Articole

Se încarcă...


___





http://vestitorul.blogspot.com/search/label/Paisie%20Aghioritul

Forumuri ortodoxe


Asociatii-Fundatii ortodoxe



.
.

Scrisoare către un duhovnic

2/09/2010 | Publicat de admin | Editați postarea
Părintele Arsenie Boca
“Plata păcatelor”
“Deschide-le ochii !”


Cucernice Parinte,


La grea treaba m-a pus rugamintea cucerniciei tale.
Mai bine zis: grea misiune e Preotia. Fugeau de ea si sfintii; fiindca misiune insemneaza trimitere de la Dumnezeu catre omenire, dar si de la oameni catre Dumnezeu. E ca ceea ce e constiinta: un ochi comun, al lui Dumnezeu catre om si al omului catre Dumnezeu, sau: vedem cum ne vede Dumnezeu. Suntem asadar si slujitorii lui Dumnezeu catre oameni laolalta cu slujitorii oamenilor catre Dumnezeu. Cu alte cuvinte primim ghionturi din doua parti: si de la Dumnezeu si de la oameni. Aceasta situatie o formuleaza Sfantul Ioan Guradeaur foarte frumos in Tratatul despre Preotie: “Mai multe sunt furtunile care zbuciuma sufletul preotului decat talazurile care bantuie marea”.
In concret: greutatile de care dam sunt de multe feluri. Prima si cea mai mare e multimea nestiintei noastre despre oameni. Nu facem ucenicie la preoti de parohie. Plecam din teologie pe teren: de-a dreptul in raspundere pentru sufletul oamenilor. Ba, inainte de preotie mai legi si o preoteasa de misiunea ta. Si nimic mai greu pe lume decat pastoratia nevestei.
La examen greu m-ai pus cu rugamintea cucerniciei tale. Dar, asta e misiunea preotiei: misiunea pe teren a constiintei. Grea treaba.
Nici nu incepem bine vorba si iata apar cuvinte care cer precizarea sensului lor profund, care, cu trecerea vremii, si-a tocit intelesul, daca nu si l-au chiar pierdut.
“Misiunea preotilor” nu e nicidecum numai licenta in teologie si actele chiriarhiei prin care esti trimis in buna randuiala. Desi obiectiv si asta e.
Subiectiv, trebuie sa stii, trebuie sa fii constient de ceva mai mult: ca esti trimis de Dumnezeu pe pamant intre oameni si ai anumite lucruri de spus. Trebuie sa ajungi constient ca sufletul tau a fost de mai inainte inzestrat de Dumnezeu (de mai inainte de venirea Lui in trup pamantesc) – cum stia Sfantul Pavel despre sine, dupa convertire – cu o mare dragoste de cauza Domnului Hristos cu oamenii. Iar pe pamant, ajuns la varsta constiintei, inveti aci toate cunostintele disponibile la contemporanii tai, cu privire la cei doi termeni ai Religiei: Dumnezeu si omul. Caci aceasta e “religia”: legatura ontologica intre Dumnezeu si om. Trebuie deci sa fii si om de cultura, si cat mai vasta, si om de credinta care tii in fiinta ta evidenta divina intr-o neintrerupta continuitate de constiinta. – Asta, ca sa poti vorbi cu contemporanii tai, cu oricare s-ar intampla, la cele mai bune nivele, si alte orizonturi ale existentei, pre limba si la pretentiile lor.
- Si constiinta? Aci precizarea e mai grea, mai intima si mai surprinzatoare. Constiinta (o) au toti, dar constienti de constiinta sunt mai putini. Oameni sunt toti, dar om, din cand in cand cate unul. Ba aproape ca numai unul: Fiul Omului. Si o sa vezi de ce, dar asta mai tarziu, cand se vor clarifica si alti termeni de lucru.

