-
August - directii si intentiiAcum 5 săptămâni
-
-
-
Cum se tratează dușmaniiAcum 2 ani
-
Forumuri ortodoxe
Asociatii-Fundatii ortodoxe
 |
Elder Ephraim of Arizona's Testimony Concerning the Marble King John
6/26/2019 | 
Publicat de
admin
Etichete:
Părintele Arsenie Boca către românii plecaţi în străinătate: "Când se vor închide graniţele, să vină acasă..." Europa îşi închide graniţele !
– Mergeţi la Bucureşti?
Mi-au răspuns că da. Şi-atunci am întrebat:
– Mergeţi la Drăgănescu?
Au zis:
– Nu! Mergem, că avem treabă!
Când am ajuns în Drăgănescu, sigur că şi ele tot acolo mergeau. Tot cu tramvaiul 2, tot cu ce am mers şi eu.
Şi când am ajuns, Părintele le-a spus:
– Mă, voi n-aţi venit la mine, mă! Că voi aţi venit cu treabă la Bucureşti...
Au înlemnit ălea!
– Păi, Părinte...
– Măi, dar era o singură femeie! Ce-aţi crezut că vă face? N-aţi văzut că totuşi nu-i de speriat? Nu-i o femeie care să pară periculoasă...
După aceea, noi tot mergeam la Mănăstire la Sâmbăta, cât eram acasă. Iar drumul la Sâmbăta îl făceam tot pe jos şi. La un moment dat, Părintele Arsenie, ne-a spus:
– Nu mai e timp de a vă duce pe jos, singure. Nu mai e! Sunt timpuri tot mai grele!
Şi exact aşa a zis:
– Că de venit vine, de ţinut nu ţine mult, de voi va fi cum va fi, dar de copiii voştri va fi grav.
Exact aşa a spus! Şi aşa s-a ajuns astăzi. Vai de copiii noştri, cât sunt de împrăştiaţi printre străini...
Altădată, ne-a zis aşa:
– Mă, să vă duceţi şi să spuneţi la copiii voştri că se va lua apa de pământ. Va rămâne izvorul de sus, de la chilie, şi aici, jos.
Unde e izvorul Părintelui Arsenie... Aşa ne spunea:
– Apa din jurul Făgăraşului se va lua.
Şi am întrebat:
– Când se va lua apa, Părinte?
Şi ne-a zis:
– Când va fi voia lui Dumnezeu...
Şi a mai zis:
– Pentru copiii voştri, mă – de câteva ori o tot repetat – va fi foarte greu!
Şi să ştiţi că m-am tot gândit... Nu era de acord să plece copiii din ţară, să se căsătorească cu naţii străine. Asta era ambiţia Sfinţiei Sale şi zicea:
– Mă, să nu se înstrăineze!
Şi zicea:
– Iar când se vor închide graniţele, să vină acasă...
Eu l-am întrebat şi pe Preasfinţitul Daniil de copiii aceştia, ai mei, care sunt departe de ţară, dacă să-i chem înapoi. Şi o zis:
– Mă, deocamdată au de lucru... Când n-or mai avea şi n-or avea cu ce trăi, să vină. Dar acum încă mai e... Nu se va întâmpla încă nimic deosebit!
Numai Tatăl Ceresc ştie. Spunea şi Părintele:
– Mă, o să vedeţi! La Dreapta Judecată o să fiu de faţă!
Aşa că aşteptăm să ne ducem dincolo, să fie cu noi...”
Referinţe:
Digi24: Spațiul Schengen, în pericol. UE instituie controlul la granițele externe, inclusiv pentru cetățenii europeni
Agerpress: Sub presiunea Franței după atentatele de la Paris, UE își va înăspri controalele la granițele externe (sinteză)
Realitatea: Belgia și Olanda și-au închis granițele
Mediafax: Atentatele de la Paris vor închide graniţele în Europa.
Digi24: Un nou zid se ridică în Europa
Hoţ-news: Belgia impune controale la frontiera cu Franta dupa atacurile de la Paris
B1Tv: Francois Hollande anunţă că Franţa îşi închide graniţele după atacurile din Paris
Ziare.com: Adio, Schengen? Dupa Germania, granite inchise in Belgia, Austria, Slovacia si Polonia
Gândul: Băsescu, după atacurile de la Paris: ”Dacă vrem o soluţie realistă, închiderea frontierelor UE şi expulzarea migranţilor este soluţia corectă”
Business24: Efectul atentatelor din Paris: Granitele se inchid
Digi24: Ungaria ridică un gard împotriva imigranţilor, la graniţa cu Serbia
TVR1: Bulgaria, Serbia şi România avertizează că ar putea să-şi închidă graniţele pentru imigranţi
Hoţ-news: Dupa ce Ungaria si-a inchis granitele, Austria va ridica o bariera la frontiera cu Slovenia
Mediafax: CRIZA IMIGRANŢILOR: Austria trimite soldaţi la graniţa cu Ungaria, pentru a controla afluxul de refugiaţi
ProTv: Germania anunta ca a reintrodus controalele la granita. Reactia Ungariei: "Ne exprimam solidaritatea"
Documentar video: Sfântul Gravriil Ivireanul, cel nebun pentru Hristos
În cele din urmă, Vasiko a devenit monah, cu numele Gavriil, apoi ieromonah la Mănăstirea Betania.
Adevărata nebunie, cea întru Hristos, și-a dat-o pe față cu ocazia marii sărbători tovărășești de 1 Mai 1965. Pe clădirea Comitetului Central din Tbilisi, în piața centrală a orașului, erau atârnate portretele marilor „părinți” ai comunismului, iar de la tribună înaltele oficialități ale vremii țineau discursuri înflăcărate. Deodată, giganticul portret al lui Lenin din spatele tribunei a început să ardă, apoi și celelate. Mulțimea din piață a amuțit. La o fereastră de la etajul al doilea al clădirii Comitetului Central, după ce dăduse foc portretelor, părintele Gavriil începuse să propovăduiască împotriva nebuniei sovietice:
Domnul zice: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit… Să nu te închini lor, nici să le slujeşti!” (Ieșire 20, 3-5).
În cele din urmă a fost dat jos de acolo cu o mașină de pompieri cu scară, iar mulțimea înfuriată a rupt gardurile de siguranță și s-a năpustit asupra lui. Când pompierii l-au scos din mâinile oamenilor, Părintele Gavriil avea 18 fracturi, din care una craniană, iar fața îi era de nerecunoscut. O lună de zile a fost aproape inconșient, apoi a fost transferat la un spital de boli mintale, lucru care, probabil, l-a salvat de la pedeapsa capitală. Părintele Gavriil nu vorbit nimănui despre asta, ulterior. Se poate să fi scăpat după mai mulți ani, odată cu amnistiile lui Hrușciov, și a ajuns să cerșească în pragul biserilor, pentru că nimeni, nici preoții nu-l mai primeau, iar în satul lui, vecinii asmuțeau câinii pe el. Era miluit numai de cei care nu știau cine este.
Abia după 1989 s-a putut retrage la Mănăstirea Samtavro de lângă Mtshketa, unde a adunat o obște de maici. A fost împodobit cu harisma înainte-vederii. A adormit în ziua de 2 noiembrie a anului 1995. După îngropare, la mormântul său au avut loc foarte multe minuni, mai ales vindecări. A fost canonizat de Sinodul Bisericii Georgiei în anul 2012.
Să avem parte de rugăciunile Cuviosului Mărturisitor Gavriil cel nebun pentru Hristos!
Hainele de lumină
Despre legaturile cu blesteme si despre cei care se blestema singuri facand abuz de Psaltire
Deşi mulţi dintre dascăli spun că blestemul se înrudeşte cu hula, aceasta nu înseamnă că orice blestem este hulire împotriva Duhului Sfânt.
Adevărat este că atât blestemul, cât şi hulele odrăslesc din rădăcina mâniei, deci din aceeaşi rădăcină. Pentru aceasta, blestemul şi hula stau pe acelaşi cântar şi amândouă poartă venin de moarte, după cum şi maica lor, patima mâniei, are locul de cinste între cele şapte păcate de moarte. Cine se obişnuieşte să blesteme, uşor alunecă şi la hulă. Blestemul este un cuvânt potrivnic blagosloveniei. Şi după cum blagoslovenia arată o dorinţă spre bine şi spre mântuire, tot aşa blestemul arată o dorinţă spre paguba cuiva şi spre pierzare.
Am putea zice că şi blestemul este o rugăciune, însă nu spre folosul omului, ci spre paguba lui. De aceea legea creştină opreşte întrebuinţarea blestemului. El poate să fie folosit numai de păstorii duhovniceşti, ca o legătură pentru duhurile cele necurate sau ca o pedeapsă pentru cei nepocăiţi, care fac sminteala poporului.
Cei care blestemă la orice supărare, dau dovadă că nu au mintea sănătoasă, ori n-au credinţă curată. Blestemele cele nesocotite sunt ca nişte picături de otravă, care izvorăsc din inima celui mânios si mai ales din inima necredinciosului. De obicei, blestemele sunt roadele mâniei şi semne de pricopseală a celor pătimaşi. Ca să ne încredinţăm cât de mult urăşte Domnul blestemul, voi aminti un paragraf din Sfânta Evanghelie.
Înainte de Sfintele Patimi, mergând cu Sfinţii Apostoli spre Ierusalim, Domnul a trimis pe câţiva dintre ucenici mai înainte într-un sat de-al samarinenilor să vestească despre venirea Lui. Însă necredincioşii samarineni n-au voit să-L primească pe Domnul. Pentru aceasta Apostolii Iacob şi Ioan s-au tulburat şi au zis către Domnul: „Doamne, vrei să zicem să se pogoare foc din cer să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?“ Domnul însă i-a mustrat pentru socoteala lor, zicând: „Nu ştiţi ai Cărui Duh sunteţi? Căci Fiul Omului n'a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască“, şi au trecut în alt sat (Luca IX 54, 55).
După cum se vede, Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan s-au mâniat împotriva samarinenilor, care nu voiau să-L primească pe Domnul, şi pentru asta voiau să-i pedepsească. Deci au cerut voie de la Domnul ca să rostească un fel de blestem, adică să-i ardă focul pe necredincioşi. Domnul însă i-a mustrat, căci nu voia să cheme pe nimeni la credinţă cu sila şi nici nu voia să facă răzbunare asupra cuiva. Căci El a venit pentru iertarea oamenilor, iar nu pentru pedeapsă. Cum ar fi putut îngădui Domnul blestemul, când El învăţa pe toţi, zicând: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc ca să fiţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5, 44-45)?
Vedeţi cum i-a oprit Domnul pe Sfinţii Apostoli de a rosti vreun cuvânt greu, deşi ei cereau aceasta din râvna cea mare pentru credinţă şi din dragostea lor către Dascălul şi Stăpânul lor?
Acum gândiţi-vă cât de vinovaţi sunt cei care uneltesc blestemul pentru orice nimic. Mulţi folosesc cuvintele: “arde-l-ar focul” sau “mânca-l-ar moartea” ca şi cum ar zice: “bună ziua”. Obişnuinţa îi face să nu se mai sfiască de greutatea blestemului.
Dar vă rog, pe cei care aveţi obiceiul de a blestema, să deschideţi Psaltirea la Psalmul 108, stihurile 16-18 şi 27. Iată cum îl împodobeşte Sfântul Prooroc David pe cel care blestemă, căci zice: “Şi au iubit blestemul şi-i va veni lui, şi nu a voit blagoslovenia şi se va depărta de la dânsul! Şi s-a îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină şi a intrat ca apa în maţele lui şi ca untuldelemn în oasele lui.” Iar mai departe zice: “Blestema-vor ei şi tu vei binecuvânta!” Pentru aceasta şi Sfântul Apostol Pavel ne porunceşte tuturor creştinilor, zicând: “Binecuvântaţi şi nu blestemaţi!”, căci: “Cei ce binecuvântează vor moşteni pământul, iar cei ce blestemă vor pieri!” (Psalmi 36, 22).
Sunt unii care rostesc cuvinte de blestem şi de afurisenie, în chip de glumă, pentru a face haz.
Desigur că aceste blesteme nu se lipesc de nimeni, însă cei care fac aceasta nu rămân fără de păcat, mai cu seamă dacă sunt clerici.
Mi-a povestit un ieromonah, că în vremea când era egumen la Sfântul Spiridon, în Ierusalim, mereu venea la dânsul o arăboaică şi se ruga să-i citească o molitvă pentru pruncul ei, care avea duh necurat. Egumenul nu voia cu nici un chip, căci femeia era turcoaică. Dar ea avea evlavie la Sfântul Spiridon şi la rugăciunea egumenului.
Într-o zi, când egumenul nostru era foc de supărat, a venit iarăşi femeia cu pruncul bolnav, rugându-l ca de obicei. Atunci evlaviosul părinte a rostit o înjurătură grecească, lungă şi răspicată. Biata femeie a luat înjurătura lui drept molitvă şi s-a bucurat, rugându-l ca să facă şi semnul crucii asupra bolnavului. Egumenul s-a mâniat şi mai tare şi, făcând mai mult în batjocură semnul crucii, a rostit totodată şi un puişor de blestem asupra copilului, zicându-i în greceşte: “Să piei de-aici, arătare, să nu te mai văd!” Sărmana femeie, neştiind ce a zis el, i-a mulţumit cu lacrimi în ochi şi s-a dus acasă, cu deplină nădejde a se face bine copilul pentru rugăciunea egumenului. Şi, într-adevăr, din ziua aceea pruncul s-a făcut sănătos, iar femeia venea adeseori la Biserică cu daruri şi povestea la toţi minunea care s-a făcut prin blagoslovenia cuviosului egumen. S-a speriat şi el singur de puterea credinţei, dar neavând curajul să mărturisească ce fel de rugăciune a făcut, s-a lipit de el duhul cel rău, care-l necăjea pe copil şi până în ziua de azi îl tulbură, după cum singur mărturiseşte.
Din pilda aceasta putem înţelege că blestemul cel nesocotit, adică nedrept, sau rostit în batjocură, se întoarce la cel care îl rosteşte, iar persoana blestemată, dacă este nevinovată, nu se alege cu blestem, ci dimpotrivă, primeşte după credinţă şi blagoslovenie.
Un lucru însă trebuie ştiut: că de la cel care are obiceiul blestemului se depărtează blagoslovenia, după cum zice Sfântul Prooroc David, şi niciodată nu se pricopseşte, căci blestemul nu este altceva decât izgonirea darului.
Drept dovadă că blestemul cel rostit pe nedrept nu se lipeşte de nimeni, ci se întoarce de unde a ieşit, vă amintesc o întâmplare minunată, care a avut loc în ţara noastră, pe vremea când era domnitor Cuza Vodă, iar la Episcopia de Râmnic păstorea Sfântul Episcop Calinic.
Într-o duminică Sfântul Ierarh Calinic mergea cu trăsura de la Râmnicu Vâlcea spre Mânăstirea Frăsinei. Era pe la sfârşitul lui aprilie, când se terminase cu aratul şi semănăturile începeau să înverzească. Însă mare i-a fost mirarea Sfântului Episcop când a văzut pe un om arând în ziua de Duminică. Din râvna lui cea mare pentru lege, episcopul s-a tulburat cu duhul şi a zis în gândul lui: “Blestemat să fie cel care necinsteşte ziua Domnului!”, cum zice la Sfânta Scriptură. În clipa când a cugetat Sfântul acestea, un diacon, care era cu el în trăsură, a văzut cum a ieşit o limbă de foc din gura Preasfinţitului. Şi, privind cu mirare, a observat că limba cea de foc a zburat asupra omului care lucra pe ogor, l-a înconjurat de trei ori şi pe urmă s-a întors iarăşi în gura Sfântul Calinic.
Diaconul n-a îndrăznit ca să spună chiar atunci cele văzute, ci mai târziu, când au ajuns la mânăstire. Auzind Sfântul despre vedenia diaconului, a înţeles îndată că aceasta s-a făcut pentru cugetarea lui. Cuvintele care le-a rostit în mintea lui au fost ca o legătură pentru creştinul care lucra în zi de sărbătoare. Dar pentru că limba de foc nu s-a oprit la ţăran, ci s-a întors înapoi, pentru aceasta Sfântul a socotit că omul este nevinovat. Deci a trimis imediat după o slugă ca să cheme la mânăstire pe ţăran, căci nu era departe ogorul lui. Ţăranul a venit cu multă frică şi, căzând la picioarele Episcopului, se ruga ca să-l ierte. Atunci sfântul episcop l-a întrebat ce nevoie mare l-a silit ca să lucreze duminica.
Bietul creştin a mărturisit cu lacrimi că n-a făcut aceasta din defăimare sau din necredinţă, ci din multa lui strâmtorare şi sărăcie. Căci zicea el: “Cât a fost vreme de arat, nimeni nu s-a îndurat să-mi dea plugul cu boi ca să-mi ar şi eu ogorul meu. Abia astăzi, când toţi sătenii au terminat treaba şi dobitoacele sunt slobode, am putut găsi şi eu un plug cu o pereche de boi, fără plată, la un vecin, şi pentru asta am ieşit la treabă, căci trecea vremea aratului şi am casă grea, neavând cu ce plăti lucrul”. Acestea le zicea bietul ţăran cu lacrimi de umilinţă şi se vedea că avea frica lui Dumnezeu în inimă şi multă căinţă.
Din povestirea lui a cunoscut Sfântul Calinic că Dumnezeu, pentru multa lui sărăcie, nu i-a socotit păcatul şi pentru aceasta nici blestemul nu s-a lipit de el, ci s-a întors înapoi, ca o pasăre care nu află adăpost.
Deci i-a citit omului o molitvă de dezlegare şi, dându-i un ajutor, l-a slobozit cu pace. Însă din ziua aceea se păzea Sfântul Ierarh Calinic de a rosti sau de a cugeta vreun cuvânt de legătură. El sfătuia pe toţi clericii săi să fie şi ei cu pază despre aceasta. Iar dacă vreunul ar fi rostit cuvinte grele, de legătură, asupra cuiva, atunci el singur, adică preotul, să aibă grijă să-l dezlege cât este în viaţă. Căci, zicea Sfântul, la ziua judecăţii, din mâna lui se va cere sufletul celui care a fost legat, dacă legătura a fost pe nedrept.
Din întâmplarea aceasta se vedea cât de mare putere au cuvintele persoanelor sfinţite, când sunt rostite din râvnă pentru Dumnezeu şi pentru Sfânta Credinţă. Dacă Sfântul Calinic a gândit numai la greutatea osândei pentru cei care defăimau ziua Domnului şi îndată s-a văzut pară de foc ieşind din gura lui, să ne gândim deci cu cât mai greu cad cuvintele celor sfinţiţi, când sunt rostite asupra celor vinovaţi. Este şi mai greu când se întâmplă chiar în vremea slujbei.
De asemenea, se blestemă singuri şi cei care fac nedreptate, precum şi cei care iubesc răzbunarea şi nu lasă nici un dram nerăsplătit, faţă de cei care îi nedreptăţesc ori îi necăjesc. Aceştia, când citesc Psaltirea, se leagă singuri prin cuvintele prooroceşti care glăsuiesc:
"Doamne, Dumnezeul meu, de am făcut aceasta, de este nedreptate întru mâinile mele, de am răsplătit rele celor ce-mi răsplătesc mie (adică celor ce mă asupresc), să prigonească dar vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă. Să calce în pământ viaţa mea şi slava mea în ţărână s-o aşeze!” (Psalmi 7, 3-6).
Astazi, Cel ce cuprinde cu palma marginile lumii, se face prunc
Vezi şi:
Părintele Arsenie Papacioc s-a mutat în veşnicie
Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol a trecut la Domnul, astăzi, 19 iulie, informează Radio TRINITAS.Marele duhovnic s-a stins din viaţă în jurul prânzului în sânul obştii monahale căreia i-a fost îndrumător timp de 35 de ani. Părintele suferea de mai mult timp de o serie de probleme cardiace şi renale, pentru care a şi fost internat de două ori în luna aprilie a acestui an la Spitalul Judeţean de Urgenţă Constanţa.
Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Ortodoxiei, s-a născut în 1914. S-a călugărit de tânăr, la Mănăstirea Sihăstria. A fost egumen la Mănăstirea Slatina, de unde a fost arestat şi dus la Suceava. După ani de detenţie, în 1976 a ajuns la Mănăstirea Sfânta Maria - Techirghiol.
Bibliografie
Nu a renunţat la gândul său şi a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paraclisier şi predă educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învăţătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea şi s-a retras la o moşie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de părintele Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana. Acesta l-a ascuns la Ciclovina. Mitropolitul de atunci al Olteniei, Firmilian, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina şi i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria. Acolo a fost călugărit, la slujbă participând părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost părintele Petroniu Tănase. După ce a primit preoţia, părintele Arsenie a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamţ. A urmat mutarea la Mănăstirea Slatina, unde a fost egumen. De aici a fost arestat şi dus la Suceava, ţinut în anchetă nouăzeci de zile, bătut şi chinuit pentru acuzaţii fără nici un suport real. După ani de detenţie, de interminabile anchete şi deplasări de la un penitenciar la altul, de la Vaslui, unde era un lagăr de muncă forţată, la temuta închisoare de la Aiud, părintele a fost eliberat şi i s-a permis să slujească la o parohie din Ardeal. De aici, a ajuns, în 1976, la Mănăstirea Sfânta Maria - Techirghiol.
„Am fost al şaptelea copil la părinţi, născut în 1914, la 15 august, comuna Perieţi, satul Misleanu, judeţul Ialomiţa. Părinţii se numeau Vasile şi Stanca. Tata a fost agent sanitar peste şase sate şi a contribuit masiv la constructia Bisericii din sat. Mă cheamă Papacioc. Pentru că tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. şi de aici vine numele. Era aromân şi i s-a spus: «Popa cu cioc» - Papacioc. Dar la origine ne chema Albu. Şi bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomiţa, unde era câmpie. Satele erau rare...” - Părintele Arsenie Papacioc - mărturie despre sine
În 2006, părintele Arsenie Papacioc a suferit o dificilă intervenţie chirurgicală, încheiată cu succes. A fost internat în urma unei hernii de disc.
Despre ecumenism, părintele Arsenie Papacioc a afirmat: „Sunt impotriva! Pe viata si pe moarte impotriva! Ce ecumenism?”
Cărţi
Singur Ortodoxia (2007)
Ne vorbeşte Părintele Arsenie (2004)
Veşnicia ascunsă într-o clipă (2004)
Convorbiri duhovniceşti - 2 vol. (1984-1986)
Viaţa Sfinţilor martiri imperiali ai Rusiei
"Ţarul nostru are o viaţă cucernică şi plină de evlavie", scria în anul 1905 Sfântul Ioan de Kronstadt despre ţarul Nicolae al II-lea şi continua spunând: "Dumnezeu i-a trimis o cruce grea de suferinţă, ca unui fiu al Său preaiubit şi ales. "
Sfântul ţar mucenic Nicolae al II-lea s-a născut pe data de 19 mai 1868, la Ţarskoe Selo, lângă Sankt Petersburg. Din tinereţile sale era deosebit de evlavios şi se străduia să imite virtuţile sfântului şi dreptului Iov cel mult pătimitor, în a cărui zi de pomenire se născuse, precum şi pe Sfântul Nicolae, spre a cărui cinstire îi primise numele la botez.
Cei apropiaţi lui obişnuiau să spună: "Sufletul lui Nicolae este limpede precum cristalul şi are o dragoste fierbinte pentru fiecare om". Se simţea profund mişcat de orice suferinţă şi nevoie omenească, de orice fel ar fi fost aceasta.
În deplină concordanţă cu hotărârea prea evlaviosului său tată, ţarul Alexandru al III-lea, a primit o educaţie în duhul cel mai curat al ortodoxiei.
În primăvara anului 1894, luând în consideraţie dorinţa fermă a ţareviciului de a se căsători cu prinţesa Alix de Hesse-Darmstadt, augustele feţe impărăteşti şi-au dat în cele din urmă binecuvântarea. "Mântuitorul nostru a spus: Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul", scria arhiducele Nicolae pe vremea aceea. "Aceste cuvinte îmi sunt nespus de dragi inimii mele. În ultimii cinci m-am rugat, repetându-le în fiecare noapte, rugându-l pe Dumnezeu să uşureze convertirea lui Alix la credinţa ortodoxă şi să mi-o dăruiască de soţie."
Cu câteva zile înaintea morţii ţarului Alexandru al III-lea, prinţesa Alix sosi în Rusia. Ceremonia prin care ea devenea fiică a Bisericii Ortodoxe a fost oficiată de părintele Ioan de Krondstadt, iubit de întreaga Rusie. Ea a primit numele de Alexandra în cinstea sfintei muceniţe, împărăteasa Alexandra.
În ziua morţii ţarului, Nicolae Alexandrovici, plin de o adâncă întristare, declara că el nu a dorit coroana, dar, temându-se să nu se împotrivească voii Celui Atotputernic şi voinţei tatălui său, a acceptat coroana. El îşi punea încrederea nu în puterea omului, ci în Domnul Dumnezeu.
Ţarul Nicolae şi-a pecetluit începutul domniei sale prin fapte de caritate şi milostenie. El a uşurat situaţia celor întemniţaţi şi a anulat numeroase datorii, asigurând în acelaşi timp un ajutor substanţial oamenilor de ştiinţă, scriitorilor şi studenţilor.
Ţarul Nicolae al II-lea a fost încoronat pe data de 27 mai 1896, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlinul moscovit. În rugăciunea către Împăratul împăraţilor, ţarul a cerut să fie înzestrat cu darurile Sfântului Duh, care să-l îndrume la slujba la care fusese chemat.
Suveranul a luptat pentru menţinerea păcii în ţară, astfel încât naţiunea să se poate dezvolta liber şi prosper. El era cu totul neputincios în a aduce cuiva prejudicii. De-a lungul întregii sale domnii, nu a semnat nici o condamnare la moarte şi nici nu a respins vreodată o cerere de ajutorare care ajungea la el.
Privirea suveranului era uimitor de sinceră, iar ochii lui străluceau de o mare bunătate. Într-o zi ţarul a vizitat crucişătorul "Riurik", la bordul căruia se afla un revoluţionar care jurase să-l ucidă. Dar marinarul a relatat: "N-am putut să-mi împlinesc gândul, ochii săi mă priveau cu atâta umilinţă şi blândeţe. "
Ţarul cunostea foarte bine istoria şi literatura rusă, iar ca un expert al limbii ruse el evita folosirea cuvintelor străine. El afirma: "Nici măcar un singur cuvânt de origine neslavă nu trebuie să ne întineze limba".
Ţarul era un om generos. A cheltuit patru milioane de ruble pentru spitale şi alte aşezăminte de caritate din propriul său cont din Banca Angliei. "El a cheltuit aproape tot ce avea", afirma preşedintele consiliului administrativ al majestăţii sale. "Hainele sale erau adesea reparate", îşi aminteşte unul dintre servitorii ţarului.
Cuplul imperial reprezenta un model de adevărată viaţă creştină de familie. Relaţia dintre soţi se remarca printr-o sinceră afecţiune, o înţelegere reciprocă pornită din adâncul inimii, precum şi printr-o profundă încredere reciprocă.
Domnul a binecuvântat această fericită căsnicie cu patru fiice: Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia şi un fiu: Alexei. Moştenitorul tronului pe care ei îl aşteptaseră atâta vreme, s-a născut pe data de 12 august 1904.
Ţareviciul şi prinţesele îi tratau pe toţi oamenii cu respect şi deosebită grijă. Ei dormeau pe paturi fără perne şi se îmbrăcau cu simplitate. Hainele şi pantofii treceau de la cei mai vârstnici la cei mai mici.
Hrana lor era foarte simplă. Mâncarea preferată a ţareviciului era supă de varză, budincă şi pâine de secară. "Aceasta este hrana tuturor soldaţilor mei", obişnuia el să spună. "Duceau o viaţă simplă şi modestă", scria un prieten apropiat al familiei imperiale, "li se adresau celorlalţi oameni cu simplitate şi nu dădeau nici o importanţă statutului lor imperial".
Aceasta era o adevărată familie ortodoxă, în care domneau tradiţiile şi structura evlavioaselor familii ruseşti.
Familia imperială ducea o viaţă retrasă. Nu le plăceau ceremoniile şi discursurile formale, iar protocolul de la curte era o adevărată povară pentru ei. Ţarina şi prinţesele cântau adesea în biserică în timpul dumnezeieştii liturghii.
Alexandra Feodorovna era o soră de caritate înnăscută. Ea îi vizita pe cei bolnavi, îi îngrijea şi îi încuraja, iar ori de câte ori nu îi putea vizita personal pe ce aflaţi în suferinţă, ea îşi trimitea fiicele. Ea considera că este de datoria ei "sa-i rămână credinicioasă lui Hristos şi să aibă grijă de aproapele ei".
De obicei, pentru a-şi ascunde identitatea, Alexandra Feodorovna oferea ajutoare financiare celor nevoiaşi prin intermediul altor persoane cărora ea le încredinţa această sarcină. Ea a organizat şcoli profesionale pentru cei săraci în toată ţara şi a deschis o şcoală de asistente medicale.
Cuplul imperial ocrotea şi ajuta Biserica Ortodoxă nu numai din Rusia, ci din întreaga lume. În timpul domniei lui Nicolae al II-lea s-au construit sute de mănăstiri şi mii de biserici şi au fost înfiinţate zeci de mii de şcoli parohiale.
În timpul domniei lui Nicolae al II-lea, Biserica Ortodoxă Rusă s-a îmbogăţit cu noi sfinţi şi sărbători religioase într-o măsură mai mare decât pe parcursul întregii perioade a secolului anterior. În 1903, după ce a examinat dovezile necesare canonizării marelui stareţ Serafim de Sarov, a dezaprobat părerile sinodale şi cu mare îndrăzneală a poruncit: "Canonizaţi-l de îndată! "
Ţarul a protestat atunci când turcii i-au masacrat pe armeni şi i-au oprimat şi torturat pe slavi. El a deschis larg hotarele ruseşti tuturor refugiaţilor creştini. Atunci când în vara anului 1914 Austro-Ungaria a atacat Serbia neapărată, ţarul a răspuns prompt la cererea sârbilor pentru ajutor.
Nicolae al II-lea a încercat să evite tulburările politice şi să asigure pacea pe plan intern. Totuşi, patimile continuau să fiarbă mocnit. Ziarul "Liberation" care se publica în străinătate i-a scos la iveală în mod deschis pe cei ce se împotriveau autorităţii ţarului în Rusia: "toţi intelectualii şi o parte a populaţiei, toate comitetele administrative locale, Consiliul municipal din anumite oraşe, întreaga presă. "
În timpul celui de-al douăzecilea an al domniei împăratului, economia Rusiei atinsese cel mai înalt nivel de dezvoltare. Producţia de grâne se dublase faţă de cea de la începutul domniei sale, în timp ce populaţia crescuse cu 50 de milioane de oameni. Dintr-o ţară analfabetă Rusia a devenit iute o ţară civilizată.
Primul război mondial a început pe data de 1 august 1914, ziua în care este prăznuit Sf. Serafim de Sarov. Ţarul a mers la metocul mănăstirii de maici Diveievo din Sankt Petersburg şi a plâns mult dinaintea icoanei marelui sfânt. Fericita stareţă de la Diveievo, Paşa de Sarov, a declarat că vrăşmaşii patriei porniseră războiul pentru a-l detrona pe ţar şi a sfâşia Rusia în bucăţi.
Din primele zile ale războiului, suveranul vizita liniile frontului, oraşele şi satele Rusiei, binecuvântând trupele şi încurajându-i pe oameni în încercarea prin care treceau. Ţarul iubea armata cu ardoare şi era profund ocupat de nevoile ei.
Ţarina încerca să transforme cât mai multe palate cu putinţă în spitale militare. Adesea, ea se implica personal în organizarea ambulanţelor şi a depozitelor farmaceutice din oraşele de pe întreg teritoriul Rusiei. Alexandra Feodorovna şi prinţesele mai vârstnice au devenit surori medicale în spitalul militar de la Ţarskoe Selo.
În vara anului 1915, o perioadă foarte grea pentru armata rusă, ţarul însuşi şi-a asumat înalta responsabilitate de comandant şef al forţelor armate. De îndată ce unsul lui Dumnezeu a luat comanda oştirii succesul a revenit în tabăra trupelor ruseşti. Până în februarie 1917, armata a rămas neînfrântă, trupelor nu le lipsea nimic, iar victoria părea asigurată.
Totuşi, vrăjmaşii autocraţiei ortodoxe nu i-au îngăduit să păşească peste acest prag. "Doar acum este cu putinţă să-l detronăm pe ţar", afirmau ei, "căci după victoria sa asupra nemţilor, autoritatea sa va fi întărită pentru o îndelungă perioadă de timp. "
Încă din anul 1832, Sf. Serafim de Sarov profeţise revolta împotriva autorităţii ţarului şi evenimentele sângeroase ce au însoţit căderea sa.
În decembrie 1916, împărăteasa a vizitat mănăstirea Desiatina de la Novgorod. Stareţa Maria i-a spus: "Iată că a venit împărăteasa muceniţă Alexandra! " şi îmbrăţişând-o, a binecuvântat-o.
Sosi şi ziua de 15 martie 1917. În capitală, tulburările se accentuară. În cadrul armatei izbucni "revolta generalilor". Ofiţerii de rang înalt cerură abdicarea ţarului de pe tron, "pentru salvarea Rusiei şi victoria împotriva inamicului străin", chiar dacă victoria era deja aproape dobândită.
Împăratul a cedat autoritatea statului fratelui său Mihail. Când ţarina auzi de abdicarea ţarului spuse: "Este voia lui Dumnezeu, Dumnezeu a îngăduit acest lucru pentru salvarea spirituală a Rusiei. "
Ţarul şi familia sa au pornit pe drumul crucii de pe Golgota. Toţi membrii familiei şi-au încredinţat viaţa cu totul în mâinile Domnului.
Comitetul de anchetă desemnat de către guvernul provizoriu l-au sleit de puteri pe ţar prin cercetări şi interogări nesfârşite, acuzându-l de înaltă trădare, dar n-au putut afla nici o faptă acuzatoare.
În luna august 1917, familia imperială a fost dusă în Siberia. Alexandra Feodorovna scria din temniţă: "Îmi iubesc atât de mult ţara, în ciuda tuturor lipsurilor ei." "Nu aş vrea să părăsesc Rusia niciodată, atât de mult o iubesc", spunea suveranul, "mai degrabă aş merge în colţul cel mai îndepărtat al Siberiei. "
La sfârşitul lunii aprilie 1918, prizonierii imperiali au fost transferaţi sub pază în oraşul Ekaterinburg, care pentru ei a devenit Golgota rusească. "Probabil că pentru mântuirea Rusiei este necesară o jertfă răscumpărătoare. Eu voi fi acea jertfă", spuse suveranul. "Facă-se voia Domnului! "
Permanentele jigniri şi dispreţul din partea gărzii de pază de la casa Ipatiev, unde ei erau ţinuţi în detenţie, le-au provocat ţarului şi familiei sale profunde răni sufleteşti şi dureri trupeşti, pe care ei le pătimeau cu umilinţă, iertându-i pe toţi. Ţarina, cugetând la cuvintele Sf. Serafim de Sarov, scria în jurnalul său: "Când eşti ocărât, binecuvintează. Când eşti persecutat, pătimeşte. Când eşti defăimat, mângâie. Când eşti chinuit, bucură-te. Aceasta este calea noastră. Cel ce va răbda până la capăt, acela se va mântui. "
Cei din familia ţarului erau conştienţi că moartea este aproape. Cea mai vârstnică dintre prinţese, Olga, scria de la locul întemniţării sale: "Tatăl meu cere să li se spună tuturor celor care i-au rămas credincioşi şi tuturor celor ce pot fi influenţaţi de către aceştia să nu caute să se răzbune din pricina sa. El i-a iertat pe toţi şi se roagă pentru toţi. E necesar să fim cu toţii conştienţi de faptul că răul care se află acum în lume va deveni şi mai puternic şi că nu cu răul se biruie răul, ci numai cu iubirea. "
Prin dumnezeiasca pronie, martirii familiei imperiale au fost luaţi din această viaţă pământească laolaltă, drept răsplată pentru nemărginita lor dragoste reciprocă, dragoste care i-a unit strâns ca pe un tot indestructibil. În subsolul casei Ipatiev, acolo unde martirii împărăteşti şi credincioşii lor slujitori şi-au săvârşit calea crucii lor, s-au descoperit inscripţii lăsate de călăi.
Una dintre ele a fost astfel desluşită: "Aici, după porunca forţelor satanice, ţarul a fost jertfit pentru ca naţiunea să poată fi distrusă. Întreaga lume să afle acest lucru." Nu întâmplător această crimă a fost comisă pe data de 17 iulie, fiindcă în această zi Biserica Ortodoxă Rusă îl prăznuieşte pe sfântul duce Andrei Bogoliubski, care cu sângele său mucenicesc a sfinţit autocraţia în Rusia.
Suveranul a urcat pe Golgota plin de curaj şi a primit printr-o smerită supunere faţă de voia lui Dumnezeu, moartea mucenicească. Scrisoarea suveranului adresată din temniţă către sora sa a dezvăluit cât se poate de limpede tăria lui duhovnicească în acele grele zile de încercare: "Cred cu tărie în faptul că Domnul Se va milostivi de Rusia şi în cele din urmă va potoli patimile. Facă-se voia Sa cea sfântă! "
Sfatul Părintelui Paisie Aghioritul pentru Părintele Cleopa Ilie
Cenzura fanteziei
de Părintele Arsenie BocaExpresia: „Cel vechi de zile”(Daniel 7,9) pune un tipar pe minte, îţi prezintă un moş bătrân cu atribute divine. Antropomorfismele, analogiile cu omul, au fost întotdeauna îndreptăţite critical. O ironie antică spune că dacă boii ar şti sculptură zeii ar avea coarne :). Sfinţii Părinţii ai deşertului multe războaie au dus cu fantezia. Sfântul Maxim Mărturisitorul a găsit că definiţiile lui Dumnzeu, de la Iisus, nu angajează fantezia, nu pun un tipar pe minte.
„Duh este Dumnzeu, iubire şi Adevăr”, ca atare nu-L putem „vedea”, nu oferă imaginaţiei cinematografiei noastre nimic. De aceea avem impresia că credinţa noastră în Dumnzeu e un risc, sau, cum spune Pascal, un pariu al raţiunii.
De fapt credinţa e o asceză a raţiunii. Dar e şi o anulare a fanteziei. Fiindcă Dumnzeu e de altă natură decât existenţa creată şi cunoaşterea lui Dumnzeu ne cere şi pe noi în întregime, într-un alt mod de a fi. Pascal a avut o asemenea revelaţie. Biletul lui cusut în aripa paltonului era un strigăt în extaz: „Dumnzeul lui Avraam, Dumnzeul lui Isaac, Dumnzeul lui Iacov, nu Dumnzeul folozofilor”. Absolutul lui Hegel, Unicul lui Plotin, etc. Pascal a câştigat pariul existenţei lui Dumnzeu.
Cunoaşterea lui Dumnzeu - cine vrea să o aibă – şi nu poţi fi liniştit până nu o ai, antrenează în ea fiinţa noastră întreagă cu toate rădăcinile ei în existenţă. Suntem irezistibil mânaţi spre această cunoaştere meta-fizică a lui Dumnzeu. Suntem sortiţi de pintenii destinului spre această cunoaştere, dar suntem totodată şi frânaţi de neajunsurile noastre de oameni.
Iată tragicul şi smerenia cunoaşterii noastre.
Din cele de până aci, rămâne de reţinut că, întreaga noastră fiinţă trebuie sfinţită pentru a ne putea apropia de Dumnzeu. O cunoaştere numai teoretică a lui Dumnezeu, care nu angajează într-însa toată fiinţa şi viaţa noastră, o atare cunoaştere, şi încă mai lămurită, au şi dracii, dar aceasta nu sfinţeşte pe nimeni.
Trebuie să pricepem că Dumnezeu face parte din destinul omului, şi neliniştit e sufletul nostru până ce nu se odihneşte în Dumnzeu (Fericitul Augustin)
De aceea când lipseşte din noi preocuparea dramatică de mântuire, fiinţa noastră e în pierzanie, care încă amăgeşte cu o „odihnă”.
Călugăria noastră, o recunoaştem, fără preocuparea ei de fond, rămâne chestiune de uniformă şi trebuie să fie stil de viaţă. Călugăria de uniformă e mereu în pericol şi îngrijorare de a fi mereu, în perspectivă desfiinţată. Multe aţi renunţat la catedră şi aţi intrat lucrătoare. E o renunţare. Mai trebuie o interiorizare. Piatra noastră de temelie e Iisus, singura garanţie împotriva valurilor de ispite; faceţi din uniformă expresia convingerii interioare..
Câtă vreme vă tulbură nimicurile e semn că pierdeţi esenţialul. Întrebaţi-vă dramatic pe voi înşi-vă, cu toată sinceritatea conştiinţei, ce destin daţi veşniciei voastre ?
Iisus, e un răspuns: dar care trebuie trăit. Aceasta e marea noastră răspundere în faţa lui Iisus.
Recomandări articole de pe alte bloguri:
- România Uneşte-te: Părintele Arsenie Boca: Neajunsurile duhovniceşti ale începătorilor (I)
- STRĂJERII ORTODOXIEI: Cuvinte pline de înţelepciune şi de har ale Părintelui Paisie Aghioritul
Cum cheamă Dumnezeu pe oameni
Părintele Arsenie Boca1. Prin glasul tainic al conştiinţei;
2. Prin glasul dinafară al slugilor Sale – preoţii;
3. Certându-i cu necazuri şi toată strâmtorarea: beteşuguri, pagube;
4. Cu bătaia războaielor, foamete, cutremure.
6. Chinurile cele mai de pe urmă de la Antihrist, care va chinui pe oameni prin draci;
7. A doua venire a Mântuitorului: Dumnzeu Însuşi Îi va chema pe oameni şi pe morţii din morminte, în chip înfricoşat la Judecata din urmă. Atunci mulţi ar vrea să moară însă nu mai pot şi vor trebui să-şi primească plata veşnică (Matei 25, 31-46)
Prin urmare, pe măsură ce cheamă Dumnezeu pe oameni şi oamenii nu se desfac de rele, pe aceeaşi măsură vin pedepse tot mai mari peste biata lume. Cheamă Dumnzeu pe oameni la Pocăinţă căci numai aşa se vor cunoaşte pe sine şi pe Dumnzeu. Caută Dumnzeu pe oameni să îi înscrie în CARTEA VIEŢII VEŞNICE „Iar viaţa veşnică esze aceasta: să Te cunoască pe Tine Dumnzeule Cel veşnic şi pe Iisus Hristos pe Care l-ai trimis lumină în lume...”(Ioan 17,3)
Iar slugile Sale, glasurile de dimineaţă ale fiecărei vremi, (la Acelaşi) cheamă pe oameni, la Hristos cel răstignit. Ca tot cel ce crede şi face poruncile Lui, să nu piară ci să aibă viaţă de veci.
Căci: Nu este alt nume în Cer şi pe pământ în care să ne mântuim, decât piatra din marginea unghiului: Hristos Fiul lui Dumnzeu (Faptele Apostolilor 4, 12). Prin El ne cheamă Dumnzeu iar acum ne-o strigă cu tunul (Faptele Apostolilor 3, 19). Fericit cine ascultă şi înţelege ce aude...glasul de dimineaţă...
Şi de prin vecini:
- Război întru'cuvânt:
-… ceea ce traim acum…
- Apologeticum: (doi pustnici cuvioşi despre masacrul ce va avea loc în România în 2011)
-Un alt pustnic confirma proorocia despre “macelul” din 2011
Sf. Justin Popovici
.png)
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.
Articole recomandate
-
-
-
-
-
Ea este Maica noastrăAcum 9 luni
-
Proloagele din 23 octombrieAcum 10 luni
-
-
The Rise of Eros Game ReviewAcum un an
-
-
-
-
-
-
-
Demonstrație a credințeiAcum 8 ani
-
RaiulAcum 9 ani
-
Participant à l’Esprit saintAcum 9 ani
-
-
ORBULAcum 9 ani
-
-
-
-
-
PocăințaAcum 10 ani
-
CARTEA MĂRTURISITORILORAcum 10 ani
-
Vérité et unité de l’EgliseAcum 10 ani
-
-
Preotul ca păstor şi terapeutAcum 12 ani
-
-
-
-
-
Revelatia divinaAcum 13 ani
-
-
-
-
-
O povestioară simbolicăAcum 14 ani
-
-
Sfintei Mănăstiri TurnuAcum 14 ani
-
Ne-am mutat!Acum 14 ani
-
Schema monkAcum 15 ani
-
Avem nevoie de catehism ortodoxAcum 15 ani
-
-
-
-
-
-
-
DeciziiAcum 8 ani
-
-
-
-
-
-
Directoare WebAcum 15 ani
-
-
-
-
Parintele Ilie Cleopa:
Profeţia Sf. Nil Athonitul-
