-
Jurnal saptamanal - 13/52Acum 2 zile
-
Valeriu Gafencu- o biografieAcum 2 luni
-
-
Cum se tratează dușmaniiAcum 2 ani
-
 |
Taina Bisericii și cultele de mistere
12/20/2014 | 
Publicat de
admin
Pétros Vassiliádis
Termenul „mystírion” este, în mod clar, un terminus technicus religios, iar etimologic provine de la verbul mýein (μύειν, a închide ochii şi gura) şi nu de la verbul myeĩn (μυεῖν, a închina, a consacra),[1] şi, în antichitatea clasică se referea (în general, la plural) la ceremonii religioase cu învăţături secrete cu conţinut religios dar şi politic, însoţite de activităţi şi practici neobişnuite. Cu toate că îşi au originea în ritualuri săvârşite în cadrul tribal de către popoarele primitive, misterele, ca fenomen religios organizat, îşi fac apariţia, în special în spaţiul elen (mistere dionisiace, eleusine, orfice ş.a.), pentru a ajunge la apogeul lor – desigur, după interferenţa cu diferite religii orientale – în perioada romană. Şi, fiindcă şi Creştinismul s-a format în plină perioadă de dezvoltare a religiilor de mistere (cultelor de mistere), datorită asemănărilor dintre ele, s-a emis teoria (în principal, de către şcoala istorico-religioasă) interdependenţei lor, şi, mai mult decât atât, a dependenţei Creştinismului de mistere.
În literatura biblică veche, medie şi nou-testamentară, dar şi în cea post-biblică timpurie, termenul „mystírion” nu a fost asociat niciodată cu ceremoniile cultice sau cu formulele liturgice ale poporului lui Dumnezeu (Israel în Vechiul Testament, Biserica în Noul Testament). Termenul apare pentru prima dată în literatura elenistică (Tobit, Iudita, Înţelepciunea lui Solomon, Ecclesiastul, Daniel, Macabei), unde, de cele mai multe ori, se referă în termeni negativi la mişcările naţional-religioase (vezi Înţelepciunea lui Solomon, 14, 23: „mistere ascunse… [cu] sacrificarea de prunci”), sau sugerează idolatria.[2] În Cartea Profetului Daniil, pentru prima dată, termenul „mystírion” dobândeşte o semnificaţie foarte importantă pentru evoluţia lui ulterioară, cea eshatologică.[3]
Singura utilizare a termenului în Evanghelii corespunde tradiţiei sinoptice (Matei, Marcu, Luca), în binecunoscuta interpretare a parabolelor. Aici, însă, “taina (to mystírio) Împărăţiei lui Dumnezeu (a cerurilor)” (Marcu, 4, 11), la fel ca şi în corpusul paulin, este pusă în legătură cu predica (kérygma), iar nu cu ceremoniile, precum în cazul diferitelor religii de mistere, și de aceea, de cele mai multe ori, „mystírion” este legat de termenul descoperire (apokálypsi).[5] În general, în Noul Testament, termenul mystírion (taină, mister) nu este asociat nicăieri cu învăţături secrete, şi nici nu întâlnim cunoscutele avertizări ale cultelor de mistere privind desacralizarea misterului.
În epistolele Sfântului Apostol Pavel există destule indicii că în anumite cercuri din Biserica Primară erau folosite reprezentări ale religiilor de mistere elenistice pentru a fi explicată importanţa Cinei Domnului, adică a Euharistiei, având ca rezultat credinţa că misterul conferă un caracter “superior” mântuirii. Apostolul Pavel încearcă să îndrepte această percepţie greşită, în temeiul criteriilor ecleziologice, a învăţăturii despre darurile duhovniceşti şi a Bisericii ca “trup al Lui Hristos”.
Conform concepţiei sacramentale a religiilor de mistere, omul, prin intermediul misterului, capătă o putere de viaţă care nu se pierde niciodată, de vreme ce în timpul ceremoniilor-spectacole de mistere (un fel de piese de teatru), şi, în general, în spaţiul acesta al religiilor sincretice, în perioada protocreştină era larg răspândită ideea că, prin intermediul iniţierii, cineva poate să urmeze destinul unei zeităţi, şi astfel, participând la “moartea” şi “învierea” ei, dobândeşte “mântuire veşnică”[6]. Mai târziu, gnosticii, influenţaţi de cultele de mistere, şi urmând concepţiei mistico-sacramentale, săvârşeau botezul chiar şi celor morţi, în încercarea de a pune în lucrare, cu totul nepotrivit, Taina Botezului chiar şi după moartea cuiva.
Apostolul Pavel combate această practică magică a Botezului în Epistola către Romani (Romani 6, 3-11). Şi, chiar dacă, pe de o parte, interpretează teologic această practică, ca participare la moartea lui Hristos prin răstignire, totuşi, insistă asupra urmărilor pe care aceasta trebuie s-o aibă în viaţa morală a credinciosului. De aceea, îi îndeamnă pe cei de curând botezaţi: “Să umblăm întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4), “ca să nu mai fiţi robi păcatului”(Romani 6, 6).[7]
Caracteristic discursului paulin, dar şi, în general, nou-testamentar, în definirea termenului “mystírion” (mister, taină) este fragmentul din Epistola către Efeseni 3, 3-12. Acolo este exprimat cât se poate de clar faptul că misiunea lui Pavel către neamuri este “iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos, pentru ca începătoriile şi stăpâniile din ceruri să cunoască acum înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, prin Biserică”(Ef. 3, 9-10). Aşadar, conform apostolului neamurilor, “taina” este planul “ascuns”al lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor. Prin urmare, Biserica este caracterizată drept taină (mister), în interiorul căreia se lucrează taina mântuirii. Şi, fiindcă Biserica nu este nici ansamblul concepţiilor vreunui sistem religios, adică vreo ideologie (fie şi drept-slăvitoare), nici vreun cult de mistere, ci arătarea în adunare a Împărăţiei Lui Dumnezeu, mister poate fi socotită Dumnezeiasca Euharistie.
Până în secolul al IV-lea d. H., termenul “mister”şi derivaţii lui nu erau asociaţi în nici un mod cu ceea ce mai târziu s-a impus cu denumirea de mistere.[8]
În literatura biblică veche, medie şi nou-testamentară, dar şi în cea post-biblică timpurie, termenul „mystírion” nu a fost asociat niciodată cu ceremoniile cultice sau cu formulele liturgice ale poporului lui Dumnezeu (Israel în Vechiul Testament, Biserica în Noul Testament). Termenul apare pentru prima dată în literatura elenistică (Tobit, Iudita, Înţelepciunea lui Solomon, Ecclesiastul, Daniel, Macabei), unde, de cele mai multe ori, se referă în termeni negativi la mişcările naţional-religioase (vezi Înţelepciunea lui Solomon, 14, 23: „mistere ascunse… [cu] sacrificarea de prunci”), sau sugerează idolatria.[2] În Cartea Profetului Daniil, pentru prima dată, termenul „mystírion” dobândeşte o semnificaţie foarte importantă pentru evoluţia lui ulterioară, cea eshatologică.[3]
Singura utilizare a termenului în Evanghelii corespunde tradiţiei sinoptice (Matei, Marcu, Luca), în binecunoscuta interpretare a parabolelor. Aici, însă, “taina (to mystírio) Împărăţiei lui Dumnezeu (a cerurilor)” (Marcu, 4, 11), la fel ca şi în corpusul paulin, este pusă în legătură cu predica (kérygma), iar nu cu ceremoniile, precum în cazul diferitelor religii de mistere, și de aceea, de cele mai multe ori, „mystírion” este legat de termenul descoperire (apokálypsi).[5] În general, în Noul Testament, termenul mystírion (taină, mister) nu este asociat nicăieri cu învăţături secrete, şi nici nu întâlnim cunoscutele avertizări ale cultelor de mistere privind desacralizarea misterului.
În epistolele Sfântului Apostol Pavel există destule indicii că în anumite cercuri din Biserica Primară erau folosite reprezentări ale religiilor de mistere elenistice pentru a fi explicată importanţa Cinei Domnului, adică a Euharistiei, având ca rezultat credinţa că misterul conferă un caracter “superior” mântuirii. Apostolul Pavel încearcă să îndrepte această percepţie greşită, în temeiul criteriilor ecleziologice, a învăţăturii despre darurile duhovniceşti şi a Bisericii ca “trup al Lui Hristos”.
Conform concepţiei sacramentale a religiilor de mistere, omul, prin intermediul misterului, capătă o putere de viaţă care nu se pierde niciodată, de vreme ce în timpul ceremoniilor-spectacole de mistere (un fel de piese de teatru), şi, în general, în spaţiul acesta al religiilor sincretice, în perioada protocreştină era larg răspândită ideea că, prin intermediul iniţierii, cineva poate să urmeze destinul unei zeităţi, şi astfel, participând la “moartea” şi “învierea” ei, dobândeşte “mântuire veşnică”[6]. Mai târziu, gnosticii, influenţaţi de cultele de mistere, şi urmând concepţiei mistico-sacramentale, săvârşeau botezul chiar şi celor morţi, în încercarea de a pune în lucrare, cu totul nepotrivit, Taina Botezului chiar şi după moartea cuiva.
Apostolul Pavel combate această practică magică a Botezului în Epistola către Romani (Romani 6, 3-11). Şi, chiar dacă, pe de o parte, interpretează teologic această practică, ca participare la moartea lui Hristos prin răstignire, totuşi, insistă asupra urmărilor pe care aceasta trebuie s-o aibă în viaţa morală a credinciosului. De aceea, îi îndeamnă pe cei de curând botezaţi: “Să umblăm întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4), “ca să nu mai fiţi robi păcatului”(Romani 6, 6).[7]
Caracteristic discursului paulin, dar şi, în general, nou-testamentar, în definirea termenului “mystírion” (mister, taină) este fragmentul din Epistola către Efeseni 3, 3-12. Acolo este exprimat cât se poate de clar faptul că misiunea lui Pavel către neamuri este “iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos, pentru ca începătoriile şi stăpâniile din ceruri să cunoască acum înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, prin Biserică”(Ef. 3, 9-10). Aşadar, conform apostolului neamurilor, “taina” este planul “ascuns”al lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor. Prin urmare, Biserica este caracterizată drept taină (mister), în interiorul căreia se lucrează taina mântuirii. Şi, fiindcă Biserica nu este nici ansamblul concepţiilor vreunui sistem religios, adică vreo ideologie (fie şi drept-slăvitoare), nici vreun cult de mistere, ci arătarea în adunare a Împărăţiei Lui Dumnezeu, mister poate fi socotită Dumnezeiasca Euharistie.
Până în secolul al IV-lea d. H., termenul “mister”şi derivaţii lui nu erau asociaţi în nici un mod cu ceea ce mai târziu s-a impus cu denumirea de mistere.[8]
(Fragmente din prelegerea la al VI-lea Congres Liturgic Panelenic al Membrilor Sfintelor Mitropolii, cu tema: Cult Creştin şi Idolatrie)
[1] “Sunt numite mistere de aceia care închid gura şi acest lucru nu ştie nimeni să-l explice. Myín înseamnă a închide gura.” (Scholii la Aristofan, p. 456)
[2] G. Bornkamm, “mystírion, myéo” în Theological Dictionary of the New Testament, vol. IV, p. 813.
[3] Ibidem, p. 814.
[4] Vezi Dicţionarul Noului Testament al lui W. Bauer.
[5] Vezi G. Bornkamm, „mystírion, myéo”, p. 821.
[6] Vezi şi capitolul al X-lea din Epistola întâi către Corinteni, despre care Sávvas Agourídis, comentându-l (Apostolul Pavel, Prima Epistolă către Corinteni, 1982, p. 161), spune: „Nici misterele nu constituie o garanţie pentru cele viitoare” şi, de asemenea, „creştinismul este incompatibil cu idolatria”.
[7] Ε. Lohse, Compendiu de teologie, p. 155.
[8] Vezi G. Bornkamm, “mystírion, myéo”, p. 823.
Sursa: pemptousia.ro
Etichete:
Scurt istoric - Ortodoxia si Statul in Romania sub regimurile totalitare: Ana Pauker scotea religia din scolile romanesti in august 1948
Despre Biserica Ortodoxa Romana si martirii crestini ai prigoanei comuniste
Daca pana acum am dorit sa prezentam tragedia bisericii din acele vremuri intr-un context mult mai amplu, adica international, pentru a intelege mai bine cu ce s-a confruntat ea atunci, atat in alte tari crestine si ortodoxe din spatiul sovietic, (cat mai ales la noi), vom continua acum cu enuntarea si evocarea propriilor noastre drame si tragedii, dar care nu puteau fi scose ori abstractizate din contextul acesta transnational, de care avea parte intreaga Europa, estica sau rasariteana.
Asadar, inchisi find, torturati, infometati, spanzurati, injunghiati, impuscati, ucisi prin inghetare sau ingropati de viu, batjocoriti pana la dezumanizare, acestea fiind doar cateva dintre metodele experimentului anticrestin prin care sute si mii de martiri ai lui Iisus Hristos si-au sacrificat viata in perioada comunista. La optusprezece ani de la incheierea unuia din ciclurile opresiunii, martiriul acestora este inca putin cunoscut. Dupa cum constata si "Societatea academica pentru adevarul istoric", un grup universitar constituit dupa prezentarea Raportului Tismaneanu, astazi se vorbeste extrem de mult despre disidenta fara o zi de inchisoare, eludandu-se sacrificiul sutelor de mii de detinuti cu adevarat anti-comunisti. Lucrarea din care redam mai jos cateva extrase, a fost lansata la Patriarhia Romana in Saptamana Mare (parca nu intamplator) si releva adevaratul caracter al regimului comunist: de sistem supranational, anticrestin, antiuman, impus popoarelor prin forta militara a imperiului sovietic si prin forta ideologic-represiva a internationalelor comuniste. Acestui monstru i s-au opus destui preoti si episcopi, monahi si teologi, militari si studenti, luptatori anticomunisti ori simpli tarani. Despre martiriul lor scriu autorii volumului "Martiri pentru Hristos din Romania, in perioada regimului comunist".
Impunerea regimului comunist de sorginte sovietica, in anul 1945, a adus dupa sine restrictionarea drastica a libertatii religioase din Romania. Noul cadru juridic si de exercitare a misiunii bisericesti din Romania era preluat dupa modelul sovietic cristalizat in timpul razboiului de aparare a patriei. Atunci cand Stalin i-a chemat pe ierarhii ortodocsi care au supravietuit gulagului sovietic si i-a repus in posturile ocupate odinioara, cu rolul declarat de a sustine moral si chiar material razboiul impotriva Germaniei naziste, lumea libera asista la o schimbare fundamentala in relatia dintre regimul comunist si Biserica Ortodoxa Rusa.
Asadar, inchisi find, torturati, infometati, spanzurati, injunghiati, impuscati, ucisi prin inghetare sau ingropati de viu, batjocoriti pana la dezumanizare, acestea fiind doar cateva dintre metodele experimentului anticrestin prin care sute si mii de martiri ai lui Iisus Hristos si-au sacrificat viata in perioada comunista. La optusprezece ani de la incheierea unuia din ciclurile opresiunii, martiriul acestora este inca putin cunoscut. Dupa cum constata si "Societatea academica pentru adevarul istoric", un grup universitar constituit dupa prezentarea Raportului Tismaneanu, astazi se vorbeste extrem de mult despre disidenta fara o zi de inchisoare, eludandu-se sacrificiul sutelor de mii de detinuti cu adevarat anti-comunisti. Lucrarea din care redam mai jos cateva extrase, a fost lansata la Patriarhia Romana in Saptamana Mare (parca nu intamplator) si releva adevaratul caracter al regimului comunist: de sistem supranational, anticrestin, antiuman, impus popoarelor prin forta militara a imperiului sovietic si prin forta ideologic-represiva a internationalelor comuniste. Acestui monstru i s-au opus destui preoti si episcopi, monahi si teologi, militari si studenti, luptatori anticomunisti ori simpli tarani. Despre martiriul lor scriu autorii volumului "Martiri pentru Hristos din Romania, in perioada regimului comunist".
Impunerea regimului comunist de sorginte sovietica, in anul 1945, a adus dupa sine restrictionarea drastica a libertatii religioase din Romania. Noul cadru juridic si de exercitare a misiunii bisericesti din Romania era preluat dupa modelul sovietic cristalizat in timpul razboiului de aparare a patriei. Atunci cand Stalin i-a chemat pe ierarhii ortodocsi care au supravietuit gulagului sovietic si i-a repus in posturile ocupate odinioara, cu rolul declarat de a sustine moral si chiar material razboiul impotriva Germaniei naziste, lumea libera asista la o schimbare fundamentala in relatia dintre regimul comunist si Biserica Ortodoxa Rusa.
Reactia imediata a celor din lumea libera a fost desigur, negativa, sustinandu-se ideea ca, ar fi vorba de o Biserica "comunizata" de Stalin, un fel de marioneta, prin care acesta arata Occidentului ca in URSS se respecta libertatea religioasa. Obiectiv vorbind, insa, situatia relatiei dintre cele doua puteri chiar se schimbase. Pentru Biserica insemna minimum de existenta, intr-o societate care il nega pe Dumnezeu si propaga in mod vadit ateismul. Pentru regimul sovietic insemna un nou instrument de control si manipulare, in interesele dictate de Partidul Comunist, atat pe plan intern, cat si extern. In felul acesta, Biserica putea fi mai usor compromisa in ochii credinciosilor, iar, pe masura ce socialismul se construia, aceasta urma sa dispara ca institutie, considerata o carie a lumii comuniste, asa dupa cum am precizat si in paginile anterioare. Insa, prin existenta ei, a dogmei si a misiunii sale, Biserica intemeiata de Mantuitorul Iisus Hristos constituia o piedica serioasa pentru regimul comunist, cu binecunoscuta sa ideologie atee, potrivit careia "religia este un opiu al popoarelor".
In cazul Bisericii Ortodoxe Romane, trebuie spus ca, in perioada interbelica, s-a manifestat deschis impotriva persecutiei religioase din Rusia sovietica. In luna martie 1930, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane dadea o circulara prin care cerea slujitorilor si credinciosilor ei sa inalte rugaciuni catre Dumnezeu, pentru crestinii prigoniti peste Nistru, in aceasta initiativa fiind angrenate si societatile preotesti, asociatiile religioase, pentru sustinerea de conferinte publice. Era modelul sovietic, implementat prin ARLUS…
Instalarea regimului comunist, prin impunerea guvernului dr. Petru Groza (6 martie 1945), gasea Biserica Ortodoxa Romana intr-o pozitie defensiva. Cunoscandu-i trecutul anticomunist interbelic, noul regim politic intampina probleme in ceea ce priveste acomodarea Bisericii cu modelul sovietic, ce trebuia preluat si aplicat in cele mai mici detalii. In primul rand, era nevoie de schimbarea tabloului format in perioada interbelica. Printr-o abila propaganda comunista, imaginea negativa a regimului sovietic fata de Biserica Ortodoxa Rusa era contrazisa total in nenumaratele discursuri tinute de politicienii adusi de noile vremuri, in articolele si intrunirile politice cu iz cultural, de apropriere de Uniunea Sovietica, cum era, de pilda, "Asociatia Romana pentru strangerea Legaturilor cu Uniunea Sovietica" (ARLUS). In planul comunistilor romani, dictat de Moscova, era nevoie de o apropiere sincera fata de marele prieten de la Rasarit.
Redeschiderea lagarelor si crucea Patriarhului Justinian al Bisericii Ortodoxe Romane
Imediat dupa instalarea guvernului Groza, lagarele initiate odinioara de regele Carol al II-lea erau acum redeschise, iar altele nou amenajate, la Targu Jiu, Caracal, Lugoj sau Slobozia. Intimidarile erau un alt mijloc de exercitare a autoritatii regimului secular in problemele Bisericii. Ori, acestea se puteau face fie prin arestari, cum s-a procedat in timpul alegerilor din noiembrie 1946, fie pe fondul procesului intentat lui Iuliu Maniu, in anul 1947, atunci cand majoritatea slujitorilor ortodocsi au refuzat sa-l infiereze de la altar pe fostul sef al taranistilor romani.
