RSS Feed (xml)
Astăzi, prăznuirea Sfântului Apostol Andrei - Ocrotitorul României
La mulţi ani tuturor celor care îi poartă numele!
La mulţi ani tuturor celor care îi poartă numele!
de Elisabeta BrănoiuApostolicitatea creştinismului românesc
Astăzi Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat şi Ocrotitor al României. Părintele Arhidiacon Alin Albu, lector la Facultatea de Teologie ortodoxă din Alba Iulia, la catedra de istorie a Bisericii ortodoxe Române ne va prezenta mai multe mărturii despre propovăduirea Sfântului Apostol Andrei pe pământul românesc, despre apostolicitatea creştinismului românesc şi nu în ultimul rând despre semnificaţiile sărbători de astăzi pentru poporul român:
„Sf. Ap. Andrei a fost mereu prezent în conştiinţa românilor, o dovedesc numeroasele creaţii folclorice şi unele toponimice dobrogene (peştera Sfântului Andrei, pârâiaşul Sfântului Andrei) care atestă trecerea Sf. Apostol prin Sciţia.
Faptul că sărbătoarea lui dobândeşte „recent” aceste valenţe naţionale, că el ajunge subiect de cercetare sau chiar de polemică istorică se datorează lipsei lui de receptare, mai ales în sec. XX, la nivelul conştiinţei intelectualităţii şi lipsei de cercetare a temei.
Aceasta, deoarece prima cercetare ştiinţifică privind creştinismul daco-roman apare la noi abia în 1911, semnată de celebrul arheolog Vasile Pârvan, iar în perioada interbelică se înregistrează puţine studii pe această temă, şi acestea sumare.
Abia în perioada comunistă s-au întreprins ample cercetări, mai ales arheologice, privind istoria daco-romană, ale căror rezultate însă, din păcate, n-au putut fi valorificate pe deplin în epocă, datorită orientării ateiste a regimului.
Mai mult, datorită prestigiului ştiinţific al istoricilor D. M. Pippidi şi C. Daicoviciu, care negau apostolicitatea creştinismului românesc, această viziune negativă a rămas dominantă în epoca comunistă şi chiar s-a perpetuat la câţiva din istoricii de azi, fără însă ca vreunul din ei să reanalizeze global şi critic izvoarele.
Dacă viziunea negativă datează din secolul XX, nu acelaşi lucru se poate spune despre viziunea pozitivă, a afirmării apostolicităţii creştinismului românesc, care viziune apare încă din sec. al XVII-lea, la mitropolitul Dosoftei al Moldovei.
Acesta, bazându-se pe Sinaxarul Bisericii din Constantonopol, spunea despre Sf. Ap. Andrei că „… sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea şi altele ce sunt la Dunăre – pe acestea toate le-a umblat”. În sec. XIX şi XX convingerea s-a exprimat tot mai ferm: Gh. Şincai, Filaret Scriban etc.
Cercetările recente, din perioada post-decembristă, în special ale bizantinologului Emilian Popescu, nu numai că au confirmat şi consolidat ipoteza apostolicităţii creştinismului românesc, dar, mai mult, au relevat că Sf. Ap. Andrei a fost dublat în această evanghelizare de concetăţeanul său din Betsaida, şi anume Sf. Ap. Filip. Iată, aşadar, foarte sumar, evoluţia acestei ipoteze din punct de vedere istoriografic.
Astăzi, credem, este suficient de bine argumentată de către cercetători.
Să ne referim acum, pe scurt, asupra izvoarelor care atestă propovăduirea celor doi Apostoli pe pământ românesc. Eusebiu al Cezareii (istoric bisericesc din sec. al IV-lea), în „Istoria bisericească”, spune că Sf. Andrei a predicat cuvântul lui Dumnezeu în Scythia. Citându-l pe Origen, care la rândul său prelua informaţia aceasta din Tradiţie, Eusebiu afirmă că Sf. Ap. Andrei a primit prin tragere la sorţi ca arie de propovăduire Scythia. Probabil această misiune a fost concepută de către Sfinţii Apostoli după Sinodul apostolic de la Ierusalim (49-50), când propovăduirea acestora, desfăşurată până atunci cu precădere în mediul iudaic din Palestina şi Siria, s-a extins şi la neamuri. Atunci a primit Sf. Ap. Andrei, prin tragere la sorţi, ca regiune de evanghelizare Scythia, care cuprindea şi o parte a teritoriul românesc actual.
Mărturia lui Eusebiu a fost contestată de unii dintre istorici şi considerată, în mod neştiinţific, tardivă şi neverosimilă.
Iată însă că un contemporan de-al lui Origen, Ipolit, episcop al Romei în sec. al III-lea, consemnează aceeaşi tradiţie: Sf. Ap. Andrei „a vestit (Evanghelia) sciţilor şi tracilor. El a fost răstignit la Patras în Achaia, fiind legat în picioare de un măslin şi este înmormântat acolo”. Mărturii mai târzii, din sec. IX-X, afirmă acelaşi lucru: Epifanie (sec. al IX-lea) spune că sciţii au fost evanghelizaţi de Sf. Ap. Andrei, iar Sinaxarul Bisericii din Constantinopol (sec. X) confirmă acelaşi lucru. * La acestea se adaugă o altă categorie de documente care au intrat recent în circuitul ştiinţific şi care n-au fost cercetate decât de puţini dintre istoricii români (prof. Emilian Popescu este cel care le-a oferit publicului românesc).
Este vorba de Calendarul gothic (sec. al IV-lea), ataşat la sfârşitul Bibliei Gothica (tradusă de episcopul Ulfila pentru goţii care în sec. al IV-lea se stabiliseră în N Dunării, deci aici, la noi).
În acest calendar se spune că doi apostoli, Andrei şi Filip au propovăduit pe actualul pământ românesc. Tot în categoria aceasta de documente recent valorificate se numără trei martirologii occidentale (calendare mai dezvoltate) din sec. al IX-lea, care menţionează Scythia ca arie de misiune a Sfântului Ap. Andrei: cel al lui Florus din Lyon, al lui Rabanus Maurus şi al lui Usuard.
Important de subliniat că aceste Martirologii au constituit, alături de altele, baza Martirologiului roman, deci al Calendarului oficial al Bisericii Catolice, ceea ce le creditează ca veridice.
De fapt această veridicitate s-a probat şi prin consemnarea în alte izvoare a unor personaje şi evenimente evocate de aceste Martirologii – de ex. persecutorul Sfântului Ap. Andrei, proconsulul Egeas, mutarea moaştelor Sfântului Ap. Andrei în sec. al IV-lea în Constantinopol etc.
Cât îl priveşte pe Sf. Ap. Filip, trei Martirologii consemnează faptul că el „... a convertit la credinţă aproape întreaga Sciţie...”: Calendarul gothic (sec. al IV-lea), Martirologiul lui Usuard (sec. al IX-lea) şi Martirologiul lui Adon (sec. al IX-lea), cel din urmă precizând că Apostolul „a convertit la credinţa în Hristos aproape (întreaga) Sciţie şi a aşezat acolo diaconi, preoţi şi episcopi...”.
* Iată, aşadar, o serie de mărturii istorice, care confirmă propovăduirea celor doi apostoli pe pământ românesc, ceea ce înseamnă că creştinismul românesc este de origine apostolică, este continuator al celui apostolic. La această particularitate se mai pot adăuga şi altele: creştinismul românesc n-a fost, ca în cazul celui al popoarelor din jur – al slavilor, maghiarilor -, rezultatul unei misiuni oficiale din partea unei autorităţi, nici rezultatul evanghelizării prin misionari oficiali din Apus, de la Roma, cum se mai încăpăţânează şi astăzi unii să creadă, ci a reprezentat o consecinţă firească a comunităţii de limbă şi de civilizaţie romanică: „romanismul şi creştinismul nostru sunt născute şi crescute în chip firesc…” (V. Pârvan); „poporul nostru s-a născut creştin în mod spontan, natural, odată cu formarea romanităţii sale…” (Radu Vulpe). Iată, aşadar, o a treia caracteristică a creştinismului românesc: simultaneitatea cu etnogeneza,
adică faptul că poporul român a cunoscut Evanghelia chiar de la începuturile formării acestuia, ceea ce i-a conferit un statut unic între celelalte popoare ale lumii, fiind singurul popor născut creştin (celelalte popoare s-au încreştinat după formarea lor şi nu concomitent cu procesul etnogenezei).
Concluzii
„Noi suntem români fiindcă suntem creştini şi suntem creştini fiindcă suntem români”, spunea Radu Vulpe, subliniind acea legătură indisolubilă dintre dimensiunea spirituală şi cea etnică a românilor.
Astăzi, 30 nov., îl sărbătorim nu doar pe Apostolul Domnului, Sf. Andrei, ci şi pe Apostolul românilor, încreştinătorul nostru.
Mâine, 1 dec., este ziua naţională a României, adică sărbătoarea neamului românesc. Vedem, aşadar, cum cele două sărbători, prăznuite în chip fericit una după alta, reflectă de fapt legătura dintru începuturi, inseparabilă a neamului românesc cu credinţa creştină.
În acest sens, sărbătoarea de astăzi, a apostolicităţii creştinismului românesc o anticipează şi o revendică pe cea de mâine, a libertăţii şi unităţii neamului românesc.”
„Sf. Ap. Andrei a fost mereu prezent în conştiinţa românilor, o dovedesc numeroasele creaţii folclorice şi unele toponimice dobrogene (peştera Sfântului Andrei, pârâiaşul Sfântului Andrei) care atestă trecerea Sf. Apostol prin Sciţia.
Faptul că sărbătoarea lui dobândeşte „recent” aceste valenţe naţionale, că el ajunge subiect de cercetare sau chiar de polemică istorică se datorează lipsei lui de receptare, mai ales în sec. XX, la nivelul conştiinţei intelectualităţii şi lipsei de cercetare a temei.
Aceasta, deoarece prima cercetare ştiinţifică privind creştinismul daco-roman apare la noi abia în 1911, semnată de celebrul arheolog Vasile Pârvan, iar în perioada interbelică se înregistrează puţine studii pe această temă, şi acestea sumare.
Abia în perioada comunistă s-au întreprins ample cercetări, mai ales arheologice, privind istoria daco-romană, ale căror rezultate însă, din păcate, n-au putut fi valorificate pe deplin în epocă, datorită orientării ateiste a regimului.
Mai mult, datorită prestigiului ştiinţific al istoricilor D. M. Pippidi şi C. Daicoviciu, care negau apostolicitatea creştinismului românesc, această viziune negativă a rămas dominantă în epoca comunistă şi chiar s-a perpetuat la câţiva din istoricii de azi, fără însă ca vreunul din ei să reanalizeze global şi critic izvoarele.
Dacă viziunea negativă datează din secolul XX, nu acelaşi lucru se poate spune despre viziunea pozitivă, a afirmării apostolicităţii creştinismului românesc, care viziune apare încă din sec. al XVII-lea, la mitropolitul Dosoftei al Moldovei.
Acesta, bazându-se pe Sinaxarul Bisericii din Constantonopol, spunea despre Sf. Ap. Andrei că „… sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea şi altele ce sunt la Dunăre – pe acestea toate le-a umblat”. În sec. XIX şi XX convingerea s-a exprimat tot mai ferm: Gh. Şincai, Filaret Scriban etc.
Cercetările recente, din perioada post-decembristă, în special ale bizantinologului Emilian Popescu, nu numai că au confirmat şi consolidat ipoteza apostolicităţii creştinismului românesc, dar, mai mult, au relevat că Sf. Ap. Andrei a fost dublat în această evanghelizare de concetăţeanul său din Betsaida, şi anume Sf. Ap. Filip. Iată, aşadar, foarte sumar, evoluţia acestei ipoteze din punct de vedere istoriografic.
Astăzi, credem, este suficient de bine argumentată de către cercetători.
Să ne referim acum, pe scurt, asupra izvoarelor care atestă propovăduirea celor doi Apostoli pe pământ românesc. Eusebiu al Cezareii (istoric bisericesc din sec. al IV-lea), în „Istoria bisericească”, spune că Sf. Andrei a predicat cuvântul lui Dumnezeu în Scythia. Citându-l pe Origen, care la rândul său prelua informaţia aceasta din Tradiţie, Eusebiu afirmă că Sf. Ap. Andrei a primit prin tragere la sorţi ca arie de propovăduire Scythia. Probabil această misiune a fost concepută de către Sfinţii Apostoli după Sinodul apostolic de la Ierusalim (49-50), când propovăduirea acestora, desfăşurată până atunci cu precădere în mediul iudaic din Palestina şi Siria, s-a extins şi la neamuri. Atunci a primit Sf. Ap. Andrei, prin tragere la sorţi, ca regiune de evanghelizare Scythia, care cuprindea şi o parte a teritoriul românesc actual.
Mărturia lui Eusebiu a fost contestată de unii dintre istorici şi considerată, în mod neştiinţific, tardivă şi neverosimilă.
Iată însă că un contemporan de-al lui Origen, Ipolit, episcop al Romei în sec. al III-lea, consemnează aceeaşi tradiţie: Sf. Ap. Andrei „a vestit (Evanghelia) sciţilor şi tracilor. El a fost răstignit la Patras în Achaia, fiind legat în picioare de un măslin şi este înmormântat acolo”. Mărturii mai târzii, din sec. IX-X, afirmă acelaşi lucru: Epifanie (sec. al IX-lea) spune că sciţii au fost evanghelizaţi de Sf. Ap. Andrei, iar Sinaxarul Bisericii din Constantinopol (sec. X) confirmă acelaşi lucru. * La acestea se adaugă o altă categorie de documente care au intrat recent în circuitul ştiinţific şi care n-au fost cercetate decât de puţini dintre istoricii români (prof. Emilian Popescu este cel care le-a oferit publicului românesc).
Este vorba de Calendarul gothic (sec. al IV-lea), ataşat la sfârşitul Bibliei Gothica (tradusă de episcopul Ulfila pentru goţii care în sec. al IV-lea se stabiliseră în N Dunării, deci aici, la noi).
În acest calendar se spune că doi apostoli, Andrei şi Filip au propovăduit pe actualul pământ românesc. Tot în categoria aceasta de documente recent valorificate se numără trei martirologii occidentale (calendare mai dezvoltate) din sec. al IX-lea, care menţionează Scythia ca arie de misiune a Sfântului Ap. Andrei: cel al lui Florus din Lyon, al lui Rabanus Maurus şi al lui Usuard.
Important de subliniat că aceste Martirologii au constituit, alături de altele, baza Martirologiului roman, deci al Calendarului oficial al Bisericii Catolice, ceea ce le creditează ca veridice.
De fapt această veridicitate s-a probat şi prin consemnarea în alte izvoare a unor personaje şi evenimente evocate de aceste Martirologii – de ex. persecutorul Sfântului Ap. Andrei, proconsulul Egeas, mutarea moaştelor Sfântului Ap. Andrei în sec. al IV-lea în Constantinopol etc.
Cât îl priveşte pe Sf. Ap. Filip, trei Martirologii consemnează faptul că el „... a convertit la credinţă aproape întreaga Sciţie...”: Calendarul gothic (sec. al IV-lea), Martirologiul lui Usuard (sec. al IX-lea) şi Martirologiul lui Adon (sec. al IX-lea), cel din urmă precizând că Apostolul „a convertit la credinţa în Hristos aproape (întreaga) Sciţie şi a aşezat acolo diaconi, preoţi şi episcopi...”.
* Iată, aşadar, o serie de mărturii istorice, care confirmă propovăduirea celor doi apostoli pe pământ românesc, ceea ce înseamnă că creştinismul românesc este de origine apostolică, este continuator al celui apostolic. La această particularitate se mai pot adăuga şi altele: creştinismul românesc n-a fost, ca în cazul celui al popoarelor din jur – al slavilor, maghiarilor -, rezultatul unei misiuni oficiale din partea unei autorităţi, nici rezultatul evanghelizării prin misionari oficiali din Apus, de la Roma, cum se mai încăpăţânează şi astăzi unii să creadă, ci a reprezentat o consecinţă firească a comunităţii de limbă şi de civilizaţie romanică: „romanismul şi creştinismul nostru sunt născute şi crescute în chip firesc…” (V. Pârvan); „poporul nostru s-a născut creştin în mod spontan, natural, odată cu formarea romanităţii sale…” (Radu Vulpe). Iată, aşadar, o a treia caracteristică a creştinismului românesc: simultaneitatea cu etnogeneza,
adică faptul că poporul român a cunoscut Evanghelia chiar de la începuturile formării acestuia, ceea ce i-a conferit un statut unic între celelalte popoare ale lumii, fiind singurul popor născut creştin (celelalte popoare s-au încreştinat după formarea lor şi nu concomitent cu procesul etnogenezei).
Concluzii
„Noi suntem români fiindcă suntem creştini şi suntem creştini fiindcă suntem români”, spunea Radu Vulpe, subliniind acea legătură indisolubilă dintre dimensiunea spirituală şi cea etnică a românilor.
Astăzi, 30 nov., îl sărbătorim nu doar pe Apostolul Domnului, Sf. Andrei, ci şi pe Apostolul românilor, încreştinătorul nostru.
Mâine, 1 dec., este ziua naţională a României, adică sărbătoarea neamului românesc. Vedem, aşadar, cum cele două sărbători, prăznuite în chip fericit una după alta, reflectă de fapt legătura dintru începuturi, inseparabilă a neamului românesc cu credinţa creştină.
În acest sens, sărbătoarea de astăzi, a apostolicităţii creştinismului românesc o anticipează şi o revendică pe cea de mâine, a libertăţii şi unităţii neamului românesc.”
Arhid. Alin Albu, lect. drd. la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia
Doamne Dumnezeul Sfinţilor noştri Părinţi, Bunii şi Străbunii de la începuturi, ai încredinţat, azi, acestui popor « Mari Taine », ai făgăduit un nou legământ cu el, şi l-ai ales pe el, să-l ridici pe drumul spre desăvârşire. Implineşte « Voia Ta » şi ajută-ne să putem zidi din sufletele noastre « Noul Ierusalim ». † AMIN †.
Sursa: poezie.ro
