Articole

Se încarcă...


___





http://vestitorul.blogspot.com/search/label/Paisie%20Aghioritul

Forumuri ortodoxe


Asociatii-Fundatii ortodoxe



.
.

Sufletul si puterile lui

8/25/2014 | Publicat de admin | Editați postarea
Jean Claude Larchet

Îndeobşte, Părinţii spun că sufletul omenesc are trei „puteri”.1
Pe treapta cea mai de jos (care nu este întotdeauna clar distinsă, ci e adesea socotită parte a treptei următoare) se află puterea vegetativă sau vitală, pe care o are orice făptură vie: om, animal ori plantă.2 Cu ajutorul acestei puteri fiinţa vie se hrăneşte, creşte şi se reproduce.3 Ea este izvorul vieţii organismelor, asigurând în special funcţionarea organelor vitale.4 Facultăţile vitale corespunzătoare sufletului vegetativ scapă controlului voinţei umane, ele “lucrând fie că vrem ori nu”.5
Pe cea de-a doua treaptă stă „puterea” animală, comună oamenilor şi animalelor.6 Împreună cu puterea vegetativă, ea constituie partea iraţională a sufletului. Se mai numeşte şi apetitivă (puterea de a pofti)7 şi pasională.8 Pe lângă capacitatea de a avea senzaţii şi percepţii9, ea mai are încă alte două facultăţi: irascibilitatea sau ardoarea (thumos) – din care se nasc toate formele de agresivitate, dar şi voinţa în forma sa combativă10 -  şi concupiscenţa11 (epithumetikon), aceasta din urmă cuprinzând dorinţa, afectivitatea şi pornirile impulsive.12 De ea este legată şi imaginaţia13, sub forma ei elementară, reproductivă.
La om, lucrarea acestor facultăţi poate fi controlată prin facultăţile părţii raţionale a sufletului.14
Pe cea de-a treia treaptă se află “puterea raţională”, proprie omului şi principala caracteristică a naturii sale, care îl deosebeşte de toate celelalte făpturi create.15 Principalele facultăţi ale acestei puteri sunt raţiunea şi, pe o treaptă mai înaltă, duhul (pneuma) sau intelectul (nous16), care este principiul conştiinţei (în sens psihologic şi în sens moral) şi al capacităţii de autodeterminare a omului (autexousia), aşadar polul superior al voinţei sale17 şi principiul libertăţii sale.18. Nous este totodată principiul tuturor funcţiilor intelectuale, în primul rând inteligenţa intuitivă (nous-ul propriu-zis), facultatea contemplaţiei (theoria) şi izvorul a toată cunoaşterea, iar în al doilea rând al raţiunii (logos), şi a tot ceea ce izvorăşte din inteligenţă19: gândirea (ennoia, dianoia), reflecţia (dianoia), puterea de judecată (krisis), discernământul (diakrisis), vorbirea interioară (endiathetos logos), de unde provin limajul şi memoria.20
Nous-ul este cea mai înaltă facultate a omului, cea care are puterea de a comanda, de a cârmui şi de aceea este numit adesea egemonikon. Datorită lui, omul are posibilitatea de a lua poziţie, de a se stăpâni şi de a se depăşi.
Nous-ul constituie puterea contemplativă a omului.21 Potrivit Părinţilor, fundamental, prin nous omul e legat nemijlocit de Dumnezeu, poate să se îndrepte, să tindă şi să se unească cu El. Spiritul îl leagă pe om de Dumnezeu cu adevărat, în chip nestrămutat, de la facerea sa, pentru că este însuşi chipul lui Dumnezeu din om.22 Şi chipul acesta poate fi întunecat ori întinat prin păcat, dar niciodată nimicit. E pecetea de neşters a lăuntrului său, însemnul adevăratei sale firi, al cărui principiu constitutiv – sau logos – nu suferă nici stricăcine, nici schimbare.23
Nous-ul este creat, dar nemuritor prin har24; mutabil prin natura sa, dar având totodată puterea de a-şi stăpâni şi cârmui schimbarea.25 Chip al lui Dumnezeu, fără să fie dumnezeiesc prin însăşi natura sa, poate să se îndumnezeiască dacă se împărtăşeşte de har, după ce dobândeşte mai întâi asemănarea.26
În fine, este important pentru studiul nostru să semnalăm faptul că, potrivit Părinţilor, spiritul corespunde cel mai mult persoanei27; astfel, scrie V. Lossky, „putem spune că el este sediul persoanei, al ipostasului uman care conţine în el ansamblul naturii (umane) duhul, sufletul şi trupul”.28
Se cuvine să precizăm însă că aceste trei mari „puteri”  nu sunt tot atâtea suflete, nici părţi cu totul distincte, nici compartimente ale sufletului; sufletul este unul şi nedivizat, după cum o spune răspicat Sf. Grigorie de Nyssa: Învăţătura noastră a descoperit trei facultăţi (ale sufletului) [...]. Cu toate acestea, nimeni nu trebuie să-şi închipuie că în alcătuirea omului ar fi concentrate trei suflete şi fiecare dintre ele şi-ar avea fiinţa sa aparte. În realitate după firea lui, sufletul, adevărat şi desăvârşit, este unul şi cu totul unic”.29 Şi dacă, atunci când e vorba de om, părinţii se folosesc adesea de reprezentarea dihotomică suflet-trup, când e vorba de suflet, cuprind în noţiunea de psuche toate elementele sale, arătând astfel limpede unitatea lui profundă. Iar dacă uneori recurg la o reprezentare trihotomică: spirit/minte-suflet-trup, fac aceasta pentru a pune în valoare funcţia de unire cu Dumnezeu pe care o are spiritul omului. Ei nu fac din nous o facultate distinctă de suflet şi de trup sau un al doilea suflet al omului; sufletul (psukhe) „nu are un spirit (nous) deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet”, scrie Sf. Ioan Damaschin.30 Spiritul nu are aşadar o existenţă premergătoare celei a sufletului, ci este creat odată cu el şi împreunat cu el.31 
Spiritul nu este exterior trupului.32 Ca şi partea animală şi vegetativă a sufletului spiritul este unit cu trupul, nu doar în una din părţile sale, ci în întregimea lui, după cum arată Sf. Grigorie de Nysaa: „Aşa e şi prezenţa şi puterea cugetului în întreg organismul omului, în legătură cu fiecare părticică a lui”.33 Astfel că sufletul întreg (inclusiv spiritul) este în întregime unit cu trupul34, pătrunzând în toate mădularele sale, aşa cum am văzut mai sus.
Tot aşa cum pătrunde întregul trup, duhul pătrunde întregul suflet, adică şi părţile lui animală şi vegetativă.35
Prin unirea deplină a duhului cu întregul suflet şi cu întregul trup, omul se arată a fi pe de-a-ntregul după chipul lui Dumnezeu şi ipostaziat.
Prin această strânsă unire, trupul se face deplin părtaş împreună cu sufletul la viaţa duhovnicească. Duhul are cu adevărat puterea de a supune întregul om, de a-l face în întregime asemenea lui, de a-l înduhovnici împărtăşindu-i până în străfundurile întregii sale fiinţe energiile dumnezeieşti, de care, prin însăşi natura sa, el însuşi cel dintâi se împărtăşeşte.
Duhul (nous) este astfel principiul unităţii fizice a compusului uman36, al unităţii sale spirituale37 şi, în fine, mijlocitorul unirii omului cu Dumnezeu.
Prin sufletul său raţional omul se arată stăpân pe acţiunile şi comportamentul său, nous-ul lui fiind deopotrivă principiul al raţiunii, al voinţei şi al liberului său arbitru.38
