Articole



___





http://vestitorul.blogspot.com/search/label/Paisie%20Aghioritul

Forumuri ortodoxe


Asociatii-Fundatii ortodoxe



.

.

Apel catre cititorii Pemptousiei


Apel către cititorii Pemptousiei:

După cum ați putut observa, din luna decembrie a anului 2015, ediția românească a site-ului Pemptousia a încetat să mai publice noi traduceri din limba greacă.

Dacă doriți ca site-ul să își continue activitatea, cereți acest lucru scriind pe adresa Mănăstirii Vatopedi (www.pemptousia.ro/contact/). Credem că părinții Mănăstirii vor fi sensibili la apelul nostru.

Mulțumim!


Colinde stră-bune































































Concert de colinde – Veseleste-te, Domn bunu’!


Colind - Mandru-i cerul

Hristologia eretică a Adventiştilor de Ziua a Şaptea


Vasíleios Gheorgópoulos

Adventiştii de Ziua a Şaptea reprezintă o mişcare eretică cu caracter eshatologic-hiliast, ale cărei învăţături de bază sunt incompatibile nu doar cu credinţa noastră ortodoxă, dar chiar şi cu ideologia altor grupări neoprotestante, precum Luteranismul ori Neoprotestantismul.

Teologul calvin A. Hoekema, într-o cunoscută lucrare a sa despre erezii, observă, de mai multe ori, respingerea, din partea adventiştilor, nu doar a învăţăturilor creştinismului tradiţional, ci chiar şi a învăţăturilor celorlalte ramuri din cadrul Protestantismului.

Între multe alte învăţături greşite ale ei, mişcarea promovează şi o hristologie eretică. Desigur, oficial, adventiştii de ziua a 7-a nu neagă dumnezeirea lui Hristos, dar acest lucru nu înseamnă că împărtăşesc toţi aceeaşi părere cu privire la Persoana lui Hristos.

Astfel, anumiţi teologi adventişti, nu toţi, desigur, identifică persoana Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu înainte de Întruparea Sa cu Arhanghelul Mihail. Un bun exemplu în acest sens este afirmaţia teologului Arthur E. Lickey care, denaturând înţelesul unor pasaje din Sfânta Scriptură (I Tesaloniceni 4,16, Ioan 5, 25, Apocalipsa 12, 7), susţine că în aceste versete „se arată că Mihail este Hristos”[2]

Este evident falsă asocierea aceasta dar şi caracterul blasfemiator al afirmaţiei, astfel încât să fie identificată a doua Persoană a Sfintei Treimi, cu o creatură, aşa cum este Arhanghelul Mihail… Dumnezeu-Cuvântul nu poate fi comparat cu niciun înger ori arhanghel, iar în această privinţă, Sfânta Scriptură este cât se poate de clară (Evrei 1, 4-14). Este, în acelaşi timp, Persoană, căreia i se închină îngerii, fără să fie socotită sau identificată cu vreo făptură creată (Deuteronom 32, 43; Psalm 96, 7, Evrei 1, 6, Daniel 7, 13-14, Ioan 5, 23)

Cât de lipsită de fundament este afirmaţia adventiştilor se vede şi din faptul că invocă citatul de la Ioan 5, 25, unde, foarte limpede este identificat Hristos cu «Fiul lui Dumnezeu». Nicăieri în Sfânta Scriptură nu a fost numit vreun înger astfel. Domnul este Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut (Ioan 1, 14-18; 3, 16; I Ioan 4, 9; Evrei 1, 1), pe când Mihail este făptură creată de Hristos (Coloseni 1, 16). Deasemenea, în Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda, la versetul 9 vedem cum Arhanghelul Mihail îi spune diavolului « să te certe pe tine Domnul» (cf. Zaharia 3, 2-3). Vedem însă că Domnul, care îl ceartă pe diavol, şi la care se referă arhanghelul Mihail, este Hristos (Marcu 3, 11-12; Marcu 1, 25). [Această învăţătură greşită că Hristos este, de fapt, Mihail, o întâlnim şi la gruparea Martorilor lui Iehova].

În rândul învăţăturilor greşite ale Adventiştilor de Ziua a Şaptea în legătură cu Persoana lui Hristos se numără şi părerile dogmatice oficiale pe care le promovează mişcarea în legătură cu taina Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu prin iconomie dumnezeiască.

Conform părerilor lor eretice:

I. Hristos a fost înzestrat cu fire omenească supusă păcatului;

II. avea posibilitatea de a păcătui, deşi Hristos nu a păcătuit de fel….;

III. a fost ispitit asemenea celorlalţi oameni.

În acest sens ei susţin următoarele afirmaţii eretice:

I. «Hristos a luat firea omenească purtând în ea urmările păcatului»[3]. «A luat fire omenească cu toate însuşirile ei supuse păcatului»[4]

II. «Ispita şi faptul de a păcătui au fost prezente în firea lui Hristos. Dacă nu ar fi putut să păcătuiască nu ar fi fost un bun exemplu de om pentru noi » [5].

III. «Dacă Hristos ar fi fost înzestrat de la început cu însuşirea de a nu greşi sau a nu păcătui, nu ar fi putut fi om adevărat şi nici model de urmat»[6]

IV. «Acesta a fost precum noi, supus ispitei precum suntem şi noi, dovedind că toţi cei ce depind de puterea lui Dumnezeu pot fi izbăviţi din mrejele păcatului»[7]

V. «A trăit pe pământ înfruntând, ca şi noi, aceleaşi încercări, aceleaşi ispite»[8]

În opoziţie cu învăţăturile rătăcite ale adeventiştilor, învăţătura de netăgăduit a Sfintei Scripturi şi a Purtătorilor de Dumnezeu Părinţi ai Bisericii este că Dumnezeu-Cuvântul, după Întruparea Sa, a luat firea omenească curată şi neprihănită de orice urmă a păcatului, aşa cum era firea omenească înainte de intrarea păcatului în viaţa strămoşilor noştri.

Vedem în Sfânta Scriptură pe Dumnezeu-Omul că este caracterizat drept «sfânt şi drept» (Fapte 3, 14), «curat şi fără prihană» (I Petru 1, 19), «curat» (I Ioan 3, 3), « sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi» (Evrei 7, 26). Hristos a avut fire omenească înclinată spre păcat, dar nu supusă păcatului, aşa cum greşit învaţă adventiştii. Acest lucru reiese cu claritate şi din imnurile Bisericii noastre care se referă la faptul că Hristos este «mai presus de toată curăţia» (stihiră la Laudele slujbei Botezului).

O altă învăţătură greşită a adventiştilor este cea potrivit căreia Hristos ar fi putut să păcătuiască, a fost ispitit precum ceilalţi oameni, dar a dus luptă împotriva păcatului şi nu a păcătuit, devenind, aşadar, un model pentru noi. Aceste puncte de vedere ale adventiştilor în legătură cu Persoana Dumnezeului-Om Hristos nu constituie noutăţi pentru noi fiind, de fapt, reiterări ale concepţiilor eretice din vechime, fiind formulate în secolul V de către ereticii Teodor de Mopsuestia şi Nestorie.

Hristos nu avea cum să păcătuiască. Nu a ezitat niciodată de a alege între bine şi rău (Isaia 7, 15-16). Hristos nu putea să păcătuiască absolut deloc fiindcă nu era supus patimilor şi nici nu era atras de vreo înclinare exterioară spre păcat. Nepătimirea Lui este absolută, ontologică. Temei al lipsei oricărei urme de păcat în Hristos este unirea ipostatică a celor două firi ale Sale. Mai mult decât atât, Hristos nu putea să păcătuiască fiindcă voinţa Sa omenească, ce fusese şi ea îndumnezeită încă de la început – ca, dealtfel, şi întreaga Sa fire omenească – se supunea liber şi armonios voinţei dumnezeieşti. Lipsa oricărei urmă de păcat în Hristos este adeverită şi de Sfânta Scriptură în nenumărate rânduri. Rămâne memorabilă întrebarea Domnului adresată apostolilor: «Cine dintre voi mă vădeşte de păcat?» (Ioan 8, 46). Dar şi despre diavol a spus Domnul: «el nu are nimic în Mine» (Ioan 14, 30).

Cu aceeaşi convingere afirmă şi Sfântul Apostol Pavel: «Este, oare, Hristos, slujitor al păcatului? Nicidecum!» (Galateni 2, 17 cf. II Corinteni 5, 21). La fel confirmă şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spunând despre Hristos că «păcat în Acesta nu există» (I Ioan 3, 5) . La fel, Apostolul Petru: «Care n-a săvârşit niciun păcat, nici nu s-a aflat vicleşug în gura Lui» (I Petru 2, 22)

Vom încheia amintind cuvintele Sfântului Grigórie Palamás care, cu exactitate, se referă la cele de mai sus: «De aceea a apărut Hristos, noul Adam, Cel care, potrivit lui Isaia, nu a săvârşit păcat, nici măcar nu l-a gândit, cu atât mai mult nu a vorbit cu păcat. Fiindcă nu se afla vicleşug în gura Lui. Nu a spus că nu se afla vorbă vicleană care să iasă din gura Lui, ci nu exista în gura Lui, dorind să arate curăţia minţii Lui, (…) şi s-a arătat după adevăr bun şi făcătorul lucrurilor bune, de vreme ce s-a arătat om fără de păcat şi s-a văzut în Hristos curăţia pe care a inaugurat-o El în firea omenească»[9]

[1] Vezi Anthony Hoekema, The Four Major Cults, 1963, p.142-143.

[2] Vezi A. E. Lickey, Mesaje către Omul Contemporan, 1960, p. 104.

[3] Vezi 27, Pur şi simplu, cred, p. 53

[4] Vezi 27 Pur şi simplu, cred, p. 56

[5] Vezi 27 Pur şi simplu, cred, p. 54

[6] Vezi 27 Pur şi simplu, cred, p. 55

[7] Vezi 27 Pur şi simplu cred, p. 55

[8] Vezi Ε. White, Paşi către Hristos, 1989, p. 58

[9] Vezi Omilia 16, 12. EPE 9,439

Natiune, nationalism si constiinta ortodoxa

Gheorghios Metallinos

De ce Ortodoxia nu poate să fie naţionalistă?


Trebuie să spunem, de la bun început, că nu ne propunem să analizăm termeni precum naţiune, conştiinţă naţională, patriotism ori naţionalism, fiindcă, în ciuda sensului negativ pe care aceşti termeni l-au dobândit în zilele noastre, mai mult sau mai puţin, ei au un conţinut larg acceptat de toată lumea. Astfel, termenii ,,patriotism” şi ,,dragoste de ţară” au un conţinut destul de precis, şi, după cum cred, acceptat de către toată lumea. Este vorba despre acel sentiment adânc ce ne leagă de ţara în care ne-am născut, de locul în care am crescut. Acelaşi lucru este mărturisit şi de învăţătura ortodoxă prin gura Sfântului Grigorie Teologul (secolul IV), care spune: ,,Este lucru sfânt să o cinsteşti pe mama ta. Fiecare are mama lui, dar patria este mama noastră a tuturor.” (Epistola 37). Singurul lucru care rămâne de clarificat este sensul termenilor ,,naţional” şi ,,naţionalism”, fiindcă primul termen se identifică cu ,,patriotismul”, însă, cel de-al doilea ascunde înlăuntrul înţelesului său virusul intolerant al fanatismului, cu toate înţelesurile şi toate consecinţele care derivă din acesta.

2. Atitudinea faţă de „éthnos” (naţiune, neam) şi ,,patrie” (ţară) în spaţiul popoarelor ortodoxe după tradiţie, este, pe de-o parte, integrată în acesta, așa după cum ne indică şi termenul ,,conştiinţă ortodoxă” (cf. Romani 7,27), ca conținut al conștiinței lor, însă, acest lucru presupune înțelegerea creștină a termenului ,,națiune”, deja încă de la începutul apariției Bisericii pe scena istoriei, ca parte a societății. Astfel, ,,neamuri” erau denumite în Noul Testament, precum și în general, în societatea iudaică de atunci, idolatrii sau neamurile (cei de alt neam), cei care nu erau nici iudei și nici creștini. La acelaşi lucru se referă Hristos, de asemenea, în ,,Predica de pe munte”, atunci când zice: ,,Toate neamurile aceasta caută” (Matei 6, 32). Același înțeles are și cuvântarea despre ,,elini” (Ioan 12, 20). Este vorba tot despre ,,neamuri”, sau, altfel spus, idolatri prozeliți (P.N. Trembelas, Comentariu la Evanghelia după Ioan, pp. 448-449). Acest lucru trebuie subliniat pentru a fi înțeles și de ,,naționaliștii” din zilele noastre, cei care, sprijinindu-și discursul pe dovezi neștiințifice, închipuite, văd în acest pasaj lucruri care nu au nici o legătură cu adevărul istoric.

Hristos va fi dat pe mâna ,,neamurilor” (păgânilor=soldaţii romani) pentru a fi răstignit (Matei 20, 19). Însă, după, Înviere, porunca sa a fost ,,mergând, învățați (faceți ucenici, creștini) toate neamurile (=popoarele)” (Matei 28, 19). În toate aceste cazuri, termenul ,,neam” (sau ,,neamuri”) are, în principal, un înțeles spiritual-religios, și nu rasial . Însă, la fel de important este faptul că, în Noul Testament, este folosit termenul ,,neamuri”, la fel, cu înțeles spiritual, însă doar pentru a denumi adunarea credincioșilor, ,,poporul Lui Dumnezeu”, ,,popor sfânt” (I Petru 2, 9). ,,Popor sfânt” și ,,poporul Lui Dumnezeu” se identifică, însă, și înseamnă ,,Trupul Lui Hristos”, adică Biserica, cea care are, în mod cât se poate de clar, o temelie care nu are nimic comun cu diferenţele rasiale.


Ajungem, astfel la Epistola către Galateni (Gal. 3, 27) unde Apostolul Pavel stabilește că cei botezați ,,în Hristos” (adică toți aceia care au ,,murit” omului vechi și au fost renăscuți ,,în Hristos”) s-au și ,,îmbrăcat în Hristos” și, astfel, de acum, ,,nu mai este iudeu, nici elin”. De acum, în Biserică nu mai există deosebiri pe bază de rasă sau de statut social, de vreme ce calitatea de membru al Bisericii unește, pe când oricare dintre celelalte însușiri separă. Toate acestea funcţionează, însă (la fel ca și la Coloseni 3, 11), în cadrul unei viziuni supranaționale și care se opune rasismului. Creștinii, toți, sunt egali în fața Lui Dumnezeu, Cel care nu este ,,părtinitor”, de vreme ce ,, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El” (Fapte 10, 43). Așadar, pasajul de la Petru 2, 9 (,,popor sfânt”) se identifică cu cuvintele Apostolului Pavel, ,,poporul Lui Dumnezeu” (de exemplu, II Corinteni 6, 16: ,,Și voi fi Dumnezeul meu și ei vor fi poporul Meu”. A se vedea, de asemenea, și I Petru 2, 9-10: ,,Iar voi sunteți popor ales…voi, care, odinioară nu erați popor, iar acum sunteți poporul Lui Dumnezeu”, la care se referă și termenul ,,popor/neam”, ca manifest al noii origini duhovnicești din cel ,,de-al doilea Adam”, și întemeietor al noii umanități, Iisus Hristos.
Toate aceste pasaje scripturistice pe care le-am amintit mai sus, sunt în legătură cu noul popor (neam), ,,trupul Lui Hristos”, nu se substituie nici unei legături istorice ori omenești, de vreme ce ne conduce duce la un nivel mai înalt, într-o nouă realitate care nu este doar istorică, ci, este, în același timp, dincolo de istorie, într-o nouă lume dumnezeiesc-omenească, care unește popoarele de pe pământ într-o nouă unitate, care își are temelia în necreata ,, împărăție dumnezeiască” a Harului. Caracterizarea creștinilor din secolul al VI-lea drept genus tertium, întrupează această nouă conștiință și depășirea barierelor şi a împărţirii pe baze rasiale, de vreme ce ,,cei renăscuți” din ,,pântecele” Bisericii, din apa Botezului și din colimvitră, moștenesc de la Hristos o fire cu totul nouă, care suprimă firea ,,cea căzută” a vechiului Adam.


Aceasta este temelia antropologiei creștine, care este activizată odată cu integrarea omului în trupul Bisericii. Relațiile istorice interumane nu sunt contestate ori combătute, ci sunt depășite și ierarhizate după noi criterii. Varnava, ca Apostol, dar și ca colaborator al lui Pavel, este caracterizat drept ,,cipriot după neam (origine)” (Fapte 4, 36), pe când Pavel ,,renunță” la originea sa (Gal 1, 13), de vreme ce Dumnezeul creștinilor, Tatăl Lui Iisus Hristos (I Ioan 2, 23) ,,a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului…așezând hotarele locuirii lor” (Fapte 17, 26). Prin cele de mai sus se arată unitatea neamului omenesc, datorită originii comune a tuturor (,,dintr-un singur sânge”), și, de aici, lipsa de temei și caracterul anticreștin al principiului împărțirii pe baze rasiale.


,,Națiunile” care s-au format, istoric – după căderea omului – și diferențele de orice natură care există între ele, nu provin, în orice caz, de la Dumnezeu Creatorul, ci au drept cauză a apariţiei lor, păcatul. Exact acest lucru exprimă, ca trăire ortodoxă, condacul de la sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt: ,,Când Cel preaînalt, coborându-se, a amestecat limbile, atunci a despărţit neamurile; iar când a împărţit limbile cele de foc, atunci a chemat pe toţi la o unire…”. Acest imn ne aduce aminte de Turnul Babel (Facere 11) şi dePogorârea Sfântului Duh (Fapte 2). Biserica trăieşte în duhul Cincizecimii, în exprimarea ei autentică, de Dreaptă-Credinţă (Ortho-doxie). Termenul ,,naţiune” (gr. éthnos), împreună cu sinonimele sale, este ,,golit” de vechiul său înţeles, şi este redefinit (acţiune ce caracterizează întregul limbaj al creştinismului), dându-i-se un nou înţeles duhovnicesc-cultural, în limitele noii ,,naşteri” existenţiale a creştinilor (vezi Ioan 1, 13: ,,…cei care de la Dumnezeu s-au născut”). Această nouă conştiinţă şi realitate este relevată în Apocalipsă (cap. 5, versetul 9): ,,Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul”. Biserica, ca trup al Lui Hristos, este lumea cea nouă, noua societate ,,în Hristos”.


3. Înfăptuirea, din punct de vedere istoric, al acestei conştiinţe ortodoxe a fost Imperiul Noii Rome (denumită şi Romanía sau Bizanţ). ,,Bizanţul”, cu toate imperfecţiunile şi păcatele sale, este văzut ca o ,,Mare Biserică”, în care sunt aduse, în mod continuu, toate păcatele omeneşti, pentru a fi prefăcute, prin pocăinţă şi cu harul Lui Dumnezeu cel necreat, în ,,viaţa în Hristos”. Bizantinologi precum Steven Runciman (Byzantini Theokratía, Athens, 1982) au putut să vadă astfel Bizanţul, înţelegându-l ,,din interior”, iar nu după criteriile trunchiate ale francilor şi latinilor care vorbeau despre o alienare a creştinătăţii şi a elenismului. În Imperiul Roman Creştin de Răsărit, numit şi ,, Romanía”, este continuată structura de organizare a Imperiului Roman: Imperiul este alcătuit dintr-un număr mare de popoare sau, dacă vrem, este o societate comună ,constituind, de facto, o unitate alcătuită din 3 părţi: culturală (în ciuda diferenţelor locale), statală şi spirituală.


Cultura elenistică, puterea statală romană, ca vehicul de transmitere, şi noua conştiinţă ortodoxă (Ortodoxia), constituie ,,neamul romeilor”, adică cetăţenii ortodocşi ai Noii Rome (Constantinopol). Într-o oarecare măsură, Imperiul Roman devine un fel de ,,casă de oaspeţi” a istoriei, întrupând în sine ,,lumea nouă”, societatea mult aşteptată, ale cărei caracteristici sunt la limita divino-umanului. Acest lucru devine perceptibil, desigur, doar acolo unde s-a păstrat conştiinţa ortodoxă nealterată a Părinţilor Bisericii.


Toate popoarele de pe întreg cuprinsul Imperiului vor fi racordate la aceeaşi credinţă, într-o nouă relaţie de sânge, ,,în Hristos”, în noul stat al romeilor, având ca punct de referinţă nu Vechea Romă, ci Noua Romă-Constantinopol. Numele popoarelor (éthnos) Imperiului nu le separau pe acestea unele de altele, ci denumeau provinciile (acest lucru înseamnă ,,éthnos” conform Canonului 34 Apostolic) şi grupurile de limbi (Romanía nu a urmărit niciodată uniformizarea lingvistică). Ortodoxia a fost legătura comună care i-a unit pe toţi romeii. Iar acest lucru era trăit mai intens, îndeosebi acolo unde legătura cu Părinţii era mai puternică. De aceea şi noul nume ,,naţional”, romeu a fost identificat cu însuşi conţinutul noii conştiinţe ,,naţionale”, adică credinţa. Romeu (sau romiós) înseamnă ortodox. Rivalitatea aprigă, îndelungată, dintre lumea franco-germanică şi Imperiul Roman de Răsărit s-a concentrat, din această cauză, în revendicarea, de către apuseni, a numelui ,,roman/romeu”, identificat cu ,,ortodox”, în timp ce în Răsăritul Creştin au răspândit numele ,,Grecia” şi ,,grec”, termeni peiorativi opuşi ,,elenismului” şi ,,elenităţii”. Prin cele de mai sus, franco-germanii vroiau doar să spună că ,,Grecia” este ,,ţara celor care se pretind a fi descendenţi ai romanilor (autentici), dar nu sunt decât eretici care s-au desprins de Biserica adevărată”. Desigur, toate cele de mai sus au fost lămurite de studiul ştiinţific al părintelui Ioánnis Romanídis, dar aceste lucruri trebuie spuse şi reamintite permanent, fiindcă nu au fost încă conştientizate de foarte mulţi, sau sunt respinse fără prea multe discuţii de către filo-apuseni.


Popoarele Romaníei (Bizanţului), fiecare, în funcţie de cum au primit şi au acceptat credinţa ortodoxă, depăşind criteriul originii fiecăruia, au fost integrate într-o altă unitate, în trupul Bisericii. Această unitate bisericească a supravieţuit netulburată până în secolul al XIX-lea, până la apariţia curentelor naţionaliste. Atunci când Enciclica Patriarhală din 1848 denumeşte ,,poporul ortodox” (adică trupul ortodox bisericesc întreg) ,,păzitor” al Ortodoxiei, nu face decât să exprime această realitate continuă de pe tot cuprinsul Romaníei, această unitate supra-rasială, având numitor comun credinţa. Această unitate încerca erezia (şi fiecare erezie) să o scindeze şi să o falsificare şi, de aceea, respingea Ortodoxia şi valorile ei. Respingerea Ortodoxiei a avut ca urmare dezvoltarea simţului antinaţional, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu cu monofiziţii la graniţele estice şi sudice ale imperiului, sau cu bogomilii (în înţelegere cu normanzii) în Balcani.


Trebuie să amintim aici că mişcările naţionaliste din zilele noastre au drept cauză ereziile din vechime şi gândirea eretică combătută de către Ortodoxia universală. Astfel, fără nici o ezitare, Sfinţii Părinţi făceau (şi fac) referire la sfinţii profeţi din Vechiul Testament (Isaia, Moise, David). Grigorie de Nyssa (originar din Capadocia – Asia Mică) va pune în lumină şi va promova personalitatea lui Moise ca model, drept ,,cel care L-a văzut pe Dumnezeu”. Sfinţii Efrem şi Isaac, lauda Ortodoxiei, erau sirieni, aşa cum astăzi, în semn de cinstire adusă Ortodoxiei, îl considerăm şi noi, cei ,,de origine grecească”, pe Sfântul Serafim de Sarov, sau pe Sfântul Sava Nemanja din Serbia. Ereticii, însă, (de exemplu arienii), pregătind apariţia împăratului Iulian (Apostatul), se vor întoarce definitiv la vechii ,,filosofi greci care, într-o oarecare măsură pot fi identificaţi cu naţionaliştii de astăzi, adoratori ai culturii vechi păgâne, care resping Vechiul Testament fiindcă este alcătuit din scrieri evreiești (!), iar pe Sfinţii Vechiului Testament îi considerau evrei”. Însă, pentru noi, creştinii, Vechiul Testament reprezintă Sfânta Scriptură, Profeţii sunt Sfinţii credinţei noastre, la fel de importanţi ca toţi ceilalţi sfinţi, la fel ca Apostolii ori Părinţii noştri. De asemenea, sfinţii Macabei, împreună cu mama lor Solomoni şi cu dascălul lor Eleazar sunt cinstiţi ca sfinţi ai Ortodoxiei şi sunt sărbătoriţi la 1 august, fiindcă criteriile Ortodoxiei nu sunt naţionaliste, ci supranaţionaliste.


Întotdeauna, erezia va nega universalitatea, şi, prin urmare, şi supranaţionalismul, situându-se mereu pe poziţii cât se poate de clar rasiale şi naţionaliste. Acest lucru este foarte uşor de observat de-a lungul vremii, în Europa ,,creştină” şi în lumea apuseană, în general. Alienarea în credinţă, împreună cu repăgânizarea ei, va avea, în câmpul conştiinţei naţionale, urmări foarte serioase. Termenul ,,naţiune” (éthnos) va fi ,,importat” în Europa, dar înţelesul lui va fi denaturat, dându-i-se sensul de naţiune (engl. nation, lat. gens). ,,Ce altceva ne mai învaţă ,,Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană”? Rasismul de sorginte franco-germană va avea ca temelie corpul celor ,,nobili”, iar în cele din urmă ,,naţiunea” se va identifica cu această clasă socială (acest sens are termenul ,,etnic” la Luther). Odată cu Revoluţia Franceză din 1789, lucrurile vor lua o altă întorsătură: conform lui Abbé Sieyès, termenul ,,naţiune” se identifică cu ,,starea a treia”.
 

4. Universalitatea Ortodoxiei este matricea în care se zămisleşte supranaţionalismul. Marele politician grec din secolul al XIX-lea, Gheórghios Typáldos Iakovátos (1813-1882), obişnuia să spună: ,,Suntem mai întâi creştini (ortodocşi), şi abia apoi eleni”, respingând astfel lozinca naţionalistă a veneţienilor cuceritori, care ocupaseră şi insula sa, şi care obişnuiau să spună: ,,Semo prima Veneziani e poi Christiani”, adică ,,suntem mai întâi veneţieni şi abia mai apoi creştini”. În Ortodoxie, însă, supranaţionalismul nu combate şi nu contestă naţionalismul. Credinţa ortodoxă nu este caracterizată de antinaţionalism. Nu anulează elementul naţional, dar nici nu încurajează dezbinarea. Acolo unde credinţa ortodoxă este curată, ea este trăită cu intensitate şi acolo se găseşte universalitatea şi dragostea creştină pentru toţi oamenii. Dimpotrivă, acolo unde domneşte perspectiva şi eshatologia pe baze omeneşti, acolo predomină naţionalismul şi rasismul.
 

Evoluţia, în timp, a acestei conştiinţe ortodoxe este confirmată de două texte care au fost scrise la o distanţă de 16 secole unul de celălalt. Este vorba despre Epistola către Diognet (sec. al II-lea) şi de Didahiile Sfântului Cosma Etolianul (sec. al XVIII). În primul text ni se spune că creştinii ,,locuiesc în patria lor, dar nu pentru mult timp, participând la viaţa socială ca cetăţeni, mereu aşteptând, ca nişte străini. Orice ţară este străină pentru ei, iar ei se simt străini în orice ţară ar locui”. Aşadar, creştinii nu încetează de a fi ,,cetăţeni” (şi patrioţi, desigur), dar nu se leagă de lumea aceasta trecătoare. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Cosma Etolianul: ,,Patria mea cea trecătoare, cea pământească şi deşartă, este eparhia Artei, în regiunea Apokoúro. Noi, iubiţii mei creştini, nu avem aici patrie. De aceea Dumnezeu ne-a așezat mintea în părțile cele mai de sus (ale trupului) ca să tindem mereu (cu mintea) către Împărăţia Cerurilor, care este adevărata noastră patrie”. Aşa gândesc ortodocşii autentici, adică sfinţii. În mod evident, această gândire nu este naţionalistă, dar nici internaţionalistă. Fiindcă, aşa cum am spus, nu este desfiinţat naţionalismul (înţeles ca conştiinţă naţională), nici naţionalitatea (etnia), ci ele sunt ierarhizate aşa cum trebuie, având ca punct final veşnicia Şi nimeni nu poate să îl acuze pe Sfântul Cosma de lipsă de patriotism!
Biserica, ca ,,societate”a Lui Hristos (societate creştină), păstrează, în principal prin cultul ei, în ciuda politicii şi a diplomaţiei, ideea de unitate şi ecumenicitate a Romaníei (Bizanţului), având ca legătură comună credinţa ortodoxă. De aceea şi rămâne Biserica, ca trup (al Lui Hristos), ,,Bizanţ după Bizanţ” (Nicolae Iorga). Imperiul Romeilor continuă să existe, într-o altă formă, în Biserică, şi, împreună cu el, supranaţionalismul şi lipsa oricărei forme de rasism. Doar atunci când slăbeşte legătura interioară cu tradiţia ortodoxă, tot acest echilibru este dat peste cap.


5. Este extrem de important faptul că rasismul (altfel spus, naţionalismul de tip rasist), a fost condamnat de Sinodul ce s-a ţinut în Constantinopol în 1872, odată cu apariţia primelor semne ale mişcărilor naţionaliste în Balcani, adică Autocefalia Bisericii Greciei (1833) şi a Bulgariei (1870). În orice caz, trebuie spus cât se poate de clar acest lucru, că noi, grecii, animaţi de sindromul europenizării, am fost primii care am distrus tradiţia transnaţională a romanităţii (creştine de Răsărit), iar conducerile politice ale popoarelor din Balcani urmează cu exactitate scolastică politicile de stat arbitrare din spaţiul grecesc, folosindu-le în continuare ca pe un precedent. Iar acest lucru trebuie luat serios în seamă, atunci când protestăm pentru anumite atitudini, cum este cazul fostului preşedinte albanez Berishá, care a dovedit ostilitate faţă de etnicii greci din Albania.


Sinodul din 1872, de care am pomenit mai sus, a condamnat mişcarea naţionalist-rasistă ca erezie. Desigur, sinodul face referire doar la ,,chestiunea bulgară”, fiindcă cea greacă găsise ,,rezolvare” în 1850. Rasismul este considerat incompatibil cu Ortodoxia, ca promovare a rasei şi a naţiunii (etniei) în detrimentul credinţei, care are ca urmare imediată divizarea unităţii Bisericii. Textul (sinodului) este cât se poate de clar: condamnă discriminarea rasială, disputele etnice şi certurile care combat ,,unitatea credinţei”. Rasismul (naţionalismul rasist) este condamnat ca fiind ,,slavă nouă” ,,străină” de tradiţia ortodoxă şi, în acelaşi timp, ,,o nenorocire a zilelor noastre”. Biserica nu poate să fie niciodată ,,etnică”, adică ,,rasistă”. Aceasta a fost şi principala problemă în cazul ,,chestiunii balcanice” din secolul al XIX-lea, atunci când, sub influenţa Revoluţiei Franceze şi a curentelor naţionaliste europene, nu se mai făcea referire la Ortodoxia ,,din Grecia”, ,,din Bulgaria” sau ,,din Serbia”, ci se vorbea despre Ortodoxia ,,greacă”, ,,sârbă” sau ,,bulgară”.
Astfel, din factor de unitate şi coerenţă, Ortodoxia devine pricină de dezbinare, fiindcă este văzută prin prisma ideilor naţionaliste, care subordonează universalitatea credinţei, dându-i un caracter naţionalist-rasist. Problema ,,macedoneană” (sau, mai bine spus, ,,problema Skopje”) şi cea a ,,Epirului de Nord”, este corelată cu naţionalismul balcanic, care reduc credinţa şi o subordonează scopurilor naţionaliste. Şi în acest caz se potrivesc cuvintele domnului Iórgos Iakovátos: ,,Albanezii (care sunt) ortodocşi din Epirul de Nord, sunt greci (elini), dar a intrat şarpele papismului în Albania şi jumătate dintre aceştia au devenit latini, iar ei nu mai sunt greci”. Iar altundeva spune: ,,Fără religie (ortodoxie), popoarele sunt franci, albanezi, vlahi. Religia (ortodoxia) îi face să fie conaţionali (adică de acelaşi neam, ortodocşi şi eleni)”. Are mare importanţă faptul că hotărârea luată la Sinodul din 1872 (Constantinopol) a fost semnată şi de patriarhii ecumenici anteriori, de patriarhii Sofrónios al Alexandriei şi Ierótheos al Antiohiei, precum şi de Patriarhul Sofrónios al Ciprului. Astfel, această hotărâre a căpătat o însemnătate panortodoxă.


6. Din cele arătate până aici putem determina acţiunile pe care Ortodoxia poate să le dezvolte în contextul crizei balcanice şi europene de astăzi. Ortodoxia presupune, însă, ortodocşi, adică conştiinţă patristică şi gândire universală. A vorbi despre ortodoxie este lucru uşor, chiar şi pentru politicieni, care o ignoră sau o resping prin politica lor sau prin modul personal de a se raporta la ea. Ortodoxia, însă, doar în libertatea în Hristos poate să funcţioneze şi să fie utilă popoarelor ortodoxe. Subscrierea Ortodoxiei oricărui curent politic nu face altceva decât să o slăbească, cu atât mai mult orice asociere a ei cu politicul ori cu vreun curent ideologic. Ortodoxia, odată ideologizată încetează de a mai fi ortodoxie. Ortodoxia are un cuget și o şi conştiinţă hristocentrică, care se concretizează într-un anumit mod de vieţuire şi numai în limitele experienţei ei duhovniceşti poate să rămână o forţă care să amplifice puterea ei unificatoare.


Exact această tradiţie este reprezentată şi astăzi – într-un mod care a stârnit chiar scandal în mediile bisericeşti din partea celor care au pierdut contactul cu tradiţia ortodoxă adevărată – de declaraţia episcopului de Bačka şi Novisad, şi profesorul de teologie, Preasfinţitul Irineu Bulovič, care a spus: ,,Sârb m-am născut, dar o să mor grec”. Aceia dintre fraţii noştri ortodocşi din Balcani, dar şi Orientul mijlociu şi apropiat, care nu au fost influenţaţi de procesul europenizării – cu tot ceea ce decurge de aici – continuă să trăiască cu conştiinţă ortodoxă în această mare uniune a neamului ortodox. Astfel, deşi, uneori, alegerile politice ale liderilor lor au ca rezultat scindarea şi dezbinarea, conştiinţa ortodoxă creează o unitate supranaţională, dincolo de graniţele politice, prin înglobarea continuă a tuturor ortodocşilor în Trupul Domnului, care este Biserica.


În Biserică şi prin intermediul Ortodoxiei dăinuieşte Romanía şi unitatea acesteia. În jurul Sfintei Mese şi, cu participarea la adunarea euharistică şi la întreaga viaţă a Bisericii, se realizează unirea noastră a tuturor, dincolo de orice bariere de natură etnică, în limitele ,,patriei în Hristos”. Declaraţia Preasfinţitului Irineu arată, înainte de toate, legătura armonioasă şi echilibrată dintre naţionalism şi supranaţionalism în însăşi viaţa şi legătura duhovnicească şi nu doar în discursurile despre ortodoxie şi propunerile de ,,punţi ortodoxe” a celor care doar teoretizează Ortodoxia şi, care, de fapt o ignoră şi nu o văd ca viaţă ,,în Hristos” şi ,,în Duhul Sfânt”. Fără conştiinţa şi experienţa patristică, orice am spune despre Ortodoxie este simplă politichie şi, de aceea, nu îi convinge pe credincioşii ortodocşi.


În atmosfera sfinţitoare şi duhovnicească a Ortodoxiei, preasfinţitul Irineu este, într-adevăr grec, iar grecul este sârb, dar şi african, asiatic, american şi european, totodată. În tragedia din fosta Iugoslavie, grecul ortodox nu este alături de sârbi doar fiindcă şi aceia sunt ortodocşi, ci fiindcă luptă ,,cu dreptate” pentru existenţa lor istorică şi pentru cauza lor. Din acelaşi motiv nu îi sprijinim doar pe cei din Epirul de Nord, pentru că ar fi greci, ci suntem alături de toţi albanezii ortodocşi: ei sunt nedreptăţiţi şi prigoniţi. De altfel, conştiinţa ortodoxă ne îndeamnă să fim şi de partea musulmanilor, nu doar a creştinilor, atunci când aceia sunt nedreptăţiţi şi prigoniţi. Conştiinţa ortodoxă, dacă nu acţionează în acest fel, nu îndeplineşte criteriile Ortodoxiei. De aceea, nu vor putea exista niciodată ,,punţi ortodoxe” compacte şi unidimensionale, aşa cum doresc politicienii, după duhul lumii acesteia. La o ultimă analiză, trebuie înţeles foarte bine că astăzi nu mai există ,,popoare ortodoxe” ori ,,guverne ortodoxe” care să poată acţiona universal ,,ortodox”, ci doar persoane cu conştiinţă ortodoxă în cadrul acestor popoare sau în cadrul guvernelor, şi doar aceştia pot acţiona în mod ortodox. Însă, aşa cum, fără premize ortodoxe, discursul despre ortodoxie se dovedeşte vătămător pentru Ortodoxie, tot la fel şi golirea de conţinut a Ortodoxiei şi reducerea ei la religie, perpetuată până la noi, grecii de astăzi, adoratori ai Grecii antice – adoraţie care merge până la obsesie – duce la dezvoltarea naţionalismului şi a rasismului, mergând până la lepădarea de Ortodoxie a poporului nostru.


Însă, aşa cum stau lucrurile, putem spune că nu doar adulatorii credinţei păgâne antice (care sunt şi naţionalişti, în acelaşi timp) acţionează împotriva patriotismului adevărat, ci şi unii susţinători iremediabili ai europenismului. În secolele XIX şi XX, Europa a cultivat cu bună ştiinţă isteria naţionlistă în Balcani pentru a putea crea mai uşor protectorate, în timp ce astăzi, în perspectiva Europei Unite, folosindu-se de anumite instrumente din spaţiul mass-media şi chiar din spaţiul cultural-ştiinţific, încearcă să tocească, şi, chiar să distrugă conştiinţa naţional-patriotică, în timp ce cercurile apropiate ei rămân, cu încăpăţânare, ancorate în naţionalism-rasismul lor. 


Prin urmare, ar trebuie ca şi grecii ,,naţionalişti” să conştientizeze că, prin metodele lor nu fac altceva decât să colaboreze cu naţionalism-rasismul european, subminând, în acelaşi timp patriotismul adevărat, care se legitimează doar prin iubirea curată, fără vicleşug, a Sfinţilor Ortodoxiei noastre. În paralel, însă, este vătămată unitatea supranaţională ortodoxă a elenismului, fiind subapreciată Ortodoxia pe care ne-au lăsat-o Sfinţii noştri. În acelaşi timp, însă, suferă şi unitatea supranaţională ortodoxă a elenismului desconsiderând, astfel, Ortodoxia prin ,,naţionalizarea” ei, adică alterarea forţei ei, prin excelenţă unificatoare, în vremurile grele pe care le trăim astăzi. În cele din urmă, acest termen, ,,naţionalism”, nu are un înţeles negativ doar pentru credinţa şi tradiţia noastră, ci şi pentru neamul (éthnos) nostru, care pretinde că vrea să se apere în acest fel.

Vorbind limba Canaanului


Lawrence Farley

Ascunsă în cartea lui Isaia se află o nemaipomenită prorocie. Multora le scapă, pentru că ea face parte dintr-o lungă înșiruire de prevestiri despre diferitele neamuri ale vremii, și necunoscând geografia antică a Orientului Apropiat nu poți să nu te plictisești repede și să sari paginile până dai din nou de ceva care merită citit. Păi da, cam pe unde or fi Asiria, Filistia, Moab și Cuș?

Și e păcat, pentru că aceste puține versete, venind în încheierea prevestirii despre Egipt și înaintea celei despre Babilon, conțin un material exploziv, mai ales pentru mintea unui evreu de dinainte de venirea Hristos.

Proorocia face referire la un timp viitor în care Dumnezeu va acționa în lume, salvându-și poporul. Acest lucru ar implica mai întâi înfrângerea mai marilor și amenințătorilor vecini ai Israelului, adică Damascul [Siriei], Moabul și filistenii. Asta constituia o veste bună pentru Poporul Ales de Dumnezeu, nu cu totul neașteptată. Ceea ce e cu totul neașteptat este ceea ce Dumnezeu mărturisește că va face apoi cu acești vecini.

Iar Dumnezeu zice:
«În vremea aceea, vor fi numai cinci cetăţi în pământul Egiptului care vor grăi limba Canaanului şi vor jura în numele Domnului Savaot; una se va numi “Cetatea Soarelui”. În ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn şi o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului. Când vor striga către Domnul în strâmtorările lor, atunci El le va trimite un mântuitor şi un răzbunător oare-i va mântui. Domnul se va face ştiut în Egipt şi Egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea. Şi vor aduce arderi de tot şi prinoase şi vor face făgăduinţe Domnului şi le vor împlini. Şi Domnul va bate Egiptul, îl va lovi şi apoi îl va vindeca. Şi ei se vor întoarce la Domnul şi El se va îndupleca şi îi va tămădui. În vremea aceea, va fi un drum din Egipt în Asiria şi Asiria va merge în Egipt şi Egiptul în Asiria şi Egiptenii şi Asirienii vor sluji pe Domnul. În ziua aceea, Israel va fi al treilea în legământul cu Egiptul şi cu Asiria, ca o binecuvântare în mijlocul pământului, binecuvântare a Domnului Savaot, Care zice: “Binecuvântat să fie poporul Meu, Egiptul şi Asiria, lucrul mâinilor Mele şi Israel, moştenirea Mea!”»(Isaia 19, 18-25)

În acest pasaj, pare-se că Dumnezeu își calcă făgăduința. Egiptul era dușmanul vechi și învederat al Israelului, iar brutala Asirie, super-puterea din vremea Proorocului Isaia, era amenințarea majoră la securitatea și prosperitatea lumii, huliganul internațional al lumii antice. Prin ce împrejurări nemaipomenite ar fi putut Egiptul să ajungă plăcut Dumnezeului lui Israel? Și ce limbaj: [acești vecini] vor avea jerfelnic și stâlp la hotar pentru pomenirea biruințelor lui Dumnezeu pentru ei; mai mult, atunci când ei vor striga către El, Acesta îi va auzi. La modul acesta Dumnezeu obișnuia să vorbească despre Israel (vezi cartea Judecătorilor). Iar Egiptul și Asiria vor deveni aliați, închinându-se Lui, în vreme ce Israelul nici măcar nu va fi înaintea lor? Îți vine a crede că, totuși, Israelului îi rămâne ceva cu care să se fălească, îi rămâne să aibă ultimul cuvânt, un fel de „v-am spus eu”, dar nu, nicidecum: Israelul nu e pomenit primul, nici măcar în al doilea rând. „În ziua aceea, Israel va fi al treilea”… Pare-se că orice exclusivism al făgăduinței, stavilele pe care Dumnezeu le-a ridicat în atâta amar de vreme și cu așa costuri (și toate interdicțiile de căsătorie cu păgânii) sunt aruncate acum pe fereastră. Ce ar putea însemna toate astea?

Noi, cei care trăim de cealaltă parte a zile Cincizecimii, știm ce înseamnă versetul „nu mai este iudeu, nici elin [păgân]” (Galateni 3, 28): înseamnă că „nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă” (Galateni 6, 15). În Hristos, Dumnezeu a rânduit o fire nouă pentru toți cei care se pocăiesc și cred în El, un nou acces la prezența Lui întru Duhul Sfânt (vezi Efeseni 2, 18), o reînnoire a firii în care nu se mai face distincție între „elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi [este] Hristos” (Coloseni 3, 11). Israelul ca națiune nu a fost niciodată planul final al lui Dumnezeu pentru lume, ci arena în care El avea să acționeze pentru mântuirea lumii. Întru această mântuire, poporul lui Israel avea să moară pentru a se putea naște din nou: să moară ca neam, pentru a se naște ca Biserică. Iar mântuirea pe care aveau să o trăiască prin acea naștere din nou era una ce putea fi oferită tuturor neamurilor pământului: celor netăiați împrejur, barbarilor, sciților, sclavilor și celor liberi, chiar și egiptenilor și asirienilor, ba chiar mie și ție…

Ce înseamnă toate acestea pentru noi, ortodocșii de astăzi? Înseamnă că nu putem nici măcar îndrăzni să ne definim ortodoxia pe principii etnice. Dacă lui Israel nu i s-a mai îngăduit să se definească pe sine pe criterii naționale, cu atât mai puțin ne este nouă îngăduit acest lucru. Nu suntem ruși ortodocși, greci ortodocși, sârbi ortodocși sau americani ortodocși, ci suntem doar ortodocși. Mai mult, ortodocși este prescurtarea sintagmei creștini ortodocși, este propriu zis un adjectiv, nu un substantiv. Mai important este termenul „creștin” din sintagmă. Este un lucru deosebit să faci parte din străvechiul Popor Ales, la fel precum e un lucru deosebit să fii grec, rus, sârb sau arab, american sau canadian. Să fii mândru de moștenirea ta culturală e bine, dar nu e roada Duhului, iar binele, adeseori, este dușmanul mai binelui. Trebuie să ne definim credința nu în termenii moștenirii etnice, ci în termenii uceniciei față de Hristos. Nu nașterea noastră contează, ci nașterea noastră din nou. De aceea numele de familie nu face parte din identitatea noastră creștină, nu constituie numele cu care ne împărtășim ori ne mărturisim.

Atunci când primesc Sfânta Împărtășanie, aud cuvintele „se împărtășește robul lui Dumnezeu, Lawrence, cu Cinstitul și Sfântul Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos”, iar nu „se împărtășește robul lui Dumnezeu, Lawrence Farley”. Cui îi pasă că eu sunt din neamul Farley? Acela e neamul meu cel vechi, familia mea veche. Familia mea cea nouă este familia lui Dumnezeu, iar frații și surorile mele nu sunt neapărat ceilalți Farley, ci oricine Îl iubește și-I slujește lui Hristos, Dumnezeul nostru. După cum zicea, de atâtea și atâtea ori, și Sfântul Apostol Pavel, „dacă este cineva în Hristos, cele vechi au trecut” (2 Corinteni 5, 17), inclusiv sinele nostru cel vechi, definit în funcție de originea etnică. Noua noastră definire își are rădăcinile în firea noastră cea nouă, constituind baza accesului nostru la Dumnezeu…

Căci asta semnifică cuvintele „vor grăi limba Canaanului” (Isaia 19, 18)…

Sursa: pemptousia.ro & myocn.net


Despre cele trei forme ale ereziei


Dragii mei, putem deosebii ereziile, nu doar din punct de vedere dogmatic, ci vom vedea că erezia a pătruns şi în Sfânta Evanghelie, prin răstălmăcirea acesteia. Astfel, dacă privim erezia la modul general, putem spune că o întâlnim sub trei forme.

În primul rând, este erezia la nivel dogmatic, atunci când această rătăcire se referă la adevărul dogmatic, sau adevărul de credinţă, care nu poate fi înţeles de mintea umană. Se referă la tot ceea ce Dumnezeu ne descoperă. Mai întâi de toate, se referă la dogma Sfintei Treimi, iar mai apoi, la dogma Hristologică, adică, la acele învăţături în legătură cu Persoana Lui Hristos, dar şi la alte dogme pe care Sfânta Scriptură (care este cuvântul Lui Dumnezeu) ni le descoperă.

În al doilea rând, este vorba despre erezia care se distinge la nivel moral. Este vorba despre acele abateri de la credinţă care se referă la legea morală pe care Evanghelia o propovăduieşte. De exemplu, atunci când Dumnezeu spune ,,să nu furi”, omul, în mintea sa răstălmăceşte această învăţătură şi zice: ,,Munceşte ca să mănânci, şi fură ca să ai”. Iar aceasta este erezie. Când Dumnezeu îi spune omului ,,să nu desfrânezi”, omul ,,înţelege” cu totul altceva şi zice: ,,Omul este plăsmuit ca să se înmulţească, fie căsătorit, fie necăsătorit”. Iarăşi, aceasta este erezie. Aşadar, aceia care susţin legătura trupească dintre bărbat şi femeie, înainte de căsătorie, aceia sunt eretici, în lumina legii morale a Evangheliei.

În al treilea rând, este aspectul social al ereziei. Aici se înscriu concepţiile sociale ale diferitelor sisteme de organizare socio-umană cu privire la bunurile materiale de care omul trebuie să profite din plin. De exemplu, atunci când omul spune ,,raiul este aici, pe pământ, nu există alt Paradis; şi, chiar dacă ar exista, nu ne interesează. Aşadar, aici este Raiul, cu toate bunătăţile lui materiale: să bei, să mănânci, să-ţi satisfaci toate plăcerile”, aceasta este erezie ce aparţine domeniului social. Să nu uităm, aşadar – după cum v-am spus de foarte multe ori, citind Evanghelia de la Luca, care este, prin excelenţă, Evanghelia Împărăţiei Lui Hristos – că Împărăţia Lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, şi că toate sistemele sociale, care sunt, în general, create de om şi care trebuie să slujească omului, au ca obiectiv doar îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale omului. Prin urmare, fie că ştiu ceea ce fac, fie că nu ştiu, conştient sau nu, vor să aducă Raiul pe pământ. Şi nu mă refer la ceea ce spune Cuvântul Lui Dumnezeu prin gura lui Isaia, ,,învăţaţi dreptatea, voi, care locuiţi pământul”. Doamne fereşte! Nu asta vreau să spun. Desigur, trebuie să existe dreptate şi rânduială pe pământ, ca să nu se întâmple ceea ce spune Apostolul Pavel către corinteni, când spune ,,unul suferă de foame, iar altul se îmbată”. Cel care se îmbată are mâncare şi băutură din belşug, şi de aceea se îmbată. Iar celălalt nu se îmbată pentru că nu are nici după ce să bea apă. Niciodată nu aş fi vrut să spun, iubiţii mei, să existe astfel de inechitate. Ferească Dumnezeu! Egalitatea trebuie să rezulte din percepţia pe care oamenii trebuie să o aibă că ei sunt fraţi, având acelaşi Tată ceresc, şi chipul Lui Dumnezeu. Din păcate, însă, oamenii nu înţeleg asemenea lucruri. Creează diferite sisteme sociale şi politice, le impun cu forţa, iar, în general, aceste modele sociale nu au ca obiectiv decât să construiască Raiul aici, pe pământ, dar numai în ceea ce priveşte aspectul material. De asemenea, tot în domeniul social, am putea să spunem că erezie – nu ajunge faptul că au percepţia unui Paradis material – îl constituie şi diferenţele de ordin rasial. Atunci când, de exemplu, spun că omul alb este superior omului negru, aceasta nu este decât erezie. Fiindcă, atunci când Dumnezeu spune că nu mai există nici elin, nici barbar, nici scit, nici învăţat şi nici neînvăţat, nici om civilizat ori necivilizat, ,,ci toate întru toţi, Hristos”(Coloseni 3,11), şi, că toţi, dintr-un sânge am fost plămădiţi, după cum spune Apostolul Pavel ,,dintr-un sânge a făcut Dumnezeu tot neamul omenesc”(Fapte 17,26), ce poate să însemne toate acestea? Aceasta înseamnă că, cel care susţine că există deosebiri între oameni, acela este eretic. Vă spun toate acestea mai pe scurt, fiindcă le-am mai spus şi altădată, şi aş vrea să vorbim, în continuare, despre alte lucruri, extrem de importante.

Părintele Athanásios Mytilineos

Părintele Arsenie Boca către românii plecaţi în străinătate: "Când se vor închide graniţele, să vină acasă..." Europa îşi închide graniţele !


„Tot aşa, într-o seară, am ajuns cu cursa de nouă şi jumătate în gara Făgăraş, să plec spre Drăgănescu, şi era acolo un grup de femei pe care le-am întrebat:
– Mergeţi la Bucureşti?
Mi-au răspuns că da. Şi-atunci am întrebat:
– Mergeţi la Drăgănescu?
Au zis:
– Nu! Mergem, că avem treabă!
Când am ajuns în Drăgănescu, sigur că şi ele tot acolo mergeau. Tot cu tramvaiul 2, tot cu ce am mers şi eu.
Şi când am ajuns, Părintele le-a spus:
– Mă, voi n-aţi venit la mine, mă! Că voi aţi venit cu treabă la Bucureşti...
Au înlemnit ălea!
– Păi, Părinte...
– Măi, dar era o singură femeie! Ce-aţi crezut că vă face? N-aţi văzut că totuşi nu-i de speriat? Nu-i o femeie care să pară periculoasă...
După aceea, noi tot mergeam la Mănăstire la Sâmbăta, cât eram acasă. Iar drumul la Sâmbăta îl făceam tot pe jos şi. La un moment dat, Părintele Arsenie, ne-a spus:
– Nu mai e timp de a vă duce pe jos, singure. Nu mai e! Sunt timpuri tot mai grele!
Şi exact aşa a zis:
– Că de venit vine, de ţinut nu ţine mult, de voi va fi cum va fi, dar de copiii voştri va fi grav.
Exact aşa a spus! Şi aşa s-a ajuns astăzi. Vai de copiii noştri, cât sunt de împrăştiaţi printre străini...
Altădată, ne-a zis aşa:
– Mă, să vă duceţi şi să spuneţi la copiii voştri că se va lua apa de pământ. Va rămâne izvorul de sus, de la chilie, şi aici, jos.
Unde e izvorul Părintelui Arsenie... Aşa ne spunea:
– Apa din jurul Făgăraşului se va lua.
Şi am întrebat:
– Când se va lua apa, Părinte?
Şi ne-a zis:
– Când va fi voia lui Dumnezeu...
Şi a mai zis:
– Pentru copiii voştri, mă – de câteva ori o tot repetat – va fi foarte greu!
Şi să ştiţi că m-am tot gândit... Nu era de acord să plece copiii din ţară, să se căsătorească cu naţii străine. Asta era ambiţia Sfinţiei Sale şi zicea:
– Mă, să nu se înstrăineze!
Şi zicea:
– Iar când se vor închide graniţele, să vină acasă...
Eu l-am întrebat şi pe Preasfinţitul Daniil de copiii aceştia, ai mei, care sunt departe de ţară, dacă să-i chem înapoi. Şi o zis:
– Mă, deocamdată au de lucru... Când n-or mai avea şi n-or avea cu ce trăi, să vină. Dar acum încă mai e... Nu se va întâmpla încă nimic deosebit!
Numai Tatăl Ceresc ştie. Spunea şi Părintele:
– Mă, o să vedeţi! La Dreapta Judecată o să fiu de faţă!
Aşa că aşteptăm să ne ducem dincolo, să fie cu noi...”


Maria Nistor, Gura Văii, Braşov

Referinţe:

Digi24: Spațiul Schengen, în pericol. UE instituie controlul la granițele externe, inclusiv pentru cetățenii europeni

Agerpress: Sub presiunea Franței după atentatele de la Paris, UE își va înăspri controalele la granițele externe (sinteză)

Realitatea: Belgia și Olanda și-au închis granițele

Mediafax: Atentatele de la Paris vor închide graniţele în Europa.

Digi24: Un nou zid se ridică în Europa

Hoţ-news: Belgia impune controale la frontiera cu Franta dupa atacurile de la Paris

B1Tv: Francois Hollande anunţă că Franţa îşi închide graniţele după atacurile din Paris

Ziare.com: Adio, Schengen? Dupa Germania, granite inchise in Belgia, Austria, Slovacia si Polonia

Gândul: Băsescu, după atacurile de la Paris: ”Dacă vrem o soluţie realistă, închiderea frontierelor UE şi expulzarea migranţilor este soluţia corectă”

Business24: Efectul atentatelor din Paris: Granitele se inchid

Digi24: Ungaria ridică un gard împotriva imigranţilor, la graniţa cu Serbia

TVR1: Bulgaria, Serbia şi România avertizează că ar putea să-şi închidă graniţele pentru imigranţi

Hoţ-news: Dupa ce Ungaria si-a inchis granitele, Austria va ridica o bariera la frontiera cu Slovenia

Mediafax: CRIZA IMIGRANŢILOR: Austria trimite soldaţi la graniţa cu Ungaria, pentru a controla afluxul de refugiaţi

ProTv: Germania anunta ca a reintrodus controalele la granita. Reactia Ungariei: "Ne exprimam solidaritatea"

Străini în pământ străin: naționalismul și ortodoxia

Gabe Martini

Atunci când, în simbolul de credință, creștinii ortodocși numesc Biserica „sobornicească” [καθολική, catolică], ei mărturisesc credința într-o Biserică pentru toate vârstele, toate neamurile și toate rasele.

Biserica este catolică, adică întreagă, completă și fără să-i lipsească ceva – pentru că asta înseamnă cuvântul καθολική. Ea este o chemare pentru toți, căci Hristos, Dumnezeul nostru, se jertfește pentru toți, spre folosul tuturor.

Mai ales cei care sunt în afara Bisericii Ortodoxe, sau cei care nu sunt familiari cu ea, fac adesea o confuzie atunci când consideră bisericile locale, autonome, drept biserici etnice. Desigur, această perspectivă a fost condamnată ca erezie (se cheamă etno-filetism) de către Sinodul Ecumenic de la Constantinopol din 10 august 1872[1]. Contextul fusese crearea necanonică a bisericii etnice a bulgarilor, o biserică ce ocupa același spațiu cu cel al Patriarhiei Ecumenice.

Atât căderea monarhiei [bizantine], cât și vicleniile Iluminismului i-au aruncat pe creștinii ortodocși în brațele pseudo-înlocuitorului cultului imperial și al identității creștine: naționalismul. Dus până la capăt, naționalismul a dat naștere la rasism, la Hitler și la al treilea Reich. Desigur, dacă cineva este mândru de moștenirea sa culturală sau religioasă nu e în mod necesar o problemă, dar mândria care se bazează pe superioritatea unei rase asupra alteia este cu totul străină credinței ortodoxe. Deși bisericile din Balcani (a Serbiei, a Greciei și a României) fuseseră recunoscute și rânduite canonic (mai ales datorită faptului că Imperiul Otoman se dizolvase cu puțină vreme înainte de cel dintâi război mondial), situația din Bulgaria a mers prea departe[2].

Sfinții Părinți au reacționat în consecință, iar Sinodul de la 1872 concluzionează:

În Biserica creștină, care înseamnă comuniune duhovnicească, predestinată de Capul și Întemeietorul ei să cuprindă toate neamurile într-o singură frățietate în Hristos, rasismul este străin și cu totul de necugetat. Într-adevăr, dacă vine vorba de formarea unor biserici rasiale, separate, fiecare primind membri doar de o anumită rasă, excluzându-i pe cei străini și fiind condusă de păstori de aceeași rasă, așa cum ar cere păstoriții, rasismul este ceva cu totul nemaiauzit și nemaiîntâlnit.

Toate Bisericile creștine înființate în vremea de început a credinței erau locale și cuprindeau creștinii dintr-o anume cetate sau o anume localitate, fără vreo distincție rasială. De obicei, ei erau numiți după cetate sau țară, iar nu după originea etnică a neamului lor[3].

Și mai departe:

Ne lepădăm, respingem și condamnăm discriminarea rasială, feudele etnice, ura și disensiunile dinăuntrul Bisericii lui Hristos, ca fiind contrare învățăturii Evangheliei și sfintelor canoane ale binecuvântaților noștri părinți care au întărit Sfânta Biserică și întreaga lume creștină, au împodobit-o și au îndrumat-o spre îndumnezeire.

Astăzi, mulți încă își arată confuzia cu privire la așezarea Ortodoxiei, deși fondarea bisericilor locale (nu etnice) este destul de veche. Până la urmă, nu au scris Apostolii epistole către creștinii – atât dintre evrei, cât și dintre neamuri – din Roma, Galatia, Colosse? Nu a venit Evanghelia ca un mesaj universal, pentru întreaga lume? (v. Matei 28, 18-20 și Ioan 3, 16-17).

Din primele veacuri, administrarea Bisericii Ortodoxe a fost aliniată împărțirii geografice sau statale (după cum clar expune și sinodul din 1872) – fără nici o atenție acordată etnicității, limbii sau culorii pielii celor din respectivele regiuni.

În raportul final asupra acestor chestiuni, sinodul a luat în discuție modelul antic, canonic, de organizare a tuturor Bisericilor Ortodoxe locale. Bulgarii, la rândul lor, au făcut apel la Canonul 34 Apostolic:

Episcopul fiecărui neam (ethnos) trebuie să fie recunoscut drept cel dintâi dintre ei, iar el trebuie să le fie cap.

Dar sinodul a interpretat canonul în sensul larg oferit de precedentul canonic:

[Acest canon] este explicitat cel mai bine de forma de conducere sfântă prevalentă în biserică, care e străină de orice formă de rasism. Adevăratul lui înțeles este confirmat de Canonul al 9-lea al Sinodului de la Antiohia, care menționează explicit: „Episcopii din fiecare provincie trebuie să-l recunoască pe episcopul care se găsește în cetatea-mamă [metropolis, mitropolie], iar el trebuie să poarte grija întregii provincii […], urmând vechiului canon care este urmat din vremea părinților noștri”. Mai mult, însuși Canonul Apostolic explică și lămurește sensul cuvântului ethnos, mai departe: „Iar fiecare (episcop) să săvârșească cele îngăduite parohiei (paroichia) lui și regiunilor de sub autoritatea lui”. Iată, aici se vorbește limpede de biserici locale, nu rasiale. Iar acest lucru este confirmat de Canonul al 34-lea Apostolic, care spune: „Un episcop să nu se aventureze dincolo de hotare spre a săvârși hirotonii în cetăți și regiuni care nu-i sunt supuse lui”. Din toate acestea, este destul de limpede că rasismul nu-și are vreo recunoaștere în conducerea și sfânta rânduială a Bisericii[4].

Pe când era în Egipt, Moise a avut un copil cu Sefora, una din fiicele lui Raguel. Punând numele pruncului Gherșon, Moise remarcă: „Am ajuns străin în pământ străin”(Ieșirea 2, 22).

Subtitlul site-ului nostru este Creștinătatea ortodoxă din diaspora. Dacă termenul diaspora are un sens tangibil, de la sine grăitor pentru cei ce trăiesc în Apus ca ortodocși, mai există un sens, acela că toți creștinii ortodocși sunt creștini în diaspora. La fel ca Moise în sejurul său egiptean, toți suntem „străini în pământ străin”.

O epistolă trimisă în veacul al doilea unui anume Diognet ne descrie purtarea primilor creștini:

Pentru că nu se disting creștinii de ceilalți oameni nici prin patrie, nici limbă, nici obiceiuri pe care să le țină. Pentru că nici nu au cetăți ale lor, nici nu vorbesc în limba lor, nici nu duc o viață marcată prin ceva deosebit […] Ci locuiesc în aceleași pământuri, dar ca simpli vremelnici. Ca cetățeni, sunt asemenea celorlalți, dar le rabdă pe toate precum niște străini. Și orice țară străină le este precum patria lor nativă, iar pământul lor de baștină, ca un pămâny străin. […] Își petrec zilele pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului.

Epistola către Diognet, 5

După ce expune nenumăratele virtuți ale mai multor sfinți ai vechiului legământ, Apostolul Pavel trage concluzia: „Iar toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea” (Evrei 11, 39). Moise, de asemenea, a îndurat durerile străinătății, a adus libertate celor robiți, dar nu i-a fost îngăduit să intre. Iar pentru creștini, ‚Israelul lui Dumnezeu’ întru Iisus Hristos, Împărăția, nu este din lumea aceasta a răutății. Împărăția lui Dumnezeu transcende nu numai spațiul și timpul, ci și limba, cultura și rasa.

Desigur, având o cetățenie „în ceruri”, nu înseamnă că trebuie să tratăm viața (și planeta) ca pe ceva tranzitoriu, ci înseamnă să căutăm să ne petrecem viețile mai degrabă în conformitate cu principiile veșnice, decât cu cele efemere. Tocmai de aceea, Biserica – chip al Sfintei Treimi – este o „monarhie”, iar fiecare episcop este capul fiecărei biserici locale. Nu suntem rânduiți după rasă, nici măcar după limbă, ci în funcție de locul unde ne-a așezat purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

În Biserică, zidurile despărțitoare specifice lumii căzute sunt dărâmate, iar fiecare persoană o cinstește pe cealaltă ca pe o icoană scumpă, zidită după chipul și întru asemănarea lui Dumnezeu. În Biserică, toți suntem chemați să ne iubim unii pe alții – indiferent de rasă, cultură, vârstă sau sex – și să mărturisim credința neschimbată întru Sfânta Treime. În Biserică, toți suntem iubiți egal de Dumnezeu, pentru că toți suntem, în mod egal, „străini în pământ străin”:

Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus (Galateni 3, 28).

Numai opunându-ne naționalismului și rasismului pot creștinii ortodocși să mărturisească o singură, adevărată credință. O credință într-un Dumnezeu iubitor, Care a biruit moartea – împreună cu toate formele de diviziune – prin moartea Sa. O credință într-un Dumnezeu iubitor care a murit și a înviat, spre folosul tuturor.
________________________________________

[1] Patriarhul Ecumenic Grigorie îl consideră ca atare într-o scrisoare adresată conducerii Imperiului Otoman, deși nu are aceeași importanță precum primele șapte, opt Sinoade Ecumenice.

[2] Astăzi, desigur, Patriarhia Bulgariei este o Biserică ortodoxă pe deplin canonică. Chestiunile cu pricina nu au fost de lungă durată, iar acest articol nu este scris împotriva bulgarilor, ci mai degrabă constituie o relatare a evenimentelor istorice.

[3] Mitropolitul Maximos de Sardis, The Œcumenical Patriarchate in the Orthodox Church: A Study in the History and Canons of the Church (trad. de Gamon McClellan, 1976), p. 303.

[4] Ibid., p. 305.

The Eastern / Greek Orthodox Bible New Testament - Based On The Septuagint And The Patriarchal Text


Obştea Părinţilor Prodromiţi de pe Muntele Athos scrie poporului român dreptcredincios despre pericolul "instituirii unei noi ordini antihristice în lumea românească, cum a fost cea din perioada de glorie a bolșevismului"


Părinții români din Sfântul Munte Athos,
Către poporul dreptcredincios român

Iubiți frați întru Hristos, cu multă întristare vă adresăm aceste cuvinte, văzând pericolul și durerea prin care trece poporul român în aceste zile. Deși cu trupul departe de țară, cu rugăciunile noastre nu ne-am despărțit niciodată de neamul în mijlocul căruia ne-am născut, încât acum nu putem să tăcem și să rămânem nepăsători în fața momentului de răscruce prin care iarăși trece poporul român în istoria sa.

Ne referim la mișcările stradale în care revolta oamenilor faţă de decăderea la care a ajuns din multe puncte de vedere societatea românească este dirijată de forțe ostile țării împotriva stăpânirii statului și a Bisericii noastre. Desigur, că nu Dumnezeu este în spatele acestora, ci mai curând oameni care urăsc poporul român și credința sa creștin ortodoxă și se folosesc de acest moment pentru a produce mai multă tulburare și a găsi astfel prilejul instituirii unei noi ordini antihristice în lumea românească, cum a fost cea din perioada de glorie a bolșevismului în România. Căci numai atunci s-a mai întâmplat ca provocatori să ațâțe mulțimea împotriva Bisericii lui Hristos, cum am auzit că s-a petrecut în ultimele zile. Așadar, nenorocirile în urma cărora au murit mai mulți oameni, iar alții sunt încă între viață și moarte, sunt folosite astăzi, în chip murdar, ca pretext, pentru a aduce alte suferințe, dureri și întristări peste neamul nostru cel atât de necăjit.

Poate nu este deloc întâmplătoare asemănarea revoltei din aceste zile din București cu revoltele care în ultimii ani au condus la vărsări de sânge, războaie, sărăcie și refugiați în mai multe țări ale lumii chiar în unele state învecinate nouă cum este Ucraina. Cei care ies acum în stradă, trebuie să aibă în vedere că este destul de probabil ca acolo să ajungem și noi în aceste vremuri în care orice scânteie este suficientă pentru a aprinde focul ce mocnește astăzi în lume.

Am nădăjduit cu toții după 1990 la o înnoire a lumii românești, la o schimbare în bine a tuturor așezămintelor statului român, însă ce schimbări au adus toate mișcările stradale adesea manipulate de unii și de alții. Am spune că am devenit din ce în ce mai săraci, milioane de români au luat drumul pribegiei, căutând să-și câștige existența în alte părți ale lumii, sute de mii de copii au rămas fără părinți, cu suferința sufletească specifică orfanilor, bolile grave fac ravagii, iar moralitatea poporului a scăzut din ce în ce mai mult.

Din păcate, schimbarea la care ne-am așteptat atunci cu multă nădejde și entuziasm nu a venit și nici nu putea veni prin ieșiri în stradă și proteste de acest fel, cât timp nu am înțeles că nimic nu se poate schimba în bine în lume, dacă nu se realizează o înnoire sufletească a fiecăruia dintre noi, schimbarea lăuntrică a noastră prin lepădarea omului vechi, a omului care a slujit prin patimile sale stăpânitorului lumii acesteia, tatălui fărădelegii. Cum poate birui Dumnezeu și lumea să fie mai bună, atâta timp cât noi nu devenim mai asemenea cu Mântuitorului nostru Iisus Hristos care s-a jertfit pentru noi, ci, prin faptele noastre, ne asemănăm mai mult cu vrăjmașul lui Dumnezeu, cel care a adus și aduce tot răul în lume, căci este urâtor și ucigător de oameni dintru început (Ioan 8, 44).

Milioanele de avorturi, desfrânările de tot felul, minciunile și hoțiile, dar mai ales necredința care au pătruns în popor cu concursul celei mai mari părți a mass-mediei, îndeosebi a televiziunilor, nu ne îngăduie să avem o soartă mai bună, și nici nu ar trebui să o așteptăm, cât timp continuăm la fel. Ceea ce se întâmplă astăzi, ieșirea în stradă a unora pentru a arăta cu degetul pe ceilalți, fără să vadă sau să-și asume fiecare propriile greșeli pentru starea de fapt la care am ajuns ca popor, este o încununare a întregului rău în care s-a cufundat lumea românească în anii care au trecut.

Având în vedere toate acestea ne îngăduim să adresăm acest cuvânt către poporul român, cu gândul că dacă vom tăcea acum și pietrele vor striga, iar noi nu vrem să ne facem părtași astfel, prin tăcerea noastră, la urgiile care ar putea să vină peste neamul nostru, peste poporul dreptcredincios român.

În primul rând, sfințiilor voastre, preoții Domnului, ne adresăm, rugându-vă să înmulțiți întreaga lucrarea liturgică, prin mai multe Sfinte Liturghii, prin slujirea a cât mai multe Sfinte Taine și ierurgii, căci acestea atrag și înmulțesc lucrarea harului Sfântului Duh în lume. Dar trebuie să avem în vedere că la fel de important este să ne curățim conștiințele prin pocăință și prin spovedanie sinceră și așa să aducem Jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii, căci Dumnezeu nu primește jertfe din mâini necurate.

De asemenea, este foarte important să spovedim credincioșii cu mult mai des, şi nu numai în perioada posturilor, căci oamenii împovărați de păcate se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu în răstimpurile dintre posturi, suficient cât viața lor creștină să devină tot mai formală.

Să ne rugăm cu conștiința că noi cei din cinul preoțesc și monahal suntem primii vinovați pentru că mulți din poporul nostru s-au înstrăinat atât de mult de Dumnezeu astăzi. Viața lor a ajuns suficient de secularizată, încât cu greu ar mai putea fi deosebită de viața unui ateu sau a unui păgân. Poate că dacă noi am fi luminat mai mult în lume prin slujirea Domnului, printr-o viață de evlavie și rugăciune, mult mai mulți dintre români nu s-ar fi adâncit într-o măsură atât de mare pe o cale care îi îndepărtează de Bunul Dumnezeu.

Creștinilor care umpleți locașurile sfintelor biserici de-a lungul anului și aveți conștiința că din mâna Domnului vine tot binele, vă îndemnăm să întăriți postul și rugăciunea, să înmulțiți faptele de milostenie și pocăința, să vă spovediți mai des și cu frică și cutremur să vă apropiați de Dumnezeieștile Taine, împărtășindu-vă cu Trupul și Sângele lui Hristos, căci fără El nu putem să facem nimic (Ioan 15, 5).

Pentru voi cei care în anii din urmă v-ați adâncit în păcate grele, ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să vă lumineze conștiința, încredințându-vă sufletește că toate aceste păcate, prin spovedanie și prin urmarea unui canon de pocăință, El Însuși le va șterge pentru jertfa Fiului Său Iisus Hristos. Ne gândim mai ales la cei care ați făcut fapte care atrag mult mânia și pedeapsa lui Dumnezeu asupra poporului cum sunt avorturile și crimele, desfrânările dobitocești, și nedreptățile care aduc multă suferință aproapelui, copiilor, celor săraci și în strâmtorări de tot felul. Domnul, cel îndelung răbdător ne așteaptă, numai să găsim doctorul sufletului nostru, preotul căruia să-i mărturisim aceste păcate și prin mâna căruia să primim iertarea de la Hristos.

Celor care, ca şi noi, vă trageți din aceiași rădăcină creștină a poporului român, botezați în numele Sfintei Treimi, dar prin care astăzi se lucrează această tulburare ce vine asupra neamului nostru și a Bisericii, vă amintim că orice păcat i se iartă omului după cuvântul Mântuitorului, numai cel împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta nici aici pe pământ și nici în cer (Matei 12, 31). Nu vă gândiți la plata pe care o veți primi pentru că v-ați luptat împotriva lui Hristos și a poporului dreptcredincios român, căci degrabă vă va ajunge pedeapsa Domnului, nu altfel, decât prin faptul că vă va părăsi în mâinile celui căruia îi slujiți, diavolul, care este ucigător de oameni dintru început. El nu răsplătește altfel decât prin tulburări sufletești și mentale, prin divorțuri și necazuri, prin boli necruțătoare și moartea fără nădejdea învierii. După ce vă va folosi, pe alții îi va lua în locul vostru ca să-i slujească amăgindu-i ca și pe voi cu banii, cu puterea sau cu satisfacerea cine știe cărei patimi. Nu vă amăgiți, căci nimeni din cei care s-au luptat împotriva adevărului lui Dumnezeu, nu a avut viața frumoasă pe care o aștepta. Domnul vă așteaptă să vă întoarceți la El cu pocăință, cum L-a așteptat pe Iuda Iscarioteanul, cel care l-a vândut. Acesta nu a înțeles marea milostivire a lui Dumnezeu şi din mândrie, s-a supus încă o dată celui rău, sinucigându-se, fără să se folosească de cei 30 de arginți, pe care i-a primit pentru fărădelegea sa.

De asemenea, tuturor celor care în aceste zile din neștiință, dar cu bune intenții, vă alăturați celor care produc atâta tulburare, trebuie să vă spunem că fără să vreți vă faceți părtași la toate păcatele lor, împărtășind același blestem al fărădelegii. Mai degrabă, dacă chiar vreți mai mult bine pentru neamul nostru, căutați cu discernământ la cele ce se petrec, și stați deoparte, dacă nu puteți să împiedicați provocările şi manipulările celor plătiți pentru a face aceasta sau sunt, pur şi simplu, înșelați de cel rău.

Iubiți dreptcredincioși ortodocși români, la un sfert de veac de la căderea regimului comunist, deși atunci am crezut că o soartă mai bună va aștepta poporul român, ne aflăm într-un moment de răscruce poate cu mult mai grav decât la anul 1990. Nu am fi părăsit pacea rugăciunilor noastre, dacă nu am realiza pericolul prin care trece astăzi lumea românească. Este din păcate un moment de criză ca rezultat al păcatelor în care ne-am adâncit ca neam în toți acești ani, păcate pentru care fiecare dintre noi poartă partea lui de vină. Dacă vom pleca cu gândul că noi suntem vinovați, și nu alții, cu siguranță mai este o șansă de a ne putea izbăvi făcând pocăință.

Să încercăm, așadar, fiecare după putință să participăm cât mai des la Sfânta Liturghie, căci nu este rugăciune a Bisericii care să atragă mai mult mila lui Dumnezeu decât o face jertfa cea nesângeroasă a Lui Hristos. Să nu uităm însă să aducem prescura noastră ca semn văzut al jerfirii vieţii noastre lui Dumnezeu. Să prelungim apoi orele de rugăciune, cititul la psaltire, să adâncim mai mult postul și să ne păzim conștiința și limba de la judecata aproapelui, căci avem nădejde că toate acestea împlinindu-le cu mărime de suflet, alături de cele amintite anterior, pentru rugăciunile Maicii Domnului, a tuturor Sfinților Lui, dar și a Sfinților și Mărturisitorilor neamului nostru, Domnul ne va mântui din aceste încercări prin care trece astăzi poporul nostru.

Să ne dea Bunul Dumnezeu discernământ ca să înțelegem că lupta noastră nu este împotriva aproapelui nostru, nici a stăpânirilor, după cum ne învață Evanghelia, ci împotriva duhurilor răutății, a patimilor prin care cel rău spurcă lumea și ne trage în jos. Să ne ajute Hristos ca aceste evenimente triste care premerg postul Nașterii Domnului, să fie pricină pentru trezvie și pocăință, acum în al doisprezecelea ceas, iar tot răul pe care vrăjmașii lui Hristos vor să-l aducă peste țara noastră să se transforme astfel cu harul lui Dumnezeu într-un început al unei reale schimbări ale neamului nostru aflat în fața judecății istoriei, dar mai cu seamă a Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

Aceasta este mărturia părinților români din Schitul Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos la anul mântuirii 2015 ziua a 8, a lunii lui noiembrie, la prăznuirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril pe calendarul nou și a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir pe calendarul neîndreptat ținut în Sfântul Munte.


Stareţ Arhim. Athanasie Prodromitul




Patriarhia Română cheamă pe fiii Bisericii la rugăciune pentru pace şi unitate în fiecare zi începând cu orele 18:30


Chemare la rugăciune pentru pace şi unitate

În aceste zile de durere, dar şi de frământare socială, Patriarhia Română cheamă pe fiii Bisericii la rugăciune pentru pace şi unitate, deoarece rugăciunea este izvor de lumină şi înțelepciune, de înnoire spirituală şi morală în viaţa Bisericii, dar şi în viaţa societății noastre.

La Catedrala Patriarhală, rugăciunea pentru pace şi unitate se va desfășura în fiecare zi începând cu orele 18:30 (Acatiste, rugăciuni din Liturghier şi Molitfelnic).

Interviu cu Dr. Virgiliu Gheorghe: "Lumea lui Halloween este mai curând o lume infernală, deci prietenoasă duhurilor rele, locul în care acestea petrec şi se odihnesc"


Zilele trecute, un grup de 28 ONG-uri reunite sub titulatura de Coaliția pentru Familie și Constituție au acuzat Ministerul Educației Naționale de nerespectarea Legii Educației Naționale, pentru că permite și promovează sărbătorirea Haloween-ului în scolile românești.

În acest context, l-am contactat pe domnul Virgiliu Gheorghe, cunoscut biofizician și specialist în cercetări psihosociale și comunicare, pentru a ne explica însemnătatea și simbolistica Halloween-ului.

Domnule Virgiliu Gheorghe, cum apreciaţi introducerea acestei sărbători pe agenda activităţilor instituţiilor de învăţământ din România?

În primul rând, cred că ar trebui să ne punem problema scopului, a sensului sau a beneficiului pe care îl va avea pentru educaţia copiilor români, pentru societate în ansamblul ei, promovarea manifestărilor Halloween. Aceasta pentru că pe parcursul istoriei, orice sărbătoare a jucat un anumit rol în cultura, în religia, în definirea identităţii şi viaţa popoarelor.

De pildă, sărbătorile creştine, contribuie la întărirea, la consolidarea relaţiei omului cu Dumnezeu, cu sfinţii şi evident cu întreaga învăţătură a Bisericii Creştine care are ca centru iubirea aproapelui, milostenia, fapta cea bună în general. Deci sărbătorile creştine trimit la modelul Dumnezeului-Om Hristos şi a tuturor care i-au urmat model de dragoste şi jertfă pentru ceilalţi.

Mai existau sărbătorile legate de ciclul natural al anotimpurilor agricole sau pastorale care erau oarecum neutre din punct de vedere moral, deşi imprimate de tot felul de superstiţii şi concepţii magice; avem, desigur, şi sărbătorile care celebrau evenimente istorice importante ale poporului respectiv care consolidau relaţia omului cu trecutul poporului său şi, nu în ultimul rând, sărbătorile păgâne dedicate tot feluri de zei. Acestea din urmă, având ca scop atragerea simpatiei a ajutorului zeului respectiv, erau marcate de tot felul de ritualuri prin care erau evocate actele fundamentale ale zeului, ca şi comportamentul moral sau social pe care acesta îl reprezenta în mod exemplar. Deci ca şi în creştinism, sărbătoarea închinării la aceşti zei readucea în conştiinţa oamenilor poruncile zeului respectiv, care uneori nu erau deloc morale şi inofensive. De pildă la sărbătorirea lui Dionisos se îmbătau şi se dedau orgiilor. Iar la alţi zei cum ar fi Baal, se aduceau jertfe copii cât mai mici, prunci.

Deci mie mi se pare că atunci când se introduce sau se promovează o sărbătoareeveniment central în viaţa unui poporeste esenţial de investigat care este schimbarea pe care acesta o va aduce în mentalităţi, în raporturile sociale şi chiar în Weltanschauung-ul acelui popor.

Dar Halloween-ul este perceput ca un prilej de relaxare, de distracţie. Copiii se deghizează, se vizitează, primesc bombonele…

Aşa este promovat mediatic, dar cea mai mare parte a mass-media, s-a demonstrat din păcate în ultimii ani, nu are criterii etice, ci doar mercantile. Câştigul dictează morala. Iar Halloween-ul este un eveniment care anual creşte audienţa, deci câştigurile. Waldemar Sezer, profesor de informatică la Universitatea Sao Paulo din Brazilia observa că legile acestui mediu conduc la paradoxul că evenimentele cele mai grozave, moartea cea mai tragică sunt cele care cresc cel mai mult audienţa. Deci dacă media se întreţine prin horor şi divertisment, este de înţeles în această logică de ce promovează hallowen-ul în măsura în care o fac. Problema cea mai mare este aceea că instituţiile educaţionale nu înţeleg faptul că oricare sărbătoare vine cu o panoplie de elemente simbolice care generează anumite comportamente şi mentalităţi.

Deși pare o joacă, ca orice manifestare rituală, mimesisul are ca efect actualizarea și consolidarea unei relații psihologice între individ și realitatea mitologizată. Cercetările din domeniul fenomenogiei religiilor au demonstrat că pe parcursul participării implicării în scenariul mitului respectiv, individului chiar i se imprimă acele stării mentale sau sufletești care caracterizează persoanele mitologizate. E ca și cum s-ar produce un transfer de energie psihomentală între personajul mitologizat și subiect. Aceasta explică faptul că participarea la sărbătoarea Halloween induce o stare psihologică în care excitația și fascinația sunt asociate cu un sentiment de spaimă mai mult sau mai puțin intens în funcție de gradul implicării. În acest context individul în mod firesc urmează actele proprii personajelor în pielea cărora a intrat.

Așadar, dincolo de bombonele, este evident pentru oricine că imageria răului pe care o promovează Halloween-ul nu poate conduce decât la sporirea comportamentului violent, a infracţionalităţii şi a criminalităţii, adică faptele proprii duhurilor necurate pe care Halloween-ul le invocă.

Dar Halloween-ul a fost introdus ca sărbătoare chiar în Biserica Catolică, pentru a alunga spiritele rele, şi lucrul acesta îl cred foarte mulţi din cei care acceptă această sărbătoare. Cum vă explicaţi acest lucru?

În primul rând, este vorba de o sărbătoare celtică închinată prinţului morţii şi prietenilor lui, deci avem de-a face cu o sărbătoare păgână pe care probabil la un anumit moment Biserica Catolică a încercat să o îmblânzească suprapunând-o cu Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Ea oricum nu avea valenţele de astăzi în trecut, şi chiar dacă în Biserica Catolică ea ar fi fost dezvoltată într-un sens compatibil cu cel din zilele noastre acesta nu este un argument. Când, adeseori, în mass-media se critică Biserica, se aduc în discuţie inchiziţia şi cruciadele sângeroase din unele locuri din lume, uitându-se că acest lucru a avut loc numai în catolicism, nu şi în Ortodoxie, şi numai într-o anumită perioadă de timp. Însă, paradoxal, când se doreşte promovarea unei sărbători cu evident caracter păgân ni se impune ca argument principal că este creştină, deci bună pentru că a fost recunoscută la un moment dat şi în Biserica Catolică.

Dacă Halloween-ul a fost ceea ce este astăzi în trecut nu ştim, însă oricum discuţia este lipsită de sens atâta timp cât Biserica Catolică, de ani de zile ca şi anul acesta se delimitează de manifestările acestei sărbători, atenţionând asupra caracterului magic şi malefic în ultimă instanţă al acestora. La fel a făcut în ultima vreme și Biserica Ortodoxă.

Şi privind alungarea spiritelor rele?

Este de bun simţ faptul că duhurile rele nu pot fi izgonite de alte duhuri rele sau de oameni care îndeosebi le invocă. Vrăjitorii nu se închină lui Dumnezeu, iar duhurile morţilor, ce pot face ele împotriva demonilor? Lumea lui Halloween este mai curând o lume infernală, deci prietenoasă duhurilor rele, locul în care acestea petrec şi se odihnesc.

Este vorba de o confuzie totală de ordin axiologic care ţine mai curând de ideologia relativizării adevărului. Ceea ce insinuează sărbătoarea în chip simbolic este faptul că duhurile rele ar putea conferi o putere asupra vieţii şi morţii, puterea de a stăpâni, de a produce durerea altora în mod evident o imagerie luciferică în care Lucifer este celebrat în mod disimulat. Faptul că Haloween constituie una dintre cele trei sărbători ale "Bisericii" lui Satan, spune totul. Mie mi se pare că avem de-a face cu o gravă problemă etică atunci când impunem în mentalul colectiv o sărbătoare, aceeaşi sărbătoare în care sataniştii aduc o închinare specială lui Satan, tocmai pentru că ei o recunosc ca fiind propria lor sărbătoare.

Unele costume sunt cu totul nevinovate, iar copiii nu ştiu nimic de coincidenţa despre care vorbiţi. În aceste condiții, cum i-ar putea vătăma sărbătoarea?

Coincidenţă ar fi în cazul în care costumele ar reprezenta pe îngeri şi pe sfinţi, iar sataniştii şi-ar asuma această sărbătoare, însă în momentul în care acestea închipuie pe vrăjitori şi demoni, duhurile fantomatice ale morţilor sau cine ştie ce monstru nu mai poate fi vorba de coincidenţă. Acest repertoriu vestimentar sau fantasmatic ţine evident de lumea lui Satan. Vătămarea poate că nu este evidentă la vârstele în care totul nu este decât o, să spunem, nevinovată joacă, dar perspectivele incubării acestei imagerii pe care copilul şi-o asumă nu sunt deloc inofensive.
Există o mulţime de studii desfăşurate în Statele Unite în care se arată că de Haloween cresc spargerile cu minim 25%, sporesc consumul de alcool şi droguri şi cresc rata criminalităţii. Într-un studiu realizat în Boston s-a constatat că, pe parcursul a patru ani, în noaptea de Haloween criminalitatea este mai mare cu 50% decât în toate celelalte momente ale anului.

De asemenea, privind perspectiva inofensivă pe care o au tinerii, relevant este studiul în care se arată că la întrebarea ce a-ţi vrea să faceţi în noaptea de Halloween, cei intervievați au ales, într-un procent de 80%, răspunsul "să omor un om". Spiritul acestei sărbători este într-adevăr viu şi dictează nu înmulţirea binelui, a păcii şi a dragostei între oameni, de care lumea de astăzi se pare că are nevoie tot mai mult, ci un spirit malefic al lucrării răului dus până la uciderea aproapelui.


Toate aceste fapte cred că ar fi de ajuns ca să ne punem problema în ce măsură societatea românească, şcoala românească care se confruntă tot mai mult cu problema violenţei are nevoie de introducerea sărbătorii şi manifestărilor de Haloween.

Care apreciaţi că va fi viitorul "sărbătorii" Halloween în societatea românească?

Depinde foarte mult de noi, de fiecare dintre noi, pe fondul uriaşei confuzii axiologice în care s-a ajuns. Mai cu seamă părinţii care sunt interesaţi de educaţia şi viitorul copiilor lor ar trebui să conştientizeze şi să reacţioneze. Mijloacele mediatice nu ştiu în ce măsură vor ajuta la stoparea fenomenului, pentru că divertismentul şi violenţa aduc bani şi de asemenea, sărbătoarea aceasta procură câştiguri imense industriei de consum care este interesată direct să o promoveze. Şcoala românească însă nu ştiu ce alegere va face.

Ori va opta pentru o măsură raţională care ia în considerare argumentele şi cercetările pe care le-am citat anterior, refuzând să se mai implice în organizarea manifestărilor Haloween, ori va înclina să-și asume acest fenomen din ignoranţă sau sub presiunile seculare. În cel de-al doilea caz, nu ştiu cum va putea rezista în faţa opoziţiei a tot mai mulţi părinţi, a legii fundamentale a ţării şi a legislaţiei proprii Ministerului Educaţiei, care nu permit o educaţie contrară principiilor etice. Vreau să cred însă că va birui raţiunea.

Dr. Virgiliu Gheorghe este bioetician, secretar ştiinţific al Institutului pentru cercetări psihosociale şi bioetică

Related Posts with Thumbnails

Arhivă



___


Sf. Justin Popovici

Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.

Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.

Articole recomandate







Comentarii

Persoane interesate

toateBlogurile.ro

Parintele Ilie Cleopa:


Vizionați înregistrarea:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești