-
August - directii si intentiiAcum 5 săptămâni
-
-
-
Cum se tratează dușmaniiAcum 2 ani
-
Forumuri ortodoxe
Asociatii-Fundatii ortodoxe
 |
Se afișează postările cu eticheta Teologie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Teologie. Afișați toate postările
Sfîntul Grigorie Teologul împotriva înnoirilor din Biserică
9/03/2018 | 
Publicat de
admin
Textul de mai jos este alcătuit din două scrisori trimise de Sfîntul Grigorie Teologul (330-390, prăznuit de Biserică la 27 Ianuarie) preotului Cledonios. În corpusul de scrisori ale sfîntului ele poartă numerele 101 şi 102. Traducerea îi aparţine prof. dr. Nicolae Cotos şi a fost publicată în Mitropolia Ardealului, anul II, nr. 3-4, martie-aprilie 1957, pag. 242-253. * Textul în limba originală, ellină, al acestor două scrisori, este editat, însoţit şi de o traducere în limba latină, în Cursus Patrologiae Completus, Series Graeca, Tom. XXXVII, accurante J. P. Migne, Paris 1862, sub titlul: Către presviterul Cledoniu împotriva lui Apollinarie: Scrisoarea I (col. 175—194) şi Scrisoarea II (col. 194—202). O ediţie mai nouă se găseşte în SC pag. 36-84./div>
Prea cinstitului şi de Dumnezeu preaiubitului frate şi împreună-presviter Cledoniu: bucurie în Domnul.
Grigorie
I. Aş voi să ştiu ce însemnează această poftă de înnoiri în sânul Bisericii, ca orişicui numai voieşte şi fiecărui trecător să-i fie permis a despărţi – cum zice Scriptura1 – turma cea bine cîrmuită şi a o prăda prin apucături tîlhăreşti, sau mai degrabă, prin învăţături hoţeşti şi absurde. Căci dacă au şi avut vreo cauză, în privinţa credinţei, pentru care să ne poată condamna cei ce se ridică acum împotrivă, apoi totuşi nu trebuia să îndrăznească unele ca acestea, fără să ne înştiinţeze deloc? Ci era de lipsă ca mai întîi să caute ori a convinge ori a se convinge — dacă însemnează ceva şi cuvîntul meu, ca al unuia ce se teme de Dumnezeu şi care a muncit mult pentru cuvîntul credinţei şi a fost folositor Bisericii —, şi atunci abia, dacă şi atunci, să înceapă a reforma; însă şi aşa aceşti îngîmfaţi nu pot să aibă nici o scuză. Dar după ce credinţa noastră s-a predicat atît în scris cît şi prin grai viu2, în apropierea şi depărtarea cea mai mare, cu pericole şi fără pericole, cum se poate că unii săvîrşesc lucruri ca acestea, iar ceilalţi stau nemişcaţi?!
Şi nu e atît de nedemn, deşi destul de nedemn, faptul că aceşti oameni adapă sufletele mai simple cu învăţătura tor cea rea şi cu vorbe foarte nelegiuite, ca faptul că lăţesc minciuni şi despre mine, că eu adică aş fi de aceeaşi părere cu ei şi aş cugeta la fel cu dînşii, învăluindu-şi astfel nada în metal scump, făcîndu-şi, sub acest pretext, voia lor, şi făcând din sinceritatea mea, în urma căreia îi priveam ca fraţi şi nu ca străini, zale pentru răutate; şi nu. numai atît: ci ei mai zic, după cum aud eu, că au fost primiţi chiar de acel sinod occidental3, de către care se condamnaseră mai înainte, ceea ce este foarte evident pentru toată lumea. Dar dacă aderenţii lui Apollinarie au fost primiţi, fie acum, fie mai înainte, să dovedească lucrul acesta, şi eu sînt mulţumit. Este doar evident că numai alăturîndu-se învăţăturii celei drepte, au putut fi primiţi; căci dacă au dobîndit ei aceasta, altfel nu poate să fie. Se arată doar pretutindeni, ori prin hotărîri sinodale, ori prin scrisori comunicatorice; căci aşa prevede legea sinoadelor. Iar dacă acestea nu sînt decît vorbe, şi o himeră iscodită de dînşii, din fantezie, şi spre a-şi cîştiga, prin autorităţi personale, încrederea mulţimii, atunci fă-i să se liniştească şi convinge-i.
Etichete:
Rasism şi democraţie
Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie
Adesea revin în actualitate subiecte şi probleme care şi în trecut au preocupat omenirea, societatea şi Biserica şi pentru care s-a vărsat până acum multă cerneală. Există însă o lege a istoriei potrivit căreia aceleaşi fenomene revin ciclic, şi asta pentru că, indiferent de epocă, omul este acelaşi . Înţeleptul antic Heraclit vorbea despre „devenirea” [istorică] care este o consecinţă a conflictului dintre contrarii şi arăta că toate se află permanent în mişcare şi schimbare.
Adeseori se vorbeşte despre rasism sau despre filetism, definite în dicţionarul lui G. Babiniótis drept „practică socială sau politică de discriminare faţă de grupări rasiale, naţionale, sociale etc. considerate inferioare”. Desigur, una este conştiinţa naţională, adică dragostea de neam şi de patrie, şi alta este naţionalismul sau etnofiletismul, care presupune întâietatea şi exagerarea însemnătăţii unui neam în detrimentul unităţii societăţii.
Sinodul de la Constantinopol din anul 1872, după ce a condamnat şi a respins diferitele forme de etnofiletism observate la acea epocă şi care creau probleme în viaţa bisericească, a hotărât că etnofiletismul este „străin” de Tradiţia Bisericii, reprezintă o „vătămare” venită din partea culturii moderne, constituie o „adunare schismatică” întemeiată pe criterii naţionale şi rasiale şi, în ultimă instanţă, este o „învăţătură nouă”- adică o erezie.
Prin urmare, acest subiect este deja rezolvat din punctul de vedere al credinţei noastre ortodoxe, dar, din nefericire, în practică apar abateri şi unii creştini sunt stăpâniţi de ideologii şi practici rasiste şi etnofiletiste. Asemenea situaţii rup unitatea Bisericii şi o îndepărtează de la misiunea ei ecumenică care se împleteşte cu dragostea fiecărui om faţă de Biserică şi faţă de patria sa.
Astfel, nouă, creştinilor contemporani – deopotrivă clerici şi laici – nu ne este îngăduit să fim stăpâniţi de ideologii rasiste şi etnofiletiste care în fapt lucrează împotriva credinţei şi a vieţii noastre ortodoxe, pentru că în felul acesta tăgăduim porunca lui Hristos de a învăţa toate neamurile, de vreme ce toţi sunt chemaţi la viaţa dumnezeiască şi la trăirea vieţii Bisericii. Nici nu se cuvine ca noi, ierarhii mai de curând aleşi, să adoptăm mai vechi practici şi mentalităţi antidemocratice în relaţia cu puterea politică – atitudine care desfiinţează nu doar sistemul politic, ci şi pe cel bisericesc de administrare, aşa cum ştim că s-a întâmplat în 1967.
Nici nu putem să recurgem la violenţă împotriva acelor semeni ai noştri care nu aparţin aceleiaşi rase şi aceleiaşi religii ca noi. Dragostea pe care trebuie să o arătăm faţă de orie om, fie el de altă rasă sau de alt neam, este o învăţătură fundamentală a lui Hristos. Să ne amintim de parabola bunului samaritean, prin care Hristos ne-a învăţat că trebuie să oferim ajutor fiecărui om care suferă şi îndură necazuri, chiar dacă este de alt neam şi de altă rasă, să îi tămăduim rănile cu untdelemn şi vin, dar şi să îl purtăm pe „dobitocul” nostru şi să îl conducem la „casa de oaspeţi” pentru deplină vindecare. Purtarea aspră şi neomenoasă a „preotului” şi a „levitului”, aşa cum este înfăţişată în aceeaşi parabolă, este condamnată de Hristos.
Toate acestea sunt incontestabile. Există însă două realităţi particulare care trebuie în mod special subliniate, pentru că trăim într-un stat de drept, în care trebuie să domine pacea, dreptatea şi dragostea.
Prima realitate este că nu trebuie să ajungă să aibă loc în ţara noastră aşa-numita „libanizare” a societăţii.
Pentru un interval de timp m-am aflat în Liban pe când acolo avea loc acel cumplit război civil, care a durat 15 ani (1975-1990). Am fost martor ocular al confruntărilor dintre creştinii maroniţi (nu „Rum Orthodox”) şi musulmani. La început nu puteam să înţeleg de ce se omoară între ei locuitorii acestei mici ţări şi anume chiar în frumosul oraş Beirut, care pe atunci era cu adevărat un mic Paris al Orientului.
Cu timpul însă şi cercetând situaţiile, am constatat că locuitorii Libanului se confruntau cu o mare problemă. După eliberarea lor de sub jugul otoman, în primele decenii ale secolului al XX-lea, au stabilit modul de funcţionare a instituţiilor ţării (preşedintele, primul-ministru, preşedintele Parlamentului, ministru etc.), în funcţie de procentul diferitelor grupări religioase şi culturale, adică maroniţii, ortodocşii, suniţii, şiiţi etc. Însă, odată cu trecerea timpului, pătrunderea masivă şi liberă în ţară a diferitelor grupări musulmane a schimbat datele demografice ale ţării, prin urmare unii au dorit schimbarea Constituţiei, care să reprezinte noua realitate. Astfel, şi din pricina altor cauze, a izbucnit războiul civil care a dus la o mare vărsare de sânge în ţară, la pierderi de vieţi omeneşti, dar şi de bunuri materiale.
Problema este, aşadar, cum să evităm să se întâmple şi în ţara noastră acest fenomen al „libanizării” sociale şi etnice, fenomen care probabil să află în planurile diferitelor centre de decizie din Occident şi Orient. Şi acest lucru ţine în primul rând de răspunderea statului, care trebuie să se preocupe de soluţionarea diferitelor probleme economice şi sociale, dar nu trebuie să treacă cu vederea, pe de o parte, uneltirile puse la cale prin diferitele schimbări geopolitice, şi nici, pe de altă parte, evenimentele care contribuie la alterarea identităţii politice a societăţii noastre. Trebuie să rămână nealterată structura socială şi culturală de bază a societăţii noastre, pentru că, altfel, ne vom pierde trăsăturile culturale şi spirituale, precum şi identitatea. Statul, prin instituţiile lui, se impune să ia măsuri în această privinţă, aşa încât să nu mai ajungă să protesteze atunci când alţii încearcă să acopere acest gol, în fapt să acopere inactivitatea autorităţilor de stat.
A doua realitate este că trebuie să fie consolidate încă mai mult instituţiile democratice din ţara noastră, pentru că, dintre toate sistemele politice, tot democraţia este cel mai bun, în ciuda disfuncţionalităţilor care inevitabil se ivesc. Trebuie să fim atenţi cu acest lucru şi să nu permitem subminarea principiilor şi instituţiilor democratice. E posibil ca unii politicieni să fi făcut greşeli, şi cu siguranţă au făcut!, dar nu trebuie ca în numele acestor greşeli să fie subminat sistemul democratic sănătos – care presupune existenţa partidelor de guvernământ, dar şi a opoziţiei – instituţiile unei societăţi libere şi, în cele din urmă, însăşi democraţia.
Văd că unii critică exagerat – conştient sau inconştient – instituţiile democratice. Eu, personal, cred că politicieni „limitaţi” sunt mai buni decât dictatorii „ultra-inteligenţi” care privează poporul de libertate. Desigur, nici politicienii nu trebuie să exploateze instituţiile democratice în interesul lor personal. Nici nu trebuie să avem de-a face cu o „democraţie a spectatorului”, nici să fie la putere pentru totdeauna „clasa calificată”, sau să existe puteri care să transforme poporul într-o „turmă fără minte”, într-o „turmă ameţită” – ca să amintesc de Noam Chomsky care făcea asemenea analogii în interpretarea acestor situaţii.
În Europa secolului trecut au apărut ideologii care au avut la bază teoriile lui Rousseau despre reîntoarcerea în natură – teorii care prezintă indiscutabil şi aspecte pozitive – şi, trecând prin diferite procese, au ajuns să propună supraomul lui Nietzsche, susţinând ca principii fundamentale că: se impune să fie ucis Dumnezeu, nimănui să nu îi pese de aproapele său, omul să fie stăpânit de dorinţa crudă de putere şi, desigur, dincolo de toate acestea, că toate sunt permise, de vreme ce supraomul este mai presus de distincţia morală dintre bine şi rău. Această ideologie neomenoasă a născut fascismul şi nazismul, care a scăldat în sânge omenirea şi a născut existenţialismul ateu reprezentat de sloganul „l’enfer c’est l’autre”.
În epoca şi în ţara în care trăim, mai ales în această perioadă în care, după câte se pare, criza nu este doar economică, ci prin excelenţă geopolitică şi coexistă cu o concurenţă acerbă între diferitele sisteme economice, ale Orientului şi Occidentului, se impune să arătăm luciditate, înţelepciune şi discernământ. Şi, înainte de toate, se impune să întărim şi să consolidăm încă mai mult instituţiile democratice. În plus, va trebui ca statul să se ocupe aşa cum trebuie de fenomenul migraţiei clandestine, care, foarte probabil, reprezintă o armă puternică a diferitelor centre de decizii, urmărind să destrame structura socială şi culturală a ţării noastre. Problema creată azi are la bază indiferenţa autorităţilor legitime, dar şi ideologiile rasiste în aspectul lor practic, care vin pe fondul unor goluri de acţiune şi care îi fac pe mulţi victime ale nedreptăţii care domină la nivel mondial.
Prin urmare, suntem împotriva rasismului şi a violenţei, dar în favoarea democraţiei bine organizate, precum şi în favoarea păstrării identităţii culturale a ţării noastre.
Sursa: Revista Parembasis, oct. 2012
Consecintele crizei teologice asupra vietii de zi cu zi a Bisericii
Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie
Comunicare susţinută înaintea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei la 8 octombrie 2015
Cele spuse mai înainte au fost extrem de necesare pentru a putea identifica în continuare consecințele crizei teologice în viața Bisericii Ortodoxe. Voi sublinia cu precădere felul cum o terminologie şi o teologie alienată alterează întregul climat al vieţii bisericeşti.
Examinând curentele teologice care circulă în facultăţile de teologie, se va constata că generaţia teologică dinaintea noastră a fost hrănită cu concepţiile teologilor scolastici şi protestanţi, precum Toma d’Αquino, Wellhausen, Harnack. Generaţia noastră a fost hrănită cu teoriile lui Barth, Brunner, Bultmann, Tillich ş.a. şi cu idealismul german, iar generaţiile de după noi au crescut cu concepţiile teologiei ruse şi ale filosofiei existenţialiste, ca teologia lui Evdokimov, Lossky, Meyendorff, cu filosofia lui Berdiaev, a lui Heidegger, a filosofilor existenţialişti ş.a.
Ca să nu fiu greşit înțeles, trebuie să întăresc [necesitatea] ca studenţilor de la facultăţile de teologie să li se predea toate curentele care se manifestă în teologia apuseană academică, însă acest lucru nu trebuie să se facă în detrimentul teologiei patristice. Studenţii trebuie să înveţe relaţia şi diferenţa dintre principiile teologiei apusene şi ale celei patristice, dar nu trebuie să se impună ideea că teologia patristică ar fi fost depăşită de teologia scolastică ori de cea rusă.
Se ştie că Facultatea de Τeologie din Atena a fost întemeiată pe baza modelelor germane şi că încă de la întemeierea ei a preluat concepţiile teologiei scolastice şi protestante. Aidan Nichols, în cartea lui Light from the East (Lumina de la răsărit), a studiat, ca ”romano-catolic”, gândirea teologică a câtorva teologi ortodocşi pentru a-i informa pe creştinii apuseni. Ajunge, deci, la unele concluzii, care, după părerea mea, sunt exagerate şi nedreptăţesc facultăţile de teologie şi pe reprezentanții concepţiilor teologice, însă în punctele fundamentale există și elemente de adevăr. Susţine, deci, că în Facultatea de Teologie din Atena a pătruns teologia neoscolastică, în timp ce în Facultatea de Teologie din Tesalonic au pătruns unele concepţii ale filosofiei germane şi ale teologiei ruse. Nu putem trece cu vederea că în ambele facultăţi de teologie s-a realizat o importantă activitate în domeniul tradiţiei patristice, al teologiei biblice, al cultului, al dreptului canonic, al pastoraţiei, al istoriei ş.a.m.d. Aportul unor profesori, atât dintre cei în viață, cât şi dintre cei adormiţi, este mare, însă în anumite cazuri s-a alunecat şi către diferite concepţii anti-ortodoxe.
Însă, în pofida exagerărilor lui Aidan Nichols, se pare că teologia greacă modernă a primit unele influenţe de la teologia occidentală şi de la cea rusă, atât la nivelul terminologiei, cât şi în conţinutul gândirii teologice. Voi da câteva exemple concludente.
1.Analogia dintre Sfânta Treime şi oameni
Mulți corelează azi frecvent taina Sfintei Treimi cu societatea umană, adaptând viaţa Persoanelor Sfintei Treimi la viaţa oamenilor din societatea [umană]. Astfel, se consideră că unitatea Persoanelor Sfintei Treimi trebuie să constituie un model de unitate şi comuniune pentru persoanele umane, iar sociabilitatea omului trebuie definită după modelul unităţii Persoanelor divine. Mulţi, încă, leagă modul de viaţă al Persoanelor Sfintei Treimi cu modul de viață în căsătorie, dar şi cu unirea ”Bisericilor”.
Alexei Homiakov vorbea de o astfel de corelaţie, iar această idee a fost dezvoltată ulterior de alţi teologi ruşi. Scria Homiakov: „Unitatea ipostasurilor umane multiple [rezidă] în unica natură umană recapitulată întru Hristos. Biserica absolută a Sfintei Treimi se prezintă ca imagine normativă a Bisericii oamenilor, «a comunităţii dragostei reciproce»; unitatea în multiplicitate”.
Această analogie dintre Dumnezeul Treimic şi om, dar şi, în general, dintre Dumnezeul Treimic și oameni apare inițial la teologii scolastici. Să menționez cele ce scria teologul scolastic Richard de la Abaţia Sfântului Victor despre dragostea „care este datorată” şi cea „care nu este datorată” Persoanelor Sfintei Treimi şi despre „analogia fiinţei”, adică analogia entis dintre Dumnezeu şi om.
Părinţii Bisericii nu sunt de acord că ar exista o analogie între Dumnezeu şi om, pentru că nu există asemănare între creat şi necreat. Sfântul Grigorie Palama scrie că cele trei Ipostasuri dumnezeiești sunt legate între ele şi pătrund unul ființa celuilat în mod firesc, deplin, veşnic, neîmpărtăşibil, și, în același timp, fără să se amestece şi fără să se confunde, în așa fel încât energia lor să fie una, „ceea ce nu se poate găsi nicăieri la cele create”, adică această întrepătrundere, perihoreză, care are loc în Dumnezeul Treimic nu se poate regăsi în nimic din cele create. Pentru că la oameni energia este energie particulară a fiecărui om, câtă vreme în Dumnezeul Treimic nu fiecare Persoană își are propria ei energie, din moment ce este comună energia Persoanelor Sfintei Treimi. Asta înseamnă că fiecare om are propria sa voinţă, propria libertate, însă la Persoanele Sfintei Treimi voinţa este comună, prin urmare, nu există analogie între Dumnezeu şi om.
Desigur, Sfântul Grigorie Palama face unele corelaţii între Dumnezeu şi om, de pildă că omul, fiind după chipul lui Dumnezeu, are minte (νοῦς), raţiune (λόγος) şi duh (πνεύμα), însă spune clar că acestea sunt „modele” iconice, care, desigur, după cum ştim, nu prezintă o analogie absolută, din moment ce în Dumnezeul Treimic, Mintea (Tatăl), Raţiunea (Cuvântul) şi Duhul sunt Ipostasuri, iar în om ele sunt energii ale sufletului.
Acelaşi lucru se poate spune despre cuvântul lui Hristos din Rugăciunea arhierească: „ca toţi să fie una, precum Noi una suntem” (Ioan 17: 22); acest pasaj este folosit pentru a desemna nădăjduita unire a Bisericilor. Însă, cererea din Rugăciunea arhierească s-a împlinit deja în ziua Cincizecimii, atunci când Apostolii au văzut slava lui Dumnezeu, au ajuns la îndumnezeire şi s-au unit între ei, cu alte cuvinte, acest pasaj se referă la vederea de Dumnezeu, şi de fiecare dată când cineva ajunge la vederea de Dumnezeu, dobândeşte unitatea cu Apostolii. Dar şi când Hristos spune „precum”, el „nu denumeşte o egalitate precisă cu ei, nici nu le-ar fi fost cu putinţă ucenicilor acest lucru, ci atât cât le este oamenilor cu putinţă”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Acest „precum” trebuie văzut „ca imagine şi model al prieteniei şi al armoniei şi al unităţii nedespărţite”, după Sfântul Chiril al Alexandriei. În sfârșit, în învăţătura patristică nu există principiul analogia entis, care este un principiu al teologiei scolastice.
2. Persoana umană
Azi au loc multe discuți și studii despre „persoana umană” şi chiar sunt definite trăsăturile caracteristice ale acesteia, care sunt cunoașterea de sine, alteritatea şi extazul* – erosul. Concepţia că omul este persoană îți are originea la teologul rus Vladimir Losski, care scrie foarte clar: „Cât despre mine, trebuie să mărturisesc că până acum nu am întâlnit în teologia patristică vreo abordare teoretică completă despre persoana umană, care să coexiste cu învăţăturile foarte clare despre Persoanele sau Ipostasurile dumnezeiești”. Însă continuă: „Nu propun, deci, un studiu istoric al dogmelor creştine; nu voi face decât să formulez niște idei teologice, necesare pentru a defini noţiunea de persoană umană în cadrele dogmei creştine”.
Vladimir Lossky este sincer şi foarte clar, că nu se găseşte la Părinţi „vreo abordare teoretică completă teoretică despre persoana umană”, care să coexiste cu învăţătura Părinţilor despre cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Într-adevăr, Părinţii au făcut o analiză a persoanei-ipostasului în Dumnezeul Treimic, dar nu au vorbit despre om ca persoană, din moment ce nu există principiul metafizic analogia entis, iar pentru om foloseau, aşa cum scrie Sfântul Ioan Damaschin, termenii biblici „după chip”, care se referă la partea înțelegătoare (noetică) și liberul arbitru, şi „după asemănare”, care se referă la îndumnezeire. Câteva, puţine referinţe la om ca ipostas se fac în sensul de existenţă, din moment ce acest termen, în aceste circumstanţe, se foloseşte şi despre animale, mai concret despre boi. Apoi, definirea persoanei umane prin trăsăturile caracteristice amintite, cunoașterea de sine, alteritatea şi extazul-erosul, nu este, evident, decât un transfer în teologia ortodoxă a termenilor respectivi din filosofia existenţialistului german Heidegger.
Mai mult încă, termenul de întrepătrundere (perihoreză) a persoanelor se referă în mod foarte clar la Dumnezeul Treimic, dat fiind că, potrivit Sfinţilor Părinţi, există perihoreză între Persoanele Sfintei Treimi, însă acest lucru nu poate fi valabil în același mod și pentru oameni, care au energii particulare şi trupuri particulare, așa că nici nu se poate înțelege cum are loc întrepătrunderea (perihoreza) între oameni. Dragostea dintre oameni nu poate fi interpretată din perspectiva principiului întrepătrunderii (perihorezei), în modul cum se întâmplă în Dumnezeul Treimic.
3. Persoană şi individ
Încontinuu se afirmă astăzi că există o diferenţă între persoană şi individ. Se scrie şi se spune că persoana are conştiinţă de sine şi alteritate, este caracterizată de libertate şi dragoste, câtă vreme individul este interpretat în sens biologic şi numeric. O asemenea distincţie este interesantă şi ajută în discuţiile pe teme sociale, de aceea şi eu am fost influenţat în urmă cu vreo treizeci de ani de această viziune şi mă ajuta în discuţiile cu intelectualii şi tinerii, însă am înţeles repede că această distincție dintre persoană și individ se delimitează de tradiţia patristică.
Distincţia dintre persoană şi individ se regăsește pentru început la teologul scolastic Toma d’Aquino, dar ea a luat amploare în zilele noastre prin filosofia existenţialistă, anume la Maritain, Berdiaev şi alţii. Este folosită şi analizată de Vladimir Lossky. Însă, în învăţătura patristică nu există o asemenea distincţie între persoană şi individ. Să reamintesc că Părinţii au folosit întotdeauna termenul „persoană” sau „ipostas” pentru Dumnezeu, nu pentru om. Astfel, Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Se cuvine să ştim că Sfinţii Părinţi aceasta au numit ipostas şi persoană şi individ”. Şi în altă parte scrie: „ipostasuri, adică indivizi”, adică identifică conceptual persoana, ipostasul şi individul.
Şi acest lucru l-a scris Sfântul Ioan Damaschin, pentru că ştia că acest cuvânt, „individ”, (ἀτόμο), format din prefixul negativ „in-” (ἀ-) şi radicalul ”-divid” (-τόμο), de la cuvântul „diviziune” (τομή), înseamnă „ceea ce nu se divide”, şi a fost folosit în disputele hristologice, pentru a arăta că în Hristos nu se despart cele două firi, dumnezeiască şi omenească, așa că Hristos este o persoană-un individ unitar, în care se unesc cele două firi „fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire şi fără despărţire”. De asemenea, Sfântul Simeon Noul Teolog foloseşte cuvântul „individ” pentru Dumnezeul Treimic, afirmând că nu Se despart Persoanele Sfintei Treimi. Scrie: „Fiul în Tatăl veşnic Se vede / născut, dar cu El unit; / iar în Fiul Tatăl Se vede / în mod nedepărtat, nedivizat (ἀτόμως), nedespărţit”.
Vladimir Lossky, care foloseşte distincţia dintre persoană şi individ, scrie: „În consecinţă, în limbajul teologic, atât în Răsărit, cât şi în Apus, termenul «persoană umană» coincide cu individul uman. Nu putem, însă, să rămânem la această constatare. Din moment ce, după cum se vede, antropologia creştină nu a dat un sens nou ipostasului uman sau persoanei umane, să încercăm să descoperim prezenţa unui sens diferit, care nu mai poate fi sinonim cu individul”. Astfel, el a făcut distincția dintre persoană şi individ, influenţat mai ales de filosofia existenţialistă.
Se vede, deci, limpede că tentativa de a stabili și de a trasa hotarele şi de a distinge persoana umană de individ este opera teologiei moderne, deşi Părinţii nu s-au angajat într-un asemenea demers.
4. Demnitatea şi sacralitatea persoanei umane
Expresia „demnitate şi sacralitate a persoanei umane” este folosită frecvent, ignorând poate datele reale. În legătură cu persoana umană şi cu faptul că acest termen a fost introdus în teologia ortodoxă din teologia scolastică şi din cea rusă, dar şi din filosofia existenţialistă, s-a spus mai înainte ceea ce trebuia spus. Însă, subiectul ia amploare şi persoana umană este corelată cu demnitatea şi sacralitatea.
Dintru început trebuie atras atenția că aceia care vorbesc despre persoana umană aplică acest termen oricărui om, indiferent de etnie, religie, de convingeri, adică orice om este persoană în virtutea faptului că este după chipul lui Dumnezeu, pentru că are partea înțelegătoare (noetică) şi liberul arbitru. Mai demult, pe când scriam despre persoana umană în viziunea Stareţului Sofronie Saharov, care, vorbind despre om ca persoană, se referea la omul care ajunge la a fi după asemănarea lui Dumnezeu, adică la îndumnezeire, am primit obiecţii severe, pentru că, potrivit teologilor contemporani cu o abordare filosofică, orice om este persoană în virtutea libertății şi a posibilității de a alege pe care le deţine.
Ce înseamnă demnitatea şi sacralitatea persoanei umane din această perspectivă? Într-o societate umană contemporană sunt respectate opțiunile fiecărui om, chiar dacă ele sunt contrare voii lui Dumnezeu şi, mai general, chiar dacă sunt contrare antropologiei ortodoxe patristice. De asemenea, unii teologi ortodocşi folosesc expresia „demnitatea persoanei umane” în sens tradiţional, dar se creează o confuzie conceptuală atunci când ceilalţi înţeleg altceva şi pretind respectarea drepturilor omului, chiar dacă ele sunt contrare vieţii evanghelice de nevoință.
Voi da doar un exemplu, ca să iasă în evidență cum este folosită expresia „demnitatea şi sacralitatea persoanei umane”. Se exprimă concepţia că a descoperi cineva în sine „atracţia homosexuală” constituie „o boală a firii, iar nu a persoanei”. Din această afirmație reiese că terminologia cu privire la fire şi persoană este transferată de la Dumnezeu la om, lucru pe care nu îl întâlnim la Părinţi, aşa cum s-a subliniat deja. Prin urmare, are loc o ruptură între fire şi persoană, câtă vreme Persoana Dumnezeului Treimic este esenţa cu trăsăturile proprii şi nu există întâietate a firii sau a persoanei. Mai mult, această distincţie se face pentru a atribui firii responsabilitatea pentru vreo anomalie oarecare, iar nu persoanei, care este, chipurile, sacră şi demnă. Iar latura problematică a acestei ipoteze se vădește și din faptul că, atunci când, în urmă cu câţiva ani a câştigat concursul Eurovision un bărbat care făcuse schimbare de sex și devenise femeie, însă avea barbă, toţi se întrebau cum să îl numească pe acest om, bărbat sau femeie, şi răspunsul dat a fost că îl vom numi ”persona”.
Se vede că filosofii şi teologii contemporani folosesc expresia „demnitatea şi sacralitatea persoanei umane”, ca să-și manifeste respectul pentru drepturile omului. Fireşte, trebuie să acceptăm drepturile omului. Însă, Părintele Ioannis Romanidis arăta că Biserica va întâmpina greutăţi în viitor de la aşa-numitele „drepturi ale omului”, pentru că în numele drepturilor omului pot fi promovate diferite concepţii şi practici contrare voii lui Dumnezeu. Opera Bisericii este să tămăduiască energia-lucrarea înțelegătoare (noetică) a omului, căci prin această practică ascetică se realizează unitatea dintre oameni din societate. În orice caz, expresia „demnitatea şi sacralitatea persoanei umane” este problematică.
5. Ontologic şi existenţial
Termenii „ontologic” şi „existenţial” sunt folosiți frecvent în discursul rostit şi scris, chiar și de către cei care cunosc teologia ortodoxă. Evident, în accepțiunea acestora, „ontologic” înseamnă ”ceea ce este real, ceea ce există”, deci nu ceva fără ipostas sau închipuit. De asemenea, termenul „existenţial” denumeşte problemele existenţiale care au legătură cu începutul şi sfârşitul existenţei, cu întrebări, ca de pildă, ”ce este viaţa?”, ”ce este moartea?”, ”care este sensul existenţei?”, ”ce se întâmplă după moarte?”; sunt răspunsurile la problemele „limită” ale vieţii omeneşti, la aşa-numitele „extreme ale vieţii”. În acest sens, foloseam și eu aceste două cuvinte în trecut, mai ales când discutam cu oamenii de ştiinţă şi tineri, elevi şi studenţi, şi au produs la momentul respectiv o impresie deosebită.
Însă, din studiile mele, atât în domeniul teologiei patristice, cât şi al teologiei scolastice occidentale, al filosofiei existenţialiste şi al celei ruse, am înţeles că aceşti termeni sunt problematici din perspectiva tradiţiei patristice ortodoxe şi, în realitate, cei care îi folosesc resping teologia ortodoxă sau se delimitează de ea. Cuvântul „ontologie”, ca termen tehnic, este întâlnit pentru prima dată în secolul al XVII-lea şi primul care l-a folosit a fost Leibniz, însă în ce privește conţinutul, ca discurs despre ființă, apare în metafizica clasică, în scrierea lui Aristotel „Metafizica”, şi la teologul scolastic Toma d’Aquino. Mai târziu, termenul „onto-teologie” este atribuit filosofului german Kant şi denumește încercarea de a se dovedi existenţa lui Dumnezeu pe cale raţională, este vorba de aşa-numitul argument ontologic al existenţei lui Dumnezeu.
Termenul „existenţial” s-a născut din existenţialismul care a fost cultivat în secolul al XX-lea de Marcel şi de teoreticienii existenţialismului de după el, precum Kierkegaard și Sartre. Kierkegaard, dezamăgit de sistemul filosofic al lui Hegel, care predomina în epoca sa și care susținea că omul este o „idee impersonală”, a dezvoltat teoria că omul este „o persoană existentă”. Mai târziu, Sartre, respingând metafizică şi idealismul german, potrivit căruia esenţa-ideea precede existenţei (ontologia-ideologia), a susţinut că existenţa precede esenţei. Adică, după Sartre, nu Dumnezeul ideologiei va determina existenţa omului, ci omul este cel care se va autodetermina, dar Îl va şi nega pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, potrivit existenţialismului lui Sartre, omul este mai întâi de toate existenţă şi apoi, prin procesul devenirii, devine esenţă după moartea sa. În această perspectivă s-a dezvoltat concepţia despre „libertatea de voință”.
Filosoful german Heidegger, caracterizat ca filosof existenţialist, el însuşi, însă, autocaracterizându-se ca filosof al sensului fiinţei, a făcut în scrierile sale distincția dintre ontic şi ontologic, dintre existent şi existenţial. Filosoful ortodox rus Berdiaev, caracterizat ca filosof existenţialist creştin şi filosof al libertăţii, a dezvoltat multe astfel de concepţii, sprijinindu-se pe concepţiile mistice şi agnostice ale lutheranului Iakob Böhme, care a avut un ecou deosebit asupra lui Hegel şi a lui Schelling.
Prin urmare, este problematică folosirea termenilor „ontologic” şi „existenţial” pentru subiecte teologice, fără explicaţiile necesare.
6. Biserica luptătoare și cea biruitoare
Vorbim frecvent în predicile noastre despre Biserica luptătoare și Biserica biruitoare. Prin „Biserică luptătoare” înțelegem Biserica ce există în lume, căreia îi aparținem noi toți, cei care ne luptăm împotriva patimilor, a diavolului și a morții, iar prin „Biserica biruitoare” îi înțelegem pe Sfinți, care prin moartea lor au trecut în altă dimensiune a timpului, în viața veșnică, și așteaptă învierea trupurilor lor. Însă, termenii aceștia nu sunt atât de „inocenți” precum par la prima vedere.
Dintru început trebuie spus că aparținem unei oștiri în Hristos, că ne luptăm împotriva patimilor și există o asemenea terminologie în Sfânta Scriptură și în textele patristice, câtă vreme Sfinții au depășit frica venită „prin cădere” și frica de moarte. Însă, biruința lui Hristos împotriva morții, a păcatului și a diavolului, dobândită pe Cruce, după cuvântul Apostolului Pavel: „dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor”(Col 2: 15), nu este numai pentru cei adormiţi, ci și pentru cei aflaţi încă în viaţă. În Biserică, prin Taina Botezului, a Mirungerii, a Dumnezeieștii Împărtășanii, suntem părtași biruinței lui Hristos, precum minunat a analizat Fericitul Nicolae Cabasila în cartea sa cu titlul „Despre viața în Hristos”.
Apoi, nu putem împărți Biserica în două segmente, adică Biserica luptătoare de pe pământ și Biserica biruitoare din cer, pentru că Biserica este una și indivizibilă. În Biserică, mai ales în Dumnezeiasca Euharistie, avem experiența faptului că Biserica este „sobor al cerului și pământului”, al celor vii și al celor adormiţi, al îngerilor și al oamenilor. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Sus oștile îngerilor slavoslovesc, jos, în biserici, oamenii psalmodiază, imitând slavoslovia acelora. Sus, serafimii înalță imnul întreit sfânt, jos îl înalţă mulţimea oamenilor. De obște este adunarea de praznic a celor pământești și a celor cerești, o singură mulțumire, o singură bucurie, o singură fericită cântare”. În alt loc, scrie că la Dumnezeiasca Liturghie „oamenii dănțuiesc dimpreună cu îngerii”. Încă și faptul că în Biserică există Sfinți care au ajuns la mari măsuri duhovnicești şi Îl văd pe Dumnezeu, pe Preasfânta și pe Sfinți, înseamnă că nu poate exista o separare absolută între Biserica luptătoare și cea biruitoare.
Problema este, însă, că distincţia dintre Biserica luptătoare și cea biruitoare este indisolubil legată de distincția neortodoxă dintre Biserica văzută și cea nevăzută, făcută în secolul al XIX-lea de „mișcarea anglicană de la Oxford”, potrivit căreia adevărata Biserică este una şi nevăzută, în timp ce „Bisericile istorice locale sunt expresii legitime ale ei, fiecare având spațiul ei istoric şi cultural determinat, cu condiția să păzească credința Bisericii nedespărțite și succesiunea apostolică a episcopilor ei”. De asemenea, o astfel de distincţie are legătură cu eclesiologia scolasticismului, conform căreia există o distincție între Biserică și „Trupul mistic al lui Hristos”. Astfel se oferă posibilitatea de a fi „recunoscute” și celelalte comunități eclesiastice, care ar fi forme eclesiastice „nedesăvârșite”, chiar dacă nu se subordonează jurisdicției Papei.
În sfârșit, distincţia dintre cele două Biserici are legătură cu distincţia dintre istorie și eshatologie – o viziune neortodoxă, pentru că Sfinții care au plecat din lumea aceasta alcătuiesc și aparțin istoriei Bisericii prin sfintele lor moaște, iar eshatonul nu este viața Bisericii de după moarte și de după a doua Venire a lui Hristos, ci trăirea ei în prezent. Hristos, Care este Cel dintâi și Cel de pe urmă (Apoc. 1: 17), S-a întrupat, a venit în istorie, de aceea eshatonul este totdeauna prezent.
Prin urmare, este primejdios să se împartă Biserica în luptătoare și biruitoare, ca și când ar fi două Biserici diferite. Una este Biserica, având două fețe, cea văzută, adunată în jurul păstorilor adevărați prin învățătura ortodoxă și Taine, și cea nevăzută, căreia îi aparțin Sfinții adormiți, însă, desigur, există unitate între mădularele Bisericii, de vreme ce unul este Trupul lui Hristos. Părintele Gheorghi Florovski scrie: „Biserica biruitoare este mai înainte de toate Biserica care aduce închinare lui Dumnezeu, existența ei este o vie împărtășire de lucrarea mângâietoare și de iubirea izbăvitoare a lui Hristos”.
7. Vrednicia prorocească, împărătească și arhierească a lui Hristos
În Vechiul Testament există trei feluri de oameni harismatici, prin care Dumnezeu a călăuzit pe poporul Său, anume Proroci, Regi și Arhierei. Hristos, prin înomenirea Sa, are trupeşte plinătatea harului ca Fiu al lui Dumnezeu, precum scrie Apostolul Pavel: „căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea” (Col 1: 19) și „căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Col 2: 9), drept pentru care este Proroc prin predică, Împărat prin călăuzire și Arhiereu prin jertfă și dăruire. Se înțelege că în Hristos aceste trei însușiri-trăsături caracteristice sunt unite între ele.
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind stihul din psalmi „Mare este Domnul și lăudat foarte”, scrie: „Dacă este mare Dumnezeu și mare Domn, este mare împărat, mare proroc, mare preot, mare lumină, în toate mare”. Hristos a dăruit toată această viață a Lui Bisericii, și învăță poporul (proroc), săvârșește lucrarea de adorare a lui Dumnezeu (arhiereu) și călăuzește mădularele Sale către menirea lor (împărat). La această lucrare întreită sunt părtași creștinii, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „astfel și tu să te faci împărat, și preot, și proroc în scăldătoare; împărat, aruncând la pământ toate faptele viclene şi tăind desăvârşit păcatele, preot, aducându-te pe sine-ţi lui Dumnezeu, jertfindu-ţi trupul și junghiindu-te (…), Proroc, cele viitoare aflând și îndumnezeindu-te şi pecetluindu-te”. Evident, aici este vorba de viața personală a fiecărui creștin, prin Botez-Mirungere, de lupta pentru curăţirea sinelui, pentru ținerea poruncilor lui Hristos, pentru moștenirea Împărăției lui Dumnezeu. Însă într-un sens special, harismele-darurile acestea sunt date clericilor, mai ales episcopilor, pentru a săvârși Sfintele Taine, pentru a învăţa poporul și a-l călăuzi spre mântuire.
Ceea ce, însă, mă problematizează este termenul „vrednicia întreită a lui Hristos” și faptul că arhiereul ar fi părtaș „al acestei vrednicii întreite a lui Hristos”. Ce înseamnă vrednicie? Cum poate fi ea înțeleasă? Care este această vrednicie a lui Hristos? De ce nu este folosit termenul „har”, „harismă”, sau oricare alt termen și este folosit cuvântul „vrednicie”?
Cercetând subiectul, am constatat că expresia aceasta, mai ales cuvântul „vrednicie”, este de provenienţă protestantă, își are originea la un amic al lui Luther, anume [Johannes] Oecolampadius, adept al Reformei. Și pentru că această expresie se repetă încontinuu în enciclicele Sfântului Sinod care sunt trimise turmei fiecărei Sfinte Mitropolii la alegerea și hirotonia unui nou arhiereu și sunt citite la slujba de întronizare, bine este să fie înlocuit cu un termen mai potrivit, care să exprime realitatea pe care o înțelege Biserica Ortodoxă.
Cu prilejul acesta, aș dori să atrag atenția că expresia potrivit căreia arhiereul este „în chipul și în locul lui Hristos”, despre care s-a stabilit că provine de la Sfântul Ignatie Teoforul, am constatat că nu există la Sfântul Ignatie, dat fiind că acolo episcopul este caracterizat ca fiind în chipul Tatălui, iar diaconul în chipul lui Hristos, și nu pot găsi nicidecum care Părinte a folosit acest termen. Desigur, există o legătură între episcop și Hristos, dar nu există termenul „în chipul și în locul lui Hristos”. Încă cercetez acest subiect.
Realitatea este că episcopul nu este nici reprezentantul lui Dumnezeu în popor, nici reprezentantul poporului înaintea lui Dumnezeu, ci „taina prezenței simțite a lui Hristos” prin harul arhieriei, care ar fi bine să fie însoțit și de propria Cincizecime a ierarhului.
8. Arhierie și Cincizecime
La hirotoniile arhiereilor, atât cel hirotonit, cât și cel care hirotonește folosesc expresia „Cincizecime personală”, adică identifică hirotonia întru episcop cu părtășia la Cincizecime. Desigur, episcopii sunt succesorii sfinților Apostoli, „făclia aprinsă a Cincizecimii” care transmite lumina Cincizecimii, harul lui Dumnezeu în episcopia-mitropolia pentru care a fost ales şi hirotonit, după Sfântul Grigorie Palama. Însă aceasta nu înseamnă că se identifică la modul absolut experiența Cincizecimii cu harul Arhieriei. Bine ar fi să se identifice, însă în practică există diferenţe.
Cincizecimea este ziua în care Duhul Sfânt S-a pogorât asupra ucenicilor și i-a unit cu Hristos, făcându-i mădulare ale Trupului lui Hristos. Înainte de Cincizecime, ucenicii Îl vedeau și Îl auzeau pe Hristos, încă de la Schimbarea la Față „s-au schimbat şi au văzut schimbarea”, dar Trupul lui Hristos era în afara lor. Însă în ziua Cincizecimii, în Duhul Sfânt, Apostolii au devenit mădulare ale Trupului lui Hristos.
Cincizecimea s-a petrecut „o dată pentru totdeauna” în istorie și toți cei care urmează aceeași cale, înaintând, precum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, cu „filosofia practică” sau curățirea, cu „vederea naturală” sau luminarea și „teologia mistică” sau îndumnezeirea, urcă la înălțimea Cincizecimii și se împărtășesc de experiența Cincizecimii ca de o Cincizecime personală. Astfel, una este iertarea păcatelor prin energia-lucrarea Duhului Sfânt și alta este împărtășirea Duhului Sfânt prin vedere (Cincizecime). Una este harul Arhieriei dat omului prin Duhul Sfânt și alta este darul îndumnezeirii omului prin vederea lui Dumnezeu, care este Cincizecimea.
Un exemplu concludent este cel al Întâiului Mucenic și Arhidiacon Ștefan, care era „plin de credință și de Duhul Sfânt”, și de aceea a fost ales spre a fi hirotonit diacon (Fapte 6: 6). Aici se vorbește despre împărtășirea de Duhul Sfânt, adică despre împărtășirea de Cincizecime, care se revărsa și în trupul lui, de aceea toți cei din sinedriu „au văzut fața lui ca o față de înger” (Fapte 6: 15). Și după puțin timp, „fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7: 55), iar aceasta era altceva decât harul diaconiei.
Se poate ca un oarecare mirean, monah sau preot să ajungă la experiența Cincizecimii, la vederea lui Dumnezeu, prin împărtășirea de energia Sa îndumnezeitoare, și se poate ca un cleric să aibă harul Arhieriei fără să fie părtaș experienței îndumnezeirii-Cincizecimii. Harul lui Dumnezeu se împărtășește în diferite moduri și, în funcție de starea omului, produce diferite rezultate. Astfel, vorbim despre energia creatoare, proniatoare și susţinătoare a lui Dumnezeu sau despre energia Lui curățitoare, luminătoare și îndumnezeitoare sau despre energia diaconească, preoțească și arhierească a lui Dumnezeu.
Este lămuritor troparul care se cântă la sărbătorile sfinților ierarhi: „Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţă răbdând până la sânge, Sfințite Mucenice…”. În troparul acesta, care exprimă teologia Bisericii, scrie că sfântul episcop este succesor al scaunelor Apostolilor, dar și părtaş al „obiceiurilor” lor. „Obiceiurile”, modul de viață al Apostolilor, sunt făptuirea și vederea, ceea ce înseamnă că vederea se bazează pe făptuire. Astfel, arhiereul devine de Dumnezeu insuflat și mărturisește adevărul până la martiriul sângelui. Prin urmare, nu este exactă expresia pe care o rostesc cei care urmează să fie hirotoniți: „astăzi voi trăi taina Cincizecimii mele personale”.
Părintele Gheorghi Florovski analizează într-un text „taina Cincizecimii” în relația ei cu succesiunea apostolică și Tradiția apostolică. El scrie că „în ziua Cincizecimii, Duhul S-a pogorât nu numai asupra Apostolilor, ci și asupra celor care se găseau împreună cu ei, nu numai deasupra celor doisprezece, ci și a întregii mulțimi”. Astfel, Duhul Sfânt S-a pogorât în prima Biserică a Ierusalimului și a dat felurite harisme și slujiri.
Continua spunând că „Cincizecimea este plinătatea și izvorul tuturor tainelor și al actelor sacramentale, izvorul cel unul și nesecat al întregii vieți duhovnicești și sacramentale a Bisericii. A fi sau a trăi în Biserică înseamnă participarea la Cincizecime”. Cincizecimea „se înveşniceşte prin succesiunea apostolică”, iar „misiunea episcopilor este aceea de a fi instrumentele succesiunii apostolice”, ceea ce înseamnă că „prin episcopul ei, Biserica este legată cu trecutul şi cu epoca Bisericii primare” și că ”prin episcopul ei, constituie o parte a organismului viu al Trupului Bisericii Sobornicești”. Însă, „succesiunea apostolică nu este atât temeiul canonic, cât cel mistic al unității Bisericii”, este împărtășirea de tradiția apostolică, care este „fluxul neîntrerupt al vieții duhovnicești care își are izvorul în foişorul cel de sus”. A fi cineva credincios tradiției înseamnă a fi părtaș Cincizecimii, iar tradiția este „o împlinire a Cincizecimii”.
De aici reiese că Cincizecimea este participarea la îndumnezeire, este esența tradiției ortodoxe, la care poate ajunge orice mădular al Bisericii, și acesta nu este un privilegiu al episcopilor, ci episcopii sunt „instrumente ale succesiunii apostolice”, care este succesiune a tronului Apostolilor și împărtășire de „obiceiurile” Apostolilor, este experiență a tainei Cincizecimii, și ca instrumente ale succesiunii apostolice, îi călăuzesc pe creștini la împărtășirea de experiența Cincizecimii. Apostolul Pavel scrie clar: „Şi el a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos. (Efes. 4: 11-13).
Expresia „Cincizecime personală” își are poate originea la teologii ruși, care vorbesc despre „Cincizecimea fiecărei Taine”, confundând și identificând Cincizecimea petrecută „o dată pentru totdeauna” în istorie, cu sfințirea obiectelor materiale și sfințirea oamenilor pentru a săvârși o lucrare.
Concluzie
Din cele de mai sus tragem concluzia că într-adevăr există o criză teologică. Celelalte crize, economice, morale, sociale, politice, vin și trec, sunt ale veacului acestuia și privesc trupul omului și materia lucrurilor, care este efemeră, în timp ce criza teologică privește duhul, sufletul și are dimensiuni veșnice, de aceea trebuie, mai ales, noi, arhiereii, să luăm aminte la ea. În funcție de calitatea teologiei are loc şi vindecarea. Când doctorul întrebuințează o metodă medicală greșită, o teorie eronată, el nu poate vindeca.
Repet ce am spus la începutul comunicării mele: criza teologică și urmările ei în viața de zi cu zi a Bisericii nu reprezintă numai o pervertire a termenilor – deși termenii și sensurile stabilite de către Părinți și consfințite de Sinoadele Ecumenice și Locale sunt o parte a Tradiției, Tradiția însăși –, ci reprezintă şi o alterare a Tradiției Ortodoxe și, în fapt, o îndepărtare de ea. Avem de-a face cu o boală teologică.
Îmi cer iertare că v-am obosit și, de asemenea, cer îngăduința voastră. Așa cum arătam la începutul prelegerii, aceste subiecte vor fi detaliate îndeajuns în studiul meu care urmează să fie publicat în curând.
Prima parte o puteți găsi aici
_______________________________________
* Înțeles literal, ca ”ieșire din sine”. [n. trad.]
Criza teologică în viața de zi cu zi a Bisericii
Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie
Comunicare susţinută înaintea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei la 8 octombrie 2015
Preafericite,
Înalt-Preasfinţiţi Ierarhi,
Mulţumesc Preafericitului Arhiepiscop al Atenei şi al întregii Grecii, k. Ieronim, şi membrilor precedentului Sinod Permanent al Bisericii Greciei, pentru că au ales acest subiect pentru întrunirile Sinodului Bisericii noastre, dar și pentru că mi l-au încredințat mie, celui mai neînsemnat. Așa cum suntem de acord cu toții, este un subiect serios care cuprinde două aspecte: unul este „criza teologică”, iar celălalt „urmările ei asupra vieţii de zi cu zi a Bisericii”. Subiectul, la prima vedere, pare teoretic, însă are și urmări practice; de altfel, teoria este strâns legată de practică şi nici nu pot fi despărţite una de alta.
În ultimii ani se vorbeşte încontinuu de criza economică, iar acest lucru a acaparat cu totul gândirea şi activitatea noastră, ignorându-se faptul că această criză este mai profundă, este geopolitică, culturală şi, în profunzimea ei, teologică. Max Weber a arătat că mentalitatea capitalistă își are originea în etica protestantă, iar în spațiile în care a predominat, au prosperat fabricile, băncile, sistemul bancar. Însă nu acesta este subiectul comunicării mele, ci se va limita la criza teologiei din Biserică şi la urmările pe care le provoacă.
Dintru început, aş dori să subliniez că voi fi cât se poate de concis şi cuprinzător, de altfel, o simplă comunicare în Sinod nu poate acoperi întreaga tematică, însă vă informez că am finalizat o carte de mari dimensiuni, de 600 de pagini, pe acest subiect, în care prezint şi bibliografia aferentă. În continuare, voi pune în lumină trei aspecte centrale. Primul este „teologia Bisericii Ortodoxe”, al doilea „pervertirea teologiei”, iar al treilea „urmările crizei teologice asupra vieții de zi cu zi a Biserici”. Cer îngăduinţa dumneavoastră.
Teologia Bisericii Ortodoxe
Aşa cum știm cu toţii, teologia este cuvântul despre Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că, dat fiind că toţi vorbesc despre Dumnezeu, cum fac filozofii, deiştii, agnosticii, ateii, care sunt împotriva lui Dumnezeu și se luptă împotriva lui Dumnezeu, de aceea şi există diferenţe între teologii. Nu este de ajuns să se vorbească despre teologie, ci trebuie definit și conţinutul conceptual al acesteia.
Oamenii cei întâi-zidiţi, înainte de cădere, aveau un dialog personal, nemijlocit cu Dumnezeu, însă după cădere s-a întrerupt acest dialog, iar urmaşii lor şi-au creat propria teologie – la început şi-au divinizat propria gândire, conceptele şi închipuirile, pe urmă au divinizat obiectele materiale, iar mai târziu ideile. Astfel s-a creat idolatria şi metafizica clasică.
Dumnezeu, prin teofaniile Sale către Patriarhii, Drepţii şi Prorocii Vechiului Testament, a dăruit adevărata cunoaştere de Dumnezeu, le-a arătat diferenţa între lucrurile create şi cele necreate, le-a dat Legea Sa, ca să poată deosebi că unul este Dumnezeul revelaţiei şi altul dumnezeul filozofiei, al misticismului, al magiei şi al superstiţiei. Este valabil aici ceea ce este scris în Epistola către Evrei a Apostolului Pavel: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei 1: 1-2).
Înomenirea lui Hristos, arătarea Lui către Apostoli, arătarea Dumnezeului Treimic la râul Iordan, pe muntele Tabor, Învierea şi Înălţarea lui Hristos, pogorârea Duhului Sfânt în foişorul Cincizecimii au adus adevărata teologie. Sfântul Grigorie Palama avea să scrie că Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu fiind mai înainte de veac, pentru noi S-a făcut şi teolog”. Extinzând, teologi sunt cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu în slava Sa, anume Prorocii, Apostolii, Părinţii, Sfinţii. Sfântul Grigorie Teologul, încă de la începutul dialogului său cu eunomienii, a avut nevoie să definească cine este teolog în Biserică. A spus că nimeni nu poate teologhisi cu certitudine, pentru că a vorbi cineva despre Dumnezeu nu este lucru uşor „şi al celor netrebnici”. Aceasta este lucrarea „celor care s-au cercetat cu de-amănuntul şi care au înaintat pas cu pas pe calea vederii lui Dumnezeu şi care, înainte de acestea, şi-au curăţit şi sufletul şi trupul, sau care se silesc spre curățire”.
Astfel, teolog prin excelenţă este Hristos şi, apoi, prietenii Lui, celor cărora li S-a arătat Dumnezeu, adică Proorocii, Apostolii, Părinţii, şi, mai departe, cei ce primesc experienţa celor cercaţi. Prologul „Tomului aghiorit”, alcătuit de Sfântul Grigorie Palama, arată clar cine sunt teologii harismatici-empirici şi cine sunt ucenicii acestor teologi empirici.
Nu aş vrea să mă lungesc mai mult în acest sens, ci doar să amintesc ceea ce mărturisim cu toții în Sinodiconul Ortodoxiei: „Aşa cum au văzut Prorocii, cum au propovăduit Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit învăţătorii, cum înţelege împreună cu ei lumea locuită, cum luminează harul, cum lămureşte adevărul, cum a fost erezia izgonită, cum ne întăreşte înţelepciunea să proclamăm, cum a adeverit Hristos, tot aşa gândim şi noi, vorbim, propovăduim, Îl slăvim pe Hristos ca pe adevăratul Dumnezeu”. Şi în continuare mărturisim: „Aceasta este credinţa Apostolilor, este credinţa Părinţilor, este credinţa ortodocşilor, această credinţă ţine lumea”.
Aceste lucruri ne sunt cunoscute tuturor, nu doresc decât să vă amintesc cu respect şi iubire frăţească faptul că această teologie ortodoxă nu a fost consemnată numai în Actele Sinoadelor Ecumenice şi în scrierile de mărturisire ale Părinţilor, ci a fost cuprinsă și în slujbele Bisericii şi în iconografia ei. Există o relaţie profundă între lex credendi (legea credinţei) şi lex orandi (legea rugăciunii)*.
De pildă, Sfântul Ioan Damaschin a scris o carte celebră, pe care a intitulat-o „Expunere exactă a credinţei ortodoxe” – şi am impresia că a folosit cuvântul „exact”, tocmai pentru că teologia ortodoxă prezintă exactitate, nu conține cuvinte şi noţiuni „aproximative”. În această carte a cuprins întreaga teologie a primelor opt secole, în esenţă teologia celor şapte Sinoade Ecumenice. De asemenea, tot el a alcătuit cunoscutele tropare ale Octoihului, mai ales dogmaticile glasurilor, şi canoanele la praznicele împărăteşti şi ale Maicii Domnului, în care a transmis întreaga teologie a Sinoadelor Ecumenice. Astfel, există o legătură strânsă între dogmă şi slujbele Bisericii, între teologie şi rugăciune, între istorie şi teologie.
Aceasta înseamnă că, atunci când cineva vrea să clarifice abordarea teologică a unui subiect anume, în afară de Actele Sinoadelor Ecumenice, trebuie să citească și imnele, troparele, dar şi rugăciunile Tainelor Bisericii. Biserica, prin Părinţii ei, a așezat teologia despre ce înseamnă a fi creştin în Tainele Botezului şi a Mirungerii, teologia despre ce înseamnă Nunta în rugăciunile Tainei Cununiei, teologia despre ce este dumnezeiasca Euharistie în rugăciunile dumnezeieştii Euharistii. Astfel, există o legătură profundă între Actele Sinoadelor Ecumenice, Moliftelnic şi imnografie.
Desigur, Părinţii Bisericii, pentru că în epoca lor s-au lovit de un curent important, elenismul cu filosofia lui, şi trebuiau să îl combată în mod creator, au preluat termeni din filosofia epocii, atât din filosofia aristotelică, cât şi din filosofia neoplatonică, însă acest lucru a avut loc doar la nivelul terminologiei, fără să fie alterat cuvântul revelat. Astfel, câtă vreme protestantul Harnack vorbea despre pervertirea creştinismului prin adoptarea filosofiei greceşti – este vorba despre aşa-numita „elinizare a creştinismului” – Părintele Gheorghi Florovski susţinea tocmai contrariul, că este vorba despre „creştinarea elenismului”. Aşadar, există o identitate a experienţelor şi teologiei Prorocilor, Apostolilor şi a Părinţilor, iar diferenţa constă numai în cuvinte, concepte, nu în experienţă. Acest aspect este foarte important.
Acestea sunt elementele introductive, necesare pentru a putea continua.
Pervertirea teologiei
Tematica aceasta a pervertirii teologiei este vastă şi poate fi studiată din diferite puncte de vedere. Aș prefera să încep de la felul cum vedem această pervertire în al doilea mileniu al vieții Bisericii în relaţia dintre lex credendi şi lex orandi. În primul mileniu, după multe strădanii, s-a ajuns în esență la o relaţie echilibrată între teologia dogmatică şi rugăciunile Moliftelnicului.
Andrew Sopko a afirmat că în tradiţia primară exista o strânsă legătură între dogmă şi rugăciune, după cum se vede în Actele Sinoadelor Ecumenice, în Sfânta Scriptură, în Taine şi în slujbe. Odată cu trecerea timpului, s-a produs o ruptură între aceşti doi factori. Acest lucru se vede clar în faptul că limba slujbelor rămâne neschimbată, cu terminologia ei, cu scopul și destinația ei, însă pe măsură ce trece timpul terminologia dogmatică a unor teologi se diferențiază de ea. Acest lucru se vede și în faptul că manualele dogmatice ortodoxe au fost influenţate de alte tradiţii, mai cu seamă scolastice, în timp ce slujbele au rămas aceleaşi. Sunt concludente în acest sens influenţele apusene din opera teologică a lui Evghenios Voúlgaris (vezi Gheorghios Panagópoulos).
Astfel, studenţii învăţau o altă dogmatică în facultăţi, care era diferită de teologia slujbelor. Acest lucru îl poate constata cineva cercetând situaţia prin care a trecut Sfântul Paisie Velicikovski, care studia la Academia Bisericească de la Kiev și care până la urmă a părăsit academia, ca să urmeze monahismul; a cunoscut monahismul în Sfântul Munte și a adus toată această tradiţie în Moldova, schimbând climatul ortodox din Rusia şi din regiunile din jur.
Pentru a fi mai concret şi pentru a pune în lumină diferitele curente teologice care s-au dezvoltat în al doilea mileniu, pentru a pune în lumină diferenţa dintre lex credendi şi lex orandi, aș vrea să fac o scurtă trecere în revistă a teologiei scolastice, biblice şi ruse. În primul mileniu s-au făcut multe eforturi pentru consemnarea tradiţiei revelate în termenii epocii respective, fără să se piardă această tradiţie. Astfel, a fost consacrată tradiţia ortodoxă de către Părinţii Bisericii şi s-au diferențiat și alte tradiţii, care există până azi, adică precalcedonienii (monofiziţii-nestorienii), monoteliţii. Diferenţa dintre aceste tradiţii este că tradiţia patristică se sprijinea pe experienţa Prorocilor şi a Părinţilor, pe care au „înveșmântat-o” în termeni contemporani, iar teologia celorlalte grupări se sprijinea pe filozofie. Marea pervertire, însă, a avut loc în spaţiul apusean, de la sfârşitul primului mileniu şi începuturile celui de-al doilea, dar şi pe parcursul celui de-al doilea mileniu creștin. Un curent teologic important, care a apărut în Apus şi s-a diferenţiat de Tradiţia patristică a Sinoadelor Ecumenice este scolasticismul. Este vorba de acel curent teologic care se împarte în teologia prescolastică din secolul al IX-lea şi scolasticismul propriu-zis, dezvoltat între secolele al XI-lea şi al XIII-lea în Apus.
Termenul „teologie scolastică” are la bază cuvântul „şcoală”, unde studiau studenţii, de aceea, ceea ce azi numim „universitar” pe atunci se numea „scolastic”, iar metoda pe care o foloseau se numea „scolastică” şi se baza pe raţiune. Teologia din aceste şcoli-facultăţi se baza pe procesarea rațională a conceptelor, motiv pentru care, în timp ce Părinţii se bazau pe experienţa şi silogismele demonstrative, teologii scolastici aveau și pentru Dumnezeu ca bază raţiunea şi silogismele dialectice.
Cei mai mari teologi scolastici au fost Anselm de Canterbury, Abelard, Hugo de la Abaţia Sfântului Victor, Richard de la Abaţia Sfântului Victor, Bonaventura, Albertus Magnus, Toma d’Aquino, care reprezintă punctul culminant al teologiei scolastice, după care a urmat teologia post-scolastică, reprezentată de John Duns Scotus şi William Ockham. Important, în ce-i privește pe teologii scolastici, este că unii s-au sprijinit pe filosofia lui Aristotel, alţii pe filosofia lui Platon şi neoplatonism, iar alţii au îmbinat cele două tradiţii filosofice. Teologii scolastici au alcătuit manuale dogmatice pe baza noii metode de teologhisire, care s-au diferențiat de teologia patristică, de aceea s-a şi considerat că teologia scolastică este superioară celei patristice.
O reacție împotriva teologiei scolastice a venit din partea reformaţilor-protestanţilor, care nu puteau accepta un sistem raţionalist atât de rigid şi, influenţaţi de principiile liberale ale epocii secolului al XVI-lea, cu Renaşterea, au respins teologia scolastică şi, ca urmare, au creat aşa-numita teologie biblică. Pururea-pomenitul profesor de Noul Testament al Universităţii din Atena, academicianul Markos Siótis, a analizat tot acest curent al teologiei biblice, care a început să se dezvolte pe la mijlocul secolului al XVII-lea în efortul teologilor biblici de a-şi întemeia învăţătura creştină pe Sfânta Scriptură, înstrăinată de dogmatică, așa cum cunoscuseră ei dogmatica în teologia scolastică. În realitate, au reacționat împotriva teologiei scolastice. Astfel, s-au sprijinit pe interpretarea Bibliei, după cum spuneau, înstrăinaţi de Părinţi şi de scolastici, şi au dezvoltat teologia biblică ca ştiinţă.
Voi menționa un cuvânt al pururea-pomenitului profesor Savvas Agurídis, care este considerat un teolog biblic de marcă în Grecia. Scrie că teologii protestanţi susţin că „nu există unitate teologică şi continuitate în diversitatea de specii literare care definesc istoria religiei Vechiului Testament (scrieri istorice, profetice, didactice ş.a.), nici ca întreg, nici chiar în cadrul fiecărei specii literare în parte. Aşadar, nici în ce privește cărţile Vechiului Testament – nu doar speciile, ci şi fiecare scriere în parte – însăşi şcoala critică nu găseşte vreo corespondență între anumite învăţături ale cărţilor Vechiului Testament şi învățăturile corespunzătoare pe care le-a dezvoltat ulterior Tradiţia bisericească”. În general, potrivit ştiinţei critice biblice există o ruptură între Proroci şi Apostoli, dar şi între scriitorii Vechiului şi ai Noului Testament, pentru că fiecare a fost influențat de harismele sale, de mentalităţile oamenilor din fiecare epocă şi de mediul lor religios. Adică, ştiinţa biblică se sprijină mai cu seamă pe cercetarea istorică a textelor, examinând formele filologice şi omiletice folosite de fiecare scriitor, în comparaţie cu modelele extra-biblice de gândire şi credinţă, pentru a fi stabilită măsura în care s-au influențat reciproc. De aceea se vorbeşte despre teologia Evanghelistului Ioan, a Apostolului Pavel ş.a.
Mai târziu, mai ales în secolele XVIII-XIX, în Rusia s-a dezvoltat o altă teologie, definită ca teologia rusă. Ceea ce este important de semnalat este că teologia rusă s-a delimitat de teologia patristică şi de teologia scolastică, pentru că teologii din această mişcare voiau să se elibereze și de filosofia greacă a Părinţilor, şi de legalismul latinilor apuseni. În general vorbind, ei au vrut să trăiască creştinismul ca dragoste şi libertate, eliberat de canoane, legi, tipice și rânduieli.
Exponentul şi conducătorul principal al acestei mişcări este Alexei Homiakov. El a formulat teoria potrivit căreia în istoria omenirii există două curente culturale, anume al iranianismului, care s-a manifestat în Iran şi regiunile din jur, și este definit de principiul libertăţii, şi curentul cuzitismului, care s-a dezvoltat în Egipt, Babilon, India de sud, China, și este caracterizat de spiritul analitic, raţional, și de construirea unor mari edificii. Punctul central al teoriei sale este că grecii şi romanii au fost influenţaţi de cuziţi şi că s-a dezvoltat tot acest edificiu al creştinismului prin elaborarea de dogme, canoane, prin construirea de biserici, câtă vreme ruşii sunt exponenţi ai curentului iranianismului şi trăiesc cu dragoste şi libertate în comunitatea creștină. Astfel, a dezvoltat teoria – şi acest lucru e important – că teologia scolastică a depăşit teologia patristică, iar teologia rusă le-a depăşit pe amândouă aceste teologii.
Împotriva acestei teorii periculoase a reacționat cel mai mare teolog rus al secolului al XX-lea, Părintele Gheorghi Florovski, pe care ruşii l-au criticat cât a trăit, și care propovăduia prin scrierile sale „întoarcerea la Părinţi” şi vorbea în același timp despre „sinteza neopatristică”, că trebuie, adică, cercetați şi Părinţii mai noi, precum Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama şi Părinţii filocalici. Cu alte cuvinte, acest mare teolog a combătut teoria că teologia patristică s-a încheiat în secolul al VIII-lea și declara că teologia patristică continuă până în ziua de azi prin noii Părinţi şi că nu putem susţine că teologia scolastică este o depăşire a teologiei patristice, iar teologia rusă este o depășire a celor două teologii.
Cert este că astăzi există toate aceste patru curente: teologia patristică, cea scolastică sau neoscolastică, teologia biblică şi teologia rusă. Acest lucru creează confuzie şi conduce, fireşte, la o criză teologică.
Continuarea aici
Continuarea aici
* Cei doi termeni se referă la relația dintre doctrină (lex credendi) și închinarea liturgică (lex orandi). [n.trad.]
Hristologia eretică a Adventiştilor de Ziua a Şaptea
Vasíleios Gheorgópoulos
Adventiştii de Ziua a Şaptea reprezintă o mişcare eretică cu caracter eshatologic-hiliast, ale cărei învăţături de bază sunt incompatibile nu doar cu credinţa noastră ortodoxă, dar chiar şi cu ideologia altor grupări neoprotestante, precum Luteranismul ori Neoprotestantismul.
Teologul calvin A. Hoekema, într-o cunoscută lucrare a sa despre erezii, observă, de mai multe ori, respingerea, din partea adventiştilor, nu doar a învăţăturilor creştinismului tradiţional, ci chiar şi a învăţăturilor celorlalte ramuri din cadrul Protestantismului.
Între multe alte învăţături greşite ale ei, mişcarea promovează şi o hristologie eretică. Desigur, oficial, adventiştii de ziua a 7-a nu neagă dumnezeirea lui Hristos, dar acest lucru nu înseamnă că împărtăşesc toţi aceeaşi părere cu privire la Persoana lui Hristos.
Astfel, anumiţi teologi adventişti, nu toţi, desigur, identifică persoana Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu înainte de Întruparea Sa cu Arhanghelul Mihail. Un bun exemplu în acest sens este afirmaţia teologului Arthur E. Lickey care, denaturând înţelesul unor pasaje din Sfânta Scriptură (I Tesaloniceni 4,16, Ioan 5, 25, Apocalipsa 12, 7), susţine că în aceste versete „se arată că Mihail este Hristos”[2]
Este evident falsă asocierea aceasta dar şi caracterul blasfemiator al afirmaţiei, astfel încât să fie identificată a doua Persoană a Sfintei Treimi, cu o creatură, aşa cum este Arhanghelul Mihail… Dumnezeu-Cuvântul nu poate fi comparat cu niciun înger ori arhanghel, iar în această privinţă, Sfânta Scriptură este cât se poate de clară (Evrei 1, 4-14). Este, în acelaşi timp, Persoană, căreia i se închină îngerii, fără să fie socotită sau identificată cu vreo făptură creată (Deuteronom 32, 43; Psalm 96, 7, Evrei 1, 6, Daniel 7, 13-14, Ioan 5, 23)
Cât de lipsită de fundament este afirmaţia adventiştilor se vede şi din faptul că invocă citatul de la Ioan 5, 25, unde, foarte limpede este identificat Hristos cu «Fiul lui Dumnezeu». Nicăieri în Sfânta Scriptură nu a fost numit vreun înger astfel. Domnul este Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut (Ioan 1, 14-18; 3, 16; I Ioan 4, 9; Evrei 1, 1), pe când Mihail este făptură creată de Hristos (Coloseni 1, 16). Deasemenea, în Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda, la versetul 9 vedem cum Arhanghelul Mihail îi spune diavolului « să te certe pe tine Domnul» (cf. Zaharia 3, 2-3). Vedem însă că Domnul, care îl ceartă pe diavol, şi la care se referă arhanghelul Mihail, este Hristos (Marcu 3, 11-12; Marcu 1, 25). [Această învăţătură greşită că Hristos este, de fapt, Mihail, o întâlnim şi la gruparea Martorilor lui Iehova].
În rândul învăţăturilor greşite ale Adventiştilor de Ziua a Şaptea în legătură cu Persoana lui Hristos se numără şi părerile dogmatice oficiale pe care le promovează mişcarea în legătură cu taina Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu prin iconomie dumnezeiască.
Conform părerilor lor eretice:
I. Hristos a fost înzestrat cu fire omenească supusă păcatului;
II. avea posibilitatea de a păcătui, deşi Hristos nu a păcătuit de fel….;
III. a fost ispitit asemenea celorlalţi oameni.
În acest sens ei susţin următoarele afirmaţii eretice:
I. «Hristos a luat firea omenească purtând în ea urmările păcatului»[3]. «A luat fire omenească cu toate însuşirile ei supuse păcatului»[4]
II. «Ispita şi faptul de a păcătui au fost prezente în firea lui Hristos. Dacă nu ar fi putut să păcătuiască nu ar fi fost un bun exemplu de om pentru noi » [5].
III. «Dacă Hristos ar fi fost înzestrat de la început cu însuşirea de a nu greşi sau a nu păcătui, nu ar fi putut fi om adevărat şi nici model de urmat»[6]
IV. «Acesta a fost precum noi, supus ispitei precum suntem şi noi, dovedind că toţi cei ce depind de puterea lui Dumnezeu pot fi izbăviţi din mrejele păcatului»[7]
V. «A trăit pe pământ înfruntând, ca şi noi, aceleaşi încercări, aceleaşi ispite»[8]
În opoziţie cu învăţăturile rătăcite ale adeventiştilor, învăţătura de netăgăduit a Sfintei Scripturi şi a Purtătorilor de Dumnezeu Părinţi ai Bisericii este că Dumnezeu-Cuvântul, după Întruparea Sa, a luat firea omenească curată şi neprihănită de orice urmă a păcatului, aşa cum era firea omenească înainte de intrarea păcatului în viaţa strămoşilor noştri.
Vedem în Sfânta Scriptură pe Dumnezeu-Omul că este caracterizat drept «sfânt şi drept» (Fapte 3, 14), «curat şi fără prihană» (I Petru 1, 19), «curat» (I Ioan 3, 3), « sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi» (Evrei 7, 26). Hristos a avut fire omenească înclinată spre păcat, dar nu supusă păcatului, aşa cum greşit învaţă adventiştii. Acest lucru reiese cu claritate şi din imnurile Bisericii noastre care se referă la faptul că Hristos este «mai presus de toată curăţia» (stihiră la Laudele slujbei Botezului).
O altă învăţătură greşită a adventiştilor este cea potrivit căreia Hristos ar fi putut să păcătuiască, a fost ispitit precum ceilalţi oameni, dar a dus luptă împotriva păcatului şi nu a păcătuit, devenind, aşadar, un model pentru noi. Aceste puncte de vedere ale adventiştilor în legătură cu Persoana Dumnezeului-Om Hristos nu constituie noutăţi pentru noi fiind, de fapt, reiterări ale concepţiilor eretice din vechime, fiind formulate în secolul V de către ereticii Teodor de Mopsuestia şi Nestorie.
Hristos nu avea cum să păcătuiască. Nu a ezitat niciodată de a alege între bine şi rău (Isaia 7, 15-16). Hristos nu putea să păcătuiască absolut deloc fiindcă nu era supus patimilor şi nici nu era atras de vreo înclinare exterioară spre păcat. Nepătimirea Lui este absolută, ontologică. Temei al lipsei oricărei urme de păcat în Hristos este unirea ipostatică a celor două firi ale Sale. Mai mult decât atât, Hristos nu putea să păcătuiască fiindcă voinţa Sa omenească, ce fusese şi ea îndumnezeită încă de la început – ca, dealtfel, şi întreaga Sa fire omenească – se supunea liber şi armonios voinţei dumnezeieşti. Lipsa oricărei urmă de păcat în Hristos este adeverită şi de Sfânta Scriptură în nenumărate rânduri. Rămâne memorabilă întrebarea Domnului adresată apostolilor: «Cine dintre voi mă vădeşte de păcat?» (Ioan 8, 46). Dar şi despre diavol a spus Domnul: «el nu are nimic în Mine» (Ioan 14, 30).
Cu aceeaşi convingere afirmă şi Sfântul Apostol Pavel: «Este, oare, Hristos, slujitor al păcatului? Nicidecum!» (Galateni 2, 17 cf. II Corinteni 5, 21). La fel confirmă şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spunând despre Hristos că «păcat în Acesta nu există» (I Ioan 3, 5) . La fel, Apostolul Petru: «Care n-a săvârşit niciun păcat, nici nu s-a aflat vicleşug în gura Lui» (I Petru 2, 22)
Vom încheia amintind cuvintele Sfântului Grigórie Palamás care, cu exactitate, se referă la cele de mai sus: «De aceea a apărut Hristos, noul Adam, Cel care, potrivit lui Isaia, nu a săvârşit păcat, nici măcar nu l-a gândit, cu atât mai mult nu a vorbit cu păcat. Fiindcă nu se afla vicleşug în gura Lui. Nu a spus că nu se afla vorbă vicleană care să iasă din gura Lui, ci nu exista în gura Lui, dorind să arate curăţia minţii Lui, (…) şi s-a arătat după adevăr bun şi făcătorul lucrurilor bune, de vreme ce s-a arătat om fără de păcat şi s-a văzut în Hristos curăţia pe care a inaugurat-o El în firea omenească»[9]
Teologul calvin A. Hoekema, într-o cunoscută lucrare a sa despre erezii, observă, de mai multe ori, respingerea, din partea adventiştilor, nu doar a învăţăturilor creştinismului tradiţional, ci chiar şi a învăţăturilor celorlalte ramuri din cadrul Protestantismului.
Între multe alte învăţături greşite ale ei, mişcarea promovează şi o hristologie eretică. Desigur, oficial, adventiştii de ziua a 7-a nu neagă dumnezeirea lui Hristos, dar acest lucru nu înseamnă că împărtăşesc toţi aceeaşi părere cu privire la Persoana lui Hristos.
Astfel, anumiţi teologi adventişti, nu toţi, desigur, identifică persoana Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu înainte de Întruparea Sa cu Arhanghelul Mihail. Un bun exemplu în acest sens este afirmaţia teologului Arthur E. Lickey care, denaturând înţelesul unor pasaje din Sfânta Scriptură (I Tesaloniceni 4,16, Ioan 5, 25, Apocalipsa 12, 7), susţine că în aceste versete „se arată că Mihail este Hristos”[2]
Este evident falsă asocierea aceasta dar şi caracterul blasfemiator al afirmaţiei, astfel încât să fie identificată a doua Persoană a Sfintei Treimi, cu o creatură, aşa cum este Arhanghelul Mihail… Dumnezeu-Cuvântul nu poate fi comparat cu niciun înger ori arhanghel, iar în această privinţă, Sfânta Scriptură este cât se poate de clară (Evrei 1, 4-14). Este, în acelaşi timp, Persoană, căreia i se închină îngerii, fără să fie socotită sau identificată cu vreo făptură creată (Deuteronom 32, 43; Psalm 96, 7, Evrei 1, 6, Daniel 7, 13-14, Ioan 5, 23)
Cât de lipsită de fundament este afirmaţia adventiştilor se vede şi din faptul că invocă citatul de la Ioan 5, 25, unde, foarte limpede este identificat Hristos cu «Fiul lui Dumnezeu». Nicăieri în Sfânta Scriptură nu a fost numit vreun înger astfel. Domnul este Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut (Ioan 1, 14-18; 3, 16; I Ioan 4, 9; Evrei 1, 1), pe când Mihail este făptură creată de Hristos (Coloseni 1, 16). Deasemenea, în Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda, la versetul 9 vedem cum Arhanghelul Mihail îi spune diavolului « să te certe pe tine Domnul» (cf. Zaharia 3, 2-3). Vedem însă că Domnul, care îl ceartă pe diavol, şi la care se referă arhanghelul Mihail, este Hristos (Marcu 3, 11-12; Marcu 1, 25). [Această învăţătură greşită că Hristos este, de fapt, Mihail, o întâlnim şi la gruparea Martorilor lui Iehova].
În rândul învăţăturilor greşite ale Adventiştilor de Ziua a Şaptea în legătură cu Persoana lui Hristos se numără şi părerile dogmatice oficiale pe care le promovează mişcarea în legătură cu taina Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu prin iconomie dumnezeiască.
Conform părerilor lor eretice:
I. Hristos a fost înzestrat cu fire omenească supusă păcatului;
II. avea posibilitatea de a păcătui, deşi Hristos nu a păcătuit de fel….;
III. a fost ispitit asemenea celorlalţi oameni.
În acest sens ei susţin următoarele afirmaţii eretice:
I. «Hristos a luat firea omenească purtând în ea urmările păcatului»[3]. «A luat fire omenească cu toate însuşirile ei supuse păcatului»[4]
II. «Ispita şi faptul de a păcătui au fost prezente în firea lui Hristos. Dacă nu ar fi putut să păcătuiască nu ar fi fost un bun exemplu de om pentru noi » [5].
III. «Dacă Hristos ar fi fost înzestrat de la început cu însuşirea de a nu greşi sau a nu păcătui, nu ar fi putut fi om adevărat şi nici model de urmat»[6]
IV. «Acesta a fost precum noi, supus ispitei precum suntem şi noi, dovedind că toţi cei ce depind de puterea lui Dumnezeu pot fi izbăviţi din mrejele păcatului»[7]
V. «A trăit pe pământ înfruntând, ca şi noi, aceleaşi încercări, aceleaşi ispite»[8]
În opoziţie cu învăţăturile rătăcite ale adeventiştilor, învăţătura de netăgăduit a Sfintei Scripturi şi a Purtătorilor de Dumnezeu Părinţi ai Bisericii este că Dumnezeu-Cuvântul, după Întruparea Sa, a luat firea omenească curată şi neprihănită de orice urmă a păcatului, aşa cum era firea omenească înainte de intrarea păcatului în viaţa strămoşilor noştri.
Vedem în Sfânta Scriptură pe Dumnezeu-Omul că este caracterizat drept «sfânt şi drept» (Fapte 3, 14), «curat şi fără prihană» (I Petru 1, 19), «curat» (I Ioan 3, 3), « sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi» (Evrei 7, 26). Hristos a avut fire omenească înclinată spre păcat, dar nu supusă păcatului, aşa cum greşit învaţă adventiştii. Acest lucru reiese cu claritate şi din imnurile Bisericii noastre care se referă la faptul că Hristos este «mai presus de toată curăţia» (stihiră la Laudele slujbei Botezului).
O altă învăţătură greşită a adventiştilor este cea potrivit căreia Hristos ar fi putut să păcătuiască, a fost ispitit precum ceilalţi oameni, dar a dus luptă împotriva păcatului şi nu a păcătuit, devenind, aşadar, un model pentru noi. Aceste puncte de vedere ale adventiştilor în legătură cu Persoana Dumnezeului-Om Hristos nu constituie noutăţi pentru noi fiind, de fapt, reiterări ale concepţiilor eretice din vechime, fiind formulate în secolul V de către ereticii Teodor de Mopsuestia şi Nestorie.
Hristos nu avea cum să păcătuiască. Nu a ezitat niciodată de a alege între bine şi rău (Isaia 7, 15-16). Hristos nu putea să păcătuiască absolut deloc fiindcă nu era supus patimilor şi nici nu era atras de vreo înclinare exterioară spre păcat. Nepătimirea Lui este absolută, ontologică. Temei al lipsei oricărei urme de păcat în Hristos este unirea ipostatică a celor două firi ale Sale. Mai mult decât atât, Hristos nu putea să păcătuiască fiindcă voinţa Sa omenească, ce fusese şi ea îndumnezeită încă de la început – ca, dealtfel, şi întreaga Sa fire omenească – se supunea liber şi armonios voinţei dumnezeieşti. Lipsa oricărei urmă de păcat în Hristos este adeverită şi de Sfânta Scriptură în nenumărate rânduri. Rămâne memorabilă întrebarea Domnului adresată apostolilor: «Cine dintre voi mă vădeşte de păcat?» (Ioan 8, 46). Dar şi despre diavol a spus Domnul: «el nu are nimic în Mine» (Ioan 14, 30).
Cu aceeaşi convingere afirmă şi Sfântul Apostol Pavel: «Este, oare, Hristos, slujitor al păcatului? Nicidecum!» (Galateni 2, 17 cf. II Corinteni 5, 21). La fel confirmă şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spunând despre Hristos că «păcat în Acesta nu există» (I Ioan 3, 5) . La fel, Apostolul Petru: «Care n-a săvârşit niciun păcat, nici nu s-a aflat vicleşug în gura Lui» (I Petru 2, 22)
Vom încheia amintind cuvintele Sfântului Grigórie Palamás care, cu exactitate, se referă la cele de mai sus: «De aceea a apărut Hristos, noul Adam, Cel care, potrivit lui Isaia, nu a săvârşit păcat, nici măcar nu l-a gândit, cu atât mai mult nu a vorbit cu păcat. Fiindcă nu se afla vicleşug în gura Lui. Nu a spus că nu se afla vorbă vicleană care să iasă din gura Lui, ci nu exista în gura Lui, dorind să arate curăţia minţii Lui, (…) şi s-a arătat după adevăr bun şi făcătorul lucrurilor bune, de vreme ce s-a arătat om fără de păcat şi s-a văzut în Hristos curăţia pe care a inaugurat-o El în firea omenească»[9]
[1] Vezi Anthony Hoekema, The Four Major Cults, 1963, p.142-143.
[2] Vezi A. E. Lickey, Mesaje către Omul Contemporan, 1960, p. 104.
[3] Vezi 27, Pur şi simplu, cred, p. 53
[4] Vezi 27 Pur şi simplu, cred, p. 56
[5] Vezi 27 Pur şi simplu, cred, p. 54
[6] Vezi 27 Pur şi simplu, cred, p. 55
[7] Vezi 27 Pur şi simplu cred, p. 55
[8] Vezi Ε. White, Paşi către Hristos, 1989, p. 58
[9] Vezi Omilia 16, 12. EPE 9,439
Natiune, nationalism si constiinta ortodoxa
Gheorghios Metallinos
De ce Ortodoxia nu poate să fie naţionalistă?
Trebuie să spunem, de la bun început, că nu ne propunem să analizăm termeni precum naţiune, conştiinţă naţională, patriotism ori naţionalism, fiindcă, în ciuda sensului negativ pe care aceşti termeni l-au dobândit în zilele noastre, mai mult sau mai puţin, ei au un conţinut larg acceptat de toată lumea. Astfel, termenii ,,patriotism” şi ,,dragoste de ţară” au un conţinut destul de precis, şi, după cum cred, acceptat de către toată lumea. Este vorba despre acel sentiment adânc ce ne leagă de ţara în care ne-am născut, de locul în care am crescut. Acelaşi lucru este mărturisit şi de învăţătura ortodoxă prin gura Sfântului Grigorie Teologul (secolul IV), care spune: ,,Este lucru sfânt să o cinsteşti pe mama ta. Fiecare are mama lui, dar patria este mama noastră a tuturor.” (Epistola 37). Singurul lucru care rămâne de clarificat este sensul termenilor ,,naţional” şi ,,naţionalism”, fiindcă primul termen se identifică cu ,,patriotismul”, însă, cel de-al doilea ascunde înlăuntrul înţelesului său virusul intolerant al fanatismului, cu toate înţelesurile şi toate consecinţele care derivă din acesta.
2. Atitudinea faţă de „éthnos” (naţiune, neam) şi ,,patrie” (ţară) în spaţiul popoarelor ortodoxe după tradiţie, este, pe de-o parte, integrată în acesta, așa după cum ne indică şi termenul ,,conştiinţă ortodoxă” (cf. Romani 7,27), ca conținut al conștiinței lor, însă, acest lucru presupune înțelegerea creștină a termenului ,,națiune”, deja încă de la începutul apariției Bisericii pe scena istoriei, ca parte a societății. Astfel, ,,neamuri” erau denumite în Noul Testament, precum și în general, în societatea iudaică de atunci, idolatrii sau neamurile (cei de alt neam), cei care nu erau nici iudei și nici creștini. La acelaşi lucru se referă Hristos, de asemenea, în ,,Predica de pe munte”, atunci când zice: ,,Toate neamurile aceasta caută” (Matei 6, 32). Același înțeles are și cuvântarea despre ,,elini” (Ioan 12, 20). Este vorba tot despre ,,neamuri”, sau, altfel spus, idolatri prozeliți (P.N. Trembelas, Comentariu la Evanghelia după Ioan, pp. 448-449). Acest lucru trebuie subliniat pentru a fi înțeles și de ,,naționaliștii” din zilele noastre, cei care, sprijinindu-și discursul pe dovezi neștiințifice, închipuite, văd în acest pasaj lucruri care nu au nici o legătură cu adevărul istoric.
Hristos va fi dat pe mâna ,,neamurilor” (păgânilor=soldaţii romani) pentru a fi răstignit (Matei 20, 19). Însă, după, Înviere, porunca sa a fost ,,mergând, învățați (faceți ucenici, creștini) toate neamurile (=popoarele)” (Matei 28, 19). În toate aceste cazuri, termenul ,,neam” (sau ,,neamuri”) are, în principal, un înțeles spiritual-religios, și nu rasial . Însă, la fel de important este faptul că, în Noul Testament, este folosit termenul ,,neamuri”, la fel, cu înțeles spiritual, însă doar pentru a denumi adunarea credincioșilor, ,,poporul Lui Dumnezeu”, ,,popor sfânt” (I Petru 2, 9). ,,Popor sfânt” și ,,poporul Lui Dumnezeu” se identifică, însă, și înseamnă ,,Trupul Lui Hristos”, adică Biserica, cea care are, în mod cât se poate de clar, o temelie care nu are nimic comun cu diferenţele rasiale.
Ajungem, astfel la Epistola către Galateni (Gal. 3, 27) unde Apostolul Pavel stabilește că cei botezați ,,în Hristos” (adică toți aceia care au ,,murit” omului vechi și au fost renăscuți ,,în Hristos”) s-au și ,,îmbrăcat în Hristos” și, astfel, de acum, ,,nu mai este iudeu, nici elin”. De acum, în Biserică nu mai există deosebiri pe bază de rasă sau de statut social, de vreme ce calitatea de membru al Bisericii unește, pe când oricare dintre celelalte însușiri separă. Toate acestea funcţionează, însă (la fel ca și la Coloseni 3, 11), în cadrul unei viziuni supranaționale și care se opune rasismului. Creștinii, toți, sunt egali în fața Lui Dumnezeu, Cel care nu este ,,părtinitor”, de vreme ce ,, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El” (Fapte 10, 43). Așadar, pasajul de la Petru 2, 9 (,,popor sfânt”) se identifică cu cuvintele Apostolului Pavel, ,,poporul Lui Dumnezeu” (de exemplu, II Corinteni 6, 16: ,,Și voi fi Dumnezeul meu și ei vor fi poporul Meu”. A se vedea, de asemenea, și I Petru 2, 9-10: ,,Iar voi sunteți popor ales…voi, care, odinioară nu erați popor, iar acum sunteți poporul Lui Dumnezeu”, la care se referă și termenul ,,popor/neam”, ca manifest al noii origini duhovnicești din cel ,,de-al doilea Adam”, și întemeietor al noii umanități, Iisus Hristos.
Toate aceste pasaje scripturistice pe care le-am amintit mai sus, sunt în legătură cu noul popor (neam), ,,trupul Lui Hristos”, nu se substituie nici unei legături istorice ori omenești, de vreme ce ne conduce duce la un nivel mai înalt, într-o nouă realitate care nu este doar istorică, ci, este, în același timp, dincolo de istorie, într-o nouă lume dumnezeiesc-omenească, care unește popoarele de pe pământ într-o nouă unitate, care își are temelia în necreata ,, împărăție dumnezeiască” a Harului. Caracterizarea creștinilor din secolul al VI-lea drept genus tertium, întrupează această nouă conștiință și depășirea barierelor şi a împărţirii pe baze rasiale, de vreme ce ,,cei renăscuți” din ,,pântecele” Bisericii, din apa Botezului și din colimvitră, moștenesc de la Hristos o fire cu totul nouă, care suprimă firea ,,cea căzută” a vechiului Adam.
Aceasta este temelia antropologiei creștine, care este activizată odată cu integrarea omului în trupul Bisericii. Relațiile istorice interumane nu sunt contestate ori combătute, ci sunt depășite și ierarhizate după noi criterii. Varnava, ca Apostol, dar și ca colaborator al lui Pavel, este caracterizat drept ,,cipriot după neam (origine)” (Fapte 4, 36), pe când Pavel ,,renunță” la originea sa (Gal 1, 13), de vreme ce Dumnezeul creștinilor, Tatăl Lui Iisus Hristos (I Ioan 2, 23) ,,a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului…așezând hotarele locuirii lor” (Fapte 17, 26). Prin cele de mai sus se arată unitatea neamului omenesc, datorită originii comune a tuturor (,,dintr-un singur sânge”), și, de aici, lipsa de temei și caracterul anticreștin al principiului împărțirii pe baze rasiale.
,,Națiunile” care s-au format, istoric – după căderea omului – și diferențele de orice natură care există între ele, nu provin, în orice caz, de la Dumnezeu Creatorul, ci au drept cauză a apariţiei lor, păcatul. Exact acest lucru exprimă, ca trăire ortodoxă, condacul de la sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt: ,,Când Cel preaînalt, coborându-se, a amestecat limbile, atunci a despărţit neamurile; iar când a împărţit limbile cele de foc, atunci a chemat pe toţi la o unire…”. Acest imn ne aduce aminte de Turnul Babel (Facere 11) şi dePogorârea Sfântului Duh (Fapte 2). Biserica trăieşte în duhul Cincizecimii, în exprimarea ei autentică, de Dreaptă-Credinţă (Ortho-doxie). Termenul ,,naţiune” (gr. éthnos), împreună cu sinonimele sale, este ,,golit” de vechiul său înţeles, şi este redefinit (acţiune ce caracterizează întregul limbaj al creştinismului), dându-i-se un nou înţeles duhovnicesc-cultural, în limitele noii ,,naşteri” existenţiale a creştinilor (vezi Ioan 1, 13: ,,…cei care de la Dumnezeu s-au născut”). Această nouă conştiinţă şi realitate este relevată în Apocalipsă (cap. 5, versetul 9): ,,Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul”. Biserica, ca trup al Lui Hristos, este lumea cea nouă, noua societate ,,în Hristos”.
3. Înfăptuirea, din punct de vedere istoric, al acestei conştiinţe ortodoxe a fost Imperiul Noii Rome (denumită şi Romanía sau Bizanţ). ,,Bizanţul”, cu toate imperfecţiunile şi păcatele sale, este văzut ca o ,,Mare Biserică”, în care sunt aduse, în mod continuu, toate păcatele omeneşti, pentru a fi prefăcute, prin pocăinţă şi cu harul Lui Dumnezeu cel necreat, în ,,viaţa în Hristos”. Bizantinologi precum Steven Runciman (Byzantini Theokratía, Athens, 1982) au putut să vadă astfel Bizanţul, înţelegându-l ,,din interior”, iar nu după criteriile trunchiate ale francilor şi latinilor care vorbeau despre o alienare a creştinătăţii şi a elenismului. În Imperiul Roman Creştin de Răsărit, numit şi ,, Romanía”, este continuată structura de organizare a Imperiului Roman: Imperiul este alcătuit dintr-un număr mare de popoare sau, dacă vrem, este o societate comună ,constituind, de facto, o unitate alcătuită din 3 părţi: culturală (în ciuda diferenţelor locale), statală şi spirituală.
Cultura elenistică, puterea statală romană, ca vehicul de transmitere, şi noua conştiinţă ortodoxă (Ortodoxia), constituie ,,neamul romeilor”, adică cetăţenii ortodocşi ai Noii Rome (Constantinopol). Într-o oarecare măsură, Imperiul Roman devine un fel de ,,casă de oaspeţi” a istoriei, întrupând în sine ,,lumea nouă”, societatea mult aşteptată, ale cărei caracteristici sunt la limita divino-umanului. Acest lucru devine perceptibil, desigur, doar acolo unde s-a păstrat conştiinţa ortodoxă nealterată a Părinţilor Bisericii.
Toate popoarele de pe întreg cuprinsul Imperiului vor fi racordate la aceeaşi credinţă, într-o nouă relaţie de sânge, ,,în Hristos”, în noul stat al romeilor, având ca punct de referinţă nu Vechea Romă, ci Noua Romă-Constantinopol. Numele popoarelor (éthnos) Imperiului nu le separau pe acestea unele de altele, ci denumeau provinciile (acest lucru înseamnă ,,éthnos” conform Canonului 34 Apostolic) şi grupurile de limbi (Romanía nu a urmărit niciodată uniformizarea lingvistică). Ortodoxia a fost legătura comună care i-a unit pe toţi romeii. Iar acest lucru era trăit mai intens, îndeosebi acolo unde legătura cu Părinţii era mai puternică. De aceea şi noul nume ,,naţional”, romeu a fost identificat cu însuşi conţinutul noii conştiinţe ,,naţionale”, adică credinţa. Romeu (sau romiós) înseamnă ortodox. Rivalitatea aprigă, îndelungată, dintre lumea franco-germanică şi Imperiul Roman de Răsărit s-a concentrat, din această cauză, în revendicarea, de către apuseni, a numelui ,,roman/romeu”, identificat cu ,,ortodox”, în timp ce în Răsăritul Creştin au răspândit numele ,,Grecia” şi ,,grec”, termeni peiorativi opuşi ,,elenismului” şi ,,elenităţii”. Prin cele de mai sus, franco-germanii vroiau doar să spună că ,,Grecia” este ,,ţara celor care se pretind a fi descendenţi ai romanilor (autentici), dar nu sunt decât eretici care s-au desprins de Biserica adevărată”. Desigur, toate cele de mai sus au fost lămurite de studiul ştiinţific al părintelui Ioánnis Romanídis, dar aceste lucruri trebuie spuse şi reamintite permanent, fiindcă nu au fost încă conştientizate de foarte mulţi, sau sunt respinse fără prea multe discuţii de către filo-apuseni.
Popoarele Romaníei (Bizanţului), fiecare, în funcţie de cum au primit şi au acceptat credinţa ortodoxă, depăşind criteriul originii fiecăruia, au fost integrate într-o altă unitate, în trupul Bisericii. Această unitate bisericească a supravieţuit netulburată până în secolul al XIX-lea, până la apariţia curentelor naţionaliste. Atunci când Enciclica Patriarhală din 1848 denumeşte ,,poporul ortodox” (adică trupul ortodox bisericesc întreg) ,,păzitor” al Ortodoxiei, nu face decât să exprime această realitate continuă de pe tot cuprinsul Romaníei, această unitate supra-rasială, având numitor comun credinţa. Această unitate încerca erezia (şi fiecare erezie) să o scindeze şi să o falsificare şi, de aceea, respingea Ortodoxia şi valorile ei. Respingerea Ortodoxiei a avut ca urmare dezvoltarea simţului antinaţional, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu cu monofiziţii la graniţele estice şi sudice ale imperiului, sau cu bogomilii (în înţelegere cu normanzii) în Balcani.
Trebuie să amintim aici că mişcările naţionaliste din zilele noastre au drept cauză ereziile din vechime şi gândirea eretică combătută de către Ortodoxia universală. Astfel, fără nici o ezitare, Sfinţii Părinţi făceau (şi fac) referire la sfinţii profeţi din Vechiul Testament (Isaia, Moise, David). Grigorie de Nyssa (originar din Capadocia – Asia Mică) va pune în lumină şi va promova personalitatea lui Moise ca model, drept ,,cel care L-a văzut pe Dumnezeu”. Sfinţii Efrem şi Isaac, lauda Ortodoxiei, erau sirieni, aşa cum astăzi, în semn de cinstire adusă Ortodoxiei, îl considerăm şi noi, cei ,,de origine grecească”, pe Sfântul Serafim de Sarov, sau pe Sfântul Sava Nemanja din Serbia. Ereticii, însă, (de exemplu arienii), pregătind apariţia împăratului Iulian (Apostatul), se vor întoarce definitiv la vechii ,,filosofi greci care, într-o oarecare măsură pot fi identificaţi cu naţionaliştii de astăzi, adoratori ai culturii vechi păgâne, care resping Vechiul Testament fiindcă este alcătuit din scrieri evreiești (!), iar pe Sfinţii Vechiului Testament îi considerau evrei”. Însă, pentru noi, creştinii, Vechiul Testament reprezintă Sfânta Scriptură, Profeţii sunt Sfinţii credinţei noastre, la fel de importanţi ca toţi ceilalţi sfinţi, la fel ca Apostolii ori Părinţii noştri. De asemenea, sfinţii Macabei, împreună cu mama lor Solomoni şi cu dascălul lor Eleazar sunt cinstiţi ca sfinţi ai Ortodoxiei şi sunt sărbătoriţi la 1 august, fiindcă criteriile Ortodoxiei nu sunt naţionaliste, ci supranaţionaliste.
Întotdeauna, erezia va nega universalitatea, şi, prin urmare, şi supranaţionalismul, situându-se mereu pe poziţii cât se poate de clar rasiale şi naţionaliste. Acest lucru este foarte uşor de observat de-a lungul vremii, în Europa ,,creştină” şi în lumea apuseană, în general. Alienarea în credinţă, împreună cu repăgânizarea ei, va avea, în câmpul conştiinţei naţionale, urmări foarte serioase. Termenul ,,naţiune” (éthnos) va fi ,,importat” în Europa, dar înţelesul lui va fi denaturat, dându-i-se sensul de naţiune (engl. nation, lat. gens). ,,Ce altceva ne mai învaţă ,,Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană”? Rasismul de sorginte franco-germană va avea ca temelie corpul celor ,,nobili”, iar în cele din urmă ,,naţiunea” se va identifica cu această clasă socială (acest sens are termenul ,,etnic” la Luther). Odată cu Revoluţia Franceză din 1789, lucrurile vor lua o altă întorsătură: conform lui Abbé Sieyès, termenul ,,naţiune” se identifică cu ,,starea a treia”.
4. Universalitatea Ortodoxiei este matricea în care se zămisleşte supranaţionalismul. Marele politician grec din secolul al XIX-lea, Gheórghios Typáldos Iakovátos (1813-1882), obişnuia să spună: ,,Suntem mai întâi creştini (ortodocşi), şi abia apoi eleni”, respingând astfel lozinca naţionalistă a veneţienilor cuceritori, care ocupaseră şi insula sa, şi care obişnuiau să spună: ,,Semo prima Veneziani e poi Christiani”, adică ,,suntem mai întâi veneţieni şi abia mai apoi creştini”. În Ortodoxie, însă, supranaţionalismul nu combate şi nu contestă naţionalismul. Credinţa ortodoxă nu este caracterizată de antinaţionalism. Nu anulează elementul naţional, dar nici nu încurajează dezbinarea. Acolo unde credinţa ortodoxă este curată, ea este trăită cu intensitate şi acolo se găseşte universalitatea şi dragostea creştină pentru toţi oamenii. Dimpotrivă, acolo unde domneşte perspectiva şi eshatologia pe baze omeneşti, acolo predomină naţionalismul şi rasismul.
Evoluţia, în timp, a acestei conştiinţe ortodoxe este confirmată de două texte care au fost scrise la o distanţă de 16 secole unul de celălalt. Este vorba despre Epistola către Diognet (sec. al II-lea) şi de Didahiile Sfântului Cosma Etolianul (sec. al XVIII). În primul text ni se spune că creştinii ,,locuiesc în patria lor, dar nu pentru mult timp, participând la viaţa socială ca cetăţeni, mereu aşteptând, ca nişte străini. Orice ţară este străină pentru ei, iar ei se simt străini în orice ţară ar locui”. Aşadar, creştinii nu încetează de a fi ,,cetăţeni” (şi patrioţi, desigur), dar nu se leagă de lumea aceasta trecătoare. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Cosma Etolianul: ,,Patria mea cea trecătoare, cea pământească şi deşartă, este eparhia Artei, în regiunea Apokoúro. Noi, iubiţii mei creştini, nu avem aici patrie. De aceea Dumnezeu ne-a așezat mintea în părțile cele mai de sus (ale trupului) ca să tindem mereu (cu mintea) către Împărăţia Cerurilor, care este adevărata noastră patrie”. Aşa gândesc ortodocşii autentici, adică sfinţii. În mod evident, această gândire nu este naţionalistă, dar nici internaţionalistă. Fiindcă, aşa cum am spus, nu este desfiinţat naţionalismul (înţeles ca conştiinţă naţională), nici naţionalitatea (etnia), ci ele sunt ierarhizate aşa cum trebuie, având ca punct final veşnicia Şi nimeni nu poate să îl acuze pe Sfântul Cosma de lipsă de patriotism!
Biserica, ca ,,societate”a Lui Hristos (societate creştină), păstrează, în principal prin cultul ei, în ciuda politicii şi a diplomaţiei, ideea de unitate şi ecumenicitate a Romaníei (Bizanţului), având ca legătură comună credinţa ortodoxă. De aceea şi rămâne Biserica, ca trup (al Lui Hristos), ,,Bizanţ după Bizanţ” (Nicolae Iorga). Imperiul Romeilor continuă să existe, într-o altă formă, în Biserică, şi, împreună cu el, supranaţionalismul şi lipsa oricărei forme de rasism. Doar atunci când slăbeşte legătura interioară cu tradiţia ortodoxă, tot acest echilibru este dat peste cap.
5. Este extrem de important faptul că rasismul (altfel spus, naţionalismul de tip rasist), a fost condamnat de Sinodul ce s-a ţinut în Constantinopol în 1872, odată cu apariţia primelor semne ale mişcărilor naţionaliste în Balcani, adică Autocefalia Bisericii Greciei (1833) şi a Bulgariei (1870). În orice caz, trebuie spus cât se poate de clar acest lucru, că noi, grecii, animaţi de sindromul europenizării, am fost primii care am distrus tradiţia transnaţională a romanităţii (creştine de Răsărit), iar conducerile politice ale popoarelor din Balcani urmează cu exactitate scolastică politicile de stat arbitrare din spaţiul grecesc, folosindu-le în continuare ca pe un precedent. Iar acest lucru trebuie luat serios în seamă, atunci când protestăm pentru anumite atitudini, cum este cazul fostului preşedinte albanez Berishá, care a dovedit ostilitate faţă de etnicii greci din Albania.
Sinodul din 1872, de care am pomenit mai sus, a condamnat mişcarea naţionalist-rasistă ca erezie. Desigur, sinodul face referire doar la ,,chestiunea bulgară”, fiindcă cea greacă găsise ,,rezolvare” în 1850. Rasismul este considerat incompatibil cu Ortodoxia, ca promovare a rasei şi a naţiunii (etniei) în detrimentul credinţei, care are ca urmare imediată divizarea unităţii Bisericii. Textul (sinodului) este cât se poate de clar: condamnă discriminarea rasială, disputele etnice şi certurile care combat ,,unitatea credinţei”. Rasismul (naţionalismul rasist) este condamnat ca fiind ,,slavă nouă” ,,străină” de tradiţia ortodoxă şi, în acelaşi timp, ,,o nenorocire a zilelor noastre”. Biserica nu poate să fie niciodată ,,etnică”, adică ,,rasistă”. Aceasta a fost şi principala problemă în cazul ,,chestiunii balcanice” din secolul al XIX-lea, atunci când, sub influenţa Revoluţiei Franceze şi a curentelor naţionaliste europene, nu se mai făcea referire la Ortodoxia ,,din Grecia”, ,,din Bulgaria” sau ,,din Serbia”, ci se vorbea despre Ortodoxia ,,greacă”, ,,sârbă” sau ,,bulgară”.
Astfel, din factor de unitate şi coerenţă, Ortodoxia devine pricină de dezbinare, fiindcă este văzută prin prisma ideilor naţionaliste, care subordonează universalitatea credinţei, dându-i un caracter naţionalist-rasist. Problema ,,macedoneană” (sau, mai bine spus, ,,problema Skopje”) şi cea a ,,Epirului de Nord”, este corelată cu naţionalismul balcanic, care reduc credinţa şi o subordonează scopurilor naţionaliste. Şi în acest caz se potrivesc cuvintele domnului Iórgos Iakovátos: ,,Albanezii (care sunt) ortodocşi din Epirul de Nord, sunt greci (elini), dar a intrat şarpele papismului în Albania şi jumătate dintre aceştia au devenit latini, iar ei nu mai sunt greci”. Iar altundeva spune: ,,Fără religie (ortodoxie), popoarele sunt franci, albanezi, vlahi. Religia (ortodoxia) îi face să fie conaţionali (adică de acelaşi neam, ortodocşi şi eleni)”. Are mare importanţă faptul că hotărârea luată la Sinodul din 1872 (Constantinopol) a fost semnată şi de patriarhii ecumenici anteriori, de patriarhii Sofrónios al Alexandriei şi Ierótheos al Antiohiei, precum şi de Patriarhul Sofrónios al Ciprului. Astfel, această hotărâre a căpătat o însemnătate panortodoxă.
6. Din cele arătate până aici putem determina acţiunile pe care Ortodoxia poate să le dezvolte în contextul crizei balcanice şi europene de astăzi. Ortodoxia presupune, însă, ortodocşi, adică conştiinţă patristică şi gândire universală. A vorbi despre ortodoxie este lucru uşor, chiar şi pentru politicieni, care o ignoră sau o resping prin politica lor sau prin modul personal de a se raporta la ea. Ortodoxia, însă, doar în libertatea în Hristos poate să funcţioneze şi să fie utilă popoarelor ortodoxe. Subscrierea Ortodoxiei oricărui curent politic nu face altceva decât să o slăbească, cu atât mai mult orice asociere a ei cu politicul ori cu vreun curent ideologic. Ortodoxia, odată ideologizată încetează de a mai fi ortodoxie. Ortodoxia are un cuget și o şi conştiinţă hristocentrică, care se concretizează într-un anumit mod de vieţuire şi numai în limitele experienţei ei duhovniceşti poate să rămână o forţă care să amplifice puterea ei unificatoare.
Exact această tradiţie este reprezentată şi astăzi – într-un mod care a stârnit chiar scandal în mediile bisericeşti din partea celor care au pierdut contactul cu tradiţia ortodoxă adevărată – de declaraţia episcopului de Bačka şi Novisad, şi profesorul de teologie, Preasfinţitul Irineu Bulovič, care a spus: ,,Sârb m-am născut, dar o să mor grec”. Aceia dintre fraţii noştri ortodocşi din Balcani, dar şi Orientul mijlociu şi apropiat, care nu au fost influenţaţi de procesul europenizării – cu tot ceea ce decurge de aici – continuă să trăiască cu conştiinţă ortodoxă în această mare uniune a neamului ortodox. Astfel, deşi, uneori, alegerile politice ale liderilor lor au ca rezultat scindarea şi dezbinarea, conştiinţa ortodoxă creează o unitate supranaţională, dincolo de graniţele politice, prin înglobarea continuă a tuturor ortodocşilor în Trupul Domnului, care este Biserica.
În Biserică şi prin intermediul Ortodoxiei dăinuieşte Romanía şi unitatea acesteia. În jurul Sfintei Mese şi, cu participarea la adunarea euharistică şi la întreaga viaţă a Bisericii, se realizează unirea noastră a tuturor, dincolo de orice bariere de natură etnică, în limitele ,,patriei în Hristos”. Declaraţia Preasfinţitului Irineu arată, înainte de toate, legătura armonioasă şi echilibrată dintre naţionalism şi supranaţionalism în însăşi viaţa şi legătura duhovnicească şi nu doar în discursurile despre ortodoxie şi propunerile de ,,punţi ortodoxe” a celor care doar teoretizează Ortodoxia şi, care, de fapt o ignoră şi nu o văd ca viaţă ,,în Hristos” şi ,,în Duhul Sfânt”. Fără conştiinţa şi experienţa patristică, orice am spune despre Ortodoxie este simplă politichie şi, de aceea, nu îi convinge pe credincioşii ortodocşi.
În atmosfera sfinţitoare şi duhovnicească a Ortodoxiei, preasfinţitul Irineu este, într-adevăr grec, iar grecul este sârb, dar şi african, asiatic, american şi european, totodată. În tragedia din fosta Iugoslavie, grecul ortodox nu este alături de sârbi doar fiindcă şi aceia sunt ortodocşi, ci fiindcă luptă ,,cu dreptate” pentru existenţa lor istorică şi pentru cauza lor. Din acelaşi motiv nu îi sprijinim doar pe cei din Epirul de Nord, pentru că ar fi greci, ci suntem alături de toţi albanezii ortodocşi: ei sunt nedreptăţiţi şi prigoniţi. De altfel, conştiinţa ortodoxă ne îndeamnă să fim şi de partea musulmanilor, nu doar a creştinilor, atunci când aceia sunt nedreptăţiţi şi prigoniţi. Conştiinţa ortodoxă, dacă nu acţionează în acest fel, nu îndeplineşte criteriile Ortodoxiei. De aceea, nu vor putea exista niciodată ,,punţi ortodoxe” compacte şi unidimensionale, aşa cum doresc politicienii, după duhul lumii acesteia. La o ultimă analiză, trebuie înţeles foarte bine că astăzi nu mai există ,,popoare ortodoxe” ori ,,guverne ortodoxe” care să poată acţiona universal ,,ortodox”, ci doar persoane cu conştiinţă ortodoxă în cadrul acestor popoare sau în cadrul guvernelor, şi doar aceştia pot acţiona în mod ortodox. Însă, aşa cum, fără premize ortodoxe, discursul despre ortodoxie se dovedeşte vătămător pentru Ortodoxie, tot la fel şi golirea de conţinut a Ortodoxiei şi reducerea ei la religie, perpetuată până la noi, grecii de astăzi, adoratori ai Grecii antice – adoraţie care merge până la obsesie – duce la dezvoltarea naţionalismului şi a rasismului, mergând până la lepădarea de Ortodoxie a poporului nostru.
Însă, aşa cum stau lucrurile, putem spune că nu doar adulatorii credinţei păgâne antice (care sunt şi naţionalişti, în acelaşi timp) acţionează împotriva patriotismului adevărat, ci şi unii susţinători iremediabili ai europenismului. În secolele XIX şi XX, Europa a cultivat cu bună ştiinţă isteria naţionlistă în Balcani pentru a putea crea mai uşor protectorate, în timp ce astăzi, în perspectiva Europei Unite, folosindu-se de anumite instrumente din spaţiul mass-media şi chiar din spaţiul cultural-ştiinţific, încearcă să tocească, şi, chiar să distrugă conştiinţa naţional-patriotică, în timp ce cercurile apropiate ei rămân, cu încăpăţânare, ancorate în naţionalism-rasismul lor.
Prin urmare, ar trebuie ca şi grecii ,,naţionalişti” să conştientizeze că, prin metodele lor nu fac altceva decât să colaboreze cu naţionalism-rasismul european, subminând, în acelaşi timp patriotismul adevărat, care se legitimează doar prin iubirea curată, fără vicleşug, a Sfinţilor Ortodoxiei noastre. În paralel, însă, este vătămată unitatea supranaţională ortodoxă a elenismului, fiind subapreciată Ortodoxia pe care ne-au lăsat-o Sfinţii noştri. În acelaşi timp, însă, suferă şi unitatea supranaţională ortodoxă a elenismului desconsiderând, astfel, Ortodoxia prin ,,naţionalizarea” ei, adică alterarea forţei ei, prin excelenţă unificatoare, în vremurile grele pe care le trăim astăzi. În cele din urmă, acest termen, ,,naţionalism”, nu are un înţeles negativ doar pentru credinţa şi tradiţia noastră, ci şi pentru neamul (éthnos) nostru, care pretinde că vrea să se apere în acest fel.
2. Atitudinea faţă de „éthnos” (naţiune, neam) şi ,,patrie” (ţară) în spaţiul popoarelor ortodoxe după tradiţie, este, pe de-o parte, integrată în acesta, așa după cum ne indică şi termenul ,,conştiinţă ortodoxă” (cf. Romani 7,27), ca conținut al conștiinței lor, însă, acest lucru presupune înțelegerea creștină a termenului ,,națiune”, deja încă de la începutul apariției Bisericii pe scena istoriei, ca parte a societății. Astfel, ,,neamuri” erau denumite în Noul Testament, precum și în general, în societatea iudaică de atunci, idolatrii sau neamurile (cei de alt neam), cei care nu erau nici iudei și nici creștini. La acelaşi lucru se referă Hristos, de asemenea, în ,,Predica de pe munte”, atunci când zice: ,,Toate neamurile aceasta caută” (Matei 6, 32). Același înțeles are și cuvântarea despre ,,elini” (Ioan 12, 20). Este vorba tot despre ,,neamuri”, sau, altfel spus, idolatri prozeliți (P.N. Trembelas, Comentariu la Evanghelia după Ioan, pp. 448-449). Acest lucru trebuie subliniat pentru a fi înțeles și de ,,naționaliștii” din zilele noastre, cei care, sprijinindu-și discursul pe dovezi neștiințifice, închipuite, văd în acest pasaj lucruri care nu au nici o legătură cu adevărul istoric.
Hristos va fi dat pe mâna ,,neamurilor” (păgânilor=soldaţii romani) pentru a fi răstignit (Matei 20, 19). Însă, după, Înviere, porunca sa a fost ,,mergând, învățați (faceți ucenici, creștini) toate neamurile (=popoarele)” (Matei 28, 19). În toate aceste cazuri, termenul ,,neam” (sau ,,neamuri”) are, în principal, un înțeles spiritual-religios, și nu rasial . Însă, la fel de important este faptul că, în Noul Testament, este folosit termenul ,,neamuri”, la fel, cu înțeles spiritual, însă doar pentru a denumi adunarea credincioșilor, ,,poporul Lui Dumnezeu”, ,,popor sfânt” (I Petru 2, 9). ,,Popor sfânt” și ,,poporul Lui Dumnezeu” se identifică, însă, și înseamnă ,,Trupul Lui Hristos”, adică Biserica, cea care are, în mod cât se poate de clar, o temelie care nu are nimic comun cu diferenţele rasiale.
Ajungem, astfel la Epistola către Galateni (Gal. 3, 27) unde Apostolul Pavel stabilește că cei botezați ,,în Hristos” (adică toți aceia care au ,,murit” omului vechi și au fost renăscuți ,,în Hristos”) s-au și ,,îmbrăcat în Hristos” și, astfel, de acum, ,,nu mai este iudeu, nici elin”. De acum, în Biserică nu mai există deosebiri pe bază de rasă sau de statut social, de vreme ce calitatea de membru al Bisericii unește, pe când oricare dintre celelalte însușiri separă. Toate acestea funcţionează, însă (la fel ca și la Coloseni 3, 11), în cadrul unei viziuni supranaționale și care se opune rasismului. Creștinii, toți, sunt egali în fața Lui Dumnezeu, Cel care nu este ,,părtinitor”, de vreme ce ,, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El” (Fapte 10, 43). Așadar, pasajul de la Petru 2, 9 (,,popor sfânt”) se identifică cu cuvintele Apostolului Pavel, ,,poporul Lui Dumnezeu” (de exemplu, II Corinteni 6, 16: ,,Și voi fi Dumnezeul meu și ei vor fi poporul Meu”. A se vedea, de asemenea, și I Petru 2, 9-10: ,,Iar voi sunteți popor ales…voi, care, odinioară nu erați popor, iar acum sunteți poporul Lui Dumnezeu”, la care se referă și termenul ,,popor/neam”, ca manifest al noii origini duhovnicești din cel ,,de-al doilea Adam”, și întemeietor al noii umanități, Iisus Hristos.
Toate aceste pasaje scripturistice pe care le-am amintit mai sus, sunt în legătură cu noul popor (neam), ,,trupul Lui Hristos”, nu se substituie nici unei legături istorice ori omenești, de vreme ce ne conduce duce la un nivel mai înalt, într-o nouă realitate care nu este doar istorică, ci, este, în același timp, dincolo de istorie, într-o nouă lume dumnezeiesc-omenească, care unește popoarele de pe pământ într-o nouă unitate, care își are temelia în necreata ,, împărăție dumnezeiască” a Harului. Caracterizarea creștinilor din secolul al VI-lea drept genus tertium, întrupează această nouă conștiință și depășirea barierelor şi a împărţirii pe baze rasiale, de vreme ce ,,cei renăscuți” din ,,pântecele” Bisericii, din apa Botezului și din colimvitră, moștenesc de la Hristos o fire cu totul nouă, care suprimă firea ,,cea căzută” a vechiului Adam.
Aceasta este temelia antropologiei creștine, care este activizată odată cu integrarea omului în trupul Bisericii. Relațiile istorice interumane nu sunt contestate ori combătute, ci sunt depășite și ierarhizate după noi criterii. Varnava, ca Apostol, dar și ca colaborator al lui Pavel, este caracterizat drept ,,cipriot după neam (origine)” (Fapte 4, 36), pe când Pavel ,,renunță” la originea sa (Gal 1, 13), de vreme ce Dumnezeul creștinilor, Tatăl Lui Iisus Hristos (I Ioan 2, 23) ,,a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului…așezând hotarele locuirii lor” (Fapte 17, 26). Prin cele de mai sus se arată unitatea neamului omenesc, datorită originii comune a tuturor (,,dintr-un singur sânge”), și, de aici, lipsa de temei și caracterul anticreștin al principiului împărțirii pe baze rasiale.
,,Națiunile” care s-au format, istoric – după căderea omului – și diferențele de orice natură care există între ele, nu provin, în orice caz, de la Dumnezeu Creatorul, ci au drept cauză a apariţiei lor, păcatul. Exact acest lucru exprimă, ca trăire ortodoxă, condacul de la sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt: ,,Când Cel preaînalt, coborându-se, a amestecat limbile, atunci a despărţit neamurile; iar când a împărţit limbile cele de foc, atunci a chemat pe toţi la o unire…”. Acest imn ne aduce aminte de Turnul Babel (Facere 11) şi dePogorârea Sfântului Duh (Fapte 2). Biserica trăieşte în duhul Cincizecimii, în exprimarea ei autentică, de Dreaptă-Credinţă (Ortho-doxie). Termenul ,,naţiune” (gr. éthnos), împreună cu sinonimele sale, este ,,golit” de vechiul său înţeles, şi este redefinit (acţiune ce caracterizează întregul limbaj al creştinismului), dându-i-se un nou înţeles duhovnicesc-cultural, în limitele noii ,,naşteri” existenţiale a creştinilor (vezi Ioan 1, 13: ,,…cei care de la Dumnezeu s-au născut”). Această nouă conştiinţă şi realitate este relevată în Apocalipsă (cap. 5, versetul 9): ,,Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul”. Biserica, ca trup al Lui Hristos, este lumea cea nouă, noua societate ,,în Hristos”.
3. Înfăptuirea, din punct de vedere istoric, al acestei conştiinţe ortodoxe a fost Imperiul Noii Rome (denumită şi Romanía sau Bizanţ). ,,Bizanţul”, cu toate imperfecţiunile şi păcatele sale, este văzut ca o ,,Mare Biserică”, în care sunt aduse, în mod continuu, toate păcatele omeneşti, pentru a fi prefăcute, prin pocăinţă şi cu harul Lui Dumnezeu cel necreat, în ,,viaţa în Hristos”. Bizantinologi precum Steven Runciman (Byzantini Theokratía, Athens, 1982) au putut să vadă astfel Bizanţul, înţelegându-l ,,din interior”, iar nu după criteriile trunchiate ale francilor şi latinilor care vorbeau despre o alienare a creştinătăţii şi a elenismului. În Imperiul Roman Creştin de Răsărit, numit şi ,, Romanía”, este continuată structura de organizare a Imperiului Roman: Imperiul este alcătuit dintr-un număr mare de popoare sau, dacă vrem, este o societate comună ,constituind, de facto, o unitate alcătuită din 3 părţi: culturală (în ciuda diferenţelor locale), statală şi spirituală.
Cultura elenistică, puterea statală romană, ca vehicul de transmitere, şi noua conştiinţă ortodoxă (Ortodoxia), constituie ,,neamul romeilor”, adică cetăţenii ortodocşi ai Noii Rome (Constantinopol). Într-o oarecare măsură, Imperiul Roman devine un fel de ,,casă de oaspeţi” a istoriei, întrupând în sine ,,lumea nouă”, societatea mult aşteptată, ale cărei caracteristici sunt la limita divino-umanului. Acest lucru devine perceptibil, desigur, doar acolo unde s-a păstrat conştiinţa ortodoxă nealterată a Părinţilor Bisericii.
Toate popoarele de pe întreg cuprinsul Imperiului vor fi racordate la aceeaşi credinţă, într-o nouă relaţie de sânge, ,,în Hristos”, în noul stat al romeilor, având ca punct de referinţă nu Vechea Romă, ci Noua Romă-Constantinopol. Numele popoarelor (éthnos) Imperiului nu le separau pe acestea unele de altele, ci denumeau provinciile (acest lucru înseamnă ,,éthnos” conform Canonului 34 Apostolic) şi grupurile de limbi (Romanía nu a urmărit niciodată uniformizarea lingvistică). Ortodoxia a fost legătura comună care i-a unit pe toţi romeii. Iar acest lucru era trăit mai intens, îndeosebi acolo unde legătura cu Părinţii era mai puternică. De aceea şi noul nume ,,naţional”, romeu a fost identificat cu însuşi conţinutul noii conştiinţe ,,naţionale”, adică credinţa. Romeu (sau romiós) înseamnă ortodox. Rivalitatea aprigă, îndelungată, dintre lumea franco-germanică şi Imperiul Roman de Răsărit s-a concentrat, din această cauză, în revendicarea, de către apuseni, a numelui ,,roman/romeu”, identificat cu ,,ortodox”, în timp ce în Răsăritul Creştin au răspândit numele ,,Grecia” şi ,,grec”, termeni peiorativi opuşi ,,elenismului” şi ,,elenităţii”. Prin cele de mai sus, franco-germanii vroiau doar să spună că ,,Grecia” este ,,ţara celor care se pretind a fi descendenţi ai romanilor (autentici), dar nu sunt decât eretici care s-au desprins de Biserica adevărată”. Desigur, toate cele de mai sus au fost lămurite de studiul ştiinţific al părintelui Ioánnis Romanídis, dar aceste lucruri trebuie spuse şi reamintite permanent, fiindcă nu au fost încă conştientizate de foarte mulţi, sau sunt respinse fără prea multe discuţii de către filo-apuseni.
Popoarele Romaníei (Bizanţului), fiecare, în funcţie de cum au primit şi au acceptat credinţa ortodoxă, depăşind criteriul originii fiecăruia, au fost integrate într-o altă unitate, în trupul Bisericii. Această unitate bisericească a supravieţuit netulburată până în secolul al XIX-lea, până la apariţia curentelor naţionaliste. Atunci când Enciclica Patriarhală din 1848 denumeşte ,,poporul ortodox” (adică trupul ortodox bisericesc întreg) ,,păzitor” al Ortodoxiei, nu face decât să exprime această realitate continuă de pe tot cuprinsul Romaníei, această unitate supra-rasială, având numitor comun credinţa. Această unitate încerca erezia (şi fiecare erezie) să o scindeze şi să o falsificare şi, de aceea, respingea Ortodoxia şi valorile ei. Respingerea Ortodoxiei a avut ca urmare dezvoltarea simţului antinaţional, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu cu monofiziţii la graniţele estice şi sudice ale imperiului, sau cu bogomilii (în înţelegere cu normanzii) în Balcani.
Trebuie să amintim aici că mişcările naţionaliste din zilele noastre au drept cauză ereziile din vechime şi gândirea eretică combătută de către Ortodoxia universală. Astfel, fără nici o ezitare, Sfinţii Părinţi făceau (şi fac) referire la sfinţii profeţi din Vechiul Testament (Isaia, Moise, David). Grigorie de Nyssa (originar din Capadocia – Asia Mică) va pune în lumină şi va promova personalitatea lui Moise ca model, drept ,,cel care L-a văzut pe Dumnezeu”. Sfinţii Efrem şi Isaac, lauda Ortodoxiei, erau sirieni, aşa cum astăzi, în semn de cinstire adusă Ortodoxiei, îl considerăm şi noi, cei ,,de origine grecească”, pe Sfântul Serafim de Sarov, sau pe Sfântul Sava Nemanja din Serbia. Ereticii, însă, (de exemplu arienii), pregătind apariţia împăratului Iulian (Apostatul), se vor întoarce definitiv la vechii ,,filosofi greci care, într-o oarecare măsură pot fi identificaţi cu naţionaliştii de astăzi, adoratori ai culturii vechi păgâne, care resping Vechiul Testament fiindcă este alcătuit din scrieri evreiești (!), iar pe Sfinţii Vechiului Testament îi considerau evrei”. Însă, pentru noi, creştinii, Vechiul Testament reprezintă Sfânta Scriptură, Profeţii sunt Sfinţii credinţei noastre, la fel de importanţi ca toţi ceilalţi sfinţi, la fel ca Apostolii ori Părinţii noştri. De asemenea, sfinţii Macabei, împreună cu mama lor Solomoni şi cu dascălul lor Eleazar sunt cinstiţi ca sfinţi ai Ortodoxiei şi sunt sărbătoriţi la 1 august, fiindcă criteriile Ortodoxiei nu sunt naţionaliste, ci supranaţionaliste.
Întotdeauna, erezia va nega universalitatea, şi, prin urmare, şi supranaţionalismul, situându-se mereu pe poziţii cât se poate de clar rasiale şi naţionaliste. Acest lucru este foarte uşor de observat de-a lungul vremii, în Europa ,,creştină” şi în lumea apuseană, în general. Alienarea în credinţă, împreună cu repăgânizarea ei, va avea, în câmpul conştiinţei naţionale, urmări foarte serioase. Termenul ,,naţiune” (éthnos) va fi ,,importat” în Europa, dar înţelesul lui va fi denaturat, dându-i-se sensul de naţiune (engl. nation, lat. gens). ,,Ce altceva ne mai învaţă ,,Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană”? Rasismul de sorginte franco-germană va avea ca temelie corpul celor ,,nobili”, iar în cele din urmă ,,naţiunea” se va identifica cu această clasă socială (acest sens are termenul ,,etnic” la Luther). Odată cu Revoluţia Franceză din 1789, lucrurile vor lua o altă întorsătură: conform lui Abbé Sieyès, termenul ,,naţiune” se identifică cu ,,starea a treia”.
4. Universalitatea Ortodoxiei este matricea în care se zămisleşte supranaţionalismul. Marele politician grec din secolul al XIX-lea, Gheórghios Typáldos Iakovátos (1813-1882), obişnuia să spună: ,,Suntem mai întâi creştini (ortodocşi), şi abia apoi eleni”, respingând astfel lozinca naţionalistă a veneţienilor cuceritori, care ocupaseră şi insula sa, şi care obişnuiau să spună: ,,Semo prima Veneziani e poi Christiani”, adică ,,suntem mai întâi veneţieni şi abia mai apoi creştini”. În Ortodoxie, însă, supranaţionalismul nu combate şi nu contestă naţionalismul. Credinţa ortodoxă nu este caracterizată de antinaţionalism. Nu anulează elementul naţional, dar nici nu încurajează dezbinarea. Acolo unde credinţa ortodoxă este curată, ea este trăită cu intensitate şi acolo se găseşte universalitatea şi dragostea creştină pentru toţi oamenii. Dimpotrivă, acolo unde domneşte perspectiva şi eshatologia pe baze omeneşti, acolo predomină naţionalismul şi rasismul.
Evoluţia, în timp, a acestei conştiinţe ortodoxe este confirmată de două texte care au fost scrise la o distanţă de 16 secole unul de celălalt. Este vorba despre Epistola către Diognet (sec. al II-lea) şi de Didahiile Sfântului Cosma Etolianul (sec. al XVIII). În primul text ni se spune că creştinii ,,locuiesc în patria lor, dar nu pentru mult timp, participând la viaţa socială ca cetăţeni, mereu aşteptând, ca nişte străini. Orice ţară este străină pentru ei, iar ei se simt străini în orice ţară ar locui”. Aşadar, creştinii nu încetează de a fi ,,cetăţeni” (şi patrioţi, desigur), dar nu se leagă de lumea aceasta trecătoare. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Cosma Etolianul: ,,Patria mea cea trecătoare, cea pământească şi deşartă, este eparhia Artei, în regiunea Apokoúro. Noi, iubiţii mei creştini, nu avem aici patrie. De aceea Dumnezeu ne-a așezat mintea în părțile cele mai de sus (ale trupului) ca să tindem mereu (cu mintea) către Împărăţia Cerurilor, care este adevărata noastră patrie”. Aşa gândesc ortodocşii autentici, adică sfinţii. În mod evident, această gândire nu este naţionalistă, dar nici internaţionalistă. Fiindcă, aşa cum am spus, nu este desfiinţat naţionalismul (înţeles ca conştiinţă naţională), nici naţionalitatea (etnia), ci ele sunt ierarhizate aşa cum trebuie, având ca punct final veşnicia Şi nimeni nu poate să îl acuze pe Sfântul Cosma de lipsă de patriotism!
Biserica, ca ,,societate”a Lui Hristos (societate creştină), păstrează, în principal prin cultul ei, în ciuda politicii şi a diplomaţiei, ideea de unitate şi ecumenicitate a Romaníei (Bizanţului), având ca legătură comună credinţa ortodoxă. De aceea şi rămâne Biserica, ca trup (al Lui Hristos), ,,Bizanţ după Bizanţ” (Nicolae Iorga). Imperiul Romeilor continuă să existe, într-o altă formă, în Biserică, şi, împreună cu el, supranaţionalismul şi lipsa oricărei forme de rasism. Doar atunci când slăbeşte legătura interioară cu tradiţia ortodoxă, tot acest echilibru este dat peste cap.
5. Este extrem de important faptul că rasismul (altfel spus, naţionalismul de tip rasist), a fost condamnat de Sinodul ce s-a ţinut în Constantinopol în 1872, odată cu apariţia primelor semne ale mişcărilor naţionaliste în Balcani, adică Autocefalia Bisericii Greciei (1833) şi a Bulgariei (1870). În orice caz, trebuie spus cât se poate de clar acest lucru, că noi, grecii, animaţi de sindromul europenizării, am fost primii care am distrus tradiţia transnaţională a romanităţii (creştine de Răsărit), iar conducerile politice ale popoarelor din Balcani urmează cu exactitate scolastică politicile de stat arbitrare din spaţiul grecesc, folosindu-le în continuare ca pe un precedent. Iar acest lucru trebuie luat serios în seamă, atunci când protestăm pentru anumite atitudini, cum este cazul fostului preşedinte albanez Berishá, care a dovedit ostilitate faţă de etnicii greci din Albania.
Sinodul din 1872, de care am pomenit mai sus, a condamnat mişcarea naţionalist-rasistă ca erezie. Desigur, sinodul face referire doar la ,,chestiunea bulgară”, fiindcă cea greacă găsise ,,rezolvare” în 1850. Rasismul este considerat incompatibil cu Ortodoxia, ca promovare a rasei şi a naţiunii (etniei) în detrimentul credinţei, care are ca urmare imediată divizarea unităţii Bisericii. Textul (sinodului) este cât se poate de clar: condamnă discriminarea rasială, disputele etnice şi certurile care combat ,,unitatea credinţei”. Rasismul (naţionalismul rasist) este condamnat ca fiind ,,slavă nouă” ,,străină” de tradiţia ortodoxă şi, în acelaşi timp, ,,o nenorocire a zilelor noastre”. Biserica nu poate să fie niciodată ,,etnică”, adică ,,rasistă”. Aceasta a fost şi principala problemă în cazul ,,chestiunii balcanice” din secolul al XIX-lea, atunci când, sub influenţa Revoluţiei Franceze şi a curentelor naţionaliste europene, nu se mai făcea referire la Ortodoxia ,,din Grecia”, ,,din Bulgaria” sau ,,din Serbia”, ci se vorbea despre Ortodoxia ,,greacă”, ,,sârbă” sau ,,bulgară”.
Astfel, din factor de unitate şi coerenţă, Ortodoxia devine pricină de dezbinare, fiindcă este văzută prin prisma ideilor naţionaliste, care subordonează universalitatea credinţei, dându-i un caracter naţionalist-rasist. Problema ,,macedoneană” (sau, mai bine spus, ,,problema Skopje”) şi cea a ,,Epirului de Nord”, este corelată cu naţionalismul balcanic, care reduc credinţa şi o subordonează scopurilor naţionaliste. Şi în acest caz se potrivesc cuvintele domnului Iórgos Iakovátos: ,,Albanezii (care sunt) ortodocşi din Epirul de Nord, sunt greci (elini), dar a intrat şarpele papismului în Albania şi jumătate dintre aceştia au devenit latini, iar ei nu mai sunt greci”. Iar altundeva spune: ,,Fără religie (ortodoxie), popoarele sunt franci, albanezi, vlahi. Religia (ortodoxia) îi face să fie conaţionali (adică de acelaşi neam, ortodocşi şi eleni)”. Are mare importanţă faptul că hotărârea luată la Sinodul din 1872 (Constantinopol) a fost semnată şi de patriarhii ecumenici anteriori, de patriarhii Sofrónios al Alexandriei şi Ierótheos al Antiohiei, precum şi de Patriarhul Sofrónios al Ciprului. Astfel, această hotărâre a căpătat o însemnătate panortodoxă.
6. Din cele arătate până aici putem determina acţiunile pe care Ortodoxia poate să le dezvolte în contextul crizei balcanice şi europene de astăzi. Ortodoxia presupune, însă, ortodocşi, adică conştiinţă patristică şi gândire universală. A vorbi despre ortodoxie este lucru uşor, chiar şi pentru politicieni, care o ignoră sau o resping prin politica lor sau prin modul personal de a se raporta la ea. Ortodoxia, însă, doar în libertatea în Hristos poate să funcţioneze şi să fie utilă popoarelor ortodoxe. Subscrierea Ortodoxiei oricărui curent politic nu face altceva decât să o slăbească, cu atât mai mult orice asociere a ei cu politicul ori cu vreun curent ideologic. Ortodoxia, odată ideologizată încetează de a mai fi ortodoxie. Ortodoxia are un cuget și o şi conştiinţă hristocentrică, care se concretizează într-un anumit mod de vieţuire şi numai în limitele experienţei ei duhovniceşti poate să rămână o forţă care să amplifice puterea ei unificatoare.
Exact această tradiţie este reprezentată şi astăzi – într-un mod care a stârnit chiar scandal în mediile bisericeşti din partea celor care au pierdut contactul cu tradiţia ortodoxă adevărată – de declaraţia episcopului de Bačka şi Novisad, şi profesorul de teologie, Preasfinţitul Irineu Bulovič, care a spus: ,,Sârb m-am născut, dar o să mor grec”. Aceia dintre fraţii noştri ortodocşi din Balcani, dar şi Orientul mijlociu şi apropiat, care nu au fost influenţaţi de procesul europenizării – cu tot ceea ce decurge de aici – continuă să trăiască cu conştiinţă ortodoxă în această mare uniune a neamului ortodox. Astfel, deşi, uneori, alegerile politice ale liderilor lor au ca rezultat scindarea şi dezbinarea, conştiinţa ortodoxă creează o unitate supranaţională, dincolo de graniţele politice, prin înglobarea continuă a tuturor ortodocşilor în Trupul Domnului, care este Biserica.
În Biserică şi prin intermediul Ortodoxiei dăinuieşte Romanía şi unitatea acesteia. În jurul Sfintei Mese şi, cu participarea la adunarea euharistică şi la întreaga viaţă a Bisericii, se realizează unirea noastră a tuturor, dincolo de orice bariere de natură etnică, în limitele ,,patriei în Hristos”. Declaraţia Preasfinţitului Irineu arată, înainte de toate, legătura armonioasă şi echilibrată dintre naţionalism şi supranaţionalism în însăşi viaţa şi legătura duhovnicească şi nu doar în discursurile despre ortodoxie şi propunerile de ,,punţi ortodoxe” a celor care doar teoretizează Ortodoxia şi, care, de fapt o ignoră şi nu o văd ca viaţă ,,în Hristos” şi ,,în Duhul Sfânt”. Fără conştiinţa şi experienţa patristică, orice am spune despre Ortodoxie este simplă politichie şi, de aceea, nu îi convinge pe credincioşii ortodocşi.
În atmosfera sfinţitoare şi duhovnicească a Ortodoxiei, preasfinţitul Irineu este, într-adevăr grec, iar grecul este sârb, dar şi african, asiatic, american şi european, totodată. În tragedia din fosta Iugoslavie, grecul ortodox nu este alături de sârbi doar fiindcă şi aceia sunt ortodocşi, ci fiindcă luptă ,,cu dreptate” pentru existenţa lor istorică şi pentru cauza lor. Din acelaşi motiv nu îi sprijinim doar pe cei din Epirul de Nord, pentru că ar fi greci, ci suntem alături de toţi albanezii ortodocşi: ei sunt nedreptăţiţi şi prigoniţi. De altfel, conştiinţa ortodoxă ne îndeamnă să fim şi de partea musulmanilor, nu doar a creştinilor, atunci când aceia sunt nedreptăţiţi şi prigoniţi. Conştiinţa ortodoxă, dacă nu acţionează în acest fel, nu îndeplineşte criteriile Ortodoxiei. De aceea, nu vor putea exista niciodată ,,punţi ortodoxe” compacte şi unidimensionale, aşa cum doresc politicienii, după duhul lumii acesteia. La o ultimă analiză, trebuie înţeles foarte bine că astăzi nu mai există ,,popoare ortodoxe” ori ,,guverne ortodoxe” care să poată acţiona universal ,,ortodox”, ci doar persoane cu conştiinţă ortodoxă în cadrul acestor popoare sau în cadrul guvernelor, şi doar aceştia pot acţiona în mod ortodox. Însă, aşa cum, fără premize ortodoxe, discursul despre ortodoxie se dovedeşte vătămător pentru Ortodoxie, tot la fel şi golirea de conţinut a Ortodoxiei şi reducerea ei la religie, perpetuată până la noi, grecii de astăzi, adoratori ai Grecii antice – adoraţie care merge până la obsesie – duce la dezvoltarea naţionalismului şi a rasismului, mergând până la lepădarea de Ortodoxie a poporului nostru.
Însă, aşa cum stau lucrurile, putem spune că nu doar adulatorii credinţei păgâne antice (care sunt şi naţionalişti, în acelaşi timp) acţionează împotriva patriotismului adevărat, ci şi unii susţinători iremediabili ai europenismului. În secolele XIX şi XX, Europa a cultivat cu bună ştiinţă isteria naţionlistă în Balcani pentru a putea crea mai uşor protectorate, în timp ce astăzi, în perspectiva Europei Unite, folosindu-se de anumite instrumente din spaţiul mass-media şi chiar din spaţiul cultural-ştiinţific, încearcă să tocească, şi, chiar să distrugă conştiinţa naţional-patriotică, în timp ce cercurile apropiate ei rămân, cu încăpăţânare, ancorate în naţionalism-rasismul lor.
Prin urmare, ar trebuie ca şi grecii ,,naţionalişti” să conştientizeze că, prin metodele lor nu fac altceva decât să colaboreze cu naţionalism-rasismul european, subminând, în acelaşi timp patriotismul adevărat, care se legitimează doar prin iubirea curată, fără vicleşug, a Sfinţilor Ortodoxiei noastre. În paralel, însă, este vătămată unitatea supranaţională ortodoxă a elenismului, fiind subapreciată Ortodoxia pe care ne-au lăsat-o Sfinţii noştri. În acelaşi timp, însă, suferă şi unitatea supranaţională ortodoxă a elenismului desconsiderând, astfel, Ortodoxia prin ,,naţionalizarea” ei, adică alterarea forţei ei, prin excelenţă unificatoare, în vremurile grele pe care le trăim astăzi. În cele din urmă, acest termen, ,,naţionalism”, nu are un înţeles negativ doar pentru credinţa şi tradiţia noastră, ci şi pentru neamul (éthnos) nostru, care pretinde că vrea să se apere în acest fel.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Sf. Justin Popovici
Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.
.png)
Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.
Articole recomandate
-
-
-
-
-
Ea este Maica noastrăAcum 9 luni
-
Proloagele din 23 octombrieAcum 10 luni
-
-
The Rise of Eros Game ReviewAcum un an
-
-
-
-
-
-
-
Demonstrație a credințeiAcum 8 ani
-
RaiulAcum 9 ani
-
Participant à l’Esprit saintAcum 9 ani
-
-
ORBULAcum 9 ani
-
-
-
-
-
PocăințaAcum 10 ani
-
CARTEA MĂRTURISITORILORAcum 10 ani
-
Vérité et unité de l’EgliseAcum 10 ani
-
-
Preotul ca păstor şi terapeutAcum 12 ani
-
-
-
-
-
Revelatia divinaAcum 13 ani
-
-
-
-
-
O povestioară simbolicăAcum 14 ani
-
-
Sfintei Mănăstiri TurnuAcum 14 ani
-
Ne-am mutat!Acum 14 ani
-
Schema monkAcum 15 ani
-
Avem nevoie de catehism ortodoxAcum 15 ani
-
-
-
-
-
-
-
DeciziiAcum 8 ani
-
-
-
-
-
-
Directoare WebAcum 15 ani
-
-
-
-
Parintele Ilie Cleopa:
Profeţia Sf. Nil Athonitul-