Con-stiinta, con-vietuire, com-plot, contrar, confuzie, contondent, co-lateral, co-tropire, con-ventie, con-vingere, con-tinuitate, etc. In toti acesti termeni e vorba de doua persoane cel putin, care se afla, in prezent sau in viitor, intr-o relatie stransa de o anumita calitate oarecare.
Contiinta: o stiinta, aceeasi, pe care o au doi insi deodata, despre ceva. Iar cei doi insi sunt Dumnezeu si omul. Constiinta: ochi comun, al lui Dumnezeu catre om si al omului catre Dumnezeu; sau: vedem cum ne vede Dumnezeu in toate. Acesta-i organul de cunoastere si de calificare morala si religioasa a faptelor, a cuvintelor si a gandurilor noastre. E un for de judecata care ne arata sau ne spune oricand: acordul sau dezacordul nostru intim cu Dumnezeu si cu oamenii, sau si cu noi insine. Cand insa se intampla un dezacord atunci la mijloc e si o a treia putere care ne amageste, stramba, deviaza mersul rectiliniu al mintii catre Dumnezeu si apare dezechilibrul si pacatul.
Peste mersul deviat al constiintei nu mai lucreaza Harul lui Dumnezeu, comuniunea cu El, contingenta cu Transcendenta, ci pierderea tuturor acestora; cum s-ar spune teologic: “mania” lui Dumnezeu.

Dar atunci ce este “pacatul”?
Pentru o lamurire mai adanca e bine sa stim, sa ne reamintim unele situatii speciale ale omului in creatie. Sa ai rabdare, cucernice parinte, la acest canon al precizarii termenilor de lucru, pentru ca si altii au ajuns la aceeasi concluzie in congrese internationale: precizarea continutului terminologiei de lucru, altfel nu se poate ajunge la nici o concluzie clara si la nici o solutie operationala pe teren.
Religia, crestinismul, problemele constiintei nu sunt nicidecum filosofie, abstractiuni sau vreme pierduta. Ba mai repede ca pierdem toata vremea vietii noastre daca nu vedem timpul, viata, problemele, prin interpretarea Revelatiei, care propriu-zis nu e “interpretare”, ci curat descoperire.

- Si pacatul?
Pacatul e o descoperire a diavolului – singura lui descoperire, originalitate si fatalitate – ca destin deviat si inchis.
Insasi existenta acestui inger cazut in razvratire e un fapt de Revelatie. Sa fim intelesi: e vorba de ceata ingerilor cazuti din ascultarea lui Dumnezeu si nu de dualismul persan, a doua principii co-eterne a binelui si raului. E vorba de o ceata de ingeri, din ordinea creatiei, care au “inovat” neascultarea, razvratirea, “concurenta” cu Dumnezeu, au “gandit” chiar “rasturnarea” lui Dumnezeu.
Cu acest gand nebun au cazut pe pamant.
Si “Vai tie, pamantului si marii ca Satana a venit la voi, avand manie mare” (Apocalipsa, 12, 12). Deci de atunci, inca dinaintea creatiei omului, “lumea intreaga zace in acel rau” (I Ioan 5, 19), facandu-se “stapan” (Ioan 14, 30), “print” si “dumnezeu” (II Corinteni 4, 4) – dar toate acestea in fantezia lui de nebun.
In aceasta ambianta a creat Dumnezeu pe om pe pamant. Si nimic mai plicticos decat sa auzi mereu – in seria explicatiilor omului – povestea de la Adam. Si totusi nu putem avea o explicatie suficienta a omului, decat tinand strans in confruntare toti factorii de obarsie si de finalitate ai omului, dupa cum vom vedea mai departe.
Iar pacatul este o con-spiratie, un com-plot intre om si diavol impotriva lui Dumnezeu. Fiinta spirituala e Satana, fiinta spirituala e sufletul omului – de asemenea “Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24). Sau: duh este sufletul omului, duh este diavolul sau Satana, duhuri sunt slugile lui.
Deci activitatea lui, a duhului viclean, se indreapta asupra mintii omului, vrand sa o intoarca de la Dumnezeu.
Dumnezeu stia dinainte cum vor decurge lucrurile, totusi a dat omului o porunca pe care sa o asculte. Daca crestea omul in ascultare – ca-i daduse ceva sa asculte intocmai – crestea de la chip la asemanare, desavarsindu-se ca fiu si faptura a lui Dumnezeu.
Stia pana si masura starpirii omului de pe pamant prin potop, totusi i-a fagaduit un Izbavitor.
Acest Izbavitor, Iisus Hristos, e Singurul care n-a conspirat cu Satana impotriva lui Dumnezeu. A incercat el sa-I “devieze” mesianitatea spre lume, spre stralucirile imparatiei pamantesti, daca-l va recunoaste Iisus pe diavol “stapan”, dar nu i-a mers. Asa ca Iisus e Singurul care n-a putut fi dovedit de pacat; Singurul care l-a infrant si Singurul care-l biruie pe Satana in sfinti, pana la sfarsit, la Ziua socotelilor.
Deci nu putem avea o explicare a omului fara sa-i stim factorii constiintei.
Adam nu e numai o zidire a lui Dumnezeu in ziua a VI-a a creatiei, chiar daca aceasta e era cuaternara si chiar daca astazi suntem oameni ca urmare a unei lungi evolutii (cum spun unii n.n.). Nici nu-i mirare ca neamul oamenilor sa nu fi decazut in salbaticie si sa se adaposteasca in pesteri, dupa o cadere dintr-o alta conditie in care nu s-au mentinut. Asa le-a trebuit! Asa ne trebuie!

Lungiram vorba dar nu degeaba.
Sfantul Simeon Noul Teolog ne spune: “Tot crestinul trebuie sa cunoasca pe Dumnezeu, pe sine si pe demoni...pe demoni, pentru ca acesta sunt dusmanii nostri care lupta nevazut impotriva noastra, acoperit, prin chiar noi insine”.
Si mai este o chestiune de care nu se tine seama la valoarea la care trebuie: finalitatea omului.
Astazi, pe oricine ai intreba, prin sondaj, vede moartea ca pe un fapt normal si definitiv. E o suferinta, e o vama a vietii datoria mortii, fie pe calea naturala, fie pe calea calamitatilor sau a cataclismelor. Totusi sentinta lui Dumnezeu pentru pacat; dar o sentinta temporara. Eterna e Viata, care se poate dobandi, mai ales trecand prin moarte, pentru cauza Vietii vesnice.
O viata “in Hristos” nu mai are moartea fizica pedeapsa, ci eliberare din moarte. A duce viata imbunatatita in Hristos in lumea aceasta cu modalitatile ei, a muri, e a te muta din moarte la Viata, canta Pogribaniile. In aceasta viata in Hristos, e cuprinsa si credinta ca, la sfarsitul istoriei, vom invia din morti si cu trupurile. Atunci dobandim toti – redobandim – calitatea nemuririi, cum am fost ganditi initial de Dumnezeu.
Se va intampla insa o deosebire: cei ce nu vor pricepe nicicum, sau nu vor vrea nicidecum sa opteze in viata aceasta pentru eternitatea lor cu Hristos, vor ramane nemuritori cu Satana al lor, de care au ascultat intru totul, cand erau in lumea aceasta supusa stricaciunii.
Fireste nu e usor sa traiesti un mod de viata, al lui Iisus Hristos, decat pregatindu-te sufleteste sa sfarsesti tot ca El, pe cruce. Oamenii, vorbesc de crestinii botezati, nu pot concepe viata fara placerea pacatelor. Ba se asigura unii pe altii ca daca mai astupa gura preotilor cu propriile lor pacate, viata in lumea aceasta e destul de placuta. Si-au ajuns sa spuna – care mai spun – cu totul mecanic si fara inteles: “Astept invierea mortilor...”


Note şi schiţe de predici ale Părintelui Arsenie Boca de la Mânăstirea Sâmbăta
Etichete: ,
blog comments powered by Disqus
Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)
Related Posts with Thumbnails

Arhivă



___


Sf. Justin Popovici

Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.

Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca

 Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

 Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.

 Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.

Articole recomandate







Comentarii

Persoane interesate

toateBlogurile.ro

Parintele Ilie Cleopa:


Vizionați înregistrarea:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești