucitoare? Unde este cel care se lăuda cu măreţia lui? Nu s-au sfărâmat şi au pierit precum acestea pe care le construiesc copiii jucându-se în nisip, în timp ce acela se găseşte în iad, chinuit pentru grija faţă de cele deşarte?
Deci te numeşti pe tine sărac! Şi eu sunt de acord, pentru că săracul este cel care are nevoie de multe. Şi pe voi pofta nesătulă vă face să aveţi multe nevoi. La zece talanţi te osteneşti să adaugi alţi zece şi, când se fac douăzeci, cauţi alţii, şi întotdeauna se adaugă ceva care nu opreşte năvala ta, ci dimpotrivă îţi deschide pofta. Pentru că, aşa cum la beţivi prisosul vinului se face pricină ca să continue să bea, la fel şi noii îmbogăţiţi, după ce dobândesc multe, poftesc şi mai multe, hrănindu-şi neputinţa lor cu o înmulţire continuă şi, în acest fel, strădania lor aduce rezultatul opus. Deoarece nu îi mulţumeşte toate câte au, chiar dacă sunt atât de multe, cât îi întristează cele care lipsesc, adică ceea ce presupun ei că le lipseşte, încât mereu sufletul lor se topeşte din pricina luptei pe care o duc, ca să dobândească bunuri peste măsură. Şi, în timp ce trebuiau să se bucure şi să se mulţumească, pentru că sunt mai bogaţi decât atâţia alţii, ei se mâhnesc sau disperă că sunt în urma unuia sau a doi preaputernici ai zilei. Când dobândesc această bogăţie, degrabă se luptă să-l egaleze pe cel mai bogat şi, când îl ajung pe acela, îşi mută eforturile în dreptul altuia. Aşa cum cei care urcă scările îşi înalţă pasul lor continuu spre treapta cea mai înaltă şi nu se opresc până nu ajung în vârful scării, la fel şi aceştia nu încetează avalanşa cuceritoare până nu rămân suspendaţi în înălţime, încât căderea lor să fie strivitoare. Câte priveşte ochiul, atât de multe pofteşte lacomul. „Ochiul nu se va sătura să privească”(Ecleziast 1, 8), nici iubitorul de argint să primească. Aşa cum iadul n-a zis: ajunge!”(Pilde 27, 20), nici răpitorul n-a zis vreodată: este destul! Când le vei folosi pe acestea pe care le ai acum? Când te vei bucura de ele, de vreme ce mereu eşti ţinut de ostenelile agoniselii?
Aş vrea să te uşurez puţin de faptele nedreptăţii, încât să găseşti puţină odihnă în gândurile tale şi să vezi sfârşitul tuturor acestor lucruri. Ai atâtea plethre (veche unitate de măsură a suprafeţelor, echivalentă cu 8740 m2) de pământ cultivat, atâtea păduri, munţi, câmpii, văi, râuri, livezi. Deci ce se va întâmpla cu toate acestea? Nu te aşteaptă trei coţi de pământ? Nu va ajunge greutatea câtorva pietre să păzească nefericitul tău trup? Pentru ce te osteneşti? Pentru cine faci fărădelegi? De ce aduni cu roadele tale nerodirea? Măcar să fie nerodirea şi nu anatema pentru focul veşnic! Nu te vei izbăvi niciodată de beţia aceasta? Nu se vor însănătoşi cugetele tale? Nu-ţi vei veni în sine? Nu vei aduce înaintea ochilor tăi Judecata lui Hristos? Ce răspuns vei da când cei nedreptăţiţi de tine te vor înconjura şi te vor osândi înaintea Dreptului Judecător? Deci, ce vei face? Ce apărător vei plăti, ce martor vei aduce, cum Îl vei mitui pe Judecătorul care niciodată nu se înşeală? Acolo nu există apărător, nu există meşteşugirea cuvintelor care poate să fure adevărul de la judecător. Nu-l însoţesc linguşitorii, nici averile, nici înălţimea demnităţii. Singur, fără prieteni, fără ajutoare, fără apărători, fără răspuns te vei îndepărta plin de ruşine, posomorât, zdrobit, singuratic, fără nici o îndrăzneală. Pentru că oriunde îţi vei întoarce privirea vei întâlni limpede imaginile faptelor rele. Într-o parte lacrimile orfanului, în altă parte suspinurile văduvei, loviturile de la săraci, slugile cărora le-ai sfâşiat trupurile, vecinii pe care te-ai mâniat, toate se vor ridica împotriva ta. Lanţul viclean al faptelor tale rele te va cuprinde, pentru că păcatele urmăresc sufletele precum umbra trupul, întipărind asupra lor limpede faptele. De aceea, acolo nu încape tăgăduire, ci se astupă orice gură, oricât de neruşinată ar fi. Deoarece depun mărturie faptele însele care sunt legate de fiecare, fără să scoată glas, ci apar aşa cum au fost săvârşite de noi. Cum aş putea să-ţi arăt cele înfricoşătoare? Desigur, dacă asculţi, dacă te pocăieşti, aminteşte-ţi de ziua aceea în care „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer”(Romani 1, 18). Aminteşte-ţi de preaslăvita venire a lui Hristos, când vor învia „cei care au făcut fapte bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut fapte rele, spre învierea osândei”(Ioan 5, 29). Atunci ruşine veşnică va fi pentru păcătoşi şi focul urmează să-i înghită pe cei care s-au împotrivit lui Dumnezeu.(Evrei 10, 27). Acelea să te întristeze, şi nu porunca. Cum să-ţi uşurez sufletul? Ce să-ţi spun? Nu doreşti Împărăţia, nu te înfricoşezi de gheenă? Unde vei găsi vindecarea pentru sufletul tău? Pentru că dacă cele mai înfricoşătoare nu te înmoaie, cele strălucitoare nu te îndeamnă, atunci mă adresez unei inimi împietrite!
Cercetează, omule, firea bogăţiei! De ce preţuieşti atât de mult aurul? Aurul este piatră, argintul este piatră, mărgăritarul este piatră, toate sunt pietre, adică stânci: stâncă de aur este şi viriliul şi agatul şi iachintul şi ametistul şi iaspisul. Acestea sunt florile bogăţiei şi dintre acestea tu pe unele le păstrezi, îngropându-le, şi, în timp ce sunt atât de strălucitoare, le acoperi în întuneric, iar pe altele, mai ales pe cele mai preţioase, le arăţi, lăudându-te cu strălucirea lor. Spune-mi, cu ce te foloseşti când ridici mâna care străluceşte de pietre preţioase? Nu te înroşeşti când eşti stăpânit de pofta pietrelor, precum femeile însărcinate? Pentru că şi acelea doresc pietrele şi tu eşti ţinut de lăcomia pentru florile pietrelor, de vreme ce cauţi sardonixuri şi iaspide şi ametiste. Care om împodobit a reuşit să adauge la viaţa lui o zi? Cine a înduplecat moartea prin bogăţiile lui? Cine a scăpat din boală datorită averilor sale? Până când aurul va fi tulburarea sufletelor, undiţa morţii, ademenirea păcatului? Până când bogăţia va fi pricina războiului pentru care se făuresc arme şi se ascut săbii? Din pricina aceasta rudeniile trec cu vederea pe cei din sângele lor, fraţii se privesc cu duşmănie de moarte, ridicându-se unul împotriva altuia. Din pricina bogăţiei, pustiurile îi găzduiesc pe ucigaşi, marea pe piraţi, cetatea pe bârfitori.
Cine este tatăl minciunii, cine este făcătorul plăsmuirii, cine a născut jurământul strâmb? Nu bogăţia, nu grija pentru dobândirea ei? De ce pătimiţi, oamenilor? Cine a întors ale voastre împotriva voastră? Bogăţiile sunt un mijloc de a vieţui. Nu cumva v-au fost date ca sursă a relelor? Sunt ele izbăvire a sufletului, nu cumva sunt pricină de pieire? Dar bogăţia este necesară pentru copii! Aceasta este o justificare la îndemâna lăcomiei. Îi invocaţi pe copii, dar de voi înşivă nu vă îngrijiţi. Nu-l învinovăţiţi pe cel nevinovat, el îl are pe domnul lui, pe iconomul lui, de la Altul a primit viaţa, de la El aşteaptă cele necesare pentru viaţă. Nu cumva cele scrise în Evanghelii nu sunt pentru cei căsătoriţi? „Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor!” Când ai cerut de la Domnul Nunta, când te-ai învrednicit să fii tată de copii, nu cumva ai adăugat şi aceasta: dă-mi copii, ca să nu ascult de poruncile Tale? Dă-mi copii, ca să nu ajung în Împărăţia Cerurilor? Şi, în afară de aceasta, cine-ţi va garanta despre intenţia copilului tău, că va folosi corect acestea pe care i le dai? Pentru că bogăţia, s-a făcut pentru mulţi slujitoarea desfrânării. Sau nu auzi Ecleziastul, care zice: „Ai văzut boală înfricoşătoare, bogăţie întemniţaţă de el însuşi, spre pierzarea lui?”(Ecleziast 5, 12) şi iarăşi: „Căci o las pe aceasta omului, împreună cu mine. Şi cine ştie dacă înţeleptul nu va fi nebun?”(Ecleziast 2, 18-19) Deci, ia seama ca nu cumva în timp ce tu ai adunat bogăţia prin mii de osteneli, ai pregătit pentru alţii materia păcatelor, şi după aceea te afli pedepsit îndoit pentru aceştia pe care i-ai nedreptăţit şi pentru acestea pe care le-ai adunat pentru alţii! Nu cumva sufletul îţi este mai apropiat decât orice copil? Nu cumva sufletul se înrudeşte cu tine mai mult decât toate? Dă-i acestuia întâi mijlocirea moştenirii, dă-i condiţii bogate ca să vieţuiască, şi atunci să împarţi averea copiilor tăi. Pentru că de multe ori, copiii, chiar dacă n-au moştenit de la părinţii lor, şi-au făcut case, în timp ce sufletul tău dacă este părăsit de tine, de cine va fi miluit?
Despre părinţi s-au spus câte s-au spus. Cei fără copii însă ce justificare invocă pentru iubirea lor de arginţi? Nu vând averile mele, nici nu le dau săracilor, din pricina nevoilor vieţii, zic ei. Aşadar, nu este Dumnezeu Învăţătorul tău, nici Evanghelia nu-ţi rânduieşte viaţa, ci tu însuţi te faci propriul legiuitor. Ia seama însă în ce primejdie cazi când cugeţi în acest fel! Pentru că, dacă pe acestea pe care Domnul ni le-a poruncit ca necesare, tu le socoteşti ca fiind cu neputinţă de îndeplinit, nu faci nimic altceva decât să te socoteşti pe tine mai înţelept decât Legiuitorul. Deci, după ce mă bucur de toate acestea în viaţa mea, zici, după aceea, la sfârşit, îi voi face moştenitori ai averii mele pe săraci, căci prin scrisori şi testamente le încredinţez stăpânirea bunurilor mele.
Când nu te vei mai afla printre oameni, atunci vei deveni iubitor de oameni? Când te voi întâlni mort, atunci te voi numi iubitor de oameni? Îţi datorez multă mulţumire pentru dărnicia ta pentru că, în timp ce şezi în mormânt şi te-ai făcut pământ, ai devenit darnic şi suflet mare în a dărui! Spune-mi însă pentru care timp vei cere plată? Pentru timpul vieţii sau pentru timpul de după moarte? Dar în timpul în care te aflai în viaţă, atunci ai dăruit patimilor şi plăcerilor şi te-ai cufundat în desfătări şi nici n-ai catadixit să-i întâlneşti pe săraci. Acum, când ai murit, care sunt faptele tale? Ce plată ţi se datorează pentru lucrare? Arată faptele şi cere răsplată. Nimeni nu face negoţ după încheierea sărbătorii, nici venind după lupte nu se încununează, nici nu face fapte de vitejie după război. Deci este limpede că nici după mutarea din viaţă nu este cu putinţă să devină evlavios cineva. Tu, prin cerneală şi scrieri făgăduieşti binefacerile. Deci cine îţi va vesti timpul plecării din viaţă? Cine îţi va garanta felul morţii? Câţi au fost răpiţi năpraznic, fără ca patima lor să îngăduie măcar un sunet? Câţi n-au aiurit din pricina fierbinţelii? Aşadar, de ce amâni prilejul, de vreme ce de multe ori nu eşti stăpân nici peste gândurile tale? Noaptea este adâncă şi boala grea, iar ajutor nu este de niciunde şi cel care pândeşte pentru moştenire este pregătit, le rânduieşte pe toate spre folosul lui şi îţi zădărniceşte planurile. În acel ceas, în timp ce îţi întorci încoace şi încolo privirea ta şi vezi că te înconjoară pustiul, atunci vei simţi necugetarea ta, atunci vei suspina pentru nesăbuinţa ta, pentru timpul în care n-ai păzit credinţa. Atunci, când limba paralizează, mâna deja tremură şi încep spasmele spontane, încât nici prin glas, nici prin scris nu vei putea să-ţi exprimi părerea ta. Chiar şi în situaţia în care toate s-au scris cu limpezime şi fiecare cuvânt a fost exprimat fără umbră de îndoială, este de ajuns o scrisoare ca să schimbe cu desăvârşire hotărârea. O pecete dacă a fost falsificată, doi sau trei martori mincinoşi dacă sunt de faţă, toată moştenirea se poate muta la alţii.
Aşadar, de ce te înşeli pe tine însuţi, întrebuinţând acum în chip rău bogăţia pentru desfătările trupeşti şi faci făgăduinţe pentru viitor despre lucruri peste care nu vei mai fi stăpân? Aşa cum a arătat cuvântul, gândirea aceasta este vicleană: cât trăiesc mă voi bucura de plăceri, când voi muri voi împlini ceea ce am hotărât. Atunci şi ţie îţi va zice Avraam: „le-ai primit pe cele bune în viaţa ta”(Luca 16, 25). Calea cea strâmtă şi spinoasă (Matei 7, 14) nu te primeşte dacă nu îndepărtezi prisosul bogăţiei. Ai ieşit din viaţă ţinând-o cu tine, n-ai lepădat-o mai înainte, aşa cum ţi s-a poruncit. Când ai fost în viaţă te-ai preferat pe tine în locul poruncii, după moarte şi risipire ai preferat porunca vrăjmaşilor tăi, adică să nu le primească unul sau altul, ci să le primească Domnul. Şi cum să numim aceasta, ferire de vrăjmaşi sau iubire pentru aproapele? Citeşte testamentele tale: „Aş vrea să vieţuiesc încă şi să mă bucur de ale mele”. Deci, harul aparţine morţii, nu ţie. Pentru că, dacă ai fi fost nemuritor, nu ţi-ai mai fi amintit poruncile. „Nu vă amăgiţi, Dumnezeu nu se lasă batjocorit.”(Galateni 6, 7) Omul mort nu are ce oferi jertfelnicului, trebuie să ofere jertfa cât este în viaţă. Ceea ce se oferă din prisos nu este primit. Şi tu oferi binefăcătorului acestea care-ţi prisosesc, după întreaga ta viaţă. Dacă nu îndrăzneşti din prisosurile mesei să dai celor de seamă, cum îndrăzneşti să-L îndupleci pe Dumnezeu cu cele de prisos? Priviţi, o bogaţilor, sfârşitul iubirii de argint şi încetaţi să fiţi înnebuniţi după averi! Cu cât eşti mai iubitor de bogăţie, cu atât mai mult depui efort ca să nu laşi nimic din bunurile tale. Fă-le pe toate ale tale, valorifică-le pe toate pentru tine, nu lăsa bogăţia în mâinile altora. Poate că slujitorii nici nu te vor împodobi cu ultimul veşmânt, ci vor grăbi îngroparea ta, străduindu-se prin acestea care au rămas să dobândească bunăvoinţa moştenitorilor. Se poate să şi filozofeze atunci împotriva ta. Este ignorarea bunului simţ, vor spune, să-l împodobeşti pe mort şi să-l îmbraci cu lucruri de lux, când nu mai simte nimic! Aşadar, nu este mai bine să-i împodobeşti pe cei vii cu veşmântul strălucitor şi preţios, decât să putrezească împreună cu mortul hainele cele scumpe? Ce folos dintr-un mormânt măreţ, dintr-o îngropare luxoasă şi dintr-o cheltuială fără câştig? Acestea trebuie să fie folosite de către cei vii pentru nevoile vieţii.
Pe toate acestea ţi le-am spus ca să te izbăvesc de greutate, dar şi din iubire pentru cei care vor moşteni lucrurile tale. Deci, cât este timp, pregăteşte-ţi cele necesare pentru înmormântare. Un bun mormânt este evlavia. Foloseşte-le ca veşmânt pe toate acestea şi astfel să ieşi din această viaţă. Bogăţia ta ţi-ai făcut-o podoabă, ia-o cu tine! Să te încredinţezi sfătuitorului tău bun, lui Hristos, Care te-a iubit, Celui Care a sărăcit de dragul nostru „ca noi să ne îmbogăţim prin sărăcia Aceluia”(II Corinteni 8, 9), „Celui Care S-a dat pe Sine izbăvire pentru noi”(I Timotei 2, 6). Să credem în El ca într-Unul înţelept care cunoaşte bine folosul nostru, să ne încredinţăm iubirii Lui, să-L răsplătim ca pe un Binefăcător. În tot cazul însă, să facem toate câte ne-a poruncit, ca să fim moştenitori ai vieţii veşnice în Hristos, a Căruia este slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Etichete: Predici la Duminici

comments powered by Disqus.

blog comments powered by Disqus

Blog † Vestitorul ortodox

Articole

Linkuri

Forumuri ortodoxe

Mânăstiri şi schituri

Asociatii-Fundatii ortodoxe

.

Omilia Sfântului Vasile cel Mare la Duminica a 12-a după Rusalii

Arhivă

Sf. Justin Popovici

Articole recomandate

Comentarii

Persoane interesate

Parintele Ilie Cleopa:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești

Mass Media