Instalarea definitiva a regimului comunist in anul 1948 aducea dupa sine atentarea grava la pozitia Bisericii Ortodoxe Romane. Practic, Biserica are doua istorii: una croita de potentatii vremii, iar alta care se dezvaluie abia acum, prin documentele cercetate de istorici. De exemplu, prin atitudinea sa, Patriarhul Justinian Marina poate fi considerat un slujitor care a inteles ca trebuie sa-si duca crucea pana la capat. S-a folosit de pozitia sa si de prietenia cu Dej, pentru a se impotrivi imixtiunilor politicului in treburile bisericesti, apoi s-a debarasat de potrivnicii care puteau aduce rau Bisericii, uneori cazand in capcana compromisului, dar a scos institutia pe care o conducea din conul de umbra impus de comunisti. A cazut in capcana compromisului, ca urmare a presiunilor foarte mari de moment, in speranta unei apropiate eliberari de sub comunism.
Instalarea definitiva a regimului comunist in anul 1948 aducea dupa sine atentarea grava la pozitia Bisericii Ortodoxe Romane. Practic, Biserica are doua istorii: una croita de potentatii vremii, iar alta care se dezvaluie abia acum, prin documentele cercetate de istorici. De exemplu, prin atitudinea sa, Patriarhul Justinian Marina poate fi considerat un slujitor care a inteles ca trebuie sa-si duca crucea pana la capat. S-a folosit de pozitia sa si de prietenia cu Dej, pentru a se impotrivi imixtiunilor politicului in treburile bisericesti, apoi s-a debarasat de potrivnicii care puteau aduce rau Bisericii, uneori cazand in capcana compromisului, dar a scos institutia pe care o conducea din conul de umbra impus de comunisti. A cazut in capcana compromisului, ca urmare a presiunilor foarte mari de moment, in speranta unei apropiate eliberari de sub comunism.
Atunci cand Religia a fost scoasa din scolile de stat (august 1948), Patriarhul Justinian, cu ajutorul ierarhilor (intre care la loc de frunte si de cinste s-a numarat Episcopul de pie memorie si recunostinta Nicolae Popoviciu al Oradiei), a initiat proiectul de catehizare a copiilor si tinerilor in biserici, insa a fost blocat de Securitate si de Ministerul Cultelor, la cererea liderilor comunisti Ana Pauker si Vasile Luca. Toate initiativele ulterioare ale Patriarhului Justinian sau ale diferitilor factori din conducerea bisericeasca pentru educarea tineretului in biserici au fost sortite esecului, Ministerul cultelor avand permanent sub observatie aceasta problema.
Valurile de represiune si rezistenta anticomunista din Romania
Prigoana si intoarcerea la catacombele primelor veacuri crestine
Vezi aici continuarea
Valurile de represiune si rezistenta anticomunista din Romania
Frecventelor opozitii ale Sinodului, partidul le-a raspuns cu valuri de represiune, cum a fost cel din noaptea praznicului "Adormirii Maicii Domnului" din 1952, printr-un simplu ordin de cabinet al Ministrului Afacerilor Interne (ord. 410/1952). Atunci, sute de preoti care au avut functii de decizie in institutiile Bisericii au fost retinuti, anchetati si trimisi la Canal, in injositoarea "brigada a hotilor". Alti slujitori au fost arestati doar pentru faptul ca erau etichetati "chiaburi" de catre organele locale de partid, iar o categorie aparte a fost reprezentata de cei care au sprijinit rezistenta armata anticomunista din munti. Totodata, putem afirma ca valurile de represiune se declansau pe fondul consolidarii autoritatii Partidului Comunist in Stat, dupa "demascarea" deviationistilor din anul 1952, ori dupa evenimentele de la Budapesta din anul 1956 si retragerea trupelor sovietice in anul 1958. Acuzatiile ce li se aduceau clericilor erau incadrate in mai vechiul Cod penal al regelui Carol al II-lea, din 1936, cu celebrul articol 209 ("uneltire contra ordinii sociale") dedicat legionarilor, dar si in alte legi, precum Decretul regal 856/1938, privitor la "siguranta in Stat". Ulterior, in anii ''50, comunistii aveau sa mai adauge articolul 193, pentru faptele, considerate penale, savarsite inainte de 23 august 1944, cu sintagma "activitate intensa contra clasei muncitoare". Faptele penale incadrate la acest articol erau, de exemplu, tinerea si publicarea de conferinte, articole, studii si alte lucrari, care aratau adevarata fata a comunismului din Rusia interbelica.
Prigoana si intoarcerea la catacombele primelor veacuri crestine
In inchisorile comuniste, viata religioasa a dobandit un aspect de catacomba. Nenumarate sunt marturiile care contureaza veritabile momente de traire crestina, atunci cand slujitori ai altarului savarseau slujbe, incurajandu-i si dandu-le incredere in ajutorul divin colegilor de suferinta. Cu toate torturile orchestrate de oamenii regimului, cum a fost in "experimentul Pitesti", temnita comunista a reprezentat locul in care multe suflete au cunoscut transformarea spirituala si apropierea de Domnul Iisus Hristos, creand modele pentru crestinismul contemporan.
Aceasta represiune impotriva slujitorilor Bisericii lui Iisus Hristos era de fapt o noua persecutie, o revenire la vremurile de prigoana din vremea Imperiului roman. Se foloseau aceleasi denunturi platite, unele anonime, ale asa-numitilor "turnatori" la Securitate. Deoarece preotii refuzau sa sustina initiativele Partidului Comunist cu privire la muncile agricole in zilele de sarbatoare ori la strangerea cotelor - precum jertfele ce trebuiau aduse odinioara imparatului - acestia erau considerati "dusmani ai poporului" si tratati ca cetateni inferiori, copiii lor avand mult de suferit. Ineficienta economiei si agriculturii socialiste era imputata preotilor si credinciosilor, considerati "sabotori" in aplicarea directivelor date de partidul-stat, asa cum crestinii primelor veacuri erau considerati vinovati pentru raul care se abatea asupra imperiului, ca pedeapsa de la zeitati.
Aceasta represiune impotriva slujitorilor Bisericii lui Iisus Hristos era de fapt o noua persecutie, o revenire la vremurile de prigoana din vremea Imperiului roman. Se foloseau aceleasi denunturi platite, unele anonime, ale asa-numitilor "turnatori" la Securitate. Deoarece preotii refuzau sa sustina initiativele Partidului Comunist cu privire la muncile agricole in zilele de sarbatoare ori la strangerea cotelor - precum jertfele ce trebuiau aduse odinioara imparatului - acestia erau considerati "dusmani ai poporului" si tratati ca cetateni inferiori, copiii lor avand mult de suferit. Ineficienta economiei si agriculturii socialiste era imputata preotilor si credinciosilor, considerati "sabotori" in aplicarea directivelor date de partidul-stat, asa cum crestinii primelor veacuri erau considerati vinovati pentru raul care se abatea asupra imperiului, ca pedeapsa de la zeitati.
Vezi aici continuarea
Accesul la facilitatile serviciului public de transport in comun va fi INTERZIS in caz de inactivare a cardului de sanatate
După 31 decembrie, asigurarea facilităţilor de transport pentru persoanele care beneficiază de acest drept se vor acorda doar pe baza cardului emis de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS).
Până la acea dată, facilităţile de transport vor putea fi obţinute ca şi până acum, pe baza tichetelor de călătorie gratuită sau a taloanelor speciale de călătorie, se arată într-un comunicat al Ministerului Transporturilor, postat pe site-ul instituţiei.
Totodată, Ministerul a informat că a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă privind prorogarea unor termene privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea facilităţilor la transport pentru categoriile de persoane care au acest drept.
“A fost adoptată Ordonanţa de urgenţă privind prorogarea unor termene privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea facilităţilor la transport pentru anumite categorii de persoane. Asigurarea facilităţilor de transport pentru persoanele care beneficiază de acest drept, potrivit legii, se mai poate face pe baza tichetelor de călătorie gratuită sau a taloanelor speciale de călătorie numai până la data de 31.12.2014, dată la care urmează să fie asigurate aceste facilităţi pe baza cardului emis de către CNAS. Procesul de distribuţie a cardului naţional de asigurări de sănătate este în curs de derulare”, se menţionează într-un comunicat al MT, postat pe site-ul instituţiei.
Prin promovarea acestui act normativ, se realizează asigurarea în continuare a facilităţilor de transport, prin utilizarea tichetelor de călătorie gratuite sau a taloanelor speciale de călătorie, până la emiterea în totalitate a cardurilor de sănătate, se arată în comunicat.
EVZ: Nu ai card de sănătate, ADIO facilităţi de TRANSPORT după 31 decembrie!
Hainele de lumină
Protopărinţi noştri au primit harul la creaţie ca pe un dar al lui Dumnezeu, iar creştinii îl pot dobândi doar prin trudă necazuri şi greutăţi. Sfinţi Părinţii definesc trei trepte ale înălţării spirituale. Domnul îl ajută pe om, pentru început, să îşi cureţe inima de patimi, după care îi luminează mintea, făcându-l pe măsura lui Adam, până la căderea acestuia şi, în sfârşit, omul este ridicat la „vârsta deplinătăţii în Hristos” (Efeseni 4, 13). Aşa cum pentru a avea studii superioare este nevoie să termini şcoala primară, gimnaziul şi liceul, la fel şi pentru a avea parte de vederea cea dumnezeiască este nevoie să îţi cureţi inima, să-ţi luminezi mintea şi să te îndumnezeieşti.
Sf. Serafim de Sarov s-a învrednicit de aceste mari daruri. În convorbirea sa extraordinară cu Motovilov, el vorbeşte despre scopul vieţii creştinului: Dobândirea harului Duhului Sfânt. El învaţă preţuirea milei lui Dumnezeu şi pocăinţa de păcate. Sf. Serafim explică toate acestea fiului său duhovnicesc, comparând starea lui Adam de dinainte şi de după căderea acestuia în păcat. După aceasta, în faţa interlocutorului său uimit, marele duhovnic se schimbă la faţă şi se îmbracă în „haină de lumină” în „hainele slavei” care îi acopereau pe primii oameni.
În chipul Sfântului Serafim de Sarov vedem frumuseţea cerească a proropărinţilor noştri şi idealul pentru imitarea acestora. De aceea, această convorbire inspirată de Dumnezeu ne este atât de dragă. Să dăm însă cuvântul celui care a trăit-o: N. A. Motovilov.
- Totuşi eu nu înţeleg de ce pot fi ferm convins că sunt în Duhul lui Dumnezeu. Cum să recunosc de unul singur această manifestare a Sa?
Părintele Serafim a răspuns:
- Ţi-am povestit deja, iubitorule de Dumnezeu, cum sunt oamenii în Duhul lui Dumnezeu... Ce mai vrei să ştii atunci?
