Blog † Vestitorul ortodox

"Ţarul nostru are o viaţă cucernică şi plină de evlavie", scria în anul 1905 Sfântul Ioan de Kronstadt despre ţarul Nicolae al II-lea şi continua spunând: "Dumnezeu i-a trimis o cruce grea de suferinţă, ca unui fiu al Său preaiubit şi ales. "

Sfântul ţar mucenic Nicolae al II-lea s-a născut pe data de 19 mai 1868, la Ţarskoe Selo, lângă Sankt Petersburg. Din tinereţile sale era deosebit de evlavios şi se străduia să imite virtuţile sfântului şi dreptului Iov cel mult pătimitor, în a cărui zi de pomenire se născuse, precum şi pe Sfântul Nicolae, spre a cărui cinstire îi primise numele la botez.

Cei apropiaţi lui obişnuiau să spună: "Sufletul lui Nicolae este limpede precum cristalul şi are o dragoste fierbinte pentru fiecare om". Se simţea profund mişcat de orice suferinţă şi nevoie omenească, de orice fel ar fi fost aceasta.

În deplină concordanţă cu hotărârea prea evlaviosului său tată, ţarul Alexandru al III-lea, a primit o educaţie în duhul cel mai curat al ortodoxiei.

În primăvara anului 1894, luând în consideraţie dorinţa fermă a ţareviciului de a se căsători cu prinţesa Alix de Hesse-Darmstadt, augustele feţe impărăteşti şi-au dat în cele din urmă binecuvântarea. "Mântuitorul nostru a spus: Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul", scria arhiducele Nicolae pe vremea aceea. "Aceste cuvinte îmi sunt nespus de dragi inimii mele. În ultimii cinci m-am rugat, repetându-le în fiecare noapte, rugându-l pe Dumnezeu să uşureze convertirea lui Alix la credinţa ortodoxă şi să mi-o dăruiască de soţie."

Cu câteva zile înaintea morţii ţarului Alexandru al III-lea, prinţesa Alix sosi în Rusia. Ceremonia prin care ea devenea fiică a Bisericii Ortodoxe a fost oficiată de părintele Ioan de Krondstadt, iubit de întreaga Rusie. Ea a primit numele de Alexandra în cinstea sfintei muceniţe, împărăteasa Alexandra.

În ziua morţii ţarului, Nicolae Alexandrovici, plin de o adâncă întristare, declara că el nu a dorit coroana, dar, temându-se să nu se împotrivească voii Celui Atotputernic şi voinţei tatălui său, a acceptat coroana. El îşi punea încrederea nu în puterea omului, ci în Domnul Dumnezeu.

Ţarul Nicolae şi-a pecetluit începutul domniei sale prin fapte de caritate şi milostenie. El a uşurat situaţia celor întemniţaţi şi a anulat numeroase datorii, asigurând în acelaşi timp un ajutor substanţial oamenilor de ştiinţă, scriitorilor şi studenţilor.

Ţarul Nicolae al II-lea a fost încoronat pe data de 27 mai 1896, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlinul moscovit. În rugăciunea către Împăratul împăraţilor, ţarul a cerut să fie înzestrat cu darurile Sfântului Duh, care să-l îndrume la slujba la care fusese chemat.

Suveranul a luptat pentru menţinerea păcii în ţară, astfel încât naţiunea să se poate dezvolta liber şi prosper. El era cu totul neputincios în a aduce cuiva prejudicii. De-a lungul întregii sale domnii, nu a semnat nici o condamnare la moarte şi nici nu a respins vreodată o cerere de ajutorare care ajungea la el.

Privirea suveranului era uimitor de sinceră, iar ochii lui străluceau de o mare bunătate. Într-o zi ţarul a vizitat crucişătorul "Riurik", la bordul căruia se afla un revoluţionar care jurase să-l ucidă. Dar marinarul a relatat: "N-am putut să-mi împlinesc gândul, ochii săi mă priveau cu atâta umilinţă şi blândeţe. "

Ţarul cunostea foarte bine istoria şi literatura rusă, iar ca un expert al limbii ruse el evita folosirea cuvintelor străine. El afirma: "Nici măcar un singur cuvânt de origine neslavă nu trebuie să ne întineze limba".

Ţarul era un om generos. A cheltuit patru milioane de ruble pentru spitale şi alte aşezăminte de caritate din propriul său cont din Banca Angliei. "El a cheltuit aproape tot ce avea", afirma preşedintele consiliului administrativ al majestăţii sale. "Hainele sale erau adesea reparate", îşi aminteşte unul dintre servitorii ţarului.

Cuplul imperial reprezenta un model de adevărată viaţă creştină de familie. Relaţia dintre soţi se remarca printr-o sinceră afecţiune, o înţelegere reciprocă pornită din adâncul inimii, precum şi printr-o profundă încredere reciprocă.

Domnul a binecuvântat această fericită căsnicie cu patru fiice: Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia şi un fiu: Alexei. Moştenitorul tronului pe care ei îl aşteptaseră atâta vreme, s-a născut pe data de 12 august 1904.

Ţareviciul şi prinţesele îi tratau pe toţi oamenii cu respect şi deosebită grijă. Ei dormeau pe paturi fără perne şi se îmbrăcau cu simplitate. Hainele şi pantofii treceau de la cei mai vârstnici la cei mai mici.

Hrana lor era foarte simplă. Mâncarea preferată a ţareviciului era supă de varză, budincă şi pâine de secară. "Aceasta este hrana tuturor soldaţilor mei", obişnuia el să spună. "Duceau o viaţă simplă şi modestă", scria un prieten apropiat al familiei imperiale, "li se adresau celorlalţi oameni cu simplitate şi nu dădeau nici o importanţă statutului lor imperial".

Aceasta era o adevărată familie ortodoxă, în care domneau tradiţiile şi structura evlavioaselor familii ruseşti.

Familia imperială ducea o viaţă retrasă. Nu le plăceau ceremoniile şi discursurile formale, iar protocolul de la curte era o adevărată povară pentru ei. Ţarina şi prinţesele cântau adesea în biserică în timpul dumnezeieştii liturghii.

Alexandra Feodorovna era o soră de caritate înnăscută. Ea îi vizita pe cei bolnavi, îi îngrijea şi îi încuraja, iar ori de câte ori nu îi putea vizita personal pe ce aflaţi în suferinţă, ea îşi trimitea fiicele. Ea considera că este de datoria ei "sa-i rămână credinicioasă lui Hristos şi să aibă grijă de aproapele ei".

De obicei, pentru a-şi ascunde identitatea, Alexandra Feodorovna oferea ajutoare financiare celor nevoiaşi prin intermediul altor persoane cărora ea le încredinţa această sarcină. Ea a organizat şcoli profesionale pentru cei săraci în toată ţara şi a deschis o şcoală de asistente medicale.

Cuplul imperial ocrotea şi ajuta Biserica Ortodoxă nu numai din Rusia, ci din întreaga lume. În timpul domniei lui Nicolae al II-lea s-au construit sute de mănăstiri şi mii de biserici şi au fost înfiinţate zeci de mii de şcoli parohiale.

În timpul domniei lui Nicolae al II-lea, Biserica Ortodoxă Rusă s-a îmbogăţit cu noi sfinţi şi sărbători religioase într-o măsură mai mare decât pe parcursul întregii perioade a secolului anterior. În 1903, după ce a examinat dovezile necesare canonizării marelui stareţ Serafim de Sarov, a dezaprobat părerile sinodale şi cu mare îndrăzneală a poruncit: "Canonizaţi-l de îndată! "

Ţarul a protestat atunci când turcii i-au masacrat pe armeni şi i-au oprimat şi torturat pe slavi. El a deschis larg hotarele ruseşti tuturor refugiaţilor creştini. Atunci când în vara anului 1914 Austro-Ungaria a atacat Serbia neapărată, ţarul a răspuns prompt la cererea sârbilor pentru ajutor.

Nicolae al II-lea a încercat să evite tulburările politice şi să asigure pacea pe plan intern. Totuşi, patimile continuau să fiarbă mocnit. Ziarul "Liberation" care se publica în străinătate i-a scos la iveală în mod deschis pe cei ce se împotriveau autorităţii ţarului în Rusia: "toţi intelectualii şi o parte a populaţiei, toate comitetele administrative locale, Consiliul municipal din anumite oraşe, întreaga presă. "

În timpul celui de-al douăzecilea an al domniei împăratului, economia Rusiei atinsese cel mai înalt nivel de dezvoltare. Producţia de grâne se dublase faţă de cea de la începutul domniei sale, în timp ce populaţia crescuse cu 50 de milioane de oameni. Dintr-o ţară analfabetă Rusia a devenit iute o ţară civilizată.

Primul război mondial a început pe data de 1 august 1914, ziua în care este prăznuit Sf. Serafim de Sarov. Ţarul a mers la metocul mănăstirii de maici Diveievo din Sankt Petersburg şi a plâns mult dinaintea icoanei marelui sfânt. Fericita stareţă de la Diveievo, Paşa de Sarov, a declarat că vrăşmaşii patriei porniseră războiul pentru a-l detrona pe ţar şi a sfâşia Rusia în bucăţi.

Din primele zile ale războiului, suveranul vizita liniile frontului, oraşele şi satele Rusiei, binecuvântând trupele şi încurajându-i pe oameni în încercarea prin care treceau. Ţarul iubea armata cu ardoare şi era profund ocupat de nevoile ei.

Ţarina încerca să transforme cât mai multe palate cu putinţă în spitale militare. Adesea, ea se implica personal în organizarea ambulanţelor şi a depozitelor farmaceutice din oraşele de pe întreg teritoriul Rusiei. Alexandra Feodorovna şi prinţesele mai vârstnice au devenit surori medicale în spitalul militar de la Ţarskoe Selo.

În vara anului 1915, o perioadă foarte grea pentru armata rusă, ţarul însuşi şi-a asumat înalta responsabilitate de comandant şef al forţelor armate. De îndată ce unsul lui Dumnezeu a luat comanda oştirii succesul a revenit în tabăra trupelor ruseşti. Până în februarie 1917, armata a rămas neînfrântă, trupelor nu le lipsea nimic, iar victoria părea asigurată.

Totuşi, vrăjmaşii autocraţiei ortodoxe nu i-au îngăduit să păşească peste acest prag. "Doar acum este cu putinţă să-l detronăm pe ţar", afirmau ei, "căci după victoria sa asupra nemţilor, autoritatea sa va fi întărită pentru o îndelungă perioadă de timp. "

Încă din anul 1832, Sf. Serafim de Sarov profeţise revolta împotriva autorităţii ţarului şi evenimentele sângeroase ce au însoţit căderea sa.

În decembrie 1916, împărăteasa a vizitat mănăstirea Desiatina de la Novgorod. Stareţa Maria i-a spus: "Iată că a venit împărăteasa muceniţă Alexandra! " şi îmbrăţişând-o, a binecuvântat-o.

Sosi şi ziua de 15 martie 1917. În capitală, tulburările se accentuară. În cadrul armatei izbucni "revolta generalilor". Ofiţerii de rang înalt cerură abdicarea ţarului de pe tron, "pentru salvarea Rusiei şi victoria împotriva inamicului străin", chiar dacă victoria era deja aproape dobândită.

Împăratul a cedat autoritatea statului fratelui său Mihail. Când ţarina auzi de abdicarea ţarului spuse: "Este voia lui Dumnezeu, Dumnezeu a îngăduit acest lucru pentru salvarea spirituală a Rusiei. "

Ţarul şi familia sa au pornit pe drumul crucii de pe Golgota. Toţi membrii familiei şi-au încredinţat viaţa cu totul în mâinile Domnului.

Comitetul de anchetă desemnat de către guvernul provizoriu l-au sleit de puteri pe ţar prin cercetări şi interogări nesfârşite, acuzându-l de înaltă trădare, dar n-au putut afla nici o faptă acuzatoare.

În luna august 1917, familia imperială a fost dusă în Siberia. Alexandra Feodorovna scria din temniţă: "Îmi iubesc atât de mult ţara, în ciuda tuturor lipsurilor ei." "Nu aş vrea să părăsesc Rusia niciodată, atât de mult o iubesc", spunea suveranul, "mai degrabă aş merge în colţul cel mai îndepărtat al Siberiei. "

La sfârşitul lunii aprilie 1918, prizonierii imperiali au fost transferaţi sub pază în oraşul Ekaterinburg, care pentru ei a devenit Golgota rusească. "Probabil că pentru mântuirea Rusiei este necesară o jertfă răscumpărătoare. Eu voi fi acea jertfă", spuse suveranul. "Facă-se voia Domnului! "

Permanentele jigniri şi dispreţul din partea gărzii de pază de la casa Ipatiev, unde ei erau ţinuţi în detenţie, le-au provocat ţarului şi familiei sale profunde răni sufleteşti şi dureri trupeşti, pe care ei le pătimeau cu umilinţă, iertându-i pe toţi. Ţarina, cugetând la cuvintele Sf. Serafim de Sarov, scria în jurnalul său: "Când eşti ocărât, binecuvintează. Când eşti persecutat, pătimeşte. Când eşti defăimat, mângâie. Când eşti chinuit, bucură-te. Aceasta este calea noastră. Cel ce va răbda până la capăt, acela se va mântui. "

Cei din familia ţarului erau conştienţi că moartea este aproape. Cea mai vârstnică dintre prinţese, Olga, scria de la locul întemniţării sale: "Tatăl meu cere să li se spună tuturor celor care i-au rămas credincioşi şi tuturor celor ce pot fi influenţaţi de către aceştia să nu caute să se răzbune din pricina sa. El i-a iertat pe toţi şi se roagă pentru toţi. E necesar să fim cu toţii conştienţi de faptul că răul care se află acum în lume va deveni şi mai puternic şi că nu cu răul se biruie răul, ci numai cu iubirea. "

Prin dumnezeiasca pronie, martirii familiei imperiale au fost luaţi din această viaţă pământească laolaltă, drept răsplată pentru nemărginita lor dragoste reciprocă, dragoste care i-a unit strâns ca pe un tot indestructibil. În subsolul casei Ipatiev, acolo unde martirii împărăteşti şi credincioşii lor slujitori şi-au săvârşit calea crucii lor, s-au descoperit inscripţii lăsate de călăi.

Una dintre ele a fost astfel desluşită: "Aici, după porunca forţelor satanice, ţarul a fost jertfit pentru ca naţiunea să poată fi distrusă. Întreaga lume să afle acest lucru." Nu întâmplător această crimă a fost comisă pe data de 17 iulie, fiindcă în această zi Biserica Ortodoxă Rusă îl prăznuieşte pe sfântul duce Andrei Bogoliubski, care cu sângele său mucenicesc a sfinţit autocraţia în Rusia.

Suveranul a urcat pe Golgota plin de curaj şi a primit printr-o smerită supunere faţă de voia lui Dumnezeu, moartea mucenicească. Scrisoarea suveranului adresată din temniţă către sora sa a dezvăluit cât se poate de limpede tăria lui duhovnicească în acele grele zile de încercare: "Cred cu tărie în faptul că Domnul Se va milostivi de Rusia şi în cele din urmă va potoli patimile. Facă-se voia Sa cea sfântă! "