Blog † Vestitorul ortodox

O, raiule prea frumos

Cel spre slava lui Hristos,

Tu ai flori nemuritoare

Prea frumos mirositoare

Care pururea-nfloresc

Şi nu se mai ofilesc,

În a raiului grădină,

Plină veşnic de lumină.

Sfinţii cu cântări ne-alină

Nu mai au nici o-tristare

Lacrimă sau supărare.

***

În iad esre jale mare,

Fraţilor creştini,

Plângere fără-ncetare.

Vai de cei ce au greşit

Şi nu s-au mai spovedit.

Noi aici avem scăpare,

Fraţilor creştini,

În viaţa trecătoare

Mă pot curăţi de rele

Şi de păcatele grele.

Duhovncul îi martorul meu

Sus în cer la Dumnezeu,

Fraţilor creştini.

***

Sf. Teodora de la Sihla

***

Mărturii despre Părintele Paisie Olaru

L-am întâlnit şi eu pe Părintele în pelerinajele făcute la Mânăstirea Sihăstria şi Sihla singur, cu colegii de şcoală şi in special cu vrednicul de pomenire Părintele Profesor Constantin Galeriu, inteligentă călauză în cercetarea şi descoperirea comorilor duhovniceşti.

În timpul studiilor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la îndemnul specialiştilor de a citi textele sacre în limba lor originală şi-n efortul de a-mi insuşi mai multe limbi, am simţit o acută criză existenţiala şi de sens. Obosit, confuz, am hotarat să fac o spovedanie din copilărie în faţa celui mai vrednic duhovnic pe care l-am cunoscut, Părintele Paisie.

În una din discuţiile personale ce le-am avut cu Părintele Arhim. Nicodim Sachelarie, acesta a spus: ”Părintele Paisie şi Cleopa sunt cu adevărat monahi şi mari duhovnici. Mulţi alţii mai bine şi-ar găsi altceva de făcut”.

Am scos bilete de tren din Bucureşti către Moldova. Cu toate că m-am grabit să prind trenul, acesta a plecat. Nemulţumit de intâmplare şi plin de nerăbdare, m-am întors la casa de bilete şi m-am hotărât să i-au următorul tren care pleca din Bucureşti, chiar dacă aş fi făcut ocolul României. Am luat următorul tren care mergea Braşov-Ciceu-Oneşti-Adjud- Bacău-Piatra Neamţ, apoi autobuzul. Din Agapia am urcat pe jos până la Sihla. Îmi notasem mai multe pagini A4 cu scris mărunt în dorinţa de a avea cât mai detaliată mărturisirea în faţa acestui om sfânt.

Părintele locuia în chilioara din deal din dreapta Bisericuţei dintr-un Brad. Înainte de sosirea mea fusese o mare furtună care i-a speriat pe vizitatorii şi pelerinii părintelui.

L-am găsit pe părintele în partea de sud, afară, într-o mica grădina, printre stânci. M-am apropiat, i-am sărutat mâna, cerându-i binecuvântare şi rugându-l stăruitor, dar abrupt să mă spovedească. Mi-a spus foarte direct că nu se poate. M-a derutat răspunsul lui, dar m-am gândit că n-am fost destul de politicos şi cuviincios şi că ar fi trebuit să stam un pic de vorbă şi apoi să-i adresez rugămintea de a-mi asculta mărturisirea. Am încercat o mica discuţie şi iar l-am rugat să-mi asculte mărturisirea. Din nou, Părintele mă respinge. Am făcut cel puţin cinci incercări de a-l convinge pe Părintele să-mi asculte mărturisirea. Răspunsul a fost de fiecare dată “nu”. Nemulţumit, sfâşiat, revoltat, l-am întrebat “de ce nu?”. Cu voce adâncă, mi-a răspuns: “nu pot pentru că sunt orb”. Răspunsul a fost năpraznic pentru mine, a avut un impact ca de trăsnet. M-am gândit: “Doamne, eu n-aş putea purta crucea lui”, să nu mai pot citi în original textele sacre ale lumii, pentru mine ar fi fost o lovitura fatală. Recunosc că nu as putea purta astfel de cruce, “de ce i-ai dat-o, Doamne, ucenicului Tău iubit?! –dar, nu-i treaba mea. Mă gândeam, mai bine mort, decât orb.

M-a descumpănit greutatea crucii lui. Totuşi, încăpăţânarea mea egoista mi-a adus in minte acest gând: “dar, de fapt, eu doresc să mă asculte, nu să mă vadă”. Am gândit, fără să o spun. Apoi, el ma intreabă: “Ştii unde este cel mai rău loc?” Am răspuns, nu ştiu. Îmi spune: ”Cel mai rău loc este acolo unde sunt eu”. Îl rog, din nou, să-mi asculte spovedania.

Indârjit de refuzul lui, un gând m-a răvăşit: “de ce m-o fi respingând Părintele?! În fond, eu sunt un om deştept, el este un om simplu”. Mă trezesc în faţa unei avalanşe, Părintele spune: “Ce cauţi tu la mine, un om simplu şi prost cum sunt? – adresându-mi-se direct, pe nume – de ce nu mergi să te spovedeşti şi să discuţi cu profesorii şi îndrumătorii tăi iluştri; Părintele Stăniloaie, Părintele Galeriu şi ceilalţi?”

În prezenţa lui mă simţeam ca-ntr-o altă lume. Spaţiul, timpul şi adâncimea cuvintelor lui căpătau dimensiuni noi, parcǎ venite dintr-o altă lume. Surprins din nou de faptul că eu, deşi nu i-am spus cine sunt, unde studiez, cine sunt îndrumǎtorii mei, sunt uimit de precizia informaţiilor ce mi le expune. Mǎ uit în jur, nu vǎd oameni, nu vǎd nici linie electrică, nici telefonică şi ştiam precis că n-am destăinuit nimănui decizia, planul meu de a merge şi a mă spovedi la Părintele Paisie. Am înţeles că este un harismatic, ca ştie tot, că are darul înainte-vederii de la Dumnezeu.

Insist din nou să mă primească…”Ştiţi, Părinte, sunt sărac, am făcut un efort mare ca să ajung pâna aici şi sǎ mǎ spovedesc”. Îmi rǎspunde: “Ştiu ca ai pierdut trenul în Bucureşti. Ştiu că ai venit prin Braşov, Ciceu, Adjud, Bacǎu…pe ocolite, dar nu pot”… şi apoi mi se pare că deviază discuţia, spunând ce greu sunt de mişcat pietroaiele acestea. Am înţeles că se referea la împietrirea inimii mele şi că, de fapt, se referea la Profetul care spune: “transformaţi inimile voastre de piatră, măcar în inimi de carne, pentru ca apoi, Domnul să le înnoiasca”.

Puterea rugăciunii lui lăuntrice sfărâma stâncile inimii mele împietrite. Un gust amar, pentru refuzul său şi orgoliul meu rănit. Am hotărât să mai insist încă odată. De data aceasta justifică răspunsul spunându-mi: “Eu sunt un mare ticălos, încăpăţânat şi tare mândru”.

Am înţeles, că-mi tot arată oglinda vieţii mele lăuntrice. M-am hotărât să renunţ. Un gând mi-a spus: “nu-l mai necǎji pe omul lui Dumnezeu, nu-i mai consuma timpul lui de rugăciune, sărută-i mâna, cere binecuvântare şi pleacă”. N-am terminat bine gândul acesta că sunt nevrednic şi Părintele mă surprinde, din nou, spunându-mi: “Acuma dar, tătucuţă, acuma te pot spovedi”.

M-a luat de mâna, m-a dus în chiliuţa lui cu geamuri mici, şi-a pus epitrahilul şi felonul, a aprins o lumânare şi a început să rostească pe de rost rugăciunile de spovedanie. Între timp, eu mi-am scos toate hârtiile din buzunar, doream să fac o mǎrturisire completǎ. Încercam sǎ prind o razǎ de luminǎ de la lumânare şi gemuleţ, ca să pot citi tot ce era scris în însemnǎrile mele. Din nou, surprizǎ. După terminarea rugăciunilor, Părintele începe să mă întrebe şi să-mi spună păcatele mele în ordinea în care le scrisesem pe hârtiile mele. Simţeam că iau foc. Furtuni de gânduri şi emoţii mă copleşeau. M-a lovit însa un gând rǎu. Cam la jumǎtate de oră după ce începuse să-mi spună, de fapt, să mă întrebe de păcatele personale, mi-am zis: “Ştiu că Părintele este un om sfânt, dar nu-i Dumnezeu”.

La început am crezut că este coincidenţă, că s-a nimerit să ştie câteva lucruri, doar când după aproape 45 de minute îmi spunea cuvânt cu cuvânt ce era scris în hârtiile mele, m-am revoltat, era prea mult…

Cu glas întristat îmi spune: ”Tătucuţă, da’ de ce te mai îndoieşti şi acum?!” Am înţeles atunci că eu eram cel orb, cel prost, cel împietrit, cel încăpăţânat şi mândru şi celelalte, de care el se acuza ca să mă ajute să mă trezesc la smerenie, pocăinţă şi lacrimi. Din acel moment a schimbat tehnica de spovedanie.

Îmi spunea ce am în mintea mea, în inima şi ce era scris pe hârtie, timp de aproape încă trei ore. Parcă iritat se opreşte, deranjat de tăcerea mea şi ca sǎ-si ascundă discret darurile care sălăşluiau în el, îmi spune: “la început m-ai necăjit un ceas că vrei să te spovedeşti, spune odată ce ai de spus”. Îi răspund, “Părinte, mi-aţi spus totul. Nu mai am nimic de spus. Atunci, mi se adresează pe nume aşa cum obişnuia mama mea să mă alinte în copilărie; apoi îmi spune numele părinţilor, colegilor, rudeniilor, prietenilor, profesorilor; numele, vârsta, profesia, detalii semnificative şi multe amănunte din viaţa fiecăruia, sute şi sute de nume. Fapt care mǎ face să gândesc că cele mai teribile instituţii cu menirea specifică de a înregistra fiecare amănunt în parte la dosarul personal sunt mici copii, comparative cu imensitatea copleşitoare a atâtor informaţii ce mi le-a oferit Pǎrintele.

Culmea surprizei a fost când a început sǎ-mi spună şi despre viitorul meu. Mi-a fǎcut un ghidaj cum ar trebui prezentatǎ istoria Binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt la Mânǎstirea Putna ca să nu deranjăm şi sǎ tulburǎm autorităţile politice atât de ostile Bisericii în vremea aceea ca şi astǎzi.

În momentul când a început să facă rugăciunea de dezlegare, am pregustat bucuriile Raiului. Tot ce mi-a spus despre viitor am uitat imediat, dar când evenimentele se desfăşurau îmi reveneau în amintire cuvintele pe care mi le-a spus Părintele Sfânt. Au fost mărturii care s-au desfăşurat în timp, aproape treizeci de ani, detalii cu precizie matematică, de care Părintele mă avizase.

Cuvintele nu pot descrie realitatea şi profunda bucurie ce-am trăit-o în momentul rugăciunii de iertare.

Duhovnicul cel bun

Marele duhovnic este Hristos. Ceilalţi duhovnici, mai mari sau mai mici trebuie să privească mereu la El, la felul cum a tratat El pe toţi cei pe care i-a cunoscut în timpul activităţii Sale mântuitoare. A întâlnit oameni păcătoşi , desfrânaţi, nedrepţi etc. Întâlnirea cu El le-a schimbat viaţa. Au devenit alţi oameni, oameni buni, fii ai Împărăţiei.
Drumul lor ducea către prăpastie. Apoi şi-au îndreptat paşii către cer. Se gândeau, mai întâi, la cele ale zilei. Apoi au fost preocupaţi de veşnicie. De şederea în împărăţia lui Dumnezeu.
De duhovnici buni are nevoie şi lumea de astăzi, mănăstirile şi parohiile, împreună;

Duhovnicul bun este modest;
Duhovnicul bun nu caută ale sale;
Duhovnicul bun se roagă mult pentru ucenici, îi pomeneşte la Sfânta Liturghie şi zice acolo: "Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici".
Duhovnicul bun nu se laudă cu nevoinţa sa şi eventual cu vreun dar pe care l-a primit de la Dumnezeu;
Duhovnici mari îşi fac mormintele în cimitir şi nu în biserici;
Duhovnicul bun nu vorbeşte pe la colţuri;
Duhovnicul bun nu-i vorbeşte de rău pe alţii. Nu face categorisiri şi ierarhizări pripite;
Duhovnicul bun nu-i învaţă pe credincioşi să fie gălăgioşi, să facă demonstraţii, să semene vânt şi să culeagă furtună;
Duhovnicul bun când are nemulţumiri, i le spune lui Dumnezeu în rugăciune;
Duhovnicul bun se bucură cu cei ce se bucură şi plânge cu cei ce plâng;
Duhovnicul bun iartă, nu judecă, pentru că judecata este a Judecătorului din Ceruri;
Duhovnciul bun iubeşte pe păcătos, chiar dacă nu-i de acord cu păcatul lui;
Duhovnicul bun ştie că virtuţile se clădesc pe temelii de piatră, îi învaţă pe ucenicii săi să zidească pe temelia bună, argint, aur, pietre preţioase şi nu lemn, fân sau trestie;
Duhovnicul învaţă că pocăinţa se lucrează în taină, nicidecum în ochii oamenilor;
Duhovnicul bun învaţă că pocăinţa se încheie la mormânt. Până acolo trebuie să luptăm, ori de câte ori cădem;
Duhovnicul bun nu vorbeşte despre cele de taină ale sale.
Duhovnicul bun face lucrarea sa pentru Dumnezeu şi nicidecum pentru oameni. Se fereşte de lauda oamenilor şi doreşte răsplată veşnică, nu doar una trecătoare. El ştie că răsplata veşnică o poate da numai Dumnezeu. Aşa face duhovnicul bun.

Un astfel de duhovnic a fost Părintele Paisie Olaru, poate cel mai nevoitor monah de la Sf. Calinic Cernicanul încoace.

L-am cunoscut prin anii 1979-1980. La Sihla, sub stâncile uriaşe, locuia într-o căsuţă modestă, în vecinătatea bisericuţei dintr-un brad. Era în putere, cobora şi urca cu uşurinţă treptele până la biserica din vale, unde nu lipsea de la Sfânta Liturghie şi de la Utrenia care se săvârşea la miezul nopţii. În rest se ruga pentru el şi pentru mulţimile de credincioşi. Deşi vremurile erau grele şi regimul comunist se împotrivea Bisericii, oamenii de departe şi mai de aproape, cu demnităţi şi pregătiri diferite, urcau poteca până la Sihla. Drumul ce duce până la schit a apărut ceva mai târziu. Sub epitrahilul părintelui au îngenuncheat ani la rând oameni şi oameni cărora le-a iertat păcatele. S-a rugat pentru ei. A plâns împreună cu ei şi pentru că avea atâta bunătate le dorea tuturor un "colţişor de rai". Această expresie revenea mereu în rugăciunile lui şi în urările făcute celor mulţi.
Aşa l-am cunoscut pe bunul duhovnic. Nu vorbea niciodată despre cele de taină ale sale. Nu se lăuda cu vreo virtute. Nu amintea că pe la chilia sa au trecut oameni cu diferite demnităţi. Îi trata pe toţi la fel. Probabil că cea mai mare virtute a sa a fost smerenia. O smerenie autentică, care se întâlneşte foarte greu.
Copil fiind, mi-am plecat şi eu genunchii sub epitrahilul acestui călugăr sfânt. De altfel, mai târziu, i-am şi spus unui pictor să-l aşeze într-o icoană, alături de alţi sfinţi ai Moldovei, icoană ce o păstrez în chilia mea.
În satul meu de obârşie, Rădăşeni, se vorbea mult de acest mare duhovnic, ca şi de Părintele Cleopa, de altfel.
Părintele Paisie era cunoscut de consătenii mei încă din vremea vieţuirii sale la Mănăstirea Slatina. Atunci a vizitat el satul meu natal. Părintele Gherasim Câmpanul, şi el rădăşean, i-a fost apropiat.
Oamenii îl ştiau rugător şi chiar vindecător. Simţeai acest lucru după ce-ţi termina de citit o rugăciune. De aceea, mulţi doreau să lase un pomelnic la el şi nu la altcineva. Părintele Paisie a schimbat, cât a putut, faţa lumii. Aşa vom înţelege cuvintele sfântului Filaret al Moscovei (+1867): "daţi-mi duhovnici buni şi voi schimba faţa lumii".
Vrednicul de pomenire, Cuviocul Părinte Paisie a trecut la Domnul în octombrie 1990. Bolnav, fără vedere, retras într-o chilie smerită de lângă iazul Mânăstirii Sihăstria, bunul Părinte Paisie n-a mai putut sta înaintea oamenilor, aşa cum o făcuse, de altfel, toată viaţa.
În ultimii ani ai suferinţei sale pământeşti, s-a rugat însă pentru toată România.
Plecând la cele veşnice, la câteva luni de la îngenuncherea regimului ostil Bisericii. Părintele Paisie Olaru n-a mai apucat să fie cunoscut la adevărata sa măreţie.
După aceea, unii au amintit de cuvioşia sa, au şi scris cuvintele sale de învăţătură, adevărate mărgăritare de mare preţ, dar totuşi aceasta reprezintă prea puţin din cât ar fi meritat. Dar ceea ce oamenii nu pot face, împlineşte Dumnezeu. Numai Dumnezeu nu uită, numai Dumnezeu cunoaşte deplin lucrarea fiecărui slujitor al Său.
Arhidiacon fiind, am participat la slujba petrecerii Părintelui Paisie pe drumul către Împărăţia Cerurilor. Acest neobosit rugător merita mai mult. Puţini şi-au adus aminte de Cuvioşia Sa. Atunci şi acum trebuia oferit unei generaţii care are nevoie de modele. Dar Părintele Paisie a fost din nou smerit. Prin toată viaţa sa, el ne-a dat o lecţie de mare profunzime duhovnicească. Depinde de fiecare dintre noi cât şi cum învăţăm.
Rugat odată să vorbească despre rugăciunea inimii, a răspuns: "Ce este rugăciunea inimii? N-am auzit niciodată de ea!".
Ieroschimonahul Paisie Olaru, duhovnicul cel bun, a fost îngropat în cimitir, dar va veni vremea când trupul său va fi adus în biserică, aşa cum sunt aduse moaştele sfinţilor.
La împlinirea celor 15 ani (în prezent 19 n.n.) de la trecerea sa pe tărâmul veşniciei, aducem prinos de cinstire şi de rugăciune smerită pentru cel care a fost, cred, cel mai mare rugător al ultimilor 150 de ani.

Arhim. Timotei Aioanei,
Exarh cultural al mânăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor

Extras din cartea: "Părintele Paisie Olaru Povăţuitor spre poarta Raiului"
Ed. Trinitas