-
August - directii si intentiiAcum 5 săptămâni
-
-
-
Cum se tratează dușmaniiAcum 2 ani
-
Forumuri ortodoxe
Asociatii-Fundatii ortodoxe
 |
Se afișează postările cu eticheta Sfintele sfinţilor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Sfintele sfinţilor. Afișați toate postările
Sfântul Sinod al BOR a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi: Neofit, Meletie, Daniil şi Misail
2/26/2016 | 
Publicat de
admin
Basilica: Sfinţi Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reunit joi, 25 februarie 2016, în şedinţă de lucru la Reşedinţa Patriarhală a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Neofit şi Meletie, de la Mănăstirea Stânişoara, având ca zi de prăznuire data de 3 septembrie.
În munţii din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe valea Oltului, s-au nevoit mulţi sihastri iubitori de Dumnezeu, atât înainte de zidirea sfântului locaş de către fericitul întru pomenire domnitor Mircea cel Bătrân (cel Mare) al Ţării Româneşti, cât şi după aceea. Printre cei mai cunoscuţi pustnici ai locului au fost cei şase monahi de la Cozia care, în preajma anului 1600, sau retras dincolo de Olt. Dintre ei cunoaştem cu numele pe Cuvioşii Daniil duhovnicul şi Misail, ucenicul său, care s-au aşezat la poalele Muntelui Cozia şi au întemeiat Schitul Turnu, precum şi pe Cuvioşii Neofit şi Meletie, pe care îi prăznuim astăzi. Ei au sihăstrit mai sus, în Muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat Schitul Stânişoara.
În munţii din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe valea Oltului, s-au nevoit mulţi sihastri iubitori de Dumnezeu, atât înainte de zidirea sfântului locaş de către fericitul întru pomenire domnitor Mircea cel Bătrân (cel Mare) al Ţării Româneşti, cât şi după aceea. Printre cei mai cunoscuţi pustnici ai locului au fost cei şase monahi de la Cozia care, în preajma anului 1600, sau retras dincolo de Olt. Dintre ei cunoaştem cu numele pe Cuvioşii Daniil duhovnicul şi Misail, ucenicul său, care s-au aşezat la poalele Muntelui Cozia şi au întemeiat Schitul Turnu, precum şi pe Cuvioşii Neofit şi Meletie, pe care îi prăznuim astăzi. Ei au sihăstrit mai sus, în Muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat Schitul Stânişoara.
Etichete:
Sfantul Gherasim „Parjolitorul"!
Sfântul Gherasim din Kefalonia
În localitatea Tricaia, din regiunea Corint, s-a născut în anul 1506 Sfântul Gherasim. Era nepotul marelui duce Luca Notara († 1453), prim-ministru al ultimului împărat al romanilor, Constantin al XI-lea Paleologul (1448 - 1453).
Setea lui pentru o viaţă îngerească l-a călăuzit în Sfântul Munte, unde s-a făcut monah. De acolo a mers să se închine la Locurile Sfinte şi s-a retras în Muntele Carantaniei, pentru a se nevoi, precum făcuse şi Hristos. Acolo a rămas patruzeci de zile şi s-a luptat aspru cu diavolul. Din lupta aceea a ieşit biruitor şi a primit ca răsplată de la Dumnezeu puterea de a scoate demoni. Până astăzi, diavolul tremură la auzul numelui Sfântului Gherasim. Demonizaţii, când sunt aduşi în faţa nestricăcioaselor sale moaşte, în Kefalonia, izbugnesc în blasfemii sau strigă: „Pârjolitorule Gherasim, ne-ai ars !", „Vom pleca eşti ca un foc !" şi altele asemenea. Nenumărate sunt minunile de tămăduire ale demonizaţilor, pe care le-a săvârşit şi le săvârşeşte Sfântul cel "pârjolitor". Pe cinci dintre acestea le vom povesti în continuare.
***
În anul 1924, tânărul G.M. din Lixuri a fost posedar de diavol. Starea lui era deznădăjduitoare. Devenise spaima oamenilor şi de aceea îl legaseră cu lanţuri la mâini şi la picioare.Rudele lui l-au dus la Mânăstirea Sfântului Gherasim, unde au rămas multă vreme, în rugăciuni şi lacrimi.
Bolnavul ameninţa că se va sinucide şi într-o zi a fugit de lângă ai săi, s-a urcat în clopotniţă şi s-a aruncat în gol. Toţi au scos strigăte de groază. Însă tânărul n-a păţit nimic ! Sfântul făcuse cu el o minune îndoită: nu numai că s-a ridicat sănătos, dar şi tămăduit de acel demon înfricoşător.
***
O femeie demonizată din Patra, Zoia, a venit cu părinţii ei la mânăstire, unde a rămas multă vreme. O lună de zile a strigat necontenit către Sfânt:- O să plec, o să ies, pârjolitorule, dar când procesiunea va ajunge la izvor, îţi voi rupe platanul !
Şi. într-adevăr în ziua praznicului, în clipa în care procesiunea a ajuns la izvor, Zoia a strigat:
- Plec, plec !
Atunci un stâlp de telegraf enorm a căzut pe platanul de alături şi pe lumea adunată în jur. Însă a căzut în asemenea fel, încât nimeni n-a păţit nimic.
Atunci un stâlp de telegraf enorm a căzut pe platanul de alături şi pe lumea adunată în jur. Însă a căzut în asemenea fel, încât nimeni n-a păţit nimic.
În aceeaşi clipă, demonul a ieşit din bolnavă. Toată lumea l-a slăvit pe Sfânt şi au răspândit minunea cu lacrimi de bucurie.
- Pârjolitorule, nu plec de aici, n-ai decât să te rogi Dumnezeului tău. Nu mă voi întoarce niciodată în locul în care eram înainte. Voi rămâne aici, să mă răzbun pe tine, care m-ai războit toată viaţa ta. N-am putut să te înving niciodată. Ai fost ca un stâlp de foc. Voi război mânăstirea ta. Te voi nimici, fiindcă aduni pe toată lumea cu minunile tale şi ne loveşti şi ne distrugi.
La un moment dat, în vreme ce Sfântul se apropia nevăzut de el, a început să tremure de frică şi să spună:
- Îl vedeţi? Vine să mă lovească cu toiagul său. Unde să mă ascund ? Vai mie ! Pleacă, pârjolitorule Gherasim, care-ţi întorci toată puterea asupra noastră, a demonilor. Te-ai ostenit atât de mult în viaţă numai pentru a ne izgoni pe noi ! Vai mie, nu mai pot rămâne ! Însă, dacă plec, îţi voi sparge candela de la mijloc. Voi face acest semn şi după aceea voi pleca. N-o voi sparge ? Ba am s-o sparg ! Fără semnul ăsta nu plec. Îmi porunceşti să plec ? Da, plec !
Şi, spunând „plec", candela a sărit în sus cu un şuierat puternic. Femeia demonizată a rămas nemişcată, ca moartă. Când şi-a revenit se eliberase de duhul rău.
Toţi L-au slăvit pe Dumnezeu şi pe Sfânt, care săvârşeşte atâtea minuni celor ce-l cheamă cu credinţă.
Este cu putinţă ca această fantomă să devină vreodată om ? ziceau părinţii ei deznădăjduiţi către monahi.
Fiica lor striga, behăia ca o capră, îşi ridica părul în sus cu sălbăticie, scotea limba... Era înspăimântător pentru un om să o vadă.
- Pârjolitorule ! striga către Sfânt. Caut un prilej pentru a te nimici, fiindcă ne arzi. Dacă reuşesc, te voi distruge, ca să nu le mai ocroteşti pe aceste femei îmbrăcate în negru. Însă n-am putere. Mi s-a poruncit să plec. Din pricina postului şi rugăciunii eşti ca focul, şi mi-e frică să te văd.
Vasilica a fost chinuită îndelung. Dar, la urmă, făcătorul de minuni a izbăvit-o şi pe ea de demon. De nerecunoscut, ca un înger, a plecat spre patria sa, slăvind-L pe Dumnezeu şi pe binefăcătorul ei, Sfântul Gherasim.
***
În anul 1931, la mânăstire a fost adusă E.P., din Troianata. Diavolul o chinuia înfricoşător. Nimeni nu îndrăznea să se apropie de ea, pentru că striga din răsputeri şi rostea păcate nemărturisite. Mai mult, îl hulea pe Sfânt, îl înjura cu neruşinare şi-i zicea:- Pârjolitorule, nu plec de aici, n-ai decât să te rogi Dumnezeului tău. Nu mă voi întoarce niciodată în locul în care eram înainte. Voi rămâne aici, să mă răzbun pe tine, care m-ai războit toată viaţa ta. N-am putut să te înving niciodată. Ai fost ca un stâlp de foc. Voi război mânăstirea ta. Te voi nimici, fiindcă aduni pe toată lumea cu minunile tale şi ne loveşti şi ne distrugi.
La un moment dat, în vreme ce Sfântul se apropia nevăzut de el, a început să tremure de frică şi să spună:
- Îl vedeţi? Vine să mă lovească cu toiagul său. Unde să mă ascund ? Vai mie ! Pleacă, pârjolitorule Gherasim, care-ţi întorci toată puterea asupra noastră, a demonilor. Te-ai ostenit atât de mult în viaţă numai pentru a ne izgoni pe noi ! Vai mie, nu mai pot rămâne ! Însă, dacă plec, îţi voi sparge candela de la mijloc. Voi face acest semn şi după aceea voi pleca. N-o voi sparge ? Ba am s-o sparg ! Fără semnul ăsta nu plec. Îmi porunceşti să plec ? Da, plec !
Şi, spunând „plec", candela a sărit în sus cu un şuierat puternic. Femeia demonizată a rămas nemişcată, ca moartă. Când şi-a revenit se eliberase de duhul rău.
Toţi L-au slăvit pe Dumnezeu şi pe Sfânt, care săvârşeşte atâtea minuni celor ce-l cheamă cu credinţă.
***
O altă femeie demonizată, care era şi paralizată, Vasilica, a fost adusă de părinţii ei în anul 1936 din Etol, înfăşurată într-o pătură şi scoasă din minţi de duhul necurat.Este cu putinţă ca această fantomă să devină vreodată om ? ziceau părinţii ei deznădăjduiţi către monahi.
Fiica lor striga, behăia ca o capră, îşi ridica părul în sus cu sălbăticie, scotea limba... Era înspăimântător pentru un om să o vadă.
- Pârjolitorule ! striga către Sfânt. Caut un prilej pentru a te nimici, fiindcă ne arzi. Dacă reuşesc, te voi distruge, ca să nu le mai ocroteşti pe aceste femei îmbrăcate în negru. Însă n-am putere. Mi s-a poruncit să plec. Din pricina postului şi rugăciunii eşti ca focul, şi mi-e frică să te văd.
Vasilica a fost chinuită îndelung. Dar, la urmă, făcătorul de minuni a izbăvit-o şi pe ea de demon. De nerecunoscut, ca un înger, a plecat spre patria sa, slăvind-L pe Dumnezeu şi pe binefăcătorul ei, Sfântul Gherasim.
***
În ziarul „Peloponez" din 16 octombrie 1949 citim:„În luna mai a anului trecut elevul din clasa a VII-a de gimnaziu din Lefkada, G.N.K., a fost posedat de duhul rău. Într-o zi, în vreme ce preotul mânăstirii Sfântul Gherasim, Spiridon Linardatos, îi citea rugăciunile cuvenite, elevul se lovea şi striga:
- Gherasime, m-ai pârjolit ! Unde mă vei arunca ? Ce-mi va face Domnul tău ? Unde mă va aşeza ? Eu sunt legiunea căreia Hristos i-a poruncit să intre în turma de porci.
În ceasul acela, preotul a atins de pieptul copilului crucea pe care Sfântul o folosea pe când trăia, Atunci bolnavul a muşcat crucea şi a strigat:
- Crucea este armă nebiruită, sabie cu două tăişuri !
Şi în vreme ce preotul continua exorcismele, diavolul a strigat prin gura tânărului că va pleca a doua zi. Aşa s-a şi întâmplat. În timpul Sfintei Liturghii, s-a tulburat cumplit şi a strigat în faţa sfintei racle:
- Gherasime, Gherasime, m-ai nimicit ! Eu sunt demonul demonilor. M-ai nimicit, m-ai distrus ! Deschide-ţi fereastra să plec !
După aceea, tânărul, după ce a rămas pentru puţin fără simţiri, s-a ridicat sănătos. Iar mai târziu a devenit un preot vrednic".
Batranul gradinar - Din minunile Sfantului Ioan de Rila
Minunile scrise de Părinţi în vechile paterice - unele la care au fost chiar martori oculari - sunt vrednice de crezare. Cei care inventează fapte neadevărate sunt daţi anatemei de Sfintele Soboare ale Bisericii.
Nicoleta Ionescu din Bucureşti, profesoară de limba română, citind în urmă cu doi ani viaţa Sfântului Ioan de Rila, s-a îndoit oarecum de o minune săvârşită de Sfântul la mânăstirea sa. În minune se spunea că o ceată de tâlhari turci plănuiseră să jefuiască Mânăstirea Rila, în timp ce primise găzduire în câteva chilii ale mânăstirii. Părinţii se rugau Sfântului pentru ocrotirea lor şi a acelui loc. Peste noapte, Sf. Ioan s-a arătat comandantului tâlharilor în timp ce dormea şi l-a luat la bătaie cu cârja sa. A doua zi, considerând că a fost bătut de un călugăr al mânăstirii, acesta a pus pe stareţ să-i prezinte întreaga obşte. Neaflând pe cel de la care primise bătaie, şi-a aţintit privirea asupra icoanei Sf. Ioan de Rila, spunându-i stareţului: Acest keşiş (călugăr) m-a bătut! Stareţul i-a explicat atunci că acela trăise în urmă cu peste 900 de ani şi că mânăstirea îi aparţinea. L-a întrebat dacă nu cumva a gândit ceva de rău, astfel încât Sfântul Ioan s-a supărat. Înţelegând cum stau lucrurile, căpetenia a părăsit în grabă mânăstirea, împreună cu ceata lui de tâlhari.
Nicoleta şi-a spus doar atât: Atât de aspri să fie sfinţii ? Terminând cartea, la câteva zile, a trebuit să plece la socrii săi împreună cu soţul, într-un sat de pe lângă Caracal. În accelerat un om în vârstă de peste 70 de ani i-a tulburat foarte tare pe călători cu înjurăturile despre cele sfinte, în timp ce vorbea cu alte persoane cunoscute din compartiment. L-au rugat de câteva ori să nu mai înjure. În cele din urmă bătrânul s-a potolit şi-a început să-i întrebe pe cei doi soţi dacă au văzut cândva vreo minune. Le-a povestit el una, legată de tinereţea sa. Omul furase în tinereţe adesea, nu-i era ruşine să recunoască aceasta, însă s-a tămăduit printr-o întâmplare minunată, după care s-a apucat de gospodărie - cultivând legume, pe care şi la vârsta aceasta le trimitea din satul lui de lângă Corabia, tocmai în Ardeal, la Bistriţa. Avea palmele tăbăcite de muncă. Le-a povestit că, odată, furând roadele unui om sărac, într-o noapte, la câteva zile de la cele întâmplate, a primit o bătaie zdravănă de la un bătrân cu barbă, în timp ce dormea în casa sa. Uşile erau încuiate, însă dimineaţa s-a trezit plin de vânătăi, încât nu a mai fost chip să se ridice din pat. A fost dus la biserică pentru Sf. Maslu şi Sf. Spovedanie în câteva rânduri, pe o targă, mai mult mort decât viu. Deschizându-şi ochii, după trei săptămâni, a vâzut, printre sfinţii picaţi pe pereţii bisericii, un bătrân cu barbă, recunoscând imediat în acel sfânt pe cel care îl bătuse. Soţul Nicoletei la întrebat pe grădinar ce sfânt era acela. Nu şi-a adus aminte ştia doar că îl arăta Părintelui cu degetul. A crezut că acel om sărac şi păgubit dăduse acatist la biserică, aşa cum dau oamenii necăjiţi de la ţară, pentru a i se face dreptate. Bătrânului grădinar i-a fost ruşine să-şi recunoască fapta sa către păgubaş, însă, de atunci, s-a tămăduit de patima hoţiei. Nicoleta nu s-a mai îndoit din acel moment de minunea Sfântului Ioan de Rila ori de minunile săvârşite de alţi sfinţi. La coborâre i-au spus bătrânului grădinar săru' mâna.
Nicoleta Ionescu din Bucureşti, profesoară de limba română, citind în urmă cu doi ani viaţa Sfântului Ioan de Rila, s-a îndoit oarecum de o minune săvârşită de Sfântul la mânăstirea sa. În minune se spunea că o ceată de tâlhari turci plănuiseră să jefuiască Mânăstirea Rila, în timp ce primise găzduire în câteva chilii ale mânăstirii. Părinţii se rugau Sfântului pentru ocrotirea lor şi a acelui loc. Peste noapte, Sf. Ioan s-a arătat comandantului tâlharilor în timp ce dormea şi l-a luat la bătaie cu cârja sa. A doua zi, considerând că a fost bătut de un călugăr al mânăstirii, acesta a pus pe stareţ să-i prezinte întreaga obşte. Neaflând pe cel de la care primise bătaie, şi-a aţintit privirea asupra icoanei Sf. Ioan de Rila, spunându-i stareţului: Acest keşiş (călugăr) m-a bătut! Stareţul i-a explicat atunci că acela trăise în urmă cu peste 900 de ani şi că mânăstirea îi aparţinea. L-a întrebat dacă nu cumva a gândit ceva de rău, astfel încât Sfântul Ioan s-a supărat. Înţelegând cum stau lucrurile, căpetenia a părăsit în grabă mânăstirea, împreună cu ceata lui de tâlhari.
Nicoleta şi-a spus doar atât: Atât de aspri să fie sfinţii ? Terminând cartea, la câteva zile, a trebuit să plece la socrii săi împreună cu soţul, într-un sat de pe lângă Caracal. În accelerat un om în vârstă de peste 70 de ani i-a tulburat foarte tare pe călători cu înjurăturile despre cele sfinte, în timp ce vorbea cu alte persoane cunoscute din compartiment. L-au rugat de câteva ori să nu mai înjure. În cele din urmă bătrânul s-a potolit şi-a început să-i întrebe pe cei doi soţi dacă au văzut cândva vreo minune. Le-a povestit el una, legată de tinereţea sa. Omul furase în tinereţe adesea, nu-i era ruşine să recunoască aceasta, însă s-a tămăduit printr-o întâmplare minunată, după care s-a apucat de gospodărie - cultivând legume, pe care şi la vârsta aceasta le trimitea din satul lui de lângă Corabia, tocmai în Ardeal, la Bistriţa. Avea palmele tăbăcite de muncă. Le-a povestit că, odată, furând roadele unui om sărac, într-o noapte, la câteva zile de la cele întâmplate, a primit o bătaie zdravănă de la un bătrân cu barbă, în timp ce dormea în casa sa. Uşile erau încuiate, însă dimineaţa s-a trezit plin de vânătăi, încât nu a mai fost chip să se ridice din pat. A fost dus la biserică pentru Sf. Maslu şi Sf. Spovedanie în câteva rânduri, pe o targă, mai mult mort decât viu. Deschizându-şi ochii, după trei săptămâni, a vâzut, printre sfinţii picaţi pe pereţii bisericii, un bătrân cu barbă, recunoscând imediat în acel sfânt pe cel care îl bătuse. Soţul Nicoletei la întrebat pe grădinar ce sfânt era acela. Nu şi-a adus aminte ştia doar că îl arăta Părintelui cu degetul. A crezut că acel om sărac şi păgubit dăduse acatist la biserică, aşa cum dau oamenii necăjiţi de la ţară, pentru a i se face dreptate. Bătrânului grădinar i-a fost ruşine să-şi recunoască fapta sa către păgubaş, însă, de atunci, s-a tămăduit de patima hoţiei. Nicoleta nu s-a mai îndoit din acel moment de minunea Sfântului Ioan de Rila ori de minunile săvârşite de alţi sfinţi. La coborâre i-au spus bătrânului grădinar săru' mâna.
Gheorghiţă Ciocioi
Viaţa Sfinţilor martiri imperiali ai Rusiei
"Ţarul nostru are o viaţă cucernică şi plină de evlavie", scria în anul 1905 Sfântul Ioan de Kronstadt despre ţarul Nicolae al II-lea şi continua spunând: "Dumnezeu i-a trimis o cruce grea de suferinţă, ca unui fiu al Său preaiubit şi ales. "
Sfântul ţar mucenic Nicolae al II-lea s-a născut pe data de 19 mai 1868, la Ţarskoe Selo, lângă Sankt Petersburg. Din tinereţile sale era deosebit de evlavios şi se străduia să imite virtuţile sfântului şi dreptului Iov cel mult pătimitor, în a cărui zi de pomenire se născuse, precum şi pe Sfântul Nicolae, spre a cărui cinstire îi primise numele la botez.
Cei apropiaţi lui obişnuiau să spună: "Sufletul lui Nicolae este limpede precum cristalul şi are o dragoste fierbinte pentru fiecare om". Se simţea profund mişcat de orice suferinţă şi nevoie omenească, de orice fel ar fi fost aceasta.
În deplină concordanţă cu hotărârea prea evlaviosului său tată, ţarul Alexandru al III-lea, a primit o educaţie în duhul cel mai curat al ortodoxiei.
În primăvara anului 1894, luând în consideraţie dorinţa fermă a ţareviciului de a se căsători cu prinţesa Alix de Hesse-Darmstadt, augustele feţe impărăteşti şi-au dat în cele din urmă binecuvântarea. "Mântuitorul nostru a spus: Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul", scria arhiducele Nicolae pe vremea aceea. "Aceste cuvinte îmi sunt nespus de dragi inimii mele. În ultimii cinci m-am rugat, repetându-le în fiecare noapte, rugându-l pe Dumnezeu să uşureze convertirea lui Alix la credinţa ortodoxă şi să mi-o dăruiască de soţie."
Cu câteva zile înaintea morţii ţarului Alexandru al III-lea, prinţesa Alix sosi în Rusia. Ceremonia prin care ea devenea fiică a Bisericii Ortodoxe a fost oficiată de părintele Ioan de Krondstadt, iubit de întreaga Rusie. Ea a primit numele de Alexandra în cinstea sfintei muceniţe, împărăteasa Alexandra.
În ziua morţii ţarului, Nicolae Alexandrovici, plin de o adâncă întristare, declara că el nu a dorit coroana, dar, temându-se să nu se împotrivească voii Celui Atotputernic şi voinţei tatălui său, a acceptat coroana. El îşi punea încrederea nu în puterea omului, ci în Domnul Dumnezeu.
Ţarul Nicolae şi-a pecetluit începutul domniei sale prin fapte de caritate şi milostenie. El a uşurat situaţia celor întemniţaţi şi a anulat numeroase datorii, asigurând în acelaşi timp un ajutor substanţial oamenilor de ştiinţă, scriitorilor şi studenţilor.
Ţarul Nicolae al II-lea a fost încoronat pe data de 27 mai 1896, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlinul moscovit. În rugăciunea către Împăratul împăraţilor, ţarul a cerut să fie înzestrat cu darurile Sfântului Duh, care să-l îndrume la slujba la care fusese chemat.
Suveranul a luptat pentru menţinerea păcii în ţară, astfel încât naţiunea să se poate dezvolta liber şi prosper. El era cu totul neputincios în a aduce cuiva prejudicii. De-a lungul întregii sale domnii, nu a semnat nici o condamnare la moarte şi nici nu a respins vreodată o cerere de ajutorare care ajungea la el.
Privirea suveranului era uimitor de sinceră, iar ochii lui străluceau de o mare bunătate. Într-o zi ţarul a vizitat crucişătorul "Riurik", la bordul căruia se afla un revoluţionar care jurase să-l ucidă. Dar marinarul a relatat: "N-am putut să-mi împlinesc gândul, ochii săi mă priveau cu atâta umilinţă şi blândeţe. "
Ţarul cunostea foarte bine istoria şi literatura rusă, iar ca un expert al limbii ruse el evita folosirea cuvintelor străine. El afirma: "Nici măcar un singur cuvânt de origine neslavă nu trebuie să ne întineze limba".
Ţarul era un om generos. A cheltuit patru milioane de ruble pentru spitale şi alte aşezăminte de caritate din propriul său cont din Banca Angliei. "El a cheltuit aproape tot ce avea", afirma preşedintele consiliului administrativ al majestăţii sale. "Hainele sale erau adesea reparate", îşi aminteşte unul dintre servitorii ţarului.
Cuplul imperial reprezenta un model de adevărată viaţă creştină de familie. Relaţia dintre soţi se remarca printr-o sinceră afecţiune, o înţelegere reciprocă pornită din adâncul inimii, precum şi printr-o profundă încredere reciprocă.
Domnul a binecuvântat această fericită căsnicie cu patru fiice: Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia şi un fiu: Alexei. Moştenitorul tronului pe care ei îl aşteptaseră atâta vreme, s-a născut pe data de 12 august 1904.
Ţareviciul şi prinţesele îi tratau pe toţi oamenii cu respect şi deosebită grijă. Ei dormeau pe paturi fără perne şi se îmbrăcau cu simplitate. Hainele şi pantofii treceau de la cei mai vârstnici la cei mai mici.
Hrana lor era foarte simplă. Mâncarea preferată a ţareviciului era supă de varză, budincă şi pâine de secară. "Aceasta este hrana tuturor soldaţilor mei", obişnuia el să spună. "Duceau o viaţă simplă şi modestă", scria un prieten apropiat al familiei imperiale, "li se adresau celorlalţi oameni cu simplitate şi nu dădeau nici o importanţă statutului lor imperial".
Aceasta era o adevărată familie ortodoxă, în care domneau tradiţiile şi structura evlavioaselor familii ruseşti.
Familia imperială ducea o viaţă retrasă. Nu le plăceau ceremoniile şi discursurile formale, iar protocolul de la curte era o adevărată povară pentru ei. Ţarina şi prinţesele cântau adesea în biserică în timpul dumnezeieştii liturghii.
Alexandra Feodorovna era o soră de caritate înnăscută. Ea îi vizita pe cei bolnavi, îi îngrijea şi îi încuraja, iar ori de câte ori nu îi putea vizita personal pe ce aflaţi în suferinţă, ea îşi trimitea fiicele. Ea considera că este de datoria ei "sa-i rămână credinicioasă lui Hristos şi să aibă grijă de aproapele ei".
De obicei, pentru a-şi ascunde identitatea, Alexandra Feodorovna oferea ajutoare financiare celor nevoiaşi prin intermediul altor persoane cărora ea le încredinţa această sarcină. Ea a organizat şcoli profesionale pentru cei săraci în toată ţara şi a deschis o şcoală de asistente medicale.
Cuplul imperial ocrotea şi ajuta Biserica Ortodoxă nu numai din Rusia, ci din întreaga lume. În timpul domniei lui Nicolae al II-lea s-au construit sute de mănăstiri şi mii de biserici şi au fost înfiinţate zeci de mii de şcoli parohiale.
În timpul domniei lui Nicolae al II-lea, Biserica Ortodoxă Rusă s-a îmbogăţit cu noi sfinţi şi sărbători religioase într-o măsură mai mare decât pe parcursul întregii perioade a secolului anterior. În 1903, după ce a examinat dovezile necesare canonizării marelui stareţ Serafim de Sarov, a dezaprobat părerile sinodale şi cu mare îndrăzneală a poruncit: "Canonizaţi-l de îndată! "
Ţarul a protestat atunci când turcii i-au masacrat pe armeni şi i-au oprimat şi torturat pe slavi. El a deschis larg hotarele ruseşti tuturor refugiaţilor creştini. Atunci când în vara anului 1914 Austro-Ungaria a atacat Serbia neapărată, ţarul a răspuns prompt la cererea sârbilor pentru ajutor.
Nicolae al II-lea a încercat să evite tulburările politice şi să asigure pacea pe plan intern. Totuşi, patimile continuau să fiarbă mocnit. Ziarul "Liberation" care se publica în străinătate i-a scos la iveală în mod deschis pe cei ce se împotriveau autorităţii ţarului în Rusia: "toţi intelectualii şi o parte a populaţiei, toate comitetele administrative locale, Consiliul municipal din anumite oraşe, întreaga presă. "
În timpul celui de-al douăzecilea an al domniei împăratului, economia Rusiei atinsese cel mai înalt nivel de dezvoltare. Producţia de grâne se dublase faţă de cea de la începutul domniei sale, în timp ce populaţia crescuse cu 50 de milioane de oameni. Dintr-o ţară analfabetă Rusia a devenit iute o ţară civilizată.
Primul război mondial a început pe data de 1 august 1914, ziua în care este prăznuit Sf. Serafim de Sarov. Ţarul a mers la metocul mănăstirii de maici Diveievo din Sankt Petersburg şi a plâns mult dinaintea icoanei marelui sfânt. Fericita stareţă de la Diveievo, Paşa de Sarov, a declarat că vrăşmaşii patriei porniseră războiul pentru a-l detrona pe ţar şi a sfâşia Rusia în bucăţi.
Din primele zile ale războiului, suveranul vizita liniile frontului, oraşele şi satele Rusiei, binecuvântând trupele şi încurajându-i pe oameni în încercarea prin care treceau. Ţarul iubea armata cu ardoare şi era profund ocupat de nevoile ei.
Ţarina încerca să transforme cât mai multe palate cu putinţă în spitale militare. Adesea, ea se implica personal în organizarea ambulanţelor şi a depozitelor farmaceutice din oraşele de pe întreg teritoriul Rusiei. Alexandra Feodorovna şi prinţesele mai vârstnice au devenit surori medicale în spitalul militar de la Ţarskoe Selo.
În vara anului 1915, o perioadă foarte grea pentru armata rusă, ţarul însuşi şi-a asumat înalta responsabilitate de comandant şef al forţelor armate. De îndată ce unsul lui Dumnezeu a luat comanda oştirii succesul a revenit în tabăra trupelor ruseşti. Până în februarie 1917, armata a rămas neînfrântă, trupelor nu le lipsea nimic, iar victoria părea asigurată.
Totuşi, vrăjmaşii autocraţiei ortodoxe nu i-au îngăduit să păşească peste acest prag. "Doar acum este cu putinţă să-l detronăm pe ţar", afirmau ei, "căci după victoria sa asupra nemţilor, autoritatea sa va fi întărită pentru o îndelungă perioadă de timp. "
Încă din anul 1832, Sf. Serafim de Sarov profeţise revolta împotriva autorităţii ţarului şi evenimentele sângeroase ce au însoţit căderea sa.
În decembrie 1916, împărăteasa a vizitat mănăstirea Desiatina de la Novgorod. Stareţa Maria i-a spus: "Iată că a venit împărăteasa muceniţă Alexandra! " şi îmbrăţişând-o, a binecuvântat-o.
Sosi şi ziua de 15 martie 1917. În capitală, tulburările se accentuară. În cadrul armatei izbucni "revolta generalilor". Ofiţerii de rang înalt cerură abdicarea ţarului de pe tron, "pentru salvarea Rusiei şi victoria împotriva inamicului străin", chiar dacă victoria era deja aproape dobândită.
Împăratul a cedat autoritatea statului fratelui său Mihail. Când ţarina auzi de abdicarea ţarului spuse: "Este voia lui Dumnezeu, Dumnezeu a îngăduit acest lucru pentru salvarea spirituală a Rusiei. "
Ţarul şi familia sa au pornit pe drumul crucii de pe Golgota. Toţi membrii familiei şi-au încredinţat viaţa cu totul în mâinile Domnului.
Comitetul de anchetă desemnat de către guvernul provizoriu l-au sleit de puteri pe ţar prin cercetări şi interogări nesfârşite, acuzându-l de înaltă trădare, dar n-au putut afla nici o faptă acuzatoare.
În luna august 1917, familia imperială a fost dusă în Siberia. Alexandra Feodorovna scria din temniţă: "Îmi iubesc atât de mult ţara, în ciuda tuturor lipsurilor ei." "Nu aş vrea să părăsesc Rusia niciodată, atât de mult o iubesc", spunea suveranul, "mai degrabă aş merge în colţul cel mai îndepărtat al Siberiei. "
La sfârşitul lunii aprilie 1918, prizonierii imperiali au fost transferaţi sub pază în oraşul Ekaterinburg, care pentru ei a devenit Golgota rusească. "Probabil că pentru mântuirea Rusiei este necesară o jertfă răscumpărătoare. Eu voi fi acea jertfă", spuse suveranul. "Facă-se voia Domnului! "
Permanentele jigniri şi dispreţul din partea gărzii de pază de la casa Ipatiev, unde ei erau ţinuţi în detenţie, le-au provocat ţarului şi familiei sale profunde răni sufleteşti şi dureri trupeşti, pe care ei le pătimeau cu umilinţă, iertându-i pe toţi. Ţarina, cugetând la cuvintele Sf. Serafim de Sarov, scria în jurnalul său: "Când eşti ocărât, binecuvintează. Când eşti persecutat, pătimeşte. Când eşti defăimat, mângâie. Când eşti chinuit, bucură-te. Aceasta este calea noastră. Cel ce va răbda până la capăt, acela se va mântui. "
Cei din familia ţarului erau conştienţi că moartea este aproape. Cea mai vârstnică dintre prinţese, Olga, scria de la locul întemniţării sale: "Tatăl meu cere să li se spună tuturor celor care i-au rămas credincioşi şi tuturor celor ce pot fi influenţaţi de către aceştia să nu caute să se răzbune din pricina sa. El i-a iertat pe toţi şi se roagă pentru toţi. E necesar să fim cu toţii conştienţi de faptul că răul care se află acum în lume va deveni şi mai puternic şi că nu cu răul se biruie răul, ci numai cu iubirea. "
Prin dumnezeiasca pronie, martirii familiei imperiale au fost luaţi din această viaţă pământească laolaltă, drept răsplată pentru nemărginita lor dragoste reciprocă, dragoste care i-a unit strâns ca pe un tot indestructibil. În subsolul casei Ipatiev, acolo unde martirii împărăteşti şi credincioşii lor slujitori şi-au săvârşit calea crucii lor, s-au descoperit inscripţii lăsate de călăi.
Una dintre ele a fost astfel desluşită: "Aici, după porunca forţelor satanice, ţarul a fost jertfit pentru ca naţiunea să poată fi distrusă. Întreaga lume să afle acest lucru." Nu întâmplător această crimă a fost comisă pe data de 17 iulie, fiindcă în această zi Biserica Ortodoxă Rusă îl prăznuieşte pe sfântul duce Andrei Bogoliubski, care cu sângele său mucenicesc a sfinţit autocraţia în Rusia.
Suveranul a urcat pe Golgota plin de curaj şi a primit printr-o smerită supunere faţă de voia lui Dumnezeu, moartea mucenicească. Scrisoarea suveranului adresată din temniţă către sora sa a dezvăluit cât se poate de limpede tăria lui duhovnicească în acele grele zile de încercare: "Cred cu tărie în faptul că Domnul Se va milostivi de Rusia şi în cele din urmă va potoli patimile. Facă-se voia Sa cea sfântă! "
Sf. Sava de Kalymnos (1862 - 1948 )
Sf. Sava de Kalymnos (numit şi Sf. Sava cel Nou)
este prăznuit în data de 7 aprilie
este prăznuit în data de 7 aprilie
Minunată întâmplare din viaţa Sfântului Serghie de Radonej prăznuit astăzi, 25 septembrie
Chiril şi Maria aveau deja pe fiul Ştefan, când Dumnezeu le-a dăruit un alt fiu – pe viitorul întemeietor al Lavrei „Sfânta Treime” - podoaba Bisericii Ortodoxe şi apărătorul de neînvins al pământului strămoşesc. Cu mult mai înainte de naşterea acestui prunc sfânt, prin minunata lucrare a lui Dumnezeu, s-a dat de ştiinţă că acesta va fi un mare ales a lui Dumnezeu şi mlădiţă a binecuvântatei rădăcini.
Într-una din zilele de duminică, cucernica lui mamă venise la biserică să asculte sfânta şi dumnezeiasca Liturghie stând smerită, după obiceiul de atunci, în pridvorul bisericii împreună cu alte femei. Liturghia începuse; se cântase deja Trisaghionul liturgic şi era nu cu mult înainte de citirea sfintei Evanghelii când, în liniştea şi tăcerea care domnea, pruncul a strigat în pântecele ei aşa încât multora le-a atras atenţia acest strigăt. Când a început cântarea Imnului heruvic, pruncul a strigat pentru a doua oară, şi mult mai tare, aşa încât s-a făcut auzit în întreaga biserică. Evident, mama s-a speriat, iar femeile ce stăteau împreună cu ea au început să se întrebe ce ar fi putut să însemne acest ţipăt de copil, însă Liturghia a continuat. La cuvintele preotului:”Să luăm aminte! Sfintele Sfinţilor!”, pruncul a strigat pentru a treia oară şi mama, sfioasă diin fire, a fost cât pe ce să cadă jos de frică şi a început să plângă.
Atunci, femeile care stăteau în preajma ei, au înconjurat-o, care liniştind-o, care vrând să o ajute şi au întrebat-o:
- Unde-i copilul? De ce strigă atât de tare?
Dar Maria, tulburându-se puţin, abia le-a şoptit printre lacrimi:
- Eu nu am copil, întrebaţi pe altcineva.
Femeile au început să cerceteze pridvorul cu privirea, dar nevăzând nici un copil nicăieri, i-au pus aceeaşi întrebare. Atunci, Maria a fost nevoită să fie sinceră cu ele şi să le spună că un alt copil nu are cu sine decât pe cel pe care îl poartă în pântece.
- Cum poate să strige pruncul, când el este în pântecele tău ?, îi replicară femeile uimite.
- Eu însămi mă mir de aceasta, le-a răspuns Maria, şi mă aflu chiar într-o stare de nedumerire şi frică...
Femeile o lăsară în pace, încetând să se mai mire de această întâmplare neobişnuită.
Cuviosul Epifanie, cel care a scris viaţa Sfântului Serghie, adaugă cu referire la această întâmplare vrednică de mirare următoarele: ”Pruncul, fiind încă în pântecele mamei, n-a strigat undeva în afara bisericii sau într-un loc singuratic unde n-ar fi fost nimeni, ci, dimpotrivă, în mulţime, pentru ca astfel să-l audă ci să se facă martori ai acestei împrejurări. Relevant este şi felul în care a strigat, nu încet, ci în aşa fel, încât s-a auzit în întreaga biserică, aceasta însemnând că slava lui se va cunoaşte ulterior în tot pământul; şi timpul în care a strigat – nu atunci când mama lui se afla undeva la arat, la semănat, ci când era în biserică şi anume în timpul rugăciunii, prin aceasta arătând că el va fi rugător puternic înaintea lui Dumnezeu. N-a strigat într-un alt loc decât în biserică, adică în loc curat şi sfânt, acolo unde se află sfinţenia lui Dumnezeu şi unde se săvârşesc sfintele slujbe, aceasta însemnând că el însuşi va fi sfinţenia întruchipată a sfinţeniei lui Dumnezeu, în frica lui Dumnezeu. Nu mai puţin vrednică de menţionat este şi împrejurarea care relatează de câte ori a strigat pruncul. El a strigat nu o dată, nu de două ori, ci de trei ori, prin aceasta arătând că el va fi adevăratul „ucenic al Sfintei Treimi”.
Vine mai apoi Fericitul Epifanie cu temeiuri vechi şi nou-testamentare, cu exemple care arată cert însemnătatea acestei cifre, amintind înfricoşătoarea Taină a Dumnezeirii, a Dumnezeului Celui întreit în ipostasuri continuând: „Întâmplarea cu strigarea acestui prunc minunat s-a petrecut încă din pântecele mamei, înainte de a se naşte, vrând să ne arate prin aceasta că va fi cândva slujitor al Sfintei Treimi şi pe mulţi îi va aduce la cunoaşterea lui Dumnezeu, învăţând turma sa a crede în Sfânta Treime Una în Fiinţă şi în Unul Dumnezeu”. Într-adevăr, aceasta s-a şi împlinit, având drept confirmare faptele şi minunile sale. Faptul este credibil deoarece – spune el: „Avem atâtea exemple, cum ar fi: Sfinţii prooroci Ieremia, Isaia, Sfântul Ioan Botezătorul, care au săltat în pântecele mamei de bucuria cunoaşterii de Dumnezeu (cf. Lc.1,44), apoi Sfântul Nicolae făcătorul de minuni, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Alipie şi Sfântul Simeon Stâlpnicul, Sfântul Eftimie cel Mare Sfântul Teodor al Edessei, Sfântul Petru mitropolitul Moscovei”.
Ca şi unii care se lăsau întotdeauna în voia lui Dumnezeu şi urmau cu atenţie căile providenţei, Chiril şi Maria au înţeles arătarea voii Lui şi conştienţi fiind de aceste semne, şi-au educat copilul ca atare. După cele întâmplate, mai ales mama a devenit deosebit de atentă la starea în care se afla. Având în mintea ei permanent gândul că pruncul ce se va naşte va fi vas ales al Sfântului Duh, Maria, pe tot parcursul sarcinii s-a pregătit să vadă în el un viitor ascet. Ea însăşi, asemenea mamei lui Samson (Jud. 13,4), s-a îngrijit cu osârdie de sufletul şi trupul ei, stăruind în înfrânarea de la toate. Întotdeauna evlavioasă şi stăruitoare în rugăciune, acum dreapta mamă simţea o deosebită nevoie de a se ruga şi de aceea, deseori, se îndepărta de forfotă şi de privirile din jur într-un loc singuratic şi liniştit, vărsându-şi lacrimile fierbintei rugăciuni de mamă, care acum privea soarta viitorului copil.
- Doamne, apără-mă şi mântuieşte-mă pe mine, roaba ta, păzeşte-l şi mântuieşte-l pe acest copil pe care-l port în pântecele meu. Doamne, Cel Care păzeşti pruncii (Ps. 114, 6), fie voia Ta, Doamne, peste noi şi fie binecuvântat în veci numele Tău!, se ruga Maria. Astfel, în post aspru, în rugăciune curată şi sinceră, petrecea mama sfinţitului prunc şi astfel şi pruncul, binecuvântatul rod al pântecelui ei, se sfinţea până a se naşte cu postul şi cu rugăciunea.
La data de 3 mai 1313, în casa boierului Chiril a avut loc o mare bucurie: Mariei i-a dăruit Dumnezeu un fiu. În a patruzecea zi de la naştere, părinţii au adus pruncul la Biserică pentru a fi botezat, împlinindu-şi făgăduinţa de a-l aduce pe prunc şi de a-l închina Domnului. Întrucât în ziua aceea era prăznuit Sfântul Apostol Vartolomeu, preotul Mihail, cu evlavie, a numit pruncul cu numele de Vartolomeu.
Cu timpul, mama şi, uneori, chiar şi cei din jur au sesizat la el ceva neobişnuit. Dacă mama gusta din mâncărurile din carne, pruncul nu mai voia să alăpteze, acelaşi lucru întâmplându-se şi miercurea şi vinerea, indiferent ce mânca mama. În aceste zile pruncul rămânea flămând, aceasta repetându-se nu o dată, de două ori, ci permanent. Aşa, încât mama a început să se îngrijoreze zicând că fiul ei este bolnav. Pruncul însă nu avea nici un semn de boală, nici trupească şi nici sufletească.
În sfârşit, şi-au îndreptat atenţia la zilele când nu vroia să se hrănească şi atunci toţi s-au convins că acest post de prunc era semn de cinste ca urmare a locului ce aveau să-l ocupe mama sa şi urmaşii ei. Pruncul fiind crescut cu post încă din pântecele mamei, îi cerea acum post aspru mamei şi desigur că Maria a început să postească cu o mai mare stricteţe, excluzând mâncărurile din carne.
Odată, Maria i-a încredinţat unei femei să-i alăpteze pruncul, micuţul însă a refuzat. Iar fericitul Epifanie ne spune cu referire la aceasta: „Mlădiţa bunului trunchi nu se hrănea decât cu laptele celei ce l-a născut. Din pântecele mamei, Dumnezeu l-a cunoscut şi din scutece l-a învăţat adevărul, din leagăn s-a obişnuit cu postul şi înfrânarea a învăţat-o odată cu laptele matern...”
Sfântul Ioan Gură de Aur spune şi el: „Există mame care-şi dau copiii spre alăptare altor mame, Hristos nu a îngăduit aceasta. El ne hrăneşte pe noi cu Însuşi Trupul Său şi ne dă să bem Însuşi Scump Săngele Său”.
S-a sfârşit timpul alăptării pruncului Vartolomeu, copilul a părăsit leagănul şi întărindu-se trupeşte, el creştea şi duhovniceşte, urmând fricii de Dumnezeu; sporind în blândeţe şi bunătate, îi mângâia şi îi minuna pe cei din jur.
Chiril şi Maria, părinţii Sfntului Serghie, devin sfinţi pentru viaţa de sfinţenie pe care au dus-o şi pentru pocăinţa de care au dat dovadă până în ultima clipă. În calendarul rusesc sunt trecuţi pentru pomenire la 28 septembrie. Au fost canonizaţi în anul 1992, an al prăznuirii a 600 de ani dela canonizarea Sfântului Serghie.
Nevoitor virtuţilor te-ai arătat şi ca un adevărat ostaş al lui Hristos Dumnezeu ai luptat cu patimile din această viaţă trecătoare prin post şi priveghere, făcându-te lăcaş al Duhului Sfânt şi vas ales al Sfintei Treimi. Pentru aceasta, cercetează-ne şi pe noi, Cuvioase Serghie, şi pomeneşte-ne după cum ai făgăduit.
Într-una din zilele de duminică, cucernica lui mamă venise la biserică să asculte sfânta şi dumnezeiasca Liturghie stând smerită, după obiceiul de atunci, în pridvorul bisericii împreună cu alte femei. Liturghia începuse; se cântase deja Trisaghionul liturgic şi era nu cu mult înainte de citirea sfintei Evanghelii când, în liniştea şi tăcerea care domnea, pruncul a strigat în pântecele ei aşa încât multora le-a atras atenţia acest strigăt. Când a început cântarea Imnului heruvic, pruncul a strigat pentru a doua oară, şi mult mai tare, aşa încât s-a făcut auzit în întreaga biserică. Evident, mama s-a speriat, iar femeile ce stăteau împreună cu ea au început să se întrebe ce ar fi putut să însemne acest ţipăt de copil, însă Liturghia a continuat. La cuvintele preotului:”Să luăm aminte! Sfintele Sfinţilor!”, pruncul a strigat pentru a treia oară şi mama, sfioasă diin fire, a fost cât pe ce să cadă jos de frică şi a început să plângă.
Atunci, femeile care stăteau în preajma ei, au înconjurat-o, care liniştind-o, care vrând să o ajute şi au întrebat-o:
- Unde-i copilul? De ce strigă atât de tare?
Dar Maria, tulburându-se puţin, abia le-a şoptit printre lacrimi:
- Eu nu am copil, întrebaţi pe altcineva.
Femeile au început să cerceteze pridvorul cu privirea, dar nevăzând nici un copil nicăieri, i-au pus aceeaşi întrebare. Atunci, Maria a fost nevoită să fie sinceră cu ele şi să le spună că un alt copil nu are cu sine decât pe cel pe care îl poartă în pântece.
- Cum poate să strige pruncul, când el este în pântecele tău ?, îi replicară femeile uimite.
- Eu însămi mă mir de aceasta, le-a răspuns Maria, şi mă aflu chiar într-o stare de nedumerire şi frică...
Femeile o lăsară în pace, încetând să se mai mire de această întâmplare neobişnuită.
Cuviosul Epifanie, cel care a scris viaţa Sfântului Serghie, adaugă cu referire la această întâmplare vrednică de mirare următoarele: ”Pruncul, fiind încă în pântecele mamei, n-a strigat undeva în afara bisericii sau într-un loc singuratic unde n-ar fi fost nimeni, ci, dimpotrivă, în mulţime, pentru ca astfel să-l audă ci să se facă martori ai acestei împrejurări. Relevant este şi felul în care a strigat, nu încet, ci în aşa fel, încât s-a auzit în întreaga biserică, aceasta însemnând că slava lui se va cunoaşte ulterior în tot pământul; şi timpul în care a strigat – nu atunci când mama lui se afla undeva la arat, la semănat, ci când era în biserică şi anume în timpul rugăciunii, prin aceasta arătând că el va fi rugător puternic înaintea lui Dumnezeu. N-a strigat într-un alt loc decât în biserică, adică în loc curat şi sfânt, acolo unde se află sfinţenia lui Dumnezeu şi unde se săvârşesc sfintele slujbe, aceasta însemnând că el însuşi va fi sfinţenia întruchipată a sfinţeniei lui Dumnezeu, în frica lui Dumnezeu. Nu mai puţin vrednică de menţionat este şi împrejurarea care relatează de câte ori a strigat pruncul. El a strigat nu o dată, nu de două ori, ci de trei ori, prin aceasta arătând că el va fi adevăratul „ucenic al Sfintei Treimi”.
Vine mai apoi Fericitul Epifanie cu temeiuri vechi şi nou-testamentare, cu exemple care arată cert însemnătatea acestei cifre, amintind înfricoşătoarea Taină a Dumnezeirii, a Dumnezeului Celui întreit în ipostasuri continuând: „Întâmplarea cu strigarea acestui prunc minunat s-a petrecut încă din pântecele mamei, înainte de a se naşte, vrând să ne arate prin aceasta că va fi cândva slujitor al Sfintei Treimi şi pe mulţi îi va aduce la cunoaşterea lui Dumnezeu, învăţând turma sa a crede în Sfânta Treime Una în Fiinţă şi în Unul Dumnezeu”. Într-adevăr, aceasta s-a şi împlinit, având drept confirmare faptele şi minunile sale. Faptul este credibil deoarece – spune el: „Avem atâtea exemple, cum ar fi: Sfinţii prooroci Ieremia, Isaia, Sfântul Ioan Botezătorul, care au săltat în pântecele mamei de bucuria cunoaşterii de Dumnezeu (cf. Lc.1,44), apoi Sfântul Nicolae făcătorul de minuni, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Alipie şi Sfântul Simeon Stâlpnicul, Sfântul Eftimie cel Mare Sfântul Teodor al Edessei, Sfântul Petru mitropolitul Moscovei”.
Ca şi unii care se lăsau întotdeauna în voia lui Dumnezeu şi urmau cu atenţie căile providenţei, Chiril şi Maria au înţeles arătarea voii Lui şi conştienţi fiind de aceste semne, şi-au educat copilul ca atare. După cele întâmplate, mai ales mama a devenit deosebit de atentă la starea în care se afla. Având în mintea ei permanent gândul că pruncul ce se va naşte va fi vas ales al Sfântului Duh, Maria, pe tot parcursul sarcinii s-a pregătit să vadă în el un viitor ascet. Ea însăşi, asemenea mamei lui Samson (Jud. 13,4), s-a îngrijit cu osârdie de sufletul şi trupul ei, stăruind în înfrânarea de la toate. Întotdeauna evlavioasă şi stăruitoare în rugăciune, acum dreapta mamă simţea o deosebită nevoie de a se ruga şi de aceea, deseori, se îndepărta de forfotă şi de privirile din jur într-un loc singuratic şi liniştit, vărsându-şi lacrimile fierbintei rugăciuni de mamă, care acum privea soarta viitorului copil.
- Doamne, apără-mă şi mântuieşte-mă pe mine, roaba ta, păzeşte-l şi mântuieşte-l pe acest copil pe care-l port în pântecele meu. Doamne, Cel Care păzeşti pruncii (Ps. 114, 6), fie voia Ta, Doamne, peste noi şi fie binecuvântat în veci numele Tău!, se ruga Maria. Astfel, în post aspru, în rugăciune curată şi sinceră, petrecea mama sfinţitului prunc şi astfel şi pruncul, binecuvântatul rod al pântecelui ei, se sfinţea până a se naşte cu postul şi cu rugăciunea.
La data de 3 mai 1313, în casa boierului Chiril a avut loc o mare bucurie: Mariei i-a dăruit Dumnezeu un fiu. În a patruzecea zi de la naştere, părinţii au adus pruncul la Biserică pentru a fi botezat, împlinindu-şi făgăduinţa de a-l aduce pe prunc şi de a-l închina Domnului. Întrucât în ziua aceea era prăznuit Sfântul Apostol Vartolomeu, preotul Mihail, cu evlavie, a numit pruncul cu numele de Vartolomeu.
Cu timpul, mama şi, uneori, chiar şi cei din jur au sesizat la el ceva neobişnuit. Dacă mama gusta din mâncărurile din carne, pruncul nu mai voia să alăpteze, acelaşi lucru întâmplându-se şi miercurea şi vinerea, indiferent ce mânca mama. În aceste zile pruncul rămânea flămând, aceasta repetându-se nu o dată, de două ori, ci permanent. Aşa, încât mama a început să se îngrijoreze zicând că fiul ei este bolnav. Pruncul însă nu avea nici un semn de boală, nici trupească şi nici sufletească.
În sfârşit, şi-au îndreptat atenţia la zilele când nu vroia să se hrănească şi atunci toţi s-au convins că acest post de prunc era semn de cinste ca urmare a locului ce aveau să-l ocupe mama sa şi urmaşii ei. Pruncul fiind crescut cu post încă din pântecele mamei, îi cerea acum post aspru mamei şi desigur că Maria a început să postească cu o mai mare stricteţe, excluzând mâncărurile din carne.
Odată, Maria i-a încredinţat unei femei să-i alăpteze pruncul, micuţul însă a refuzat. Iar fericitul Epifanie ne spune cu referire la aceasta: „Mlădiţa bunului trunchi nu se hrănea decât cu laptele celei ce l-a născut. Din pântecele mamei, Dumnezeu l-a cunoscut şi din scutece l-a învăţat adevărul, din leagăn s-a obişnuit cu postul şi înfrânarea a învăţat-o odată cu laptele matern...”
Sfântul Ioan Gură de Aur spune şi el: „Există mame care-şi dau copiii spre alăptare altor mame, Hristos nu a îngăduit aceasta. El ne hrăneşte pe noi cu Însuşi Trupul Său şi ne dă să bem Însuşi Scump Săngele Său”.
S-a sfârşit timpul alăptării pruncului Vartolomeu, copilul a părăsit leagănul şi întărindu-se trupeşte, el creştea şi duhovniceşte, urmând fricii de Dumnezeu; sporind în blândeţe şi bunătate, îi mângâia şi îi minuna pe cei din jur.
Chiril şi Maria, părinţii Sfntului Serghie, devin sfinţi pentru viaţa de sfinţenie pe care au dus-o şi pentru pocăinţa de care au dat dovadă până în ultima clipă. În calendarul rusesc sunt trecuţi pentru pomenire la 28 septembrie. Au fost canonizaţi în anul 1992, an al prăznuirii a 600 de ani dela canonizarea Sfântului Serghie.
Troparul Cuviosului Serghie
Nevoitor virtuţilor te-ai arătat şi ca un adevărat ostaş al lui Hristos Dumnezeu ai luptat cu patimile din această viaţă trecătoare prin post şi priveghere, făcându-te lăcaş al Duhului Sfânt şi vas ales al Sfintei Treimi. Pentru aceasta, cercetează-ne şi pe noi, Cuvioase Serghie, şi pomeneşte-ne după cum ai făgăduit.
Extras din cartea:
"Viaţa şi minunile Sfântului Serghie de Radonej"
"Viaţa şi minunile Sfântului Serghie de Radonej"
Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache
Mormântul cu moaştele Sfinţilor Brâncoveni şi candela din argint ce au fost încredinţate Bisericii Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti de către Doamna Maria, credincioasa soţie a domnitorului martirMânăstirea Brâncoveni din satul Brâncoveni (fostul judeţ Romanaţi) satul natal al Sfântului voievod Constantin Brâncoveanu
Maicile de la Mânăstirea Brâncoveni:
Acatistul Sfinţilor Martiri Brâncoveni
Troparul Sfinţilor Martiri Brâncoveni
Balada Sfinţilor Martiri Brâncoveni (culeasă din popor de Vasile Alecsandri)
Marian Moise:
Acatistul Sfinţilor Martiri Brâncoveni
Grupul de psalţi Horevma condus de Psalt Cristian Boros
Alte recomandări:
Din minunile Sfântului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310-1406)
Deci, după cea de tot săvârşire şi întemeiere întru toate a acestor sânte mânăstiri Vodiţa şi Tismeana, străbătând vestea în toate părţile în ţeara acesta şi peste munţi în Ardeal, şi într'alte părţi şi preste Dunărea în taotă ţeara Serbiei, şi în alte părţi pentru buna orînduială a tagmei monachiceşci, si a altor orândueli, plăcute auzului omenesc, la carele dorea mântuirea din tot sufletul, precum s'a zis şi mai sus, foarte mulţi locuitori şi călugări cu viaţă înbunătă-ţită s’a adunat întru amendouă mânăstirile, cu care călugării şi fraţii în Christos locuind Sântul în Sânta mânăstire Tismeana ; iar în sânta monăstire Vodiţa Ieromonachul Agaton, de mai sus zis. Şi vieţuind sântu pre plăcere Dumnezeească, ca vieţuire de obştie, kip şi pildă de fapte bune, într'amândouă mânăstirile tuturor făcându-se, pre toţi la calea mântuirei povăţuindu-i, i-a îndreptat. Şi luând sântul de la Dumnedeu dar, de facere de minuni şi putere asupra duchurilor celor necurate, precum s’a zis mai sus, multe şi nenumărate minuni a făcut, cât a trăit în viaţă, izgonind dracii din oameni şi tămăduind tot feliliul de boale şi neputinţe. Şi zic, că şi în foc a intrat şi a eşit ne-vevătămat, cât nici de chainele lui nici de părul capului lui nu s’a atins focul.
Eră pentru intrarea în foc se zice aşa, că străbătând auzul prin toate părţile pentru darul lui Dumnezeu al facerilor de minuni, ce se făcea prin sfântul, a mers auzul şi vestirea până la Jicmond împăratul Romei şi Craiul Ungariei cel mai sus zis. Şi că acest împărat, având o fecioară o rudenie a sa de aproape, alt zic că o fiică a lui, ce se bântuia de duch necurat şi multă vreme mai 'nainte prin doftori şi prin alte meşteşuguri vrăjitoresci keltuia averea sa, şi n'a putut. nimic de ase tămădui, apoi aducându-şi aminte de auzul şi vestirea minunilor lui Dumnezeu, ce se făcea prin sântul, izgonirea duchurilor necurate din oameni şi tămăduirea a tot felul de boale şi neputinţe, s’a aprins cu râvnă, că nu numai cu auzul să audă, ci şi cu okii să vază, a trimis oameni împărătesci, ca să aducă pre sântul acolo la împărăţie, unde era rudenia sa cea bolnavă, ca să o tămăduiască de duchul cel necurat ,ce o bântuia, iară sântul, fiind atuncea bolanv şi nepututincios foarte pentru bătrâneţe, n'a putut merge pentru neputinţa slăbiciunei bătrâneţilor şi a boalei, ce era atuncea bolnav, din iconomia lui Dumnezeu. Eră trimişii întorceându-se, deşerţi la Impăratul şi spuindu'i de această, că n'a putut veni, nu s’a mâniat asupra sântului, ci mai cu râvnă şi cu durere aprinzându-se, ca să vadă pre sântul, n'a socotit mărimea împărătescă, şi depărtarea locului, şi osteneala drumului, ci luându-şi pre rudenia sa cea bolnavă, a venit la sânta mânăstire Tismeana, împreună şi cu alţii din cei mai credincioşi ai lui, domni boieri, căpitani, şi câţi-va ostaşi. Iară precum că a fost adevărată venirea în mânăstire a numitului împărat Jicmond, se dă adeverată încredinţare din zicerea de mai sus a perilipsului chrisovului său, că s’a dat în Tismeana ne dând de ştire sântului, pentru venirea lui la mânăstire, şi cum s'a apropiat, şi a dat de apa râului Tismenii, şi a început a întra pe valea sântei mânăstiri, îndată şi duchul cel necurat din rudenia împăratului a început a striga, că nu poate de a mai merge de aice înainte, căci îl arde focul Dumnezeirei al darului sântului duch, ce locueşce în răul bătrân Nicodim de la Pişători. Şi aşa strigând duchul cel. necurat şi scrişnind cu dinţii, făcănd spume şi scuturându'o, o a trântit jos, şi lâsându o ca pre o moartă a eşit dintr'ânsa, pre care toţi cei-ce era împreună cu ea, o socotia că a murit, ci nu după mult ceas s’a sculat sănătoasă, mulţumind şi slăvind pre Iisus Christos, Dumnezeu cel adevărat, şi pre prea curata lui Maică, pururea fecioarei Maria, si pre bătrânul Nicodim, ce prin rugăciunile lui zice, ca s'a mântuit de duchul cel necurat. Şi văzând Impăratul şi cei împreună cu el aceasta înfricoşată şi mare minune, pre toţi i-a cuprins frică şi spaimă, şi mirându-se, zicea cu un glas toţi, cum dracul, cât s’a apropiat de locaşul acelui om Nicodim, pre carele l'a numit rău bătrân, n'a putut merge mai mult, nici a mai lăcui în fecioară, dară când ar fi fost de faţă acel om, ce ar fi fost. Şi aşa înspăimântaţi pentru minune, şi cu bucurie pentru tămăduirea fecioarei, au mers în mânăstire, dară sântul mai 'nainte cunoscând cu duchul tămăduirea şi izgonirea duchului cel necurat din fecioară, şi venirea împăratului în mânăstire, a poruncit preuţilor şi diaconilor de s'a îmbrăcat în sântele odăjdii, asemine şi sântul îmbrăcându-se, a luat sânta Evangelie, iar preuţii sânte cruci, şi diaconii, lumini aprinse, si cădelniţi cu tămâe în mâini, şi fâcând litie, cu toţi părinţii şi fraţii leremonachi, şi monachii, au eşit înaintea împăratului, de l'au întîmpinat şi l'au primit în sânta mânăstire, cu mare cinste. Dar împăratul mai nainte până a nu intra în mânăstire, dăduse poruncă la toţi ai săi, ca niminea să nu scoată grai din gură în mânăstire, pentru tămăduirea fecioarei de Duchul cel necurat. Deci a zis Sântul cătră Împăratul, mai la urmă, după alte multe cuvinte duchovniceşci de mântuire : Să trăecşci întru mulţi ani împărate, şi te bucură, dând slavă şi mulţămită pre Milostivului Dumnezeu, cel a tot puternic, şi crede din tot sufletul către Mântuitoriul nostru Iisus Christos, fiiul lui Dumnezeu cel adevărat, şi precuratei Născetoarei de Dumnezeu, pururea fecioarei Mariei Maicei sale, stăpâna nostră cea pre milostivă, carea a tămăduit şi-a izgonit pre dracul din fecioara rudenia ta.
Eră pentru intrarea în foc se zice aşa, că străbătând auzul prin toate părţile pentru darul lui Dumnezeu al facerilor de minuni, ce se făcea prin sfântul, a mers auzul şi vestirea până la Jicmond împăratul Romei şi Craiul Ungariei cel mai sus zis. Şi că acest împărat, având o fecioară o rudenie a sa de aproape, alt zic că o fiică a lui, ce se bântuia de duch necurat şi multă vreme mai 'nainte prin doftori şi prin alte meşteşuguri vrăjitoresci keltuia averea sa, şi n'a putut. nimic de ase tămădui, apoi aducându-şi aminte de auzul şi vestirea minunilor lui Dumnezeu, ce se făcea prin sântul, izgonirea duchurilor necurate din oameni şi tămăduirea a tot felul de boale şi neputinţe, s’a aprins cu râvnă, că nu numai cu auzul să audă, ci şi cu okii să vază, a trimis oameni împărătesci, ca să aducă pre sântul acolo la împărăţie, unde era rudenia sa cea bolnavă, ca să o tămăduiască de duchul cel necurat ,ce o bântuia, iară sântul, fiind atuncea bolanv şi nepututincios foarte pentru bătrâneţe, n'a putut merge pentru neputinţa slăbiciunei bătrâneţilor şi a boalei, ce era atuncea bolnav, din iconomia lui Dumnezeu. Eră trimişii întorceându-se, deşerţi la Impăratul şi spuindu'i de această, că n'a putut veni, nu s’a mâniat asupra sântului, ci mai cu râvnă şi cu durere aprinzându-se, ca să vadă pre sântul, n'a socotit mărimea împărătescă, şi depărtarea locului, şi osteneala drumului, ci luându-şi pre rudenia sa cea bolnavă, a venit la sânta mânăstire Tismeana, împreună şi cu alţii din cei mai credincioşi ai lui, domni boieri, căpitani, şi câţi-va ostaşi. Iară precum că a fost adevărată venirea în mânăstire a numitului împărat Jicmond, se dă adeverată încredinţare din zicerea de mai sus a perilipsului chrisovului său, că s’a dat în Tismeana ne dând de ştire sântului, pentru venirea lui la mânăstire, şi cum s'a apropiat, şi a dat de apa râului Tismenii, şi a început a întra pe valea sântei mânăstiri, îndată şi duchul cel necurat din rudenia împăratului a început a striga, că nu poate de a mai merge de aice înainte, căci îl arde focul Dumnezeirei al darului sântului duch, ce locueşce în răul bătrân Nicodim de la Pişători. Şi aşa strigând duchul cel. necurat şi scrişnind cu dinţii, făcănd spume şi scuturându'o, o a trântit jos, şi lâsându o ca pre o moartă a eşit dintr'ânsa, pre care toţi cei-ce era împreună cu ea, o socotia că a murit, ci nu după mult ceas s’a sculat sănătoasă, mulţumind şi slăvind pre Iisus Christos, Dumnezeu cel adevărat, şi pre prea curata lui Maică, pururea fecioarei Maria, si pre bătrânul Nicodim, ce prin rugăciunile lui zice, ca s'a mântuit de duchul cel necurat. Şi văzând Impăratul şi cei împreună cu el aceasta înfricoşată şi mare minune, pre toţi i-a cuprins frică şi spaimă, şi mirându-se, zicea cu un glas toţi, cum dracul, cât s’a apropiat de locaşul acelui om Nicodim, pre carele l'a numit rău bătrân, n'a putut merge mai mult, nici a mai lăcui în fecioară, dară când ar fi fost de faţă acel om, ce ar fi fost. Şi aşa înspăimântaţi pentru minune, şi cu bucurie pentru tămăduirea fecioarei, au mers în mânăstire, dară sântul mai 'nainte cunoscând cu duchul tămăduirea şi izgonirea duchului cel necurat din fecioară, şi venirea împăratului în mânăstire, a poruncit preuţilor şi diaconilor de s'a îmbrăcat în sântele odăjdii, asemine şi sântul îmbrăcându-se, a luat sânta Evangelie, iar preuţii sânte cruci, şi diaconii, lumini aprinse, si cădelniţi cu tămâe în mâini, şi fâcând litie, cu toţi părinţii şi fraţii leremonachi, şi monachii, au eşit înaintea împăratului, de l'au întîmpinat şi l'au primit în sânta mânăstire, cu mare cinste. Dar împăratul mai nainte până a nu intra în mânăstire, dăduse poruncă la toţi ai săi, ca niminea să nu scoată grai din gură în mânăstire, pentru tămăduirea fecioarei de Duchul cel necurat. Deci a zis Sântul cătră Împăratul, mai la urmă, după alte multe cuvinte duchovniceşci de mântuire : Să trăecşci întru mulţi ani împărate, şi te bucură, dând slavă şi mulţămită pre Milostivului Dumnezeu, cel a tot puternic, şi crede din tot sufletul către Mântuitoriul nostru Iisus Christos, fiiul lui Dumnezeu cel adevărat, şi precuratei Născetoarei de Dumnezeu, pururea fecioarei Mariei Maicei sale, stăpâna nostră cea pre milostivă, carea a tămăduit şi-a izgonit pre dracul din fecioara rudenia ta.
Minunea purceilor gătiţi
Si auzind împăratul pre Sântul mai nainte spuindu'i tămăduirea rudeniei sale, s’a mirat întru sine, zicând către ai săi, cum, nefiind de faţă şi ne-spuindu-i niminea, şcie acesta cele, ce s'au făcut nouă pre cale? Apoi şezend Impăratul în mânăstire câte-va zile, şi văzând tămăduirile bolnavilor, ce cu darul lui Dumnezeu să făcea prin Sântul, a voit să, cerce pre Sântul, să vadă, poate face şi alte feliuri de faceri de minimi, s'au numai tămăduirile boalelor si izgonirea duchurilor poate, care pentru întâia cercare se zice aşa, că aducend Impăratului atuncea aice în mânăstire oare'şi-cine, nişce purceluşi mici, ne fiind faţă Sântul, î-a dat la bucătarul său să'i gătească, şi să'i pue acoperiţi pe masă, şi fiind atuncea şi Sântul cu Impăratul la masă, a zis Împăratul cătră Sântul, blagosloveşce părinte aceste bucate de peşce păstrăv. Eră Sântul cunoscând cu duchul, ca nu este peşce, ci carne, adecă purcei gătiţi, a zis cătră Împăratul, să trăeşci Împărate la mulţi ani, eu cunosc, că nu este peşce, ci după cuvântul Impărăţiei tale, facăsă peşce, precum ai zis, şi blagoslovind Sântul, făcând semnul sântei cruci de asupra acelor bucate, o minune! când le-au descoperit în toate s'a aflat peşce păstrăv, iar nu purcei, precum se pusese în tipsii. Şi văzând Împăratul şi toţi, ce era împreună cu dînsul o minune ca aceia, mirându-se sta înspăimântaţi. Iară sântul, după acesta a făcut cuvănt către Împăratul şi către cei împreună cu dînsul, pentru sânta şi drepta credinţă a Christianilor celor drept credincioşi, şi pentru darul facerilor de minuni, ce se dă dela Dumnezeu tuturor christianilor, celor drept credincioşi, ce se tem de Dumnezeu şi 'l iubesc din tot sufletul, şi păzesc poruncile lui.
Atuncea Impăratul au zis către sântul aşa, eu părinte am auzit, că scrie prin scripturile vostre, că mulţi cu acea credinţă, precum înveţi tu, au intrat prin foc şi nu i-a vătămat nimic, cât nici de chaine, nici de părul lor nu s'a atins focul, aceiaşi voiescu eu, ca să faci şi tu aşa, de a trece prin foc. De nu te va vătăma nici pre tine focul, precum pre aceia, apoi şi eu voiu crede, precum şi voi credeţi, şi voiţi primi drepta credinţă, şi ori-ce mi vei zice pentru credinţă te voi asculta, şi toate le voiu face. Iar neputând a face aceasta, urgie şi pedeapsă mare va fi asupra ta, şi asupra tuturor celor ce locuesc în mânăstirile tale, vrend Împăratul cu aceasta a doua oară ispitire şi a înfricoşa pe sântul. Iar sântul de aceasta netemându-se, a zis către Împăratul, ca să'i dea soroc până a doua-zi, şi dându-i-se a petrecut întru acea zi şi noapte în post, în privighere, şi în rugăciune către Dumnezeu şi către prea curata lui Maică, iar adoua-zi sântul puind nedejdea spre ajutorul darului facerilor de minuni al prea Milostivului Dumnezeu, a poruncitu, să facă foc mare, în mijlocul mânăstirei înaintea sântei biserici, şi făcăndu-se focul a intrat sântul în Biserică în sântul altar, şi s’a înbrăcat în sântele veştminte cele preotesci, asemenea a poruncit Ierodiaconului ucenicului său să se înbrace în cele diaconeşci şi să ia cădelniţa cu tămâe, şi crucea în mână. Luând sântul sânta Evangelie şi crucea în mână. Si mergend unde era focul făcut foarte mare, a poruncit diaconului să cădească focul de trei ori, înprejur şi căduidul a zis către sântul. Blagosloveşce stăpâne. Iar sântul blagoslovind, şi însemnând cruce de trei ori, asupra focului cu sânta cruce, şi însemnându-se şi pre sine cu semnul sântei cruci, a poruncit şi diaconului să vie după sine. Şi o minune! focul cel atâta de mare era asemenea celui din câmpul Deirea dela Vavilon. Cum sântul cu piciorul în foc au păşit, văpaia focului în două s'a desfăcut, cale sântului făcând, şi când în mijlocul văpăii era, mai mult de cât, un sfert de ceas şedea. Şi aşa împreună cu diaconul său, în numele prea sântei Treimi, in trei rânduri intrând şi eşind, a remas nevetămat, încă nici de chaine, nici de părul capului lor nu s’a atins focul, care pre toţi cel-ce de departe privea, îi dogorea şi 'i ardea.
Mânăstirea Tismana
Atuncea împăratul şi cu toţi al lui, ce era împreună cu-el, văzând acesta mare şi înfricoşată minune, ce s’a făcut prin sântul cu puterea lui Dumnezeu, cu darul sântului Duch, a căzut la picioarele Sântului, cerend ertăciune. Iar sântul cu duchul blăndeţelor ertându’i şi blagoslovindu'i mult i-a învăţat, pentru a numai ispiti puterea lui Dumnezeu şi darul sântului Duch al facerilor de minuni, care se face prin oamenii cei drept credincioşi, precum i s’a mai zis, pentru ca să nu le vie asupra, prin slobodirea Dumnezeiască, vre o pedepsă de duchuri necurate, mai rea, de cât la fecioara cea tămăduită, care s'au zis mai sus. Iară împăratul şi cei împreună cu dânsul, înspăimântându-se şi înfricoşindu-se pentru aceasta foarte, şi umilindu-se de învăţăturile Sântului cele duchovniceşci, a primit sânta şi dreapta credinţă, şi prin punerea mâinilor Sântului, împăratul şi toţi cei împreună cu el, ai lui miniştri şi cei-lalţi sântului botez desăvârşit sau învrednicit, şi zic unii că împăratului la sântul botez numele de Matei i sa pus; cu toate că în chrisoavele lui cele de la sânta mânăstire, pentru întărirea moşielor, şi a satelor şi a altor dreptăţi, pentru credinţă, şi aşezămenturi de ale sântei mânăstiri, Jigmond se numeşce, precum sau zis mai sus. far care, chrisovu ce scrie, că sau dat în Tismeana, se înţelege, ca după facerile de minuni ale sântului, şi după ce aţi primit împăratul sântul botez, l'au dat sântei monăstiri. Iar într'alte istorii ale scrierii anilor împăraţilor Romei, Sigizmond îi zice. Dar într'un sicriaşi de argint, în carele ieste sântul deget al sântului, împreună cu alte sânte părticele de sânte Moaşte, ce s'au scris mai sus, în care sicriaşi, ieste scris kipul sântului în argint, cu toate, minunile seale, dela naştere până la pristăvire. Adecă Naşterea sântului, sântul botez, primirea cinului călugăriei, primirea chirotoniei diaconiei, şi a preoţiei, şederea cu împăratul la masă, trecerea prin foc, pristăvirea, adecă îngroparea în morment. Iar la capul împăratului, unde şeade cu sântul la masă, ieste scris Matiaşi Impăratul, şi acest sicriaşi ieste făcut cu keltuiala lui Nicodim Ierodiaconul, la anii de la facere (1601). Să găseşce scris în condica mânăstirei Coziei un chrisov, cel dă aceştii monăstiri un Mateiaşi, Craiul Ungariei dela Buda la anii dela Christos, (1473), care se vede, că a fost cu mulţi ani mai în urma Sântului aceasta. Iar sântul după ducerea împăratului din mânăstire, şi alte multe ne numărate minuni au mai făcut, cât a mai trăit în viaţă cu puterea lui Christos Dumnezeu. Şi fiind atuncea foarte bătrân, precum s’a zis şi mai sus, a voit, ca cea-laltă rămăşiţă a vieţii sale să o petreacă în linişce, şi mai cu plăcere Dumnezeiască, a trimis de a kiemat pre Ieromonachul Agaton, ce era orânduit purtător de grijă în locul său, la mânăstirea Voditii, şi i-a încredinţat şi sânta mânăstirea acesta Tismeana, de a fi în locul său următor, şi purtător de grijă, adecă Egumen preste amendouă sântele mânăstiri, Vodiţa şi Tismeana. (Şi această diadochie a părintelui Agaton, se adeverează întâi dintr'o carte fără leat a lui Marelui Mircea V'oevod, feciorul Radului Voevod Negru, în care carte scrie cătră toţi locuitorii moşielor, acestor două sânte mânăstiri, ce era daţi spre poşluşanic, zicându-le aşa, şi precum aţi avut întru cinste pre popa Nicodim, adecă pre sântul aseminea să cinstiţi, şi să ascultaţi pre popa Kir Agaton, cât ca pre faţa mea aşijderea, şi toţi fraţii, adecă Părinţii călugări din mânăstire. In-tr'alt kip să nu cutezaţi a face, după porunca Domniei mele. Şi mult învăţându-lu pentru cele duchovniceşci, orândueli ale sântelor mânăstiri şi cum să se poarte cu părinţii, şi cu fraţii întru dragoste cu toţii, dela mic până la mare, şi cum să primiască pre cei călători, şi pre cei bolnavi să'i caute, s'a suit în peştera cea mai de sus zisă, în care a găsit şarpele, care este deasupra de mânăstire în peatră, care peşteră o avea gătită de mai nainte, de când venise aice pentru trebuinţa liniştirii sale, precum se vede până astăzi cu zidire în faţă, căci adeseori şi mai nainte se suia şi se liniştea într’însa, şi suindu-se s'au dat pre sine spre linişce desăvârşită, petrecând numai cu unul Dumnezeu prin post şi privegheri de toată noaptea, şi în rugăciuni prin plecări de genuki, şi vărsări de lacrimi necontenite, cătră prea milostivul Mântuitorul nostru Iisus Christos, pentru mântuirea sa şi a tuturor drept credincioşilor christiani, si numai din Sâmbătă în Sâmbătă spre Duminecă şi la praznice împărăteşci, se pogora de era noaptea cu părinţii la utrenie, şi la privigheri de toată noaptes, şi a doa-zi la slujba sântei, şi D-zeeşcei liturgii, slujea cu părinţii sobor de se împărtăşa, cu prea sântele şi de viaţă făcătoare taine ale Mântuitorului nostru Iisus Christos si după săvârşirea sântei D-zeeşcei liturgii, pre mulţi din cei bolnavi şi neputincioşi, şi pre cei munciţi de duchuri necurate, ce să afla veniţi, în sfânta mouăstire, cu credinţa pentru tămăduire prin punerea mâinelor, şi prin sântele seale rugăciuni, îi tămăduia, iar alţii, ce venea mai cu credinţă, şi cu fierbinte dragoste către sântul, numai cât se atingeau de imbrăcămintele cele preoţeşti, când sluja Sântul si era cu sântele daruri, la sânta şi D-zeeasca liturgie la văchodul cel mare, se tămăduea de boalele şi neputinţele lor, iar după tămăduirea bolnavilor, intra Sântul cu adunarea părinţilor la masa cea de obşte de mânca puţin din toate, ce se găsea puse pe masă, întru slava lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Christos, si a prea sântei stăpânei noastre născătoarei de Dumnezeu pururea fecioarei Mariei Maicei seale, şi după scularea dela masă, lua puţină pâine şi apă, şi degrab se suia la peşteră, şi aşa într'acest feli de liniştită viaţă, a petrecut ca la patru cinci ani mai bine.
Apoi din descoperire Dumnezeească, cunoscend sântul mai nainte, că i-s’a apropiat sânta şi fericita mutarea sa cătră Domnul, şi aproape fiind sântul şi D-zeescul praznic al naşterii Domnului şi mântuitorului nostru Iisus Christos, s'a pogorât din peşceră în mânăstire şi a petrecut în post în privighere, în rugăciune, în totă noaptea aceia a privigherii praznicului. Cu adunarea a tot soborul părinţilor în biserică, cât şi la sânta şi Dumnezeeasca liturgie slujind cu soboru s'a înpărtaşit cu sântul trup, si sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Christos. Iar după săvârşirea sântei şi D-zeeşcii liturgii, a mers la masa de obşte cu toată adunarea părinţilor şi a fraţilor din mânăstire şi acelor, ce se sichastrea la linişte în pustietate, fiind că aşa era obiceiul, precum şi până astazi vin cei de pre la skituri, duminicile, şi la praznicile cele mari împărăteşci, şi gustând foarte puţin din cele, ce se afla la masa bucate, iar sculânduse dela masă, a făcut cuvântu pentru mântuire, învăţând pre toţi de obşce cu cuvinte duchovniceşci, cum se vieţuiască în monăstire până în sfârşitul vieţii, întru unire şi dragoste unul cu altul, în smerenie duchovnicescă, în supunere şi în ascultare, până la moarte ascultând pre mai marele lor, ca pre însuşi Christos Dumnezeu ; si nimic al său sa voaescă a fi, şi toate de obşce, la toţi să fie, până la acu, şi la aţă, şi mai vârtos să urmeze toţi aşezământului, ce l’a lăsat prin scris a se ţine nestrămutat, dacă cu adevărat voiesc a se mântui de vrăjmaşul dracul, şi după sfârşit a dobândi viaţa de veci.
Care acest aşezământ al sântului, ce l'au făcut şi lăsat în scris mânăstirilor sale, Vodiţa şi Tismeana, se adiverează mai întâi din Chrisovele ctitoriceşci, precum s’a zis mai sus, adecă nici să se strice cinul şi orânduiala lui Nicodim, adecă a Sântului, şi porunca Domniei mele adecă a D-lor, care a întărit aşezământul sântului. Iar mai pre urmă se adeverează mai pre, larg din cărţile Patriercheşci, ce s’au făcut, cu mari legături şi afurisanie, din porunca Domnilor strănepoţi ai Domnilor ctitori de mai sus zişi şi de Mitropoliţii ţărei. După ce s’a răpus dela mânăstire cartea cu aşezământul sântului. Ci după acesta învăţătură le-a arătat, că i-s’a apropiat sântul şi fericitul sfârşit al vieţii lui cei trecetoare din moarte la viaţă, care viaţă din pruncie până acum o a dorit, precum cerbul cel însetat de izvoarele apelor, aşa şi sântul până la săvârşit. Apoi mergând în kilia sa de mai nainte egumenescă, şi pe toţi la sine kiemându-i de rând, câte pre unul, tuturor le-a dat părintesca blagoslovenie, şi sărutarea cea mai de pre urmă şi întru aceeaşi războlindu-se oareşi-ce de boală, după fireasca datorie, a doua-ăi în 26 zile ale lunii lui Decembrie prin, neîncetatele sele rugăciuni s’a dat sântul său suflet, în prea sânte mâinele prea doritului său stăpân, Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Christos, pre carele din pruncie dintru începutul vârstei sele cei tinere până la săvârşitul vieţii din tot sufletul l'a iubit.
Atuncea Impăratul au zis către sântul aşa, eu părinte am auzit, că scrie prin scripturile vostre, că mulţi cu acea credinţă, precum înveţi tu, au intrat prin foc şi nu i-a vătămat nimic, cât nici de chaine, nici de părul lor nu s'a atins focul, aceiaşi voiescu eu, ca să faci şi tu aşa, de a trece prin foc. De nu te va vătăma nici pre tine focul, precum pre aceia, apoi şi eu voiu crede, precum şi voi credeţi, şi voiţi primi drepta credinţă, şi ori-ce mi vei zice pentru credinţă te voi asculta, şi toate le voiu face. Iar neputând a face aceasta, urgie şi pedeapsă mare va fi asupra ta, şi asupra tuturor celor ce locuesc în mânăstirile tale, vrend Împăratul cu aceasta a doua oară ispitire şi a înfricoşa pe sântul. Iar sântul de aceasta netemându-se, a zis către Împăratul, ca să'i dea soroc până a doua-zi, şi dându-i-se a petrecut întru acea zi şi noapte în post, în privighere, şi în rugăciune către Dumnezeu şi către prea curata lui Maică, iar adoua-zi sântul puind nedejdea spre ajutorul darului facerilor de minuni al prea Milostivului Dumnezeu, a poruncitu, să facă foc mare, în mijlocul mânăstirei înaintea sântei biserici, şi făcăndu-se focul a intrat sântul în Biserică în sântul altar, şi s’a înbrăcat în sântele veştminte cele preotesci, asemenea a poruncit Ierodiaconului ucenicului său să se înbrace în cele diaconeşci şi să ia cădelniţa cu tămâe, şi crucea în mână. Luând sântul sânta Evangelie şi crucea în mână. Si mergend unde era focul făcut foarte mare, a poruncit diaconului să cădească focul de trei ori, înprejur şi căduidul a zis către sântul. Blagosloveşce stăpâne. Iar sântul blagoslovind, şi însemnând cruce de trei ori, asupra focului cu sânta cruce, şi însemnându-se şi pre sine cu semnul sântei cruci, a poruncit şi diaconului să vie după sine. Şi o minune! focul cel atâta de mare era asemenea celui din câmpul Deirea dela Vavilon. Cum sântul cu piciorul în foc au păşit, văpaia focului în două s'a desfăcut, cale sântului făcând, şi când în mijlocul văpăii era, mai mult de cât, un sfert de ceas şedea. Şi aşa împreună cu diaconul său, în numele prea sântei Treimi, in trei rânduri intrând şi eşind, a remas nevetămat, încă nici de chaine, nici de părul capului lor nu s’a atins focul, care pre toţi cel-ce de departe privea, îi dogorea şi 'i ardea.
Mânăstirea Tismana Atuncea împăratul şi cu toţi al lui, ce era împreună cu-el, văzând acesta mare şi înfricoşată minune, ce s’a făcut prin sântul cu puterea lui Dumnezeu, cu darul sântului Duch, a căzut la picioarele Sântului, cerend ertăciune. Iar sântul cu duchul blăndeţelor ertându’i şi blagoslovindu'i mult i-a învăţat, pentru a numai ispiti puterea lui Dumnezeu şi darul sântului Duch al facerilor de minuni, care se face prin oamenii cei drept credincioşi, precum i s’a mai zis, pentru ca să nu le vie asupra, prin slobodirea Dumnezeiască, vre o pedepsă de duchuri necurate, mai rea, de cât la fecioara cea tămăduită, care s'au zis mai sus. Iară împăratul şi cei împreună cu dânsul, înspăimântându-se şi înfricoşindu-se pentru aceasta foarte, şi umilindu-se de învăţăturile Sântului cele duchovniceşci, a primit sânta şi dreapta credinţă, şi prin punerea mâinilor Sântului, împăratul şi toţi cei împreună cu el, ai lui miniştri şi cei-lalţi sântului botez desăvârşit sau învrednicit, şi zic unii că împăratului la sântul botez numele de Matei i sa pus; cu toate că în chrisoavele lui cele de la sânta mânăstire, pentru întărirea moşielor, şi a satelor şi a altor dreptăţi, pentru credinţă, şi aşezămenturi de ale sântei mânăstiri, Jigmond se numeşce, precum sau zis mai sus. far care, chrisovu ce scrie, că sau dat în Tismeana, se înţelege, ca după facerile de minuni ale sântului, şi după ce aţi primit împăratul sântul botez, l'au dat sântei monăstiri. Iar într'alte istorii ale scrierii anilor împăraţilor Romei, Sigizmond îi zice. Dar într'un sicriaşi de argint, în carele ieste sântul deget al sântului, împreună cu alte sânte părticele de sânte Moaşte, ce s'au scris mai sus, în care sicriaşi, ieste scris kipul sântului în argint, cu toate, minunile seale, dela naştere până la pristăvire. Adecă Naşterea sântului, sântul botez, primirea cinului călugăriei, primirea chirotoniei diaconiei, şi a preoţiei, şederea cu împăratul la masă, trecerea prin foc, pristăvirea, adecă îngroparea în morment. Iar la capul împăratului, unde şeade cu sântul la masă, ieste scris Matiaşi Impăratul, şi acest sicriaşi ieste făcut cu keltuiala lui Nicodim Ierodiaconul, la anii de la facere (1601). Să găseşce scris în condica mânăstirei Coziei un chrisov, cel dă aceştii monăstiri un Mateiaşi, Craiul Ungariei dela Buda la anii dela Christos, (1473), care se vede, că a fost cu mulţi ani mai în urma Sântului aceasta. Iar sântul după ducerea împăratului din mânăstire, şi alte multe ne numărate minuni au mai făcut, cât a mai trăit în viaţă cu puterea lui Christos Dumnezeu. Şi fiind atuncea foarte bătrân, precum s’a zis şi mai sus, a voit, ca cea-laltă rămăşiţă a vieţii sale să o petreacă în linişce, şi mai cu plăcere Dumnezeiască, a trimis de a kiemat pre Ieromonachul Agaton, ce era orânduit purtător de grijă în locul său, la mânăstirea Voditii, şi i-a încredinţat şi sânta mânăstirea acesta Tismeana, de a fi în locul său următor, şi purtător de grijă, adecă Egumen preste amendouă sântele mânăstiri, Vodiţa şi Tismeana. (Şi această diadochie a părintelui Agaton, se adeverează întâi dintr'o carte fără leat a lui Marelui Mircea V'oevod, feciorul Radului Voevod Negru, în care carte scrie cătră toţi locuitorii moşielor, acestor două sânte mânăstiri, ce era daţi spre poşluşanic, zicându-le aşa, şi precum aţi avut întru cinste pre popa Nicodim, adecă pre sântul aseminea să cinstiţi, şi să ascultaţi pre popa Kir Agaton, cât ca pre faţa mea aşijderea, şi toţi fraţii, adecă Părinţii călugări din mânăstire. In-tr'alt kip să nu cutezaţi a face, după porunca Domniei mele. Şi mult învăţându-lu pentru cele duchovniceşci, orândueli ale sântelor mânăstiri şi cum să se poarte cu părinţii, şi cu fraţii întru dragoste cu toţii, dela mic până la mare, şi cum să primiască pre cei călători, şi pre cei bolnavi să'i caute, s'a suit în peştera cea mai de sus zisă, în care a găsit şarpele, care este deasupra de mânăstire în peatră, care peşteră o avea gătită de mai nainte, de când venise aice pentru trebuinţa liniştirii sale, precum se vede până astăzi cu zidire în faţă, căci adeseori şi mai nainte se suia şi se liniştea într’însa, şi suindu-se s'au dat pre sine spre linişce desăvârşită, petrecând numai cu unul Dumnezeu prin post şi privegheri de toată noaptea, şi în rugăciuni prin plecări de genuki, şi vărsări de lacrimi necontenite, cătră prea milostivul Mântuitorul nostru Iisus Christos, pentru mântuirea sa şi a tuturor drept credincioşilor christiani, si numai din Sâmbătă în Sâmbătă spre Duminecă şi la praznice împărăteşci, se pogora de era noaptea cu părinţii la utrenie, şi la privigheri de toată noaptes, şi a doa-zi la slujba sântei, şi D-zeeşcei liturgii, slujea cu părinţii sobor de se împărtăşa, cu prea sântele şi de viaţă făcătoare taine ale Mântuitorului nostru Iisus Christos si după săvârşirea sântei D-zeeşcei liturgii, pre mulţi din cei bolnavi şi neputincioşi, şi pre cei munciţi de duchuri necurate, ce să afla veniţi, în sfânta mouăstire, cu credinţa pentru tămăduire prin punerea mâinelor, şi prin sântele seale rugăciuni, îi tămăduia, iar alţii, ce venea mai cu credinţă, şi cu fierbinte dragoste către sântul, numai cât se atingeau de imbrăcămintele cele preoţeşti, când sluja Sântul si era cu sântele daruri, la sânta şi D-zeeasca liturgie la văchodul cel mare, se tămăduea de boalele şi neputinţele lor, iar după tămăduirea bolnavilor, intra Sântul cu adunarea părinţilor la masa cea de obşte de mânca puţin din toate, ce se găsea puse pe masă, întru slava lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Christos, si a prea sântei stăpânei noastre născătoarei de Dumnezeu pururea fecioarei Mariei Maicei seale, şi după scularea dela masă, lua puţină pâine şi apă, şi degrab se suia la peşteră, şi aşa într'acest feli de liniştită viaţă, a petrecut ca la patru cinci ani mai bine.
Apoi din descoperire Dumnezeească, cunoscend sântul mai nainte, că i-s’a apropiat sânta şi fericita mutarea sa cătră Domnul, şi aproape fiind sântul şi D-zeescul praznic al naşterii Domnului şi mântuitorului nostru Iisus Christos, s'a pogorât din peşceră în mânăstire şi a petrecut în post în privighere, în rugăciune, în totă noaptea aceia a privigherii praznicului. Cu adunarea a tot soborul părinţilor în biserică, cât şi la sânta şi Dumnezeeasca liturgie slujind cu soboru s'a înpărtaşit cu sântul trup, si sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Christos. Iar după săvârşirea sântei şi D-zeeşcii liturgii, a mers la masa de obşte cu toată adunarea părinţilor şi a fraţilor din mânăstire şi acelor, ce se sichastrea la linişte în pustietate, fiind că aşa era obiceiul, precum şi până astazi vin cei de pre la skituri, duminicile, şi la praznicile cele mari împărăteşci, şi gustând foarte puţin din cele, ce se afla la masa bucate, iar sculânduse dela masă, a făcut cuvântu pentru mântuire, învăţând pre toţi de obşce cu cuvinte duchovniceşci, cum se vieţuiască în monăstire până în sfârşitul vieţii, întru unire şi dragoste unul cu altul, în smerenie duchovnicescă, în supunere şi în ascultare, până la moarte ascultând pre mai marele lor, ca pre însuşi Christos Dumnezeu ; si nimic al său sa voaescă a fi, şi toate de obşce, la toţi să fie, până la acu, şi la aţă, şi mai vârtos să urmeze toţi aşezământului, ce l’a lăsat prin scris a se ţine nestrămutat, dacă cu adevărat voiesc a se mântui de vrăjmaşul dracul, şi după sfârşit a dobândi viaţa de veci.
Care acest aşezământ al sântului, ce l'au făcut şi lăsat în scris mânăstirilor sale, Vodiţa şi Tismeana, se adiverează mai întâi din Chrisovele ctitoriceşci, precum s’a zis mai sus, adecă nici să se strice cinul şi orânduiala lui Nicodim, adecă a Sântului, şi porunca Domniei mele adecă a D-lor, care a întărit aşezământul sântului. Iar mai pre urmă se adeverează mai pre, larg din cărţile Patriercheşci, ce s’au făcut, cu mari legături şi afurisanie, din porunca Domnilor strănepoţi ai Domnilor ctitori de mai sus zişi şi de Mitropoliţii ţărei. După ce s’a răpus dela mânăstire cartea cu aşezământul sântului. Ci după acesta învăţătură le-a arătat, că i-s’a apropiat sântul şi fericitul sfârşit al vieţii lui cei trecetoare din moarte la viaţă, care viaţă din pruncie până acum o a dorit, precum cerbul cel însetat de izvoarele apelor, aşa şi sântul până la săvârşit. Apoi mergând în kilia sa de mai nainte egumenescă, şi pe toţi la sine kiemându-i de rând, câte pre unul, tuturor le-a dat părintesca blagoslovenie, şi sărutarea cea mai de pre urmă şi întru aceeaşi războlindu-se oareşi-ce de boală, după fireasca datorie, a doua-ăi în 26 zile ale lunii lui Decembrie prin, neîncetatele sele rugăciuni s’a dat sântul său suflet, în prea sânte mâinele prea doritului său stăpân, Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Christos, pre carele din pruncie dintru începutul vârstei sele cei tinere până la săvârşitul vieţii din tot sufletul l'a iubit.
De aici puteţi descărca cele aproape 80 de pagini despre viaţa Sfântului Nicodim cel Sfinţit. Paginile sunt arhivate. Pentru a descărca fişierul faceţi click pe Download:
SFÂNTUL ILIE TESVITEANUL PROOROCUL DE FOC
Deci câtă vreme mai sunt oameni ce caută pocăinţa şi Sfânta împărtăşanie. Satana n-are putere. îl opreşte Dumnezeu. Dar când oamenii se vor întuneca la minte aşa de tare. încât vor împiedeca Sfânta Liturghie, cu toată voia lor. vrând necredinţă, în zilele acelea va înceta şi Jertfa cea de-a pururi, şi va începe urâciunea pustiirii, precum zice la:
Daniil 12:
11. Şi din vremea când va înceta Jertfa cea
de-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii, vor fi 1290 de zile1.
E vremea de trei ani şi jumătate, în care va propovădui Ilie, cel mai mânios prooroc, şi va vesti cele şapte cupe ale urgiei lui Dumnezeu - cele de pe urmă - cu care se va sfârşi mânia lui Dumnezeu2. Va fi o vreme de strâmtoare, cum n-a mai fost de la începutul lumii, nici nu va mai fi3. în zilele acelea:
Daniil 12:
10. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; iar cei nelegiuiţi se vor purta ca cei nelegiuiţi. Toţi cei fărădelege nu vor pricepe, ci numai cei înţelepţi vor înţelege (ce vreme e: apropiindu-se a doua venire).
Cei fărădelege huliră pe Dumnezeul Cerului din pricina durerilor, care-i frigeau de-şi muşcau limbile, dar de faptele lor nu s-au pocăit, zice Apocalipsa4.
La plinirea acelei vremi de pe urmă, când răutatea va fi desăvârşit coaptă, va vesti Ilie5, Proorocul de foc, a doua venire a Mântuitorului. Vestirea aceasta, bucuria cea mai mare a creştinilor, va fi primejdie de moarte proorocului adevărat; căci oamenii fărădelegii îl vor ucide ca pe Ioan Botezătorul, care era în duhul şi puterea lui Ilie6, la cea dintâi venire. Dar tocmai când protivnicii Atotputernicului credeau că omorând şi pe cel din urmă prooroc, în sfârşit "au terminat cu Dumnezeu", iată că învie Ilie...
Iudeii îşi dau seama de nebunia potrivniciei lor şi de înşelarea Antihristului şi, cu înfricoşare şi cutremur mare, se întorc şi primesc pe Iisus Hristos-Dumnezeu, după cum mărturiseşte despre ei Scriptura.
Proorocul mincinos, Antihristul, prin duhul său necurat cu care lucră şi se ţine, răscoală pe toţi împăraţii lumii să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu7, în valea lui Iosafat8, la cel de pe urmă război şi la cea mai mare vărsare de sânge de pe pământ.
La plinirea acelei vremi de pe urmă, când răutatea va fi desăvârşit coaptă, va vesti Ilie5, Proorocul de foc, a doua venire a Mântuitorului. Vestirea aceasta, bucuria cea mai mare a creştinilor, va fi primejdie de moarte proorocului adevărat; căci oamenii fărădelegii îl vor ucide ca pe Ioan Botezătorul, care era în duhul şi puterea lui Ilie6, la cea dintâi venire. Dar tocmai când protivnicii Atotputernicului credeau că omorând şi pe cel din urmă prooroc, în sfârşit "au terminat cu Dumnezeu", iată că învie Ilie...
Iudeii îşi dau seama de nebunia potrivniciei lor şi de înşelarea Antihristului şi, cu înfricoşare şi cutremur mare, se întorc şi primesc pe Iisus Hristos-Dumnezeu, după cum mărturiseşte despre ei Scriptura.
Proorocul mincinos, Antihristul, prin duhul său necurat cu care lucră şi se ţine, răscoală pe toţi împăraţii lumii să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu7, în valea lui Iosafat8, la cel de pe urmă război şi la cea mai mare vărsare de sânge de pe pământ.
1Daniil 12, 11
2Apocalipsa 15, 1
3Matei 24, 21-22.
4Apocalipsa 16, 10-1
5Maleahi 3, 23.
6Luca 1,17
7Apocalipsa 16, 14.
8Ioil 4, 12.
Părintele Arsenie Boca,
Cărarea Împărăţiei
Cărarea Împărăţiei
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos despre Sfinţii Ilie, Enoh şi Ioan Teologul
Ucenicul Epifanie l-a întrebat odată pe Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos:
- Este adevărat ceea ce se spune, că tunetele şi fulgerele sunt pricinuite de Proorocul Ilie, alergând cu carul său deasupra norilor şi urmărind un oarecare balaur?
- Nu, fiul meu, nu este aşa. Trebuie să fie omul peste măsura de prost ca să primească aşa ceva. Acestea le-au plăsmuit oamenii cei nebuni cu mintea lor. Unii, asemenea acestora, au spus şi că Hristos făcea înaintea iudeilor păsări de lut şi, dându-le suflare, le lăsa să zboare sau mai ziceau că zăpada este făina care cade din cer şi altele asemănătoare. Câte lucruri deşarte şi mincinoase au scris ereticii! Pe acestea fiecare creştin trebuie să le lepede.
Aşadar Ilie nu s-a ridicat la cer, nici nu şade în car, pentru că "nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel Ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer" (Ioan 3,13). Are însă darul de a-L face milostiv pe Dumnezeu şi sa trimita ploaie pe pământ în zile de secetă.
Ilie trăieşte încă şi este cu trupul său, dar nimeni nu-l cunoaşte. Trăieşte şi Enoh şi are legătură cu mulţi, dar nimeni nu-l recunoaşte. Traieşte şi Ioan Teologul. Există şi trăieşte în lume ca mărgăritarul în noroi. A fost lăsat cu trupul pe pământ ca un trimis al lui Iisus Hristos, ca să-L facă milostiv faţă de păcatele noastre şi să-L oprească să ne şteargă de pe faţa pământului de fiecare dată când, cu dreptate se porneşte asupra-ne mânia Sa cea dreaptă, văzând greşalele noastre înmulţindu-se.
Extras din cartea: “Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos”
(Ed. Evanghelismos)
Vezi şi:(Ed. Evanghelismos)
Aflarea moaştelor Sfântului Serafim de Sarov
Moaştele Sfântului Serafim de Sarov au fost descoperite în ziua de 3 iulie 1903. Zilele următoare a avut loc o mare procesiune la care au participat mai mult de 200.000 de persoane şi familia regală a Rusiei. Sfântul a fost canonizat de Biserica Rusă în mod festiv la Sfânta Liturghie din 19 iulie 1903. Cu acest prilej redăm şi noi câteva din cugetările Sfântului Serafim:
Cugetări alese
Acolo unde se află Dumnezeu, nu se găseşte răul. Toate câte vin de la Dumnezeu au înăuntrul lor pacea, şi-l îndeamnă pe om la osândire de sine şi la smerenie.
***
„Credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26). Adevărata credinţă nu poate să existe fără fapte. Cine crede cu adevărat, acela oricum va face fapte bune.***
Dacă omul, din iubire de Dumnezeu şi din dragoste pentru viaţa în virtute, nu-şi face multe griji pentru sine, crezând că de el se va îngriji Dumnezeu, această încredere în pronia divină este şi potrivită şi înţeleaptă.***
Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, se socoteşte pe sine călător şi străin pe acest pământ. În dorinţa lui să se unească cu Dumnezeu, doar spre Acesta îşi ţinteşte continuu mintea şi inima.***
Omul care se va hotărî să ducă viaţă lăuntrică, trebuie întâi de toate să aibă frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii (Pilde 1, 7).***
Mintea omului treaz se aseamănă cu păzitorul grijuliu şi cu străjerul Ierusalimului lăuntric. Din înălţimea vieţii duhovniceşti priveşte cu ochiul său curat puterile potrivnice, aflate împrejurul şi înlăuntrul sufletului său, după cuvintele psalmistului : „Şi au văzut ochii mei şi au suferit vrăjmaşii mei” (Ps. 53, 7).***
Omul cât timp este în trupul său se aseamănă cu lumânarea aprinsă. Aşa cum lumânarea este ursită să se topească, la fel şi omul să moară. Sufletul lui însă este nemuritor, şi de aceea trebuie să ne îngrijim mai mult de suflet decât de trup. „Ce foloseşte omul dacă câştigă lumea întreagă, însă îşi pierde sufletul său ? Sau ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său ? ” (Matei 16, 26).***
Dacă Domnul îngăduie ca neputinţele să-l încerce pe om, atunci El îi va da şi puterea răbdării.***
Trebuie să-ţi obişnuieşti mintea să lucreze înlăuntrul legii Domnului. Sub îndrumarea Aceluia să-ţi petreci viaţa.***
Pacea sufletului se dobândeşte prin strâmtorări. Sfânta Scriptură spune : „Am trecut prin foc şi prin noianul mâhnirilor, dar la sfârşit ne-ai dus la loc de odihnă” (Ps. 65, 11).***
Nimic nu foloseşte atât la dobândirea păcii lăuntrice, cât tăcerea şi vorbirea cu noi înşine, mai mult decât cu ceilalţi.***
Poţi să nu te bucuri, văzând soarele cu ochii trupeşti ? Dar câtă bucurie vei simţi când mintea ta va vedea cu ochii lăuntrici pe Hristos, Soarele dreptăţii ?***
Ca să-ţi păstrezi pacea sufletească trebuie să alungi de la tine mânia, să te osteneşti, să ai duhul bucuriei, să te fereşti de a-i osândi pe ceilalţi, şi să faci pogorământ în dreptul slăbiciunilor fraţilor tăi.***
Orice înaintare şi izbândă în orice latură a vieţii noastre, trebuie să le punem pe seama Domnului. Şi împreună cu profetul să spunem : „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dăm slavă” (Ps. 113, 9).***
La vârsta de 35 de ani, aproape la jumătatea vieţii pământeşti, omul duce de obicei o mare luptă ca să se înfrâneze pe sine însuşi. Mulţi la această vârstă nu rămân pe drumurile virtuţii, ci aleargă şi urmează calea poftelor lor.***
Cel care vrea să se mântuiască trebuie să ţină inima lui în stare de pocăinţă şi de zdrobire : „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” (Ps. 50, 18).***
Când omul se osteneşte să aibă inima smerită şi cugetul paşnic, atunci toate uneltirile vrăjmaşului rămân nelucrătoare. Pentru că acolo unde există pacea gândurilor, se odihneşte Însuşi Dumnezeu.***
Deznădejdea este bucuria cea mai mare a diavolului. Este un păcat de moarte.***
Nu trebuie să răspunzi înainte să-l asculţi pe celălalt. „Cel care răspunde fără ca mai întâi să asculte este nepriceput şi se va ruşina” (Pilde 18, 13).***
Când omul primeşte un lucru dumnezeiesc înlăuntrul lui, inima i se bucură. Când dimpotrivă primeşte ceva diavolesc, atunci se umple de confuzie şi se tulbură.***
Cel care duce boala cu răbdare şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu se încununează ca martir.***
Trebuie să alungăm departe gândurile necurate, în special când ne rugăm lui Dumnezeu. Pentru că nu este cu putinţă să vieţuiască împreună mireasma cu putoarea.***
Dacă noi nu acceptăm gândurile rele care vin de la diavolul, facem foarte bine. Pentru că duhul necurat doar la oamenii pătimaşi îşi împlineşte deplin lucrarea lui, în timp ce la cei nepătimaşi se osteneşte să-i ispitească de departe.***
Este cu neputinţă ca omul tânăr să nu fie tulburat de gândurile trupeşti. De aceea trebuie să se roage stăruitor lui Dumnezeu, ca El să stingă flacăra poftelor ruşinoase când apare. Astfel, flacăra nu se va mai înteţi niciodată.***
Trebuie să le răbdăm pe toate de dragul lui Dumnezeu, cu mulţumire. Viaţa noastră în comparaţie cu veşnicia este o clipă. De aceea şi Apostolul spune : „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care mi se va descoperi” (Romani 8, 18).***
Să iubim smerenia ca să vedem slava lui Dumnezeu. Pentru că unde se află smerenia, de acolo izvorăşte slava dumnezeiască.***
Fără lumină, toate sunt întunecate. La fel, fără smerenie nimic nu se găseşte în om, decât doar întunericul.***
Aşa cum lumânarea, dacă nu se încălzeşte şi nu se înmoaie, nu poate să primească sigiliul, la fel şi sufletul, dacă nu este încercat cu ostenelile şi neputinţele, nu poate să primească deasupra lui pecetea virtuţii.***
Faţă de cei de lângă noi trebuie să ne purtăm cu fineţe, fără să-i jignim măcar cu privirea.***
Pe omul confuz şi mâhnit, îngrijeşte-te să-l întăreşti cu cuvinte de iubire.***
Pentru nedreptatea pe care ţi-o provoacă ceilalţi, oricare ar fi aceasta, nu trebuie să te răzbuni. Dimpotrivă, să-l ierţi din străfundul inimii pe cel care te-a nedreptăţit.***
Nu trebuie să nutreşti în inima ta ură şi antipatie împotriva celui care te duşmăneşte, ci să-l iubeşti şi să-i faci bine pe cât poţi, împlinind porunca lui Hristos: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc” (Matei 5, 44).***
Poarta pocăinţei este deschisă pentru toţi, şi nimeni nu ştie cine va trece mai întâi prin ea: tu, care-l osândeşti pe celălalt, sau el, care te osândeşte pe tine. Osândeşte-te întotdeauna pe tine şi vei înceta să-i osândeşti pe ceilalţi. Poţi să osândeşti un lucru rău, dar niciodată pe cel care l-a săvârşit.***
Când omul este părăsit de Dumnezeu, atunci diavolul este pregătit să-l piardă, aşa cum piatra de moară striveşte bobul de grâu.***
Grija prisositoare pentru nevoile vieţii este semnul omului necredincios şi mic la suflet. Şi trecem prin suferinţă dacă ne îngrijim noi înşine pentru noi, şi nu ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care se îngrijeşte de toate.***
Este mai bine să dispreţuim toate câte nu sunt ale noastre, adică cele vremelnice şi trecătoare şi să le căutăm pe ale noastre, adică cele nestricăcioase şi veşnice.***
Mâhnirea este viermele inimii care o devorează pe mama care l-a născut.***
Cel care a biruit patimile a biruit şi durerea. Cel care este învins de patimi nu va scăpa de legăturile durerii. Aşa cum cel bolnav se cunoaşte după culoarea feţei, la fel şi cel pătimaş după deznădejde.***
Domnul se îngrijeşte de mântuirea noastră. Diavolul ucigător de oameni însă se străduieşte să ne ducă la deznădejde.***
Nu trebuie să ne înfricoşăm în viaţa duhovnicească de nici o putere potrivnică. Dimpotrivă, să ne punem nădejdea în cuvintele lui Dumnezeu: „Nu numiţi uneltire tot ceea ce poporul acesta socoteşte uneltire, şi să nu vă temeţi, nici nu vă înfricoşaţi de ceea ce se tem ei. Numai pe Domnul Savaot socotiţi-L Sfânt, de El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi” (Isaia 8, 12-13).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Sf. Justin Popovici
Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.
.png)
Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.
Articole recomandate
-
-
-
-
-
Ea este Maica noastrăAcum 9 luni
-
Proloagele din 23 octombrieAcum 10 luni
-
-
The Rise of Eros Game ReviewAcum un an
-
-
-
-
-
-
-
Demonstrație a credințeiAcum 8 ani
-
RaiulAcum 9 ani
-
Participant à l’Esprit saintAcum 9 ani
-
-
ORBULAcum 9 ani
-
-
-
-
-
PocăințaAcum 10 ani
-
CARTEA MĂRTURISITORILORAcum 10 ani
-
Vérité et unité de l’EgliseAcum 10 ani
-
-
Preotul ca păstor şi terapeutAcum 12 ani
-
-
-
-
-
Revelatia divinaAcum 13 ani
-
-
-
-
-
O povestioară simbolicăAcum 14 ani
-
-
Sfintei Mănăstiri TurnuAcum 14 ani
-
Ne-am mutat!Acum 14 ani
-
Schema monkAcum 15 ani
-
Avem nevoie de catehism ortodoxAcum 15 ani
-
-
-
-
-
-
-
DeciziiAcum 8 ani
-
-
-
-
-
-
Directoare WebAcum 15 ani
-
-
-
-
Parintele Ilie Cleopa:
Profeţia Sf. Nil Athonitul-