- Aş vrea să înţeleg mai bine aceste lucruri, am spus eu. Atunci părintele Serafim m-a strâns de umeri şi mi-a zis:
- Amândoi suntem acum, părinţele, în Duhul lui Dumnezeu!... De ce nu mă priveşti?
Eu i-am răspuns:
- Nu pot, părinte, să te privesc, pentru că din ochii tăi ies fulgere. Faţa îţi este mai luminoasă decât soarele şi mă dor ochii din cauza aceasta!...
Părintele Serafim a spus:
- Să nu te temi! Ai devenit la fel de luminos ca şi mine. Eşti acum în plinătatea Duhului lui Dumnezeu, căci altfel nu ai putea să mă vezi astfel.
Şi, aplecându-şi capul spre mine, mi-a spus la ureche, încetişor:
- Mulţumeşze-I lui Dumnezeu pentru mila Sa cea mare pe care ţi-a arătat-o. Ai văzut că nici nu m-am închinat, ci am zis în inima mea: Doamne, învredniceşte-l pe acesta să vadă cu ochii trupeşti pogorârea Duhului Tău, pe Care Îl trimiţi robilor tăi atunci când binevoieşti să Te arăţi în lumina Slavei Tale! Şi iată că, părinţele, Dumnezeu a împlinit rugăciunea nenorocitului de Serafim... Cum să nu-I mulţumim pentru acest dar negrăit?! Căci, părinţele, uneori nici marii pustnici nu pot vedea mila lui Dumnezeu astfel. Acest har al lui Dumnezeu a binevoit să mângâie inima ta cea înfrântă, ca o mamă iubitoare, la mijlocirea Maicii Domnului... Atunci, părinţele, de ce nu mă priveşti în ochi? Priveşte şi nu te teme, căci Domnul e cu noi!
L-am privit în faţă după aceste cuvinte şi m-am îngrozit. Închipuiţi-vă că în mijlocul soarelui, în cea mai strălucitoare parte a acestuia, vedeţi chipul celui cu care vorbiţi. Îi vedeţi mişcarea buzelor, schimbarea expresiei ochilor, îi auziţi vocea, simţiţi cum cineva vă atinge pe umăr, dar nu vedeţi aceste mâini, nu vă vedeţi nici pe voi, nici figura aceluia, ci doar o lumină orbitoare care se întinde câţiva metri în jur şi această lumină albeşte totul în jur, ca o pătură de zăpăda...
- Ce simţi acum? m-a întrebat părintele Serafim.
- Simt că este foarte bine! am răspuns eu.
- Cum aşa, ce anume este bine?
Eu răspundeam:
- Simt linişte şi pace, dar acestea nu le pot exprima prin cuvinte!
- Aceasta este, iubitorule de Dumnezeu, a zis părintele Serafim, pacea despre care Domnul a spus ucenicilor: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu... Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte... dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 14, 27 şi 15, 19). Iată că unor astfel de oameni Domnul le dă pacea pe care o simţi acum; „pacea lui Dumnezeu, care”, după cuvântul Apostolului, „covârşeşte orice minte”(Filipeni 4, 7). Aşa o numeşte Apostolul pentru că această stare de bine sufletesc din inimile oamenilor nu poate fi exprimată prin cuvinte. Hristos Mântuitorul o numeşte pe aceasta pace a buntăţilor Sale, iar nu pace a lumii acesteia, căci nici un bine pământesc nu poate oferi inimii aşa ceva; ea este dăruită de Însuşi Domnul Dumnezeu şi de aceea se numeşte pace dumnezeiască... Dar ce simţi tu? m-a întrebat părintele Serafim.
- O dulceaţă neobişnuită! am răspuns eu.
Şi el contiună:
- Aceasta este dulceaţa despre care se vorbeşte în Sfânta Scriptură: „Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei” (Ps. 35, 8). Iată că această dulceaţă umple inimile noastre şi se revarsă în toate cele dinăuntru ale noastre. De această dulceaţă inimile noastre parcă se topesc şi noi suntem umpluţi de o astfel de fericire, încât nici o limbă nu o poate exprima... Ce simţiţi acum?
- O bucurie neobişnuită în întreaga inimă!
Şi părintele Serafim continuă:
- Atunci când Duhul lui Dumnezeu coboară la om şi-l luminează cu plinătatea Sa, sufletul omului se umple de bucurie, fiindcă Duhul lui Dumnezeu bucură tot de ce Se atinge. Aceasta este aceeaşi bucurie, despre care Domnul vorbeşte în Evanghelie: „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar, după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume... deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 21-22). Dar oricâr ar fi de mângâietoare această bucurie pe care o simţiţi acum în inimă. Aceasta este totuşi mică, în comparaţie cu cea pe care Domnul a prezis-o prin gura Apostolului, care spune că: „cele ce ochiul nu a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9). Pregustările acestei bucurii ne sunt oferite şi astăzi şi, dacă ele sunt atât de dulci şi produc o astfel de stare de bine şi bucurie sufletească, ce vom spune despre bucuria pregătită acolo, în ceruri, celor care plâng aici, pe pământ? Iată că şi tu, părinţele, ai plâns destul în această viaţă şi, iată, cum te bucură Domnul acum! Trebuie să mai trudim pentru a urca din slavă în slavă, până la vârsta deplinătăţii lui Hristos... Ce mai simţi dar, părinţele?
Eu răspundeam:
- O căldură neobişnuită!
- Cum aşa, căldură, părinţele ? Noi suntem în pădure şi este iarnă, iar sub picioare avem zăpadă... de unde poate fi aici căldură?
Eu răspundeam:
- O căldură ca aceea care este în baie, atunci când se toarnă apă peste pietrele încinse şi ies aburi, încălzind totul...
- Iar mirosul este tot ca în baie ? m-a întrebat părintele.
- Nu, i-am răspuns eu, pe pământ nu există astfel de miros...
Şi părintele Serafim, zâmbind plăcut, a spus:
- Şi eu ştiu, părinţele, acestea la fel, dar te întreb să văd dacă simţi şi tu. Este adevărat, iubitorule de Dumnezeu! Nici o mireasmă pământească nu se compară cu ceea ce simţim noi, pentru că aceasta este mireasma Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Ce lucru pământesc se poate asemăna cu aceasta? Fii atent însă că mi-ai spus că e cald în jur, ca într-o baie. Uită-te, dar, dacă nu se topeşte zăpada sub noi! Înseamnă că această căldură nu este în afară, ci în noi. Tocmai aceasta este acea căldură, despre care Duhul Sfânt ne face să strigăm către Dumnezeu: Încălzeşte-mă cu căldura Duhului Sfânt! Datorită acestei călduri, pustnicii şi pustnicele nu se temeau de frigul iernii, fiind îmbrăcaţi ca în nişte şube călduroase, în harul cel dumnezeiesc, ţesute din Duhul Sfânt. Aşa şi trebuie să fie, fiindcă harul dumnezeiesc trebuie să locuiască în noi, pentru că Domnul a spus: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Prin Împărăţia lui Dumnezeu Domnul Iisus a avut în vedere harul duhului Sfânt. Iată că această Împărăţie a lui Dumnezeu se află acum înăuntrul nostru, iar harul Duhului Sfânt luminează şi ne încălzeşte, înmiresmând cu diferite mirosuri plăcute aerul, îndulceşte simţurile noastre cu dulceaţă cerească, umplând inimile de o bucurie negrăită...”
din cartea „Enigmele eredității", Konstantin V. Zorin
Sufletul si puterile lui
Jean Claude Larchet
Îndeobşte, Părinţii spun că sufletul omenesc are trei „puteri”.1
Pe treapta cea mai de jos (care nu este întotdeauna clar distinsă, ci e adesea socotită parte a treptei următoare) se află puterea vegetativă sau vitală, pe care o are orice făptură vie: om, animal ori plantă.2 Cu ajutorul acestei puteri fiinţa vie se hrăneşte, creşte şi se reproduce.3 Ea este izvorul vieţii organismelor, asigurând în special funcţionarea organelor vitale.4 Facultăţile vitale corespunzătoare sufletului vegetativ scapă controlului voinţei umane, ele “lucrând fie că vrem ori nu”.5
Pe cea de-a doua treaptă stă „puterea” animală, comună oamenilor şi animalelor.6 Împreună cu puterea vegetativă, ea constituie partea iraţională a sufletului. Se mai numeşte şi apetitivă (puterea de a pofti)7 şi pasională.8 Pe lângă capacitatea de a avea senzaţii şi percepţii9, ea mai are încă alte două facultăţi: irascibilitatea sau ardoarea (thumos) – din care se nasc toate formele de agresivitate, dar şi voinţa în forma sa combativă10 - şi concupiscenţa11 (epithumetikon), aceasta din urmă cuprinzând dorinţa, afectivitatea şi pornirile impulsive.12 De ea este legată şi imaginaţia13, sub forma ei elementară, reproductivă.
La om, lucrarea acestor facultăţi poate fi controlată prin facultăţile părţii raţionale a sufletului.14
Pe cea de-a treia treaptă se află “puterea raţională”, proprie omului şi principala caracteristică a naturii sale, care îl deosebeşte de toate celelalte făpturi create.15 Principalele facultăţi ale acestei puteri sunt raţiunea şi, pe o treaptă mai înaltă, duhul (pneuma) sau intelectul (nous16), care este principiul conştiinţei (în sens psihologic şi în sens moral) şi al capacităţii de autodeterminare a omului (autexousia), aşadar polul superior al voinţei sale17 şi principiul libertăţii sale.18. Nous este totodată principiul tuturor funcţiilor intelectuale, în primul rând inteligenţa intuitivă (nous-ul propriu-zis), facultatea contemplaţiei (theoria) şi izvorul a toată cunoaşterea, iar în al doilea rând al raţiunii (logos), şi a tot ceea ce izvorăşte din inteligenţă19: gândirea (ennoia, dianoia), reflecţia (dianoia), puterea de judecată (krisis), discernământul (diakrisis), vorbirea interioară (endiathetos logos), de unde provin limajul şi memoria.20
Nous-ul este cea mai înaltă facultate a omului, cea care are puterea de a comanda, de a cârmui şi de aceea este numit adesea egemonikon. Datorită lui, omul are posibilitatea de a lua poziţie, de a se stăpâni şi de a se depăşi.
Nous-ul constituie puterea contemplativă a omului.21 Potrivit Părinţilor, fundamental, prin nous omul e legat nemijlocit de Dumnezeu, poate să se îndrepte, să tindă şi să se unească cu El. Spiritul îl leagă pe om de Dumnezeu cu adevărat, în chip nestrămutat, de la facerea sa, pentru că este însuşi chipul lui Dumnezeu din om.22 Şi chipul acesta poate fi întunecat ori întinat prin păcat, dar niciodată nimicit. E pecetea de neşters a lăuntrului său, însemnul adevăratei sale firi, al cărui principiu constitutiv – sau logos – nu suferă nici stricăcine, nici schimbare.23
Nous-ul este creat, dar nemuritor prin har24; mutabil prin natura sa, dar având totodată puterea de a-şi stăpâni şi cârmui schimbarea.25 Chip al lui Dumnezeu, fără să fie dumnezeiesc prin însăşi natura sa, poate să se îndumnezeiască dacă se împărtăşeşte de har, după ce dobândeşte mai întâi asemănarea.26
În fine, este important pentru studiul nostru să semnalăm faptul că, potrivit Părinţilor, spiritul corespunde cel mai mult persoanei27; astfel, scrie V. Lossky, „putem spune că el este sediul persoanei, al ipostasului uman care conţine în el ansamblul naturii (umane) duhul, sufletul şi trupul”.28
Se cuvine să precizăm însă că aceste trei mari „puteri” nu sunt tot atâtea suflete, nici părţi cu totul distincte, nici compartimente ale sufletului; sufletul este unul şi nedivizat, după cum o spune răspicat Sf. Grigorie de Nyssa: Învăţătura noastră a descoperit trei facultăţi (ale sufletului) [...]. Cu toate acestea, nimeni nu trebuie să-şi închipuie că în alcătuirea omului ar fi concentrate trei suflete şi fiecare dintre ele şi-ar avea fiinţa sa aparte. În realitate după firea lui, sufletul, adevărat şi desăvârşit, este unul şi cu totul unic”.29 Şi dacă, atunci când e vorba de om, părinţii se folosesc adesea de reprezentarea dihotomică suflet-trup, când e vorba de suflet, cuprind în noţiunea de psuche toate elementele sale, arătând astfel limpede unitatea lui profundă. Iar dacă uneori recurg la o reprezentare trihotomică: spirit/minte-suflet-trup, fac aceasta pentru a pune în valoare funcţia de unire cu Dumnezeu pe care o are spiritul omului. Ei nu fac din nous o facultate distinctă de suflet şi de trup sau un al doilea suflet al omului; sufletul (psukhe) „nu are un spirit (nous) deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet”, scrie Sf. Ioan Damaschin.30 Spiritul nu are aşadar o existenţă premergătoare celei a sufletului, ci este creat odată cu el şi împreunat cu el.31
Spiritul nu este exterior trupului.32 Ca şi partea animală şi vegetativă a sufletului spiritul este unit cu trupul, nu doar în una din părţile sale, ci în întregimea lui, după cum arată Sf. Grigorie de Nysaa: „Aşa e şi prezenţa şi puterea cugetului în întreg organismul omului, în legătură cu fiecare părticică a lui”.33 Astfel că sufletul întreg (inclusiv spiritul) este în întregime unit cu trupul34, pătrunzând în toate mădularele sale, aşa cum am văzut mai sus.
Tot aşa cum pătrunde întregul trup, duhul pătrunde întregul suflet, adică şi părţile lui animală şi vegetativă.35
Prin unirea deplină a duhului cu întregul suflet şi cu întregul trup, omul se arată a fi pe de-a-ntregul după chipul lui Dumnezeu şi ipostaziat.
Prin această strânsă unire, trupul se face deplin părtaş împreună cu sufletul la viaţa duhovnicească. Duhul are cu adevărat puterea de a supune întregul om, de a-l face în întregime asemenea lui, de a-l înduhovnici împărtăşindu-i până în străfundurile întregii sale fiinţe energiile dumnezeieşti, de care, prin însăşi natura sa, el însuşi cel dintâi se împărtăşeşte.
Duhul (nous) este astfel principiul unităţii fizice a compusului uman36, al unităţii sale spirituale37 şi, în fine, mijlocitorul unirii omului cu Dumnezeu.
Prin sufletul său raţional omul se arată stăpân pe acţiunile şi comportamentul său, nous-ul lui fiind deopotrivă principiul al raţiunii, al voinţei şi al liberului său arbitru.38
Aşa că, spre deosebire de animale, el îşi poate controla lucrarea simţurilor. Astfel, Sf. Athanasie cel Mare se întreabă: „Cum, oare, ochiul văzând prin fire şi urechea auzind prin fire, omul se întoarce de la unele şi le alege pe altele ? Cine este cel ce întoarce ochiul de la o vedere ? Sau cine închide urechea ca să nu audă ceea ce ea aude prin fire ? Sau cine împiedică adesea gustarea, care e gustare prin fire, de la pornirea ei naturală ? Cine reţine mâna, pornită prin fire spre lucrare, de a atinge un lucru sau altul ? Cine, iarăşi, opreşte mirosul, făcut pentru a mirosi, de la mirosire ? Cine lucrează astfel împotriva pornirilor fireşti ale trupului ? Sau cum de se lasă trupul abătut de la cele ale firii sale şi condus de sfaturile altuia şi cârmit spre ceea ce-i convine aceluia, la un singur semn? Toate acestea nu fac decât să arate sufletul raţional drept conducător al trupului. Căci trupul nu se mişcă el însuşi, ci e condus şi purtat de altul”.39 Generalizând, Sf. Grigorie de Nyssa scrie că fiecare din elementele trupului „este păzit, ca de o santinelă, de puterea raţională a sufletului”.40
Tot aşa, sufletul raţional este, în principiu, capabil să conducă facultăţile „părţii” sale iraţionale41: elementul irascibil, elementul poftitor şi tot ceea ce ţine de afectivitate, şi imaginaţie. Sufletul raţional poate să controleze şi activitatea psihică, fluxul şi conţinutul gândurilor şi al amintirilor.
Chiar dacă sufletul îşi are sălaşul în trup şi are nevoie de el pentru a se face văzut şi a-şi săvârşi lucrările în lumea din afară, în esenţă el este de sine stătător.42 În vreme ce trupul nu se poate mişca fără suflet, sufletul se mişcă singur.43 Pe de altă parte, prin conştiinţa sa, omul transcende limitele trupului. „Când a intrat în trup şi s-a unit cu el sufletul nu s-a micşorat pe măsura trupului, ci de multe ori, stând trupul în pat nemişcat, ca şi mort, sufletul, potrivit puterii sale, e treaz şi veghează, înălţându-se peste firea trupului”.44
Această independenţă a sufletului se manifestă limpede la moartea omului, când trupul se descompune, iar sufletul continuă să vieţuiască. „Dacă sufletul este cel care mişcă trupul, fără a fi el însuşi mişcat de altele, înseamnă că sufletul se mişcă de la sine şi că deci se mişcă prin el însuşi şi după ce trupul a fost pus în pământ. Căci sufletul nu moare, ci moare trupul din pricina plecării sufletului. Dacă sufletul ar fi mişcat de trup, urmarea ar fi că, plecând cel ce-l mişcă, ar muri şi sufletul. Dar dacă sufletul mişcă trupul, e necesar mai degrabă ca el însuşi să se mişte pe sine. Şi dacă sufletul se mişcă prin sine, în mod necesar trăieşte şi după moartea trupului. Căci mişcarea sufletului nu e nimic altceva decât viaţa lui”.45 Sf. Grigorie Palama dezvoltă o concepţie asemănătoare, arătând cu o şi mai mare precizie ce deosebeşte, în această privinţă, omul de animal: Sufletul fiecăreia din făpturile necuvântătoare [...] are viaţă nu ca fiinţă, ci ca lucrare, nefiind viaţă în sine, ci viaţă pentru altul. Căci această viaţă nu se vede să aibă nimic altceva decât ceea ce lucrează prin trup. De aceea, desfăcându-se acesta, se desface numaidecât şi ea [...]. Sufletul fiecăruia dintre oameni este şi viaţa trupului însufleţit [...]. Dar are viaţa nu numai ca lucrare, ci şi ca fiinţă, întrucât sufletul e viu prin el şi pentru el însuşi. Căci se arată având viaţa raţională şi înţelegătoare, ca una ce e în chip vădit alta decât viaţa trupului şi a celor ce sunt prin trup. De aceea, chiar desfăcându-se trupul, sufletul nu se destramă [...] şi rămâne nemuritor, întrucât nu se arată să-fie-pentru-altul, ci are viaţa prin sine ca fiinţă”.46
NOTE
- A se vedea Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, XXIX; Nemesius de Emessa, Despre natura omului, XV; Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 32; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12; Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 31-32.
- Sufletul ultimelor două categorii are numai această singură putere.
- A se vedea Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, VIII; Sf Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 32; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12; Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 31-32.
- A se vedea Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12.
- Ibidem. Sf. Ioan Damascin precizează: „Neascultătoare şi nesupuse raşiunii sunt facultatea vitală (pulsul), facultatea seminală şi facultatea vegetativă (nutritivă). Acesteia din urmă îi aparţine şi facultatea de creştere, care dezvoltă trupurile. Aceste facultăţi nu se conduc de raţiune, ci de natură”(Ibidem).
- A se vedea Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, VIII; Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 30.
- A se vedea Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12; Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 32.
- Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12.
- A se vedea Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, VIII.
- A se vedea Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 16.
- Împărţirea în acestea trei – elementul raţional, elementul irascibil, elementul concupiscent, de origine platoniciană (Republica, IV, 444c-e) – a devenit clasică în spiritualitatea Ortodoxă începând cu Evagrie (a se vedea mai cu seamă Tratatul practic, 86 şi 89, unde Evagrie se reclamă din Sf. Grigorie de Nazians). A se vedea, între alţii: Avva Dorotei, Învăţătri de suflet folositoare, 176; Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 67; III, 3; IV, 15, 80; Epistole, II, XXXI; Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 23; Pseudo-Ioan Damaschin, Cuvânt de suflet folositor (Filocalia greacă, t.II, p.234; ed. fr., t.VII, p.54); Sf. Isihie Sinaitul, Capete despre trezvie şi virtute, 126; Sf. Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, 16; Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 36; Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire, şi despre cunoştiinţă, I, 15, 16.
- Cu privire la aceste împărţiri, a se vedea în principal Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12 şi Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 32, 36-41.
- A se vedea Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 32; Sf, Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 17, 18; Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 65, 68.
- A se vedea Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12. Sf, Nichita Stithatul, Despre suflet, 31.
- De aceea Sf. Maxim Mărturisitorul, spre deosebire de Aristotel (urmat mai târziu de Toma d’Aquino), afirmă că sufletul raţional este prezent în om din prima clipă a vieţii sale, adică de la conceperea sa (a se vedea Ambigua, 42).
- Autorii din primele secole (de exemplu, Sf. Ignatie Teoforul, Către filadelfieni, XII, 2; Sf. Irineu de Lyon, Contra ereziilor, V,6,1), urmând Sfîântului Apostol Pavel (I Tes. 5,23), folosesc termenul pneuma. Părinţii veacului al 4-lea şi părinţiii bizantini ai veacurilor următoare vor adopta termenul nous (a se vedea J.Meyendorff, Initiation à la théologie byzantine, Paris, 1975, p. 190. Autorul crede că această schimbare pare să se fi făcut cu scopul, pe de o parte pentru a evita ambiguitatea în ceea ce priveşte identitatea „duhului”, şi pe de altă parte, pentru a afirma caracterul creat al „duhului” omenesc). A se vedea şi A.-J. Festugiere, L’Idéal religieux des Grecs et l’Évangile, Paris, 1932. Excursus B. „La division corps-âme-esprit de I Tess.”, pp. 212-220.
- Sf. Maxim Mărturisitorul a dezvoltat o psihologie foarte subtilă a voinţei (a se vedea mai ales Opuscule teologice şi polemice, I, PG 91, 12C-20A – în rom., în PSB 82), reluată de Sf. Ioan Damaschin (Dogmatica II, 24). A se vedea şi Nemesius de Emessa, Despre natura omului, XXVII-XXXIII; Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 38.
- Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12. Despre libertate, a se vedea excelenta sinteză a acestui autor (Dogmatica, II, 24, 25, 27), inspirată în mare parte din Scrierile Sf. Maxim Mărturisitorul (a se vedea mai cu seamă Opuscule teologice şi polemice, I, PG 91, 16B-20A).
- A se vedea Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, V.
- A se vedea Nemesius de Emessa, Despre natura omului, XII-XIV; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 19-20; Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 65, 66, 68.
- A se vedea Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, V.
- A se vedea, de exemplu, Sf. Maxim Mărturisitorul, ibidem.
- Cf. Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către elini (Protrepticul), X, 98, 4; Sf. Vasile cel Mare, Omilii despre facerea omului, I, 6, 7; Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, V; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12. A se vedea V. Lossky, Théologie mystique de l’Égilse d’Orient, Paris, 1944, pp. 74-75.
- Este unul dintre laitmotivele Sf. Maxim Mărturisitorul. A se vedea mai cu seamă Ambigua, 114.
- Tradiţia creştină se opune în această privinţă tradiţiei gnostice şi platoniciene, care afirmă că spiritul uman este necreat şi nemuritor prin natura sa. Sunt şi unii autori creştini însă care s-au raliat acestui punct de vedere, ca Origen sau Nemesius de Emessa. A se vedea J. Meyendorff, Le Christ dans la théologie byzantine, Paris, 1969, pp. 74-75.
- Cf. Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, 48.
- Omul întreg se îndumnezeieşte, suflet şi trup. Însă Părinţii spun adesea că mai întâi duhul său primeşte harul, care-l preschimbă şi prin el se împărtăşeşte întregul om de har.
- A se vedea V. Lossky, op. cit., p.198. J. Meyendorff, Initiation à la théologie byzantine, p. 191.
- Loc. cit.
- Despre facerea omului, XIV.
- Dogmatica, II, 12.
- A se vedea Sf. Simoen Noul Teolog, Discursuri teologice, II.
- A se vedea Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, 32; Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, 15.
- Despre facerea omului, XII. Cf. XIV; XV: „Duhul nu-şi are sălaşul numai în vreuna din părţile trupului, ci este prezent în aceeaşi măsură peste tot şi trecând prin toate; nici nu le cuprinde pe dinafară [...] Unirea dintre cele ale duhului şi cele ale trupului formează o legătură cu neputinţă de înţeles şi de exprimat”.
- A se vedea Despre facerea omului, XIV.
- Ibidem.
- Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 71.
- Cf. J. Meyendorff, Initiation à la théologie byzantine, pp. 190-191.
- Astfel, pentru Sf. Grigorie de Nazians, „mintea este puterea suverană din noi” (Cuvântări, XXXIX, 7, PG 36, 341B).
- Cuvânt împotriva elinilor, 32.
- Dialoguri despre suflet şi înviere.
- A se vedea între alţii: Nemesius de Emessa Despre natura omului, XXII;
- Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12.
- A se vedea Nemesius de Emessa Despre natura omului, III PG 40, 597A.
- A se vedea Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, 33.
- Cuvânt împotriva elinilor, 33. Cf. Nemesius de Emessa Despre natura omului, III PG 40, 597A.
- Cuvânt contra elinilor, 33.
- 150 de capete despre cunoştiinţa naturală, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făptuire, 31-32.
Despre legaturile cu blesteme si despre cei care se blestema singuri facand abuz de Psaltire
Am scris mai înainte cât de urât este înaintea lui Dumnezeu obiceiul de a blestema, mai ales când se face pentru nişte lucruri de nimic şi fără nici o căinţă. Pentru că sunt unii care socotesc blestemul obişnuit ca o hula împotriva Duhului Sfânt, eu voi căuta, după putere, să lămuresc ce înseamnă blestemul.
Deşi mulţi dintre dascăli spun că blestemul se înrudeşte cu hula, aceasta nu înseamnă că orice blestem este hulire împotriva Duhului Sfânt.
Adevărat este că atât blestemul, cât şi hulele odrăslesc din rădăcina mâniei, deci din aceeaşi rădăcină. Pentru aceasta, blestemul şi hula stau pe acelaşi cântar şi amândouă poartă venin de moarte, după cum şi maica lor, patima mâniei, are locul de cinste între cele şapte păcate de moarte. Cine se obişnuieşte să blesteme, uşor alunecă şi la hulă. Blestemul este un cuvânt potrivnic blagosloveniei. Şi după cum blagoslovenia arată o dorinţă spre bine şi spre mântuire, tot aşa blestemul arată o dorinţă spre paguba cuiva şi spre pierzare.
Am putea zice că şi blestemul este o rugăciune, însă nu spre folosul omului, ci spre paguba lui. De aceea legea creştină opreşte întrebuinţarea blestemului. El poate să fie folosit numai de păstorii duhovniceşti, ca o legătură pentru duhurile cele necurate sau ca o pedeapsă pentru cei nepocăiţi, care fac sminteala poporului.
Cei care blestemă la orice supărare, dau dovadă că nu au mintea sănătoasă, ori n-au credinţă curată. Blestemele cele nesocotite sunt ca nişte picături de otravă, care izvorăsc din inima celui mânios si mai ales din inima necredinciosului. De obicei, blestemele sunt roadele mâniei şi semne de pricopseală a celor pătimaşi. Ca să ne încredinţăm cât de mult urăşte Domnul blestemul, voi aminti un paragraf din Sfânta Evanghelie.
Înainte de Sfintele Patimi, mergând cu Sfinţii Apostoli spre Ierusalim, Domnul a trimis pe câţiva dintre ucenici mai înainte într-un sat de-al samarinenilor să vestească despre venirea Lui. Însă necredincioşii samarineni n-au voit să-L primească pe Domnul. Pentru aceasta Apostolii Iacob şi Ioan s-au tulburat şi au zis către Domnul: „Doamne, vrei să zicem să se pogoare foc din cer să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?“ Domnul însă i-a mustrat pentru socoteala lor, zicând: „Nu ştiţi ai Cărui Duh sunteţi? Căci Fiul Omului n'a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască“, şi au trecut în alt sat (Luca IX 54, 55).
După cum se vede, Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan s-au mâniat împotriva samarinenilor, care nu voiau să-L primească pe Domnul, şi pentru asta voiau să-i pedepsească. Deci au cerut voie de la Domnul ca să rostească un fel de blestem, adică să-i ardă focul pe necredincioşi. Domnul însă i-a mustrat, căci nu voia să cheme pe nimeni la credinţă cu sila şi nici nu voia să facă răzbunare asupra cuiva. Căci El a venit pentru iertarea oamenilor, iar nu pentru pedeapsă. Cum ar fi putut îngădui Domnul blestemul, când El învăţa pe toţi, zicând: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc ca să fiţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5, 44-45)?
Vedeţi cum i-a oprit Domnul pe Sfinţii Apostoli de a rosti vreun cuvânt greu, deşi ei cereau aceasta din râvna cea mare pentru credinţă şi din dragostea lor către Dascălul şi Stăpânul lor?
Acum gândiţi-vă cât de vinovaţi sunt cei care uneltesc blestemul pentru orice nimic. Mulţi folosesc cuvintele: “arde-l-ar focul” sau “mânca-l-ar moartea” ca şi cum ar zice: “bună ziua”. Obişnuinţa îi face să nu se mai sfiască de greutatea blestemului.
Dar vă rog, pe cei care aveţi obiceiul de a blestema, să deschideţi Psaltirea la Psalmul 108, stihurile 16-18 şi 27. Iată cum îl împodobeşte Sfântul Prooroc David pe cel care blestemă, căci zice: “Şi au iubit blestemul şi-i va veni lui, şi nu a voit blagoslovenia şi se va depărta de la dânsul! Şi s-a îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină şi a intrat ca apa în maţele lui şi ca untuldelemn în oasele lui.” Iar mai departe zice: “Blestema-vor ei şi tu vei binecuvânta!” Pentru aceasta şi Sfântul Apostol Pavel ne porunceşte tuturor creştinilor, zicând: “Binecuvântaţi şi nu blestemaţi!”, căci: “Cei ce binecuvântează vor moşteni pământul, iar cei ce blestemă vor pieri!” (Psalmi 36, 22).
Sunt unii care rostesc cuvinte de blestem şi de afurisenie, în chip de glumă, pentru a face haz.
Desigur că aceste blesteme nu se lipesc de nimeni, însă cei care fac aceasta nu rămân fără de păcat, mai cu seamă dacă sunt clerici.
Mi-a povestit un ieromonah, că în vremea când era egumen la Sfântul Spiridon, în Ierusalim, mereu venea la dânsul o arăboaică şi se ruga să-i citească o molitvă pentru pruncul ei, care avea duh necurat. Egumenul nu voia cu nici un chip, căci femeia era turcoaică. Dar ea avea evlavie la Sfântul Spiridon şi la rugăciunea egumenului.
Într-o zi, când egumenul nostru era foc de supărat, a venit iarăşi femeia cu pruncul bolnav, rugându-l ca de obicei. Atunci evlaviosul părinte a rostit o înjurătură grecească, lungă şi răspicată. Biata femeie a luat înjurătura lui drept molitvă şi s-a bucurat, rugându-l ca să facă şi semnul crucii asupra bolnavului. Egumenul s-a mâniat şi mai tare şi, făcând mai mult în batjocură semnul crucii, a rostit totodată şi un puişor de blestem asupra copilului, zicându-i în greceşte: “Să piei de-aici, arătare, să nu te mai văd!” Sărmana femeie, neştiind ce a zis el, i-a mulţumit cu lacrimi în ochi şi s-a dus acasă, cu deplină nădejde a se face bine copilul pentru rugăciunea egumenului. Şi, într-adevăr, din ziua aceea pruncul s-a făcut sănătos, iar femeia venea adeseori la Biserică cu daruri şi povestea la toţi minunea care s-a făcut prin blagoslovenia cuviosului egumen. S-a speriat şi el singur de puterea credinţei, dar neavând curajul să mărturisească ce fel de rugăciune a făcut, s-a lipit de el duhul cel rău, care-l necăjea pe copil şi până în ziua de azi îl tulbură, după cum singur mărturiseşte.
Din pilda aceasta putem înţelege că blestemul cel nesocotit, adică nedrept, sau rostit în batjocură, se întoarce la cel care îl rosteşte, iar persoana blestemată, dacă este nevinovată, nu se alege cu blestem, ci dimpotrivă, primeşte după credinţă şi blagoslovenie.
Un lucru însă trebuie ştiut: că de la cel care are obiceiul blestemului se depărtează blagoslovenia, după cum zice Sfântul Prooroc David, şi niciodată nu se pricopseşte, căci blestemul nu este altceva decât izgonirea darului.
Drept dovadă că blestemul cel rostit pe nedrept nu se lipeşte de nimeni, ci se întoarce de unde a ieşit, vă amintesc o întâmplare minunată, care a avut loc în ţara noastră, pe vremea când era domnitor Cuza Vodă, iar la Episcopia de Râmnic păstorea Sfântul Episcop Calinic.
Într-o duminică Sfântul Ierarh Calinic mergea cu trăsura de la Râmnicu Vâlcea spre Mânăstirea Frăsinei. Era pe la sfârşitul lui aprilie, când se terminase cu aratul şi semănăturile începeau să înverzească. Însă mare i-a fost mirarea Sfântului Episcop când a văzut pe un om arând în ziua de Duminică. Din râvna lui cea mare pentru lege, episcopul s-a tulburat cu duhul şi a zis în gândul lui: “Blestemat să fie cel care necinsteşte ziua Domnului!”, cum zice la Sfânta Scriptură. În clipa când a cugetat Sfântul acestea, un diacon, care era cu el în trăsură, a văzut cum a ieşit o limbă de foc din gura Preasfinţitului. Şi, privind cu mirare, a observat că limba cea de foc a zburat asupra omului care lucra pe ogor, l-a înconjurat de trei ori şi pe urmă s-a întors iarăşi în gura Sfântul Calinic.
Diaconul n-a îndrăznit ca să spună chiar atunci cele văzute, ci mai târziu, când au ajuns la mânăstire. Auzind Sfântul despre vedenia diaconului, a înţeles îndată că aceasta s-a făcut pentru cugetarea lui. Cuvintele care le-a rostit în mintea lui au fost ca o legătură pentru creştinul care lucra în zi de sărbătoare. Dar pentru că limba de foc nu s-a oprit la ţăran, ci s-a întors înapoi, pentru aceasta Sfântul a socotit că omul este nevinovat. Deci a trimis imediat după o slugă ca să cheme la mânăstire pe ţăran, căci nu era departe ogorul lui. Ţăranul a venit cu multă frică şi, căzând la picioarele Episcopului, se ruga ca să-l ierte. Atunci sfântul episcop l-a întrebat ce nevoie mare l-a silit ca să lucreze duminica.
Bietul creştin a mărturisit cu lacrimi că n-a făcut aceasta din defăimare sau din necredinţă, ci din multa lui strâmtorare şi sărăcie. Căci zicea el: “Cât a fost vreme de arat, nimeni nu s-a îndurat să-mi dea plugul cu boi ca să-mi ar şi eu ogorul meu. Abia astăzi, când toţi sătenii au terminat treaba şi dobitoacele sunt slobode, am putut găsi şi eu un plug cu o pereche de boi, fără plată, la un vecin, şi pentru asta am ieşit la treabă, căci trecea vremea aratului şi am casă grea, neavând cu ce plăti lucrul”. Acestea le zicea bietul ţăran cu lacrimi de umilinţă şi se vedea că avea frica lui Dumnezeu în inimă şi multă căinţă.
Din povestirea lui a cunoscut Sfântul Calinic că Dumnezeu, pentru multa lui sărăcie, nu i-a socotit păcatul şi pentru aceasta nici blestemul nu s-a lipit de el, ci s-a întors înapoi, ca o pasăre care nu află adăpost.
Deci i-a citit omului o molitvă de dezlegare şi, dându-i un ajutor, l-a slobozit cu pace. Însă din ziua aceea se păzea Sfântul Ierarh Calinic de a rosti sau de a cugeta vreun cuvânt de legătură. El sfătuia pe toţi clericii săi să fie şi ei cu pază despre aceasta. Iar dacă vreunul ar fi rostit cuvinte grele, de legătură, asupra cuiva, atunci el singur, adică preotul, să aibă grijă să-l dezlege cât este în viaţă. Căci, zicea Sfântul, la ziua judecăţii, din mâna lui se va cere sufletul celui care a fost legat, dacă legătura a fost pe nedrept.
Din întâmplarea aceasta se vedea cât de mare putere au cuvintele persoanelor sfinţite, când sunt rostite din râvnă pentru Dumnezeu şi pentru Sfânta Credinţă. Dacă Sfântul Calinic a gândit numai la greutatea osândei pentru cei care defăimau ziua Domnului şi îndată s-a văzut pară de foc ieşind din gura lui, să ne gândim deci cu cât mai greu cad cuvintele celor sfinţiţi, când sunt rostite asupra celor vinovaţi. Este şi mai greu când se întâmplă chiar în vremea slujbei.
De asemenea, se blestemă singuri şi cei care fac nedreptate, precum şi cei care iubesc răzbunarea şi nu lasă nici un dram nerăsplătit, faţă de cei care îi nedreptăţesc ori îi necăjesc. Aceştia, când citesc Psaltirea, se leagă singuri prin cuvintele prooroceşti care glăsuiesc:
"Doamne, Dumnezeul meu, de am făcut aceasta, de este nedreptate întru mâinile mele, de am răsplătit rele celor ce-mi răsplătesc mie (adică celor ce mă asupresc), să prigonească dar vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă. Să calce în pământ viaţa mea şi slava mea în ţărână s-o aşeze!” (Psalmi 7, 3-6).
Deşi mulţi dintre dascăli spun că blestemul se înrudeşte cu hula, aceasta nu înseamnă că orice blestem este hulire împotriva Duhului Sfânt.
Adevărat este că atât blestemul, cât şi hulele odrăslesc din rădăcina mâniei, deci din aceeaşi rădăcină. Pentru aceasta, blestemul şi hula stau pe acelaşi cântar şi amândouă poartă venin de moarte, după cum şi maica lor, patima mâniei, are locul de cinste între cele şapte păcate de moarte. Cine se obişnuieşte să blesteme, uşor alunecă şi la hulă. Blestemul este un cuvânt potrivnic blagosloveniei. Şi după cum blagoslovenia arată o dorinţă spre bine şi spre mântuire, tot aşa blestemul arată o dorinţă spre paguba cuiva şi spre pierzare.
Am putea zice că şi blestemul este o rugăciune, însă nu spre folosul omului, ci spre paguba lui. De aceea legea creştină opreşte întrebuinţarea blestemului. El poate să fie folosit numai de păstorii duhovniceşti, ca o legătură pentru duhurile cele necurate sau ca o pedeapsă pentru cei nepocăiţi, care fac sminteala poporului.
Cei care blestemă la orice supărare, dau dovadă că nu au mintea sănătoasă, ori n-au credinţă curată. Blestemele cele nesocotite sunt ca nişte picături de otravă, care izvorăsc din inima celui mânios si mai ales din inima necredinciosului. De obicei, blestemele sunt roadele mâniei şi semne de pricopseală a celor pătimaşi. Ca să ne încredinţăm cât de mult urăşte Domnul blestemul, voi aminti un paragraf din Sfânta Evanghelie.
Înainte de Sfintele Patimi, mergând cu Sfinţii Apostoli spre Ierusalim, Domnul a trimis pe câţiva dintre ucenici mai înainte într-un sat de-al samarinenilor să vestească despre venirea Lui. Însă necredincioşii samarineni n-au voit să-L primească pe Domnul. Pentru aceasta Apostolii Iacob şi Ioan s-au tulburat şi au zis către Domnul: „Doamne, vrei să zicem să se pogoare foc din cer să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?“ Domnul însă i-a mustrat pentru socoteala lor, zicând: „Nu ştiţi ai Cărui Duh sunteţi? Căci Fiul Omului n'a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască“, şi au trecut în alt sat (Luca IX 54, 55).
După cum se vede, Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan s-au mâniat împotriva samarinenilor, care nu voiau să-L primească pe Domnul, şi pentru asta voiau să-i pedepsească. Deci au cerut voie de la Domnul ca să rostească un fel de blestem, adică să-i ardă focul pe necredincioşi. Domnul însă i-a mustrat, căci nu voia să cheme pe nimeni la credinţă cu sila şi nici nu voia să facă răzbunare asupra cuiva. Căci El a venit pentru iertarea oamenilor, iar nu pentru pedeapsă. Cum ar fi putut îngădui Domnul blestemul, când El învăţa pe toţi, zicând: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc ca să fiţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5, 44-45)?
Vedeţi cum i-a oprit Domnul pe Sfinţii Apostoli de a rosti vreun cuvânt greu, deşi ei cereau aceasta din râvna cea mare pentru credinţă şi din dragostea lor către Dascălul şi Stăpânul lor?
Acum gândiţi-vă cât de vinovaţi sunt cei care uneltesc blestemul pentru orice nimic. Mulţi folosesc cuvintele: “arde-l-ar focul” sau “mânca-l-ar moartea” ca şi cum ar zice: “bună ziua”. Obişnuinţa îi face să nu se mai sfiască de greutatea blestemului.
Dar vă rog, pe cei care aveţi obiceiul de a blestema, să deschideţi Psaltirea la Psalmul 108, stihurile 16-18 şi 27. Iată cum îl împodobeşte Sfântul Prooroc David pe cel care blestemă, căci zice: “Şi au iubit blestemul şi-i va veni lui, şi nu a voit blagoslovenia şi se va depărta de la dânsul! Şi s-a îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină şi a intrat ca apa în maţele lui şi ca untuldelemn în oasele lui.” Iar mai departe zice: “Blestema-vor ei şi tu vei binecuvânta!” Pentru aceasta şi Sfântul Apostol Pavel ne porunceşte tuturor creştinilor, zicând: “Binecuvântaţi şi nu blestemaţi!”, căci: “Cei ce binecuvântează vor moşteni pământul, iar cei ce blestemă vor pieri!” (Psalmi 36, 22).
Sunt unii care rostesc cuvinte de blestem şi de afurisenie, în chip de glumă, pentru a face haz.
Desigur că aceste blesteme nu se lipesc de nimeni, însă cei care fac aceasta nu rămân fără de păcat, mai cu seamă dacă sunt clerici.
Mi-a povestit un ieromonah, că în vremea când era egumen la Sfântul Spiridon, în Ierusalim, mereu venea la dânsul o arăboaică şi se ruga să-i citească o molitvă pentru pruncul ei, care avea duh necurat. Egumenul nu voia cu nici un chip, căci femeia era turcoaică. Dar ea avea evlavie la Sfântul Spiridon şi la rugăciunea egumenului.
Într-o zi, când egumenul nostru era foc de supărat, a venit iarăşi femeia cu pruncul bolnav, rugându-l ca de obicei. Atunci evlaviosul părinte a rostit o înjurătură grecească, lungă şi răspicată. Biata femeie a luat înjurătura lui drept molitvă şi s-a bucurat, rugându-l ca să facă şi semnul crucii asupra bolnavului. Egumenul s-a mâniat şi mai tare şi, făcând mai mult în batjocură semnul crucii, a rostit totodată şi un puişor de blestem asupra copilului, zicându-i în greceşte: “Să piei de-aici, arătare, să nu te mai văd!” Sărmana femeie, neştiind ce a zis el, i-a mulţumit cu lacrimi în ochi şi s-a dus acasă, cu deplină nădejde a se face bine copilul pentru rugăciunea egumenului. Şi, într-adevăr, din ziua aceea pruncul s-a făcut sănătos, iar femeia venea adeseori la Biserică cu daruri şi povestea la toţi minunea care s-a făcut prin blagoslovenia cuviosului egumen. S-a speriat şi el singur de puterea credinţei, dar neavând curajul să mărturisească ce fel de rugăciune a făcut, s-a lipit de el duhul cel rău, care-l necăjea pe copil şi până în ziua de azi îl tulbură, după cum singur mărturiseşte.
Din pilda aceasta putem înţelege că blestemul cel nesocotit, adică nedrept, sau rostit în batjocură, se întoarce la cel care îl rosteşte, iar persoana blestemată, dacă este nevinovată, nu se alege cu blestem, ci dimpotrivă, primeşte după credinţă şi blagoslovenie.
Un lucru însă trebuie ştiut: că de la cel care are obiceiul blestemului se depărtează blagoslovenia, după cum zice Sfântul Prooroc David, şi niciodată nu se pricopseşte, căci blestemul nu este altceva decât izgonirea darului.
Drept dovadă că blestemul cel rostit pe nedrept nu se lipeşte de nimeni, ci se întoarce de unde a ieşit, vă amintesc o întâmplare minunată, care a avut loc în ţara noastră, pe vremea când era domnitor Cuza Vodă, iar la Episcopia de Râmnic păstorea Sfântul Episcop Calinic.
Într-o duminică Sfântul Ierarh Calinic mergea cu trăsura de la Râmnicu Vâlcea spre Mânăstirea Frăsinei. Era pe la sfârşitul lui aprilie, când se terminase cu aratul şi semănăturile începeau să înverzească. Însă mare i-a fost mirarea Sfântului Episcop când a văzut pe un om arând în ziua de Duminică. Din râvna lui cea mare pentru lege, episcopul s-a tulburat cu duhul şi a zis în gândul lui: “Blestemat să fie cel care necinsteşte ziua Domnului!”, cum zice la Sfânta Scriptură. În clipa când a cugetat Sfântul acestea, un diacon, care era cu el în trăsură, a văzut cum a ieşit o limbă de foc din gura Preasfinţitului. Şi, privind cu mirare, a observat că limba cea de foc a zburat asupra omului care lucra pe ogor, l-a înconjurat de trei ori şi pe urmă s-a întors iarăşi în gura Sfântul Calinic.
Diaconul n-a îndrăznit ca să spună chiar atunci cele văzute, ci mai târziu, când au ajuns la mânăstire. Auzind Sfântul despre vedenia diaconului, a înţeles îndată că aceasta s-a făcut pentru cugetarea lui. Cuvintele care le-a rostit în mintea lui au fost ca o legătură pentru creştinul care lucra în zi de sărbătoare. Dar pentru că limba de foc nu s-a oprit la ţăran, ci s-a întors înapoi, pentru aceasta Sfântul a socotit că omul este nevinovat. Deci a trimis imediat după o slugă ca să cheme la mânăstire pe ţăran, căci nu era departe ogorul lui. Ţăranul a venit cu multă frică şi, căzând la picioarele Episcopului, se ruga ca să-l ierte. Atunci sfântul episcop l-a întrebat ce nevoie mare l-a silit ca să lucreze duminica.
Bietul creştin a mărturisit cu lacrimi că n-a făcut aceasta din defăimare sau din necredinţă, ci din multa lui strâmtorare şi sărăcie. Căci zicea el: “Cât a fost vreme de arat, nimeni nu s-a îndurat să-mi dea plugul cu boi ca să-mi ar şi eu ogorul meu. Abia astăzi, când toţi sătenii au terminat treaba şi dobitoacele sunt slobode, am putut găsi şi eu un plug cu o pereche de boi, fără plată, la un vecin, şi pentru asta am ieşit la treabă, căci trecea vremea aratului şi am casă grea, neavând cu ce plăti lucrul”. Acestea le zicea bietul ţăran cu lacrimi de umilinţă şi se vedea că avea frica lui Dumnezeu în inimă şi multă căinţă.
Din povestirea lui a cunoscut Sfântul Calinic că Dumnezeu, pentru multa lui sărăcie, nu i-a socotit păcatul şi pentru aceasta nici blestemul nu s-a lipit de el, ci s-a întors înapoi, ca o pasăre care nu află adăpost.
Deci i-a citit omului o molitvă de dezlegare şi, dându-i un ajutor, l-a slobozit cu pace. Însă din ziua aceea se păzea Sfântul Ierarh Calinic de a rosti sau de a cugeta vreun cuvânt de legătură. El sfătuia pe toţi clericii săi să fie şi ei cu pază despre aceasta. Iar dacă vreunul ar fi rostit cuvinte grele, de legătură, asupra cuiva, atunci el singur, adică preotul, să aibă grijă să-l dezlege cât este în viaţă. Căci, zicea Sfântul, la ziua judecăţii, din mâna lui se va cere sufletul celui care a fost legat, dacă legătura a fost pe nedrept.
Din întâmplarea aceasta se vedea cât de mare putere au cuvintele persoanelor sfinţite, când sunt rostite din râvnă pentru Dumnezeu şi pentru Sfânta Credinţă. Dacă Sfântul Calinic a gândit numai la greutatea osândei pentru cei care defăimau ziua Domnului şi îndată s-a văzut pară de foc ieşind din gura lui, să ne gândim deci cu cât mai greu cad cuvintele celor sfinţiţi, când sunt rostite asupra celor vinovaţi. Este şi mai greu când se întâmplă chiar în vremea slujbei.
De asemenea, se blestemă singuri şi cei care fac nedreptate, precum şi cei care iubesc răzbunarea şi nu lasă nici un dram nerăsplătit, faţă de cei care îi nedreptăţesc ori îi necăjesc. Aceştia, când citesc Psaltirea, se leagă singuri prin cuvintele prooroceşti care glăsuiesc:
"Doamne, Dumnezeul meu, de am făcut aceasta, de este nedreptate întru mâinile mele, de am răsplătit rele celor ce-mi răsplătesc mie (adică celor ce mă asupresc), să prigonească dar vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă. Să calce în pământ viaţa mea şi slava mea în ţărână s-o aşeze!” (Psalmi 7, 3-6).
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul
ANUNT...
Pentru cititorii blogului "CREŞTINII SECOLULUI XXI": adresa blogului s-a
mutat de la http://paisiee.blogspot.ro la noua adresă
http://crestiniisecolului21.blogspot.ro
Vă mulţumesc...Sănătate!
mutat de la http://paisiee.blogspot.ro la noua adresă
http://crestiniisecolului21.blogspot.ro
Vă mulţumesc...Sănătate!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.
.png)
Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.
-
-
-
-
-
Ea este Maica noastrăAcum 4 luni
-
Proloagele din 23 octombrieAcum 5 luni
-
-
The Rise of Eros Game ReviewAcum un an
-
-
-
-
-
-
-
Demonstrație a credințeiAcum 8 ani
-
RaiulAcum 8 ani
-
Participant à l’Esprit saintAcum 8 ani
-
-
ORBULAcum 9 ani
-
-
-
-
-
PocăințaAcum 10 ani
-
CARTEA MĂRTURISITORILORAcum 10 ani
-
Vérité et unité de l’EgliseAcum 10 ani
-
-
Preotul ca păstor şi terapeutAcum 11 ani
-
-
-
-
-
Revelatia divinaAcum 12 ani
-
-
-
-
-
O povestioară simbolicăAcum 13 ani
-
-
Sfintei Mănăstiri TurnuAcum 14 ani
-
Ne-am mutat!Acum 14 ani
-
Schema monkAcum 14 ani
-
Avem nevoie de catehism ortodoxAcum 14 ani
-
-
-
-
-
-
-
DeciziiAcum 8 ani
-
-
-
-
-
-
Directoare WebAcum 14 ani
-
-
-
-
