-
-
Jurnal saptamanal 3/aprilieAcum 2 zile
-
-
Cum se tratează dușmaniiAcum un an
-
Forumuri ortodoxe
Asociatii-Fundatii ortodoxe
 |
Lupta dintre ateism şi creştinism
8/21/2009 | 
Publicat de
admin
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, atât în concepţia oamenilor de ştiinţă, cât şi a maselor neştiutoare, lumea fusese creată sau aşa exista din vecii vecilor, fiind guvernată de un Dumnezeu, de o putere creatoare a toate, după cum învaţă Biserica creştină. Până la sfârşitul acestui secol, din toate rupturile ce s-au făcut în numărul nesfârşit al diviziunilor sectare, nici una n-a ajuns ca să atingă treapta cea mai de jos a negaţiei lui Dumnezeu: cu toate că ereziile, având pe tatăl minciunii drept conducător al lor, împinse până la absurd, neagă existenţa lui Dumnezeu.
Oamenii, deci, nebăgând de seamă vraja vrăjmaşă care, prin diferite amăgiri şi înşelătorii, îi face să se creadă între sine mai presus de Biserică şi de cele 7 Soboare, încep să se taie în Scripturi, după cum îl taie capul pe fiecare, fără ca să ţină cont de ceea ce a zis Domnul. Pentru că niciodată proorocie nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt, iar întreaga Scriptură este dată spre tâlcuire numai Bisericii, care este mama noastră ocrotitoare şi sub aripile căreia [se cade] să creştem şi să ne mântuim.
Toată lucrarea antihristică a diavolului, însoţită de tot felul de păreri şi semne şi minuni mincinoase, este îngăduită de Dumnezeu pentru fiii pierzării, fiindcă n-au voit să primească iubirea Adevărului, arătat de Biserică prin Sfinţii Părinţi, ca să se mântuiască. Pentru aceea Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi ca să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut Adevărului, ci au îngrădit nedreptatea. Dar [pentru] unitatea Bisericii noastre, pe care a întemeiat-o
Domnul şi al cărui cap văzut şi nevăzut este numai El, prin puterea Duhului Sfânt ne-a orânduit episcopi şi preoţi ca să păstorească Biserica Lui, pe care a câştigat-o cu Sfânt sângele Său şi care este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
Dar iată că diavolul, prin amăgirile şi ura lui, a dezbinat pe oameni, [făcându-i ] să creadă în mai mulţi dumnezei mincinoşi, al căror tată este el. Abia în primii ani din secolul al XIX-lea, o nouă concepţie despre lume este dată la iveală, afirmându-se cu toată tăria cum că lumea, aşa cum o vedem [nemijlocit] sau o cunoaştem din cărţi, n-a fost nici creată şi nici nu există din veci vecilor. Ştiut este, din toată lectura făcută că materialismul dialectic e ateu, profesează negaţia spiritului, negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, a Învierii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu…Bun. Dar cu asta încetează de a mai fi Dumnezeu? S-a terminat cu nemurirea? Prin faptul că există mulţi oameni, pot fi ei milioane la un loc, care să susţină părerea de mai sus, prin aceasta încetează de fapt de a mai fiinţa dogmele fundamentale ale creştinismului?
Mai pe scurt, dacă a spus Ludovic [Ludwig] Feuerbach, care a lucrat pentru laicizarea religiei, cum că nu religia a făcut pe om, [ci omul religia], iar contemporanul său, David Friedrich Strauss, [care] a supus Evnagheliile unei critici în toată regula, iar îşi îndreptează spadele sale loviturii filozofice împotriva bătrânelor dogme creştine, urmează de aici că, omorând pe toţi oamenii care cred cum trebuie în Dumnezeu, cu asta au scăpat de Dumnezeu? …Dar abia Se dezvăluie, scos la iveală. De aici încolo începe să se descopere partea lucrătoare şi biruinţa Adevărului prin jertfă. Acum, când valurile înspăimântătoare ale negaţiei lui Dumnezeu caută sa tulbure pacea din inimile celor ce cred în El, în Biserica cea Adevărată şi-n Evanghelia Lui, nu uşoare sunt aceste probe şi numai cei care sunt întăriţi şi care au crezut pe Iisus Hristos în inima lor până la vârsta maturităţii, prin iubirea Lui de oameni, pot să reziste acestui război antihristic până la sfârşit. Iar toate sforţările lui sunt ca să ne facă să cădem din iubire, prin nerespectarea datoriei de a răbda nedesăvârşirea semenului său şi de a te lăsa să fii condus întru toate de mâna nevăzută a Providenţei divine. Lupta ce o dau cei ce ascultă de vraja diavolului, cum că nu este Dumnezeu şi toate celelalte care formează dogmele creştinismului, loveşte pe fiii lui Dumnezeu, cernându-i prin sitele suferinţelor de tot felul, prin care a trecut şi Domnul, împlinindu-se cuvintele Lui: “Dacă pe voi lumea vă urăşte, gândiţi-vă că M-a urât întâi pe Mine. […] Şi dacă pe Mine M-a prigonit, şi pe voi vă vor prigoni” [ Ioan 15,18 şi 20].
În toate aceste suferinţe, puterile întunericului urmăresc două lucruri: să ne facă să urâm pe cei ce ne trec prin cuptorul suferinţei şi, în al doilea rând, să ne facă să ne răzbunăm sub diferite forme, apărându-ne cu legi sau oameni.
În cuptorul ispitelor, deci, se clarifică omul, că ce este şi unde-I este inima şi nădejdea lui.
Cărarea însă cea mai bună de urmat în aceste strâmtori nu este alta decât a lui Iisus şi, după El, a tuturor sfinţilor care, având pe Iisus în inima şi în mintea lor, au fost înarmaţi cu toate armele în aşa fel că au ştiut cum să răspundă atacului diavolului, biruindu-l cu iubirea lui Iisus. Au ştiut cum să se supună stăpânirilor antihristice, până şi atunci când acestea au voit să le taie capul, sau altceva să le facă, pentru că n-au voit să refuze sfintele învăţături ala Mântuitorului şi să le primească pe ale lor.
Toate măsurile lor de constrângere, ce au fost luate pentru negarea sau tăgăduirea Dumnezeului celui Adevărat, precum şi a lucrurilor lui, [pe] care Le-a făcut pentru mântuirea noastră, n-au avut nici un efect asupra suferinţelor lor, pentru că Iisus Hristos, Care era în inimile lor, nu putea să fie constrâns să facă ceva ce nu-L place pe El. Pe Domnul nu L-a putut constrânge decât suprema Sa bunătate, desăvârşirea Sa, care a biruit îngustimea ateismului lui Iuda, dându-I votul: ”Ce faci, fă mai curând!” [Ioan 13,27].
Toţi ceilalţi Apostoli n-au înţeles cuvântul acesta atunci, ci credeau că vorbeşte de ceva cumpărături cu Iuda, întrucât purta punga comunităţii şi praznicul era aproape. Aici se mai împlineşte cuvântul proorocului: “Iată duşmanii omului sunt cei din casa lui” (Matei 10, 36).
Tot de aici mai reiese şi un alt învăţământ: ştiinţa, cu toate termenele ei, nu-ţi angajează viaţa în jos niciodată, iar credinţa creştină întotdeauna.
Măsura coacerii în creştinism: atunci se zice că am ajuns la maturitate, când am ajuns şi noi ca să trecem din lumea aceasta biruitori în toate ispitele durerii, prin iubirea Lui Iisus, împinsă până la jertfă. Aceasta este cea mai înaltă virtute în creştinism: să simţi şi tu durerea care a simţit-o “Crinul de pe Cruce”, plângând nemernicia oamenilor şi rugându-se pentru iertarea lor. Apostolii n-au înţeles atunci supremaţia spiritului liber a Lui Iisus, pentru că încă nu coborâse Duhul Sfânt peste ei, care să le de-a putere să bea acelaşi pahar şi să se boteze cu acelaşi botez pe care l-a primit Iisus. Lucru sigur că, dacă înţelegeau, atunci toţi se ridicau împotrivă, în frunte cu Petru, când Iisus a învoit toate consecinţele ateismului lui Iuda: “Ce faci, fă mai curând!”. Dar după pogorârea Sfântului Duh li s-au luminat puterile minţii şi au înţeles necesitatea jertfei şi liniştea deplină a Mântuitorului, împotriva agresiunilor necredinţei.
De acum moartea nu mai e pedeapsă a firii, ci pedeapsă a păcatului. Ca atare, trebuie primită fără şovăire şi reacţiune.
Trebuie să acceptăm, cu mintea şi cu inima netlburată, pe oricine care, neputându-se desface de dragostea lui Iisus Hristos, nu-i rămâne altceva de făcut decât de a ne omorî scurt şi simplu.
Căci între aceste două tabere (creştinism şi ateism) nu poate fi pace numai dacă trece una la alta. Prima tabără este totdeauna paşnică şi senină şi cu inima atât de largă încât iartă totul şi vrea ca toată lumea să se mântuiască. Cea de-a doua este însă plină de răutate şi desăvârşesc în bine pe cei din prima, trecându-I prin cuptorul suferinţelor.
Nouă ne-ar fi paguba supremă de a trăda creştinismul de frica lor sau de frica durerilor.
Nu trebuie să ne facem vrajbă cu ei, întrucât sunt stăpânirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru păcatele noastre. Deci îi acceptăm nu de frică, nici din diplomaţie, nici urmând vreun câştig sau (cinste) slavă deşartă, ci din convingere că aşa ne punem de acord cu Providenţa, care ni i-a adus cu rosturi voite de Dumnezeu, “pentru ca să-i adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiţi”, pentru ca toţi să fie o turmă şi un păstor.
Mântuitorul nu ne-a învăţat care formă de stat mântuieşte oamenii, care formă monetară sau agrară te duce în Împărăţia lui Dumnezeu. Ba chiar a spus că lipirea inimii de bogăţii duce la osândă. Aşa că să nu ne prindă mirarea când vedem că unor bogaţi de [lucrurile] acestea pământeşti le vine vremea osândei încă de pe aici, pentru că pe bună dreptate vine, fiindcă n-au avut grijă de lazării de la poartă. Deci felul cum îşi chiverniseşte stăpânirea factorul economic, creator de forme istorice, e treaba stăpânirii; noi trebuie să dăm Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu, indiferent de ce măsuri ia cezarul, [bazându-ne] pe faptul că noi mai avem un împărat şi o împărăţie dincolo de hotarele acestei lumi. Cam întotdeauna stăpânirile pământeşti au fost în conflict cu cele ale Providenţei Divine, dar Dumnezeu lucrează mântuirea noastră prin mâinile lor. Deci, ori de câte ori stăpânirile acestea pământeşti şi trecătoare ar căuta ca să nege existenţa lui Dumnezeu sau a lucrurilor lui, o recunoaştem ca stăpânire din ascultare de Dumnezeu, pentru că El conduce şi stăpânirile vremelnice şi le îngăduie pentru ca să ne desăvârşească pe noi prin toate suferinţele şi caznele.
Nu trebuie să reacţionăm împotriva stăpânirilor celor ce nu cred în Dumnezeu şi în lucrurile Lui, pentru ca să nu fie, că nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu, iar aceasta este o ascultare ce o aducem lui Dumnezeu şi conducerii sale providenţiale. Dumnezeu este autoritatea superioară tuturor stăpânirilor şi El le îngăduie pe toate cu scopuri foarte bine definite. Orişice lege o ascultăm, deci, din cauza autorităţii lui Dumnezeu.
Când legile şi stăpânirile sunt împotriva lui Dumnezeu, nu le ascultăm tot din acelaşi motiv, pentru că Dumnezeu nu mai este autoritate de spijin a unei legi, sau a unei stăpâniri împotriva păcatului, ateismului, fiindcă e păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat împotriva Adevărului, şi Dumnezeu este Adevărul. Pentru vina asta stăpânirea poate să ne taie capul şi să facă cu noi ce va vrea, că o ascultăm. Cu toate acestea suntem de câştig şi noi, şi stăpânirea şi-a făcut datoria.
Amănunte neînsemnate, dar cărora mentalitatea îngustă le dă o semnificaţie absolută. Această balansare a valorii minore a unui lucru sau a unui mărunţiş la valoarea majoră a unui principiu fundamental e dovada unei lipse de minte, care, dacă refuză şi sfatul cel mai luminat, nu va intârzia să se arate cap de răzvrătire şi izvor de suferinţe zadarnice.
Oamenii, deci, nebăgând de seamă vraja vrăjmaşă care, prin diferite amăgiri şi înşelătorii, îi face să se creadă între sine mai presus de Biserică şi de cele 7 Soboare, încep să se taie în Scripturi, după cum îl taie capul pe fiecare, fără ca să ţină cont de ceea ce a zis Domnul. Pentru că niciodată proorocie nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt, iar întreaga Scriptură este dată spre tâlcuire numai Bisericii, care este mama noastră ocrotitoare şi sub aripile căreia [se cade] să creştem şi să ne mântuim.
Toată lucrarea antihristică a diavolului, însoţită de tot felul de păreri şi semne şi minuni mincinoase, este îngăduită de Dumnezeu pentru fiii pierzării, fiindcă n-au voit să primească iubirea Adevărului, arătat de Biserică prin Sfinţii Părinţi, ca să se mântuiască. Pentru aceea Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi ca să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut Adevărului, ci au îngrădit nedreptatea. Dar [pentru] unitatea Bisericii noastre, pe care a întemeiat-o
Domnul şi al cărui cap văzut şi nevăzut este numai El, prin puterea Duhului Sfânt ne-a orânduit episcopi şi preoţi ca să păstorească Biserica Lui, pe care a câştigat-o cu Sfânt sângele Său şi care este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
Dar iată că diavolul, prin amăgirile şi ura lui, a dezbinat pe oameni, [făcându-i ] să creadă în mai mulţi dumnezei mincinoşi, al căror tată este el. Abia în primii ani din secolul al XIX-lea, o nouă concepţie despre lume este dată la iveală, afirmându-se cu toată tăria cum că lumea, aşa cum o vedem [nemijlocit] sau o cunoaştem din cărţi, n-a fost nici creată şi nici nu există din veci vecilor. Ştiut este, din toată lectura făcută că materialismul dialectic e ateu, profesează negaţia spiritului, negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, a Învierii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu…Bun. Dar cu asta încetează de a mai fi Dumnezeu? S-a terminat cu nemurirea? Prin faptul că există mulţi oameni, pot fi ei milioane la un loc, care să susţină părerea de mai sus, prin aceasta încetează de fapt de a mai fiinţa dogmele fundamentale ale creştinismului?
Mai pe scurt, dacă a spus Ludovic [Ludwig] Feuerbach, care a lucrat pentru laicizarea religiei, cum că nu religia a făcut pe om, [ci omul religia], iar contemporanul său, David Friedrich Strauss, [care] a supus Evnagheliile unei critici în toată regula, iar îşi îndreptează spadele sale loviturii filozofice împotriva bătrânelor dogme creştine, urmează de aici că, omorând pe toţi oamenii care cred cum trebuie în Dumnezeu, cu asta au scăpat de Dumnezeu? …Dar abia Se dezvăluie, scos la iveală. De aici încolo începe să se descopere partea lucrătoare şi biruinţa Adevărului prin jertfă. Acum, când valurile înspăimântătoare ale negaţiei lui Dumnezeu caută sa tulbure pacea din inimile celor ce cred în El, în Biserica cea Adevărată şi-n Evanghelia Lui, nu uşoare sunt aceste probe şi numai cei care sunt întăriţi şi care au crezut pe Iisus Hristos în inima lor până la vârsta maturităţii, prin iubirea Lui de oameni, pot să reziste acestui război antihristic până la sfârşit. Iar toate sforţările lui sunt ca să ne facă să cădem din iubire, prin nerespectarea datoriei de a răbda nedesăvârşirea semenului său şi de a te lăsa să fii condus întru toate de mâna nevăzută a Providenţei divine. Lupta ce o dau cei ce ascultă de vraja diavolului, cum că nu este Dumnezeu şi toate celelalte care formează dogmele creştinismului, loveşte pe fiii lui Dumnezeu, cernându-i prin sitele suferinţelor de tot felul, prin care a trecut şi Domnul, împlinindu-se cuvintele Lui: “Dacă pe voi lumea vă urăşte, gândiţi-vă că M-a urât întâi pe Mine. […] Şi dacă pe Mine M-a prigonit, şi pe voi vă vor prigoni” [ Ioan 15,18 şi 20].
În toate aceste suferinţe, puterile întunericului urmăresc două lucruri: să ne facă să urâm pe cei ce ne trec prin cuptorul suferinţei şi, în al doilea rând, să ne facă să ne răzbunăm sub diferite forme, apărându-ne cu legi sau oameni.
În cuptorul ispitelor, deci, se clarifică omul, că ce este şi unde-I este inima şi nădejdea lui.
Cărarea însă cea mai bună de urmat în aceste strâmtori nu este alta decât a lui Iisus şi, după El, a tuturor sfinţilor care, având pe Iisus în inima şi în mintea lor, au fost înarmaţi cu toate armele în aşa fel că au ştiut cum să răspundă atacului diavolului, biruindu-l cu iubirea lui Iisus. Au ştiut cum să se supună stăpânirilor antihristice, până şi atunci când acestea au voit să le taie capul, sau altceva să le facă, pentru că n-au voit să refuze sfintele învăţături ala Mântuitorului şi să le primească pe ale lor.
Toate măsurile lor de constrângere, ce au fost luate pentru negarea sau tăgăduirea Dumnezeului celui Adevărat, precum şi a lucrurilor lui, [pe] care Le-a făcut pentru mântuirea noastră, n-au avut nici un efect asupra suferinţelor lor, pentru că Iisus Hristos, Care era în inimile lor, nu putea să fie constrâns să facă ceva ce nu-L place pe El. Pe Domnul nu L-a putut constrânge decât suprema Sa bunătate, desăvârşirea Sa, care a biruit îngustimea ateismului lui Iuda, dându-I votul: ”Ce faci, fă mai curând!” [Ioan 13,27].
Toţi ceilalţi Apostoli n-au înţeles cuvântul acesta atunci, ci credeau că vorbeşte de ceva cumpărături cu Iuda, întrucât purta punga comunităţii şi praznicul era aproape. Aici se mai împlineşte cuvântul proorocului: “Iată duşmanii omului sunt cei din casa lui” (Matei 10, 36).
Tot de aici mai reiese şi un alt învăţământ: ştiinţa, cu toate termenele ei, nu-ţi angajează viaţa în jos niciodată, iar credinţa creştină întotdeauna.
Măsura coacerii în creştinism: atunci se zice că am ajuns la maturitate, când am ajuns şi noi ca să trecem din lumea aceasta biruitori în toate ispitele durerii, prin iubirea Lui Iisus, împinsă până la jertfă. Aceasta este cea mai înaltă virtute în creştinism: să simţi şi tu durerea care a simţit-o “Crinul de pe Cruce”, plângând nemernicia oamenilor şi rugându-se pentru iertarea lor. Apostolii n-au înţeles atunci supremaţia spiritului liber a Lui Iisus, pentru că încă nu coborâse Duhul Sfânt peste ei, care să le de-a putere să bea acelaşi pahar şi să se boteze cu acelaşi botez pe care l-a primit Iisus. Lucru sigur că, dacă înţelegeau, atunci toţi se ridicau împotrivă, în frunte cu Petru, când Iisus a învoit toate consecinţele ateismului lui Iuda: “Ce faci, fă mai curând!”. Dar după pogorârea Sfântului Duh li s-au luminat puterile minţii şi au înţeles necesitatea jertfei şi liniştea deplină a Mântuitorului, împotriva agresiunilor necredinţei.
De acum moartea nu mai e pedeapsă a firii, ci pedeapsă a păcatului. Ca atare, trebuie primită fără şovăire şi reacţiune.
Trebuie să acceptăm, cu mintea şi cu inima netlburată, pe oricine care, neputându-se desface de dragostea lui Iisus Hristos, nu-i rămâne altceva de făcut decât de a ne omorî scurt şi simplu.
Căci între aceste două tabere (creştinism şi ateism) nu poate fi pace numai dacă trece una la alta. Prima tabără este totdeauna paşnică şi senină şi cu inima atât de largă încât iartă totul şi vrea ca toată lumea să se mântuiască. Cea de-a doua este însă plină de răutate şi desăvârşesc în bine pe cei din prima, trecându-I prin cuptorul suferinţelor.
Nouă ne-ar fi paguba supremă de a trăda creştinismul de frica lor sau de frica durerilor.
Nu trebuie să ne facem vrajbă cu ei, întrucât sunt stăpânirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru păcatele noastre. Deci îi acceptăm nu de frică, nici din diplomaţie, nici urmând vreun câştig sau (cinste) slavă deşartă, ci din convingere că aşa ne punem de acord cu Providenţa, care ni i-a adus cu rosturi voite de Dumnezeu, “pentru ca să-i adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiţi”, pentru ca toţi să fie o turmă şi un păstor.
Mântuitorul nu ne-a învăţat care formă de stat mântuieşte oamenii, care formă monetară sau agrară te duce în Împărăţia lui Dumnezeu. Ba chiar a spus că lipirea inimii de bogăţii duce la osândă. Aşa că să nu ne prindă mirarea când vedem că unor bogaţi de [lucrurile] acestea pământeşti le vine vremea osândei încă de pe aici, pentru că pe bună dreptate vine, fiindcă n-au avut grijă de lazării de la poartă. Deci felul cum îşi chiverniseşte stăpânirea factorul economic, creator de forme istorice, e treaba stăpânirii; noi trebuie să dăm Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu, indiferent de ce măsuri ia cezarul, [bazându-ne] pe faptul că noi mai avem un împărat şi o împărăţie dincolo de hotarele acestei lumi. Cam întotdeauna stăpânirile pământeşti au fost în conflict cu cele ale Providenţei Divine, dar Dumnezeu lucrează mântuirea noastră prin mâinile lor. Deci, ori de câte ori stăpânirile acestea pământeşti şi trecătoare ar căuta ca să nege existenţa lui Dumnezeu sau a lucrurilor lui, o recunoaştem ca stăpânire din ascultare de Dumnezeu, pentru că El conduce şi stăpânirile vremelnice şi le îngăduie pentru ca să ne desăvârşească pe noi prin toate suferinţele şi caznele.
Nu trebuie să reacţionăm împotriva stăpânirilor celor ce nu cred în Dumnezeu şi în lucrurile Lui, pentru ca să nu fie, că nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu, iar aceasta este o ascultare ce o aducem lui Dumnezeu şi conducerii sale providenţiale. Dumnezeu este autoritatea superioară tuturor stăpânirilor şi El le îngăduie pe toate cu scopuri foarte bine definite. Orişice lege o ascultăm, deci, din cauza autorităţii lui Dumnezeu.
Când legile şi stăpânirile sunt împotriva lui Dumnezeu, nu le ascultăm tot din acelaşi motiv, pentru că Dumnezeu nu mai este autoritate de spijin a unei legi, sau a unei stăpâniri împotriva păcatului, ateismului, fiindcă e păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat împotriva Adevărului, şi Dumnezeu este Adevărul. Pentru vina asta stăpânirea poate să ne taie capul şi să facă cu noi ce va vrea, că o ascultăm. Cu toate acestea suntem de câştig şi noi, şi stăpânirea şi-a făcut datoria.
Amănunte neînsemnate, dar cărora mentalitatea îngustă le dă o semnificaţie absolută. Această balansare a valorii minore a unui lucru sau a unui mărunţiş la valoarea majoră a unui principiu fundamental e dovada unei lipse de minte, care, dacă refuză şi sfatul cel mai luminat, nu va intârzia să se arate cap de răzvrătire şi izvor de suferinţe zadarnice.
Editura: Lumea Credintei
Etichete:
blog comments powered by Disqus
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Sf. Justin Popovici
Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.
Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.
Articole recomandate
-
-
Join group in WhatsAppAcum 15 ore
-
Proloagele din 24 aprilieAcum 18 ore
-
-
Hai la Rai!Acum 3 săptămâni
-
-
Nașterea lui Hristos 2023Acum 3 luni
-
The Rise of Eros Game ReviewAcum 5 luni
-
-
-
Cuvântul anului 2020...Acum 4 ani
-
-
-
-
-
-
Christ est ressuscité !Acum 7 ani
-
De ce e bine să ținem post?Acum 7 ani
-
RaiulAcum 7 ani
-
ORBULAcum 8 ani
-
-
-
-
CARTEA MĂRTURISITORILORAcum 9 ani
-
Vérité et unité de l’EgliseAcum 9 ani
-
-
Îngheţ năpraznic...Acum 10 ani
-
Preotul ca păstor şi terapeutAcum 10 ani
-
-
-
-
-
Revelatia divinaAcum 11 ani
-
-
-
-
-
O povestioară simbolicăAcum 12 ani
-
-
Sfintei Mănăstiri TurnuAcum 13 ani
-
Ne-am mutat!Acum 13 ani
-
Schema monkAcum 13 ani
-
Avem nevoie de catehism ortodoxAcum 13 ani
-
-
-
-
-
reduceriAcum 2 ani
-
-
Tot despre deciziiAcum 7 ani
-
-
CugetareAcum 8 ani
-
-
-
-
Directoare WebAcum 13 ani
-
-
-
-
Parintele Ilie Cleopa:
Profeţia Sf. Nil Athonitul-