Aşa că, spre deosebire de animale, el îşi poate controla lucrarea simţurilor. Astfel, Sf. Athanasie cel Mare se întreabă: „Cum, oare, ochiul văzând prin fire şi urechea auzind prin fire, omul se întoarce de la unele şi le alege pe altele ? Cine este cel ce întoarce ochiul de la o vedere ? Sau cine închide urechea ca să nu audă ceea ce ea aude prin fire ? Sau cine împiedică adesea gustarea, care e gustare prin fire, de la pornirea ei naturală ? Cine reţine mâna, pornită prin fire spre lucrare, de a atinge un lucru sau altul ? Cine, iarăşi, opreşte mirosul, făcut pentru a mirosi, de la mirosire ? Cine lucrează astfel împotriva pornirilor fireşti ale trupului ? Sau cum de se lasă trupul abătut de la cele ale firii sale şi condus de sfaturile altuia şi cârmit spre ceea ce-i convine aceluia, la un singur semn? Toate acestea nu fac decât să arate sufletul raţional drept conducător al trupului. Căci trupul nu se mişcă el însuşi, ci e condus şi purtat de altul”.39 Generalizând, Sf. Grigorie de Nyssa scrie că fiecare din elementele trupului „este păzit, ca de o santinelă, de puterea raţională a sufletului”.40
Tot aşa, sufletul raţional este, în principiu, capabil să conducă facultăţile „părţii” sale iraţionale41: elementul irascibil, elementul poftitor şi tot ceea ce ţine de afectivitate, şi imaginaţie. Sufletul raţional poate să controleze şi activitatea psihică, fluxul şi conţinutul gândurilor şi al amintirilor.
Chiar dacă sufletul îşi are sălaşul în trup şi are nevoie de el pentru a se face văzut şi a-şi săvârşi lucrările în lumea din afară, în esenţă el este de sine stătător.42 În vreme ce trupul nu se poate mişca fără suflet, sufletul se mişcă singur.43 Pe de altă parte, prin conştiinţa sa, omul transcende limitele trupului. „Când a intrat în trup şi s-a unit cu el sufletul nu s-a micşorat pe măsura trupului, ci de multe ori, stând trupul în pat nemişcat, ca şi mort, sufletul, potrivit puterii sale, e treaz şi veghează, înălţându-se peste firea trupului”.44
Această independenţă a sufletului se manifestă limpede la moartea omului, când trupul se descompune, iar sufletul continuă să vieţuiască. „Dacă sufletul este cel care mişcă trupul, fără a fi el însuşi mişcat de altele, înseamnă că sufletul se mişcă de la sine şi că deci se mişcă prin el însuşi şi după ce trupul a fost pus în pământ. Căci sufletul nu moare, ci moare trupul din pricina plecării sufletului. Dacă sufletul ar fi mişcat de trup, urmarea ar fi că, plecând cel ce-l mişcă, ar muri şi sufletul. Dar dacă sufletul mişcă trupul, e necesar mai degrabă ca el însuşi să se mişte pe sine. Şi dacă sufletul se mişcă prin sine, în mod necesar trăieşte şi după moartea trupului. Căci mişcarea sufletului nu e nimic altceva decât viaţa lui”.45 Sf. Grigorie Palama dezvoltă o concepţie asemănătoare, arătând cu o şi mai mare precizie ce deosebeşte, în această privinţă, omul de animal: Sufletul fiecăreia din făpturile necuvântătoare [...] are viaţă nu ca fiinţă, ci ca lucrare, nefiind viaţă în sine, ci viaţă pentru altul. Căci această viaţă nu se vede să aibă nimic altceva decât ceea ce lucrează prin trup. De aceea, desfăcându-se acesta, se desface numaidecât şi ea [...]. Sufletul fiecăruia dintre oameni este şi viaţa trupului însufleţit [...]. Dar are viaţa nu numai ca lucrare, ci şi ca fiinţă, întrucât sufletul e viu prin el şi pentru el însuşi. Căci se arată având viaţa raţională şi înţelegătoare, ca una ce e în chip vădit alta decât viaţa trupului şi a celor ce sunt prin trup. De aceea, chiar desfăcându-se trupul, sufletul nu se destramă [...] şi rămâne nemuritor, întrucât nu se arată să-fie-pentru-altul, ci are viaţa prin sine ca fiinţă”.46

NOTE
  1. A se vedea Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, XXIX; Nemesius de Emessa, Despre natura omului, XV; Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 32; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12; Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 31-32.
  2. Sufletul ultimelor două categorii are numai această singură putere.
  3. A se vedea Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, VIII; Sf Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 32; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12; Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 31-32.
  4. A se vedea Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12.
  5. Ibidem. Sf. Ioan Damascin precizează: „Neascultătoare şi nesupuse raşiunii sunt facultatea vitală (pulsul), facultatea seminală şi facultatea vegetativă (nutritivă). Acesteia din urmă îi aparţine şi facultatea de creştere, care dezvoltă trupurile. Aceste facultăţi nu se conduc de raţiune, ci de natură”(Ibidem).
  6. A se vedea Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, VIII; Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 30.
  7. A se vedea Sf. Ioan Damaschin,  Dogmatica, II, 12; Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 32.
  8. Sf. Ioan Damaschin,  Dogmatica, II, 12.
  9. A se vedea Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, VIII.
  10. A se vedea Sf. Ioan Damaschin,  Dogmatica, II, 16.
  11. Împărţirea în acestea trei – elementul raţional, elementul irascibil, elementul concupiscent, de origine platoniciană (Republica, IV, 444c-e) – a devenit clasică în spiritualitatea Ortodoxă începând cu Evagrie (a se vedea mai cu seamă Tratatul practic, 86 şi 89, unde Evagrie se reclamă din Sf. Grigorie de Nazians). A se vedea, între alţii: Avva Dorotei, Învăţătri de suflet folositoare, 176; Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 67; III, 3; IV, 15, 80; Epistole, II, XXXI; Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 23; Pseudo-Ioan Damaschin, Cuvânt de suflet folositor (Filocalia greacă, t.II, p.234; ed. fr., t.VII, p.54); Sf. Isihie Sinaitul, Capete despre trezvie şi virtute, 126; Sf. Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, 16; Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 36; Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire, şi despre cunoştiinţă, I, 15, 16.
  12. Cu privire la aceste împărţiri, a se vedea în principal Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12 şi Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 32, 36-41.
  13. A se vedea Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 32; Sf, Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 17, 18; Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 65, 68.
  14. A se vedea Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12. Sf, Nichita Stithatul, Despre suflet, 31.
  15. De aceea Sf. Maxim Mărturisitorul, spre deosebire de Aristotel (urmat mai târziu de Toma d’Aquino), afirmă că sufletul raţional este prezent în om din prima clipă a vieţii sale, adică de la conceperea sa (a se vedea Ambigua, 42).
  16. Autorii din primele secole (de exemplu, Sf. Ignatie Teoforul, Către filadelfieni, XII, 2; Sf. Irineu de Lyon, Contra ereziilor, V,6,1), urmând Sfîântului Apostol Pavel (I Tes. 5,23), folosesc termenul pneuma. Părinţii veacului al 4-lea şi părinţiii bizantini ai veacurilor următoare vor adopta termenul nous (a se vedea J.Meyendorff, Initiation à la théologie byzantine, Paris, 1975, p. 190. Autorul crede că această schimbare pare să se fi făcut cu scopul, pe de o parte pentru a evita ambiguitatea în ceea ce priveşte identitatea „duhului”, şi pe de altă parte, pentru a afirma caracterul creat al „duhului” omenesc). A se vedea şi A.-J. Festugiere, L’Idéal religieux des Grecs et l’Évangile, Paris, 1932. Excursus B. „La division corps-âme-esprit de I Tess.”, pp. 212-220.
  17. Sf. Maxim Mărturisitorul a dezvoltat o psihologie foarte subtilă a voinţei (a se vedea mai ales Opuscule teologice şi polemice, I, PG 91, 12C-20A – în rom., în PSB 82), reluată de Sf. Ioan Damaschin (Dogmatica II, 24). A se vedea şi Nemesius de Emessa, Despre natura omului, XXVII-XXXIII; Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 38.
  18. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12. Despre libertate, a se vedea excelenta sinteză a acestui autor (Dogmatica, II, 24, 25, 27), inspirată în mare parte din Scrierile Sf. Maxim Mărturisitorul (a se vedea mai cu seamă Opuscule teologice şi polemice, I, PG 91, 16B-20A).
  19. A se vedea Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, V.
  20. A se vedea Nemesius de Emessa, Despre natura omului, XII-XIV; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 19-20; Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 65, 66, 68.
  21. A se vedea Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, V.
  22. A se vedea, de exemplu, Sf. Maxim Mărturisitorul, ibidem.
  23. Cf. Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către elini (Protrepticul), X, 98, 4; Sf. Vasile cel Mare, Omilii despre facerea omului, I, 6, 7; Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, V; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12. A se vedea V. Lossky, Théologie mystique de l’Égilse d’Orient, Paris, 1944, pp. 74-75.
  24. Este unul dintre laitmotivele Sf. Maxim Mărturisitorul. A se vedea mai cu seamă Ambigua, 114.
  25. Tradiţia creştină se opune în această privinţă tradiţiei gnostice şi platoniciene, care afirmă că spiritul uman este necreat şi nemuritor prin natura sa. Sunt şi unii autori creştini însă care s-au raliat acestui punct de vedere, ca Origen sau Nemesius de Emessa. A se vedea J. Meyendorff, Le Christ dans la théologie byzantine, Paris, 1969, pp. 74-75.
  26. Cf. Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 48.
  27. Omul întreg se îndumnezeieşte, suflet şi trup. Însă Părinţii spun adesea că mai întâi duhul său primeşte harul, care-l preschimbă şi prin el se împărtăşeşte întregul om de har.
  28. A se vedea V. Lossky, op. cit., p.198. J. Meyendorff, Initiation à la théologie byzantine, p. 191.
  29. Loc. cit.
  30. Despre facerea omului, XIV.
  31. Dogmatica, II, 12.
  32. A se vedea Sf. Simoen Noul Teolog, Discursuri teologice, II.
  33. A se vedea Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, 32; Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, 15.
  34. Despre facerea omului, XII. Cf. XIV; XV: „Duhul nu-şi are sălaşul numai în vreuna din părţile trupului, ci este prezent în aceeaşi măsură peste tot şi trecând prin toate; nici nu le cuprinde pe dinafară [...] Unirea dintre cele ale duhului şi cele ale trupului formează o legătură cu neputinţă de înţeles şi de exprimat”.
  35. A se vedea Despre facerea omului, XIV.
  36. Ibidem.
  37. Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 71.
  38. Cf. J. Meyendorff, Initiation à la théologie byzantine, pp. 190-191.
  39. Astfel, pentru Sf. Grigorie de Nazians, „mintea este puterea suverană din noi” (Cuvântări, XXXIX, 7,  PG 36, 341B).
  40. Cuvânt împotriva elinilor, 32.
  41. Dialoguri despre suflet şi înviere.
  42. A se vedea între alţii: Nemesius de Emessa Despre natura omului, XXII;
  43. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12.
  44. A se vedea Nemesius de Emessa Despre natura omului, III PG 40, 597A.
  45. A se vedea Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, 33.
  46. Cuvânt împotriva elinilor, 33. Cf. Nemesius de Emessa Despre natura omului, III PG 40, 597A.
  47. Cuvânt contra elinilor, 33.
  48. 150 de capete despre cunoştiinţa naturală, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făptuire, 31-32.
Etichete: , | View Comments

Despre legaturile cu blesteme si despre cei care se blestema singuri facand abuz de Psaltire

1/09/2014 | Publicat de admin | Editați postarea

Am scris mai înainte cât de urât este înaintea lui Dumnezeu obiceiul de a blestema, mai ales când se face pentru nişte lucruri de nimic şi fără nici o căinţă. Pentru că sunt unii care socotesc blestemul obişnuit ca o hula împotriva Duhului Sfânt, eu voi căuta, după putere, să lămuresc ce înseamnă blestemul.
Deşi mulţi dintre dascăli spun că blestemul se înrudeşte cu hula, aceasta nu înseamnă că orice blestem este hulire împotriva Duhului Sfânt.
Adevărat este că atât blestemul, cât şi hulele odrăslesc din rădăcina mâniei, deci din aceeaşi rădăcină. Pentru aceasta, blestemul şi hula stau pe acelaşi cântar şi amândouă poartă venin de moarte, după cum şi maica lor, patima mâniei, are locul de cinste între cele şapte păcate de moarte. Cine se obişnuieşte să blesteme, uşor alunecă şi la hulă. Blestemul este un cuvânt potrivnic blagosloveniei. Şi după cum blagoslovenia arată o dorinţă spre bine şi spre mântuire, tot aşa blestemul arată o dorinţă spre paguba cuiva şi spre pierzare.
Am putea zice că şi blestemul este o rugăciune, însă nu spre folosul omului, ci spre paguba lui. De aceea legea creştină opreşte întrebuinţarea blestemului. El poate să fie folosit numai de păstorii duhovniceşti, ca o legătură pentru duhurile cele necurate sau ca o pedeapsă pentru cei nepocăiţi, care fac sminteala poporului.
Cei care blestemă la orice supărare, dau dovadă că nu au mintea sănătoasă, ori n-au credinţă curată. Blestemele cele nesocotite sunt ca nişte picături de otravă, care izvorăsc din inima celui mânios si mai ales din inima necredinciosului. De obicei, blestemele sunt roadele mâniei şi semne de pricopseală a celor pătimaşi. Ca să ne încredinţăm cât de mult urăşte Domnul blestemul, voi aminti un paragraf din Sfânta Evanghelie.
Înainte de Sfintele Patimi, mergând cu Sfinţii Apostoli spre Ierusalim, Domnul a trimis pe câţiva dintre ucenici mai înainte într-un sat de-al samarinenilor să vestească despre venirea Lui. Însă necredincioşii samarineni n-au voit să-L primească pe Domnul. Pentru aceasta Apostolii Iacob şi Ioan s-au tulburat şi au zis către Domnul: „Doamne, vrei să zicem să se pogoare foc din cer să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?“ Domnul însă i-a mustrat pentru socoteala lor, zicând: „Nu ştiţi ai Cărui Duh sunteţi? Căci Fiul Omului n'a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască“, şi au trecut în alt sat (Luca IX 54, 55).
După cum se vede, Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan s-au mâniat împotriva samarinenilor, care nu voiau să-L primească pe Domnul, şi pentru asta voiau să-i pedepsească. Deci au cerut voie de la Domnul ca să rostească un fel de blestem, adică să-i ardă focul pe necredincioşi. Domnul însă i-a mustrat, căci nu voia să cheme pe nimeni la credinţă cu sila şi nici nu voia să facă răzbunare asupra cuiva. Căci El a venit pentru iertarea oamenilor, iar nu pentru pedeapsă. Cum ar fi putut îngădui Domnul blestemul, când El învăţa pe toţi, zicând: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc ca să fiţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5, 44-45)?
Vedeţi cum i-a oprit Domnul pe Sfinţii Apostoli de a rosti vreun cuvânt greu, deşi ei cereau aceasta din râvna cea mare pentru credinţă şi din dragostea lor către Dascălul şi Stăpânul lor?
Acum gândiţi-vă cât de vinovaţi sunt cei care uneltesc blestemul pentru orice nimic. Mulţi folosesc cuvintele: “arde-l-ar focul” sau “mânca-l-ar moartea” ca şi cum ar zice: “bună ziua”. Obişnuinţa îi face să nu se mai sfiască de greutatea blestemului.
Dar vă rog, pe cei care aveţi obiceiul de a blestema, să deschideţi Psaltirea la Psalmul 108, stihurile 16-18 şi 27. Iată cum îl împodobeşte Sfântul Prooroc David pe cel care blestemă, căci zice: “Şi au iubit blestemul şi-i va veni lui, şi nu a voit blagoslovenia şi se va depărta de la dânsul! Şi s-a îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină şi a intrat ca apa în maţele lui şi ca untuldelemn în oasele lui.” Iar mai departe zice: “Blestema-vor ei şi tu vei binecuvânta!” Pentru aceasta şi Sfântul Apostol Pavel ne porunceşte tuturor creştinilor, zicând: “Binecuvântaţi şi nu blestemaţi!”, căci: “Cei ce binecuvântează vor moşteni pământul, iar cei ce blestemă vor pieri!” (Psalmi 36, 22).
Sunt unii care rostesc cuvinte de blestem şi de afurisenie, în chip de glumă, pentru a face haz.
Desigur că aceste blesteme nu se lipesc de nimeni, însă cei care fac aceasta nu rămân fără de păcat, mai cu seamă dacă sunt clerici.
Mi-a povestit un ieromonah, că în vremea când era egumen la Sfântul Spiridon, în Ierusalim, mereu venea la dânsul o arăboaică şi se ruga să-i citească o molitvă pentru pruncul ei, care avea duh necurat. Egumenul nu voia cu nici un chip, căci femeia era turcoaică. Dar ea avea evlavie la Sfântul Spiridon şi la rugăciunea egumenului.
Într-o zi, când egumenul nostru era foc de supărat, a venit iarăşi femeia cu pruncul bolnav, rugându-l ca de obicei. Atunci evlaviosul părinte a rostit o înjurătură grecească, lungă şi răspicată. Biata femeie a luat înjurătura lui drept molitvă şi s-a bucurat, rugându-l ca să facă şi semnul crucii asupra bolnavului. Egumenul s-a mâniat şi mai tare şi, făcând mai mult în batjocură semnul crucii, a rostit totodată şi un puişor de blestem asupra copilului, zicându-i în greceşte: “Să piei de-aici, arătare, să nu te mai văd!” Sărmana femeie, neştiind ce a zis el, i-a mulţumit cu lacrimi în ochi şi s-a dus acasă, cu deplină nădejde a se face bine copilul pentru rugăciunea egumenului. Şi, într-adevăr, din ziua aceea pruncul s-a făcut sănătos, iar femeia venea adeseori la Biserică cu daruri şi povestea la toţi minunea care s-a făcut prin blagoslovenia cuviosului egumen. S-a speriat şi el singur de puterea credinţei, dar neavând curajul să mărturisească ce fel de rugăciune a făcut, s-a lipit de el duhul cel rău, care-l necăjea pe copil şi până în ziua de azi îl tulbură, după cum singur mărturiseşte.
Din pilda aceasta putem înţelege că blestemul cel nesocotit, adică nedrept, sau rostit în batjocură, se întoarce la cel care îl rosteşte, iar persoana blestemată, dacă este nevinovată, nu se alege cu blestem, ci dimpotrivă, primeşte după credinţă şi blagoslovenie.
Un lucru însă trebuie ştiut: că de la cel care are obiceiul blestemului se depărtează blagoslovenia, după cum zice Sfântul Prooroc David, şi niciodată nu se pricopseşte, căci blestemul nu este altceva decât izgonirea darului.
Drept dovadă că blestemul cel rostit pe nedrept nu se lipeşte de nimeni, ci se întoarce de unde a ieşit, vă amintesc o întâmplare minunată, care a avut loc în ţara noastră, pe vremea când era domnitor Cuza Vodă, iar la Episcopia de Râmnic păstorea Sfântul Episcop Calinic.
Într-o duminică Sfântul Ierarh Calinic mergea cu trăsura de la Râmnicu Vâlcea spre Mânăstirea Frăsinei. Era pe la sfârşitul lui aprilie, când se terminase cu aratul şi semănăturile începeau să înverzească. Însă mare i-a fost mirarea Sfântului Episcop când a văzut pe un om arând în ziua de Duminică. Din râvna lui cea mare pentru lege, episcopul s-a tulburat cu duhul şi a zis în gândul lui: “Blestemat să fie cel care necinsteşte ziua Domnului!”, cum zice la Sfânta Scriptură. În clipa când a cugetat Sfântul acestea, un diacon, care era cu el în trăsură, a văzut cum a ieşit o limbă de foc din gura Preasfinţitului. Şi, privind cu mirare, a observat că limba cea de foc a zburat asupra omului care lucra pe ogor, l-a înconjurat de trei ori şi pe urmă s-a întors iarăşi în gura Sfântul Calinic.
Diaconul n-a îndrăznit ca să spună chiar atunci cele văzute, ci mai târziu, când au ajuns la mânăstire. Auzind Sfântul despre vedenia diaconului, a înţeles îndată că aceasta s-a făcut pentru cugetarea lui. Cuvintele care le-a rostit în mintea lui au fost ca o legătură pentru creştinul care lucra în zi de sărbătoare. Dar pentru că limba de foc nu s-a oprit la ţăran, ci s-a întors înapoi, pentru aceasta Sfântul a socotit că omul este nevinovat. Deci a trimis imediat după o slugă ca să cheme la mânăstire pe ţăran, căci nu era departe ogorul lui. Ţăranul a venit cu multă frică şi, căzând la picioarele Episcopului, se ruga ca să-l ierte. Atunci sfântul episcop l-a întrebat ce nevoie mare l-a silit ca să lucreze duminica.
Bietul creştin a mărturisit cu lacrimi că n-a făcut aceasta din defăimare sau din necredinţă, ci din multa lui strâmtorare şi sărăcie. Căci zicea el: “Cât a fost vreme de arat, nimeni nu s-a îndurat să-mi dea plugul cu boi ca să-mi ar şi eu ogorul meu. Abia astăzi, când toţi sătenii au terminat treaba şi dobitoacele sunt slobode, am putut găsi şi eu un plug cu o pereche de boi, fără plată, la un vecin, şi pentru asta am ieşit la treabă, căci trecea vremea aratului şi am casă grea, neavând cu ce plăti lucrul”. Acestea le zicea bietul ţăran cu lacrimi de umilinţă şi se vedea că avea frica lui Dumnezeu în inimă şi multă căinţă.
Din povestirea lui a cunoscut Sfântul Calinic că Dumnezeu, pentru multa lui sărăcie, nu i-a socotit păcatul şi pentru aceasta nici blestemul nu s-a lipit de el, ci s-a întors înapoi, ca o pasăre care nu află adăpost.
Deci i-a citit omului o molitvă de dezlegare şi, dându-i un ajutor, l-a slobozit cu pace. Însă din ziua aceea se păzea Sfântul Ierarh Calinic de a rosti sau de a cugeta vreun cuvânt de legătură. El sfătuia pe toţi clericii săi să fie şi ei cu pază despre aceasta. Iar dacă vreunul ar fi rostit cuvinte grele, de legătură, asupra cuiva, atunci el singur, adică preotul, să aibă grijă să-l dezlege cât este în viaţă. Căci, zicea Sfântul, la ziua judecăţii, din mâna lui se va cere sufletul celui care a fost legat, dacă legătura a fost pe nedrept.
Din întâmplarea aceasta se vedea cât de mare putere au cuvintele persoanelor sfinţite, când sunt rostite din râvnă pentru Dumnezeu şi pentru Sfânta Credinţă. Dacă Sfântul Calinic a gândit numai la greutatea osândei pentru cei care defăimau ziua Domnului şi îndată s-a văzut pară de foc ieşind din gura lui, să ne gândim deci cu cât mai greu cad cuvintele celor sfinţiţi, când sunt rostite asupra celor vinovaţi. Este şi mai greu când se întâmplă chiar în vremea slujbei.
De asemenea, se blestemă singuri şi cei care fac nedreptate, precum şi cei care iubesc răzbunarea şi nu lasă nici un dram nerăsplătit, faţă de cei care îi nedreptăţesc ori îi necăjesc. Aceştia, când citesc Psaltirea, se leagă singuri prin cuvintele prooroceşti care glăsuiesc:
"Doamne, Dumnezeul meu, de am făcut aceasta, de este nedreptate întru mâinile mele, de am răsplătit rele celor ce-mi răsplătesc mie (adică celor ce mă asupresc), să prigonească dar vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă. Să calce în pământ viaţa mea şi slava mea în ţărână s-o aşeze!” (Psalmi 7, 3-6).
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul
Etichete: , , | View Comments

ANUNT...

1/04/2014 | Publicat de admin blog | Editați postarea

Pentru cititorii blogului "CREŞTINII SECOLULUI XXI": adresa blogului s-a 

mutat de la http://paisiee.blogspot.ro la noua adresă  

http://crestiniisecolului21.blogspot.ro 

Vă mulţumesc...Sănătate!

View Comments

Astazi, Cel ce cuprinde cu palma marginile lumii, se face prunc

12/25/2013 | Publicat de admin | Editați postarea
de Ierom. Arsenie Boca

Nici frică nimicitoare, nici răzvrătire; nici prăvălire apocaliptică, nici explozie necumpănită, ci mirare plină de sfială, înfiorare plină de smerenie, bucurie senină, a unei intimităţi negrăite.

Iată îngerii cerului vestesc făpturii minunea : astăzi Dumnezeu S-a pogorât pe pământ.

Nu în vijelie distrugătoare, nici în tunetul nimicitor al mâniei Sale. Nu în prezenţa atotputerniciei, nici în focul mistuitor care topeşte zidirea. Astăzi cerul se uneşte cu pământul, nemărginirea se toarnă în mărginire, veşnicia se îmbracă cu vremelnicia, atotputernicia se îmbracă cu neputinţa, Cel nevăzut e purtat în braţe de o fecioară.

Astăzi, Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, se învăluie întru smerenie. Cel ce cuprinde cu palma marginile lumii, se face prunc, Cel ce împodobeşte cerul cu stele, se culcă într-o iesle de dobitoace.

-          Locul cel mai curat pe care l-a găsit pe pământ.

Din Betleem, spunea profetul, trebuia "să vină Acela a cărui obârşie se suie până la vremuri străvechi, până în zilele veşniciei, e dintru început, în zilele veşniciei" (Miheia 5,1)

A lăsat tronul cerului pentru un staul şi vecinătatea îngerilor luminii, pentru vitele din grajd.
- Cea mai aspră mustrare a trufiei omeneşti.

Astăzi s-a despicat istoria omenirii în două şi se începe cu 1 numărătoarea timpului, în amândouă sensurile lui: spre începutul timpului şi spre sfârşitul lui.

Încă de la nasştere Iisus e începutul şi sfârşitul istoriei.

Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte timpul între început şi sfârşit.

Naşterea lui Iisus a produs în Ierusalim tulburarea lui Irod şi a tot Ierusalimul.. Deci cei ce erau datori să-L primească s-au arătat ostili chiar şi numai naşterii Sale. Drept aceea Irod pune gând să-L omoare.

Aceştia erau ai Săi, între care a venit.

Păgânii se poartă cu totul altfel. Cei trei înţelepţi magi ai răsăritului, vin ca la un împărat şi-şi aduc darurile, dar la Betleem găsesc că Pruncul e mai mult decât un împărat, e şi Dumnezeu totodată. De aceea îşi schimbă planul darurilor.

Principii răsăritului îi depun aur la picioare, în semn de dajdie, ca unui împărat peste ei. În calitate de preoţi Îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu. Dacă pe jidovi i-a înspăimântat şi cutremurat Naşterea Mântuitorului şi I S-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului, nu numai că se bucură de Naşterea Lui, dar I se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu.

Principii aceia au călătorit depărtări mari şi cu primejdii ca să-L vadă pe Iisus; astăzi creştinii nu mai ostenesc nici până la Biserică.

Vezi şi:
Etichete: , , , | View Comments
Abonați-vă la: Postări (Atom)
Related Posts with Thumbnails


___


Sf. Justin Popovici

Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.

Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca

 Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

 Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.

Articole recomandate







Comentarii

Persoane interesate

toateBlogurile.ro

Parintele Ilie Cleopa:


Vizionați înregistrarea:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești