Articole



___





http://vestitorul.blogspot.com/search/label/Paisie%20Aghioritul

Forumuri ortodoxe


Asociatii-Fundatii ortodoxe



.

.

Sfântul Nicolae Velimirovici despre misiunea proorocilor Ilie şi Enoh

În minunata carte a Apocalipsei este prezisă venirea a doi martori puternici ai lui Hristos chiar înainte de sfârşitul lumii. Potrivit Predaniei, aceştia vor fi Enoh şi Ilie. Cu mare putere atât în fapte, cât şi în cuvinte, aceştia vor mărturisi despre Hristosul Cel viu, şi, ca nişte gornişti care sună alarma, vor chema neamul omenesc cel stricat să se pocăiască grabnic. Ce le vor spune ei oamenilor ? Vor striga în urechile cele învârtoşate ale oamenilor:

- Pocăiţi-vă fără întârziere, fără nici o zi de amânare, căci, iată, a venit sfârşitul lumii!

La care oamenii vor râde şi printre hohote le vor răspunde:
- Lumea aceasta n-are nici început şi nici sfârşit. Despre pocăinţă vorbeau cândva doar babele şi ignoranţii!
Proorocii iarăşi:

- Voi sunteţi fii ai luminii. Părintele vostru Cel ceresc este Părintele luminii, Dumnezeul Cel viu şi Unul. Pocăiţi-vă şi purtaţi-vă ca nişte fii ai luminii! Iată, Judecătorul vine, este deja în prag!

Printre râsete şi chicoteli nebune oamenii vor răspunde:
- Noi nu suntem fii ai luminii, ci zei ai luminii. Noi înşine facem lumina. Voi, veneticilor, pocăiţi-vă de bâiguielile voastre plictisitoare până ce nu vă judecăm!

Iarăşi vor lua cuvântul cei doi oameni ai lui Dumnezeu şi vor grăi:
- Treziţi-vă, oameni, din beţie, ură şi răutate! Fiţi de un suflet şi de un cuget în Hristos Domnul!

La care oamenii cu supărare:
- Dacă ne-am face de un suflet şi de un cuget, ar înceta toată viaţa noastră politică, ce e întemeiată pe partide, şi anume pe aceste trei partide principale: progresist, hiperprogresist şi ultraprogresist. Înseamnă că voi sunteţi contra politicii moderne progresiste, drept care se cuvine să fiţi bătuţi cu pietre.

Iarăşi proorocii:
- Nu vă războiţi unii împotriva altora, căci sunteţi fraţi! Dracul vă minte, şi vă împarte, şi vă aduce la ruină. Sloboziţi-vă de dracul cel rău!

Auzind acestea, unii dintre mai marii poporului le vor răspunde cu mânie:

- Întreg sistemul nostru economic atârnă de fabricile de armament. Prin război se ajunge la selecţia celor mai puternici şi mai capabili să trăiască. Asta ne învaţă filozofii noştrii; asta ne învaţă şi natura prin crocodili şi urangutani. Aşadar sunteţi contra situaţiei economice progresiste a timpului nostru ? O să vă omorâm dacă nu tăceţi!

Vor striga atunci oamenii lui Dumnezeu:
- Vai, fraţilor, lăsaţi vorbele şi gândurile nebuneşti şi mântuiţi-vă în grabă sufletele de focul iadului, care şi-a căscat gura să vă primească! Pocăiţi-vă şi lepădaţi toată cugetarea trupească; nu sunteţi dobitoace, ci oameni ai lui Dumnezeu! Iată, Dumnezeu vine să judece lumea !

Pierzându-şi cu totul firea, oamenii cei nervoşi vor începe să ţipe cu încrâncenare:

- Ce basme despre suflet tot spuneţi voi acolo ? Progresul nostru a nimicit fanteziile despre nu ştiu ce suflet, fantezii ale strămoşilor noştri. Trupul nostru este avuţia noastră cea mai de preţ. El este dumnezeul nostru. Cândva el secreta un mucus plângăcios care se numea suflet. Acum însă nu-l secretă. Prin evoluţie a devenit desăvârşit şi nu mai produce suflet, ci progres şi numai progres.

Atunci proorocii vor preface prin semnul crucii toată apa din lume în sânge, pentru a-şi întări cuvintele, şi vor striga cu glas cumplit:
- Noi vă vorbim, voi râdeţi sau vă mâniaţi. Noi vă învăţăm, voi bateţi câmpii. Pentru ultima oară, cu totul ultima, vă vorbeşte Făcătorul nostru prin noi, Hristos Cel răstignit şi înviat vă îndeamnă prin noi pentru ultima, ultima oară: pocăiţi-vă! Miluiţi-vă pe voi înşi-vă şi smulgeţi-vă de pe marginea pierzării veşnice! Oare n-auziţi vuiet din depărtare! Nu simţiţi cum se cutremură pămîntul ? Nu simţiţi mirosul din văzduh ? Nu vă apare nimic în vis ? N-auziţi glasurile din lumea cealaltă ? Nu vedeţi vedenii ? Cocorii simt apropierea iernii: cum de nu simţiţi şi voi apropierea Judecăţii ? Pocăiţi-vă, ultimii urmaşi ai păcătosului Adam!

Turbaţi de mânie şi cu totul ieşiţi din minţi vor râcni păcătoşii:
- Evreii L-au omorât pe Hristos, amăgitor în timpul vieţii, iar progresul nostru L-a omorât pe Hristos, amăgitor după moarte. Pentru noi totul e relativ: cu uşurinţă prechimbăm orice adevăr în minciună şi orice minciună în adevăr. Dar, ca să nu ne mai supăraţi, iată că vă vom omorî cu ajutorul împăratului nostru. O, împărate al nostru, satano, ajută-ne nouă!

Atunci se va ridica din adâncul iadului satana, şi se va aprinde mânia oamenilor până la fierbere şi clocot împotriva celor doi martori ai lui Dumnezeu. Şi îi vor omorî. Şi va fi râs şi veselie pentru păcătoşi.

Dar iată că în acel ceas se va cutremura pământul ca niciodată de la începutul lumii. Şi vor cădea multe dealuri şi munţi, şi se vor usca izvoarele apelor, şi mult popor va pieri. Şi nu va fi cine să îngroape morţii. Dar, pe de altă parte, mulţi se vor teme, şi se vor pocăi, şi vor da slavă lui Dumnezeu, Care e Viu în veacul veacului. Aceştia vor fi rodul ostenelii şi suferinţei celor doi martori, mucenici pentru adevăr.

În cele din urmă întreaga lume va fi acoperită de beznă deasă, încât mulţi vor înebuni de groază. Atunci când oamenii vor fi deznădăjduiţi, şi pământul se va cutremura în chip nemaivăzut, şi se va lăsa beznă deasă, şi fără de veste de va auzi corul vieţuitorilor cereşti strigând din ce în ce mai răsunător:

- Iată, Mirele vine!

Ca într-o noapte întunecată, fără lună, va străluci deodată o lumină cu totul nouă, nemaivăzută, neobişnuită – va strălucii Crucea, semnul Fiului Omului, în locul soarelui şi al lunii, ba încă mai puternic decât soarele, şi va lumina lumea întreagă.

Atunci, atunci Se va arăta El – mântuirea noastră şi Mântuitorul nostru.

Răspunsul Sfântului Nicolae Velimirovici către un savant ortodox care l-a întrebat de ce Ortodoxia nu are şi ea un papă

Păi, are. Ortodoxia are şi ea un papă, mai vechi decât toţi papii şi patriarhii din lume. L-a avut dintru început, şi-l va avea până la sfârşitul vremurilor. Este acelaşi papă pe care l-au chemat şi toţi apostolii lui Hristos. Duhul Sfânt, Duhul înţelepciunii şi înţelegerii, Duhul mângâierii şi puterii lui Dumnezeu – El e adevăratul papă al Bisericii lui Hristos din veac şi până în veac, neînlocuit şi neschimbat, nevotat şi necontestat, fără înaintaş şi fără urmaş. Iar în ceea ce priveşte faptul că apostolii L-au recunoscut pe Duhul Sfânt ca verhovnic şi papă al lor, există din fericire un document scris – scris chiar de mâna lor. La primul lor sinod, din Ierusalim, apostolii au scris vestitele cuvinte: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” să fie aşa şi pe dincolo (Fapte 15, 28). Evident, apostolii L-au pus pe Duhul Sfânt înainte şi mai presus de sine. Înainte de acea întrunire şi de oricare alta, Lui i se rugau, pe El îl chemau, Lui i se supuneau necondiţionat. Oare nu fac astfel până în ziua de astăzi mai-marii Bisericii Ortodoxe? De câte ori se adună în sinod, ei îşi aduc aminte în primul rând să-L cheme pe infailibilul lor papă, pe Duhul Sfânt; pe Acesta Îl cheamă cu frică şi cutremur înainte de începerea a tot lucrul, şi Lui i se supun necondiţionat. Dar nu numai mai-marii bisericeşti, ci şi mai-marii lumeşti din ţările ortodoxe, miniştrii şi aleşii poporului, dintotdeauna au purces mai întâi la chemarea Sfântului Duh, şi cu asta au început lucrarea lor sinodală sau parlamentară. Acelaşi lucru l-au făcut şi-l fac mai-marii din învăţământ. Ştiţi că la începutul anului şcolar ei merg cu elevii lor să Îl cheme pe Duhul Sfânt. Şi Atotbunul, Atotputernicul şi Atotînţeleptul Duh Sfânt toate le îndrumă, toate le întăreşte, toate le insuflă: şi Biserica, şi statul, şi educaţia. Şi stăpâneşte tot şi toate, nu prin forţă, ca un dicatator pământesc, ci ca un tată – prin înţelepciune şi dragoste. El ne şi este tată prin botezul cu care suntem botezaţi. Iar dvs. ştiţi că în greceşte cuvântul „papa” înseamnă părinte, tată. Aşadar, în înţelesul corect din punct de vedere istoric şi moral Duhul Sfânt este tatăl nostru, este papă al nostru. Şi la ce i-ar mai trebui Bisericii Ortodoxe încă un tată, altfel spus papă? Oare nu ne-a preîntâmpinat şi Însuşi Domnul Hristos să ne ferim de papii – taţii – pământeşti? El ne-a poruncit acum 19 veacuri: „Şi tată (a se citi: papă) să nu chemaţi vouă pe pământ, că Unul este Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 23, 9).

Pace dvs. şi sănătate de la Dumnezeu!


Sfântul Nicolae Velimirovici
"Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi" vol. 1

Nou atac ecumenist din vestul ţării-Preot ortodox cu ambiţii papistăşeşti slujeşte demonstrativ Sf.Liturghie oferind Sfânta Împărtaşanie necondiţionat



Din pacate, ortodoxia din vestul tarii este din nou umbrita de o fapta regretabila savarsita de un preot ortodox, anume: slujirea Sf. Liturghii alaturi de un eretic, un preot papistas. Totul s-a intamplat cu ocazia vizitei in Romania a ratacitei Vassula Ryden, excomunicata, conform deciziei din 2001 a Comisiei pentru erezii a Bisericii “Ortodoxe” din Grecia. In plus este casatorita cu un lutheran si a ajuns faimoasa pentru “prorociile” personale pe care zice ca le primeste de la… . Dupa un periplu “misionar” prin zona Banatului a fost invitata in data de 23 mai 2010, in Bocsa Montana, jud. Caras Severin la Sfanta Liturghie savarsita de preotul ortodox Daniel Crecan si preotul papistas (romano-catolic) Rolf Philip Schoenenberg. Preotul ortodox a impartasit apoi pe ortodocsi, romano–catolici, greco–catolici si pe Vassula Ryden.

Mai jos puteti vedea imagini de la eveniment:

Toata acestea au avut loc cu suportul mitropolitului Banatului – Nicolae Corneanu care, dupa cum bine stim, s-a “impartasit” la papistasi in 2008, iar sinodul l-a iertat fara ca el sa se fi pocait. In urma acelui scandal, sinodul Sfintei Biserici a reamintit, printr-un comunicat, Sfintele Canoane care spun urmatoarele:

– nu este ingaduit niciunui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau credincios mirean din Biserica Ortodoxa Romana sa se impartaseasca euharistic in alta Biserica crestina. De asemenea, nu este ingaduit niciunui cleric ortodox sa concelebreze Sfintele Taine si Ierurgii cu slujitori ai altor culte.

– cei ce nu se supun acestei hotarari pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxa si, in consecinta, vor suporta sanctiuni canonice corespunzatoare starii pe care o ocupa in Biserica: depunerea din treapta sau caterisirea, in cazul clericilor, si oprirea de la impartasanie a credinciosilor mireni.

Conform acestei hotarari a sinodului, preotul Daniel Crecan ar trebui sa fie caterisit. Vom vedea cum isi respecta cuvantul, sinodul BOR.



Sursa: Saccsiv apud Apologeticum

Pescuirea minunată


Cuvânt al lui Nichifor Teotoke arhiepiscopul Astrahanului şi Stavropolisului

Două porunci ale lui Dumnezeu aud Petru şi ceilalţi ucenici ai lui Hristos care erau împreună cu El: „Aruncaţi plasele voastre în larg” şi: „Nu te teme, de acum vei fi pescar de oameni”.sau, aşa cum zic Matei şi Marcu: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”(Matei 4, 19; Marcu 1, 17). Ucenicii, ascultând cu râvnă această primă poruncă, au reuşit, adică au prins o mulţime nenumărată de peşti şi, dând ascultare degrabă şi celei de-a doua, au devenit împreună moştenitori cu Iisus Hristos. Aceasta arată suficient că cei care se supun poruncilor dumnezeieşti nu numai că moştenesc Împăraţia veşnică, dar devin fericiţi şi în această viaţă trecătoare. Deoarece unii însă, gândindu-se că neamul omenesc, prin păcatul protopărintelui, a fost izgonit pe acest pământ ca să sufere întotdeauna şi să fie pedepsit, socotesc că toate legile şi toate poruncile lui Dumnezeu nu privesc deloc starea de pace şi fericire a omului în lumea aceasta, ci în mod special doar mântuirea noastră sufletească şi de aceea este folositor să vorbim astăzi împotriva acestei păreri înşelătoare şi să arătăm că aceasta se împotriveşte nu numai învăţăturii Dumnezeieştilor Scripturi şi pildelor învăţate, dar şi raţiunii celei drepte.

Sunt nenumărate cuvintele Sfintei Scripturi care făgăduiesc plinitorilor poruncilor dumnezeieşti în acelaşi timp răsplătiri cereşti, şi pământeşti. Pentru ca să nu vă îngreunez însă şi să prelungesc cuvântul meu dincolo de măsură, trec sub tăcere cele despre pământul făgăduinţei şi câte s-au făcut pentru ploaia dătătoare de rod şi pentru pescuit şi pentru rodirea pământului şi câte arată înmulţirea neamului omenesc şi biruinţele împotriva vrăjmaşilor şi câte se cuprind în binecuvântările lui Iacov ale lui Moise şi în cărţile profeţilor. Doar două voi pune înainte din Vechiul Testament şi două din Noul Testament, capabile să-l înştiinţeze pe orice om care are mintea sănătoasă. Primul dintre acestea l-a vestit ca din gura lui Dumnezeu glasul cel mare al profetului Isaia, când a fost trimis să propovăduiască porunca dumnezeiască: „De veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca, căci gura Domnului grăieşte” (Isaia 1, 19-20). Al doilea lucru l-a poruncit Sfântul profet şi împărat David. Acesta, vorbind despre răsplătirile care se dau omului drept, îşi încheie cuvântul, arătând în primul rând răsplata pământească: „cu lungime de zile îl voi umple pe el”, după aceea şi cea cerească: „şi-i voi arăta lui mântuirea Mea”(Ps. 90, 16).

Iisus Hristos, Care a venit în lume „nu ca să strice, ci ca să împlinească legea”(Matei 5, 17), adică să înveţe lecţiile desăvârşirii, care nu se cuprind în lege – „căci legea n-a desăvârşit nimic”(Evrei 7, 19), din pricina neputinţelor acelora care au primit-o – a făgăduit evident şi toate bunurile pământului celor care prin dreptate şi virtute cer moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Căci zice: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”(Matei 6, 33).Vorbind despre aceia care pentru iubirea Lui au părăsit averile şi rudeniile, a propovăduit şi a întărit definitiv.că aceştia vor primi răsplătirile şi în lumea aceasta: „Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu ia însutit – acum, în vremea aceasta de prigoniri – case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină viaţă veşnică”(Matei 10, 29-30). Cel care crede în Hristos şi este convins că cuvintele Dumnezeieştilor Scripturi sunt cuvintele lui Dumnezeu, acesta, auzindu-le, nu are nici o îndoială că pentru ascultarea de poruncile dumnezeieşti primim răsplată îndoită, pământească şi cerească, trecătoare şi veşnică. Şi, pentru că pildele măresc siguranţa acestui adevăr, nici pe acestea nu le vom trece cu vederea.
Dumnezeu îi porunceşte lui Avraam zicându-i: „Ieşi din pământul tău şi de la rudeniile tale şi de la casa tatălui tău şi vino în pământul pe care Eu ţi-l voi arăta”. Avraam a crezut şi a ascultat de Dumnezeu şi Acesta i-a dat bogăţie multă: „Avraam era bogat foarte în animale şi argint şi aur”(Facere 12, 1; 13, 2). Acesta este bunul pământesc. I-a dăruit biruinţă mare împotriva vrăjmaşilor, a lovit patru regi: „Şi năvălind asupra lor noaptea, el şi oameni săi i-au bătut şi i-au alungat până la Hoba, care este în stânga Damascului. Şi au întors toată prada luată din Sodoma, au întors şi pe Lot rudenia, sa, averea lui, femeile şi copiii”(Facere 14, 15-16). Acesta este bunul pământesc. I-a dat fiu din Sara, femeia sa stearpă şi a înmulţit urmaşii lui ca stelele cerului: „Iar Dumnezeu a răspuns lui Avraam: „Adevărat! Însăşi Sara, femeia ta îţi va naşte un fiu şi îi vei pune numele Isaac şi Eu voi încheia cu el legământul Meu, legământ veşnic: să-i fiu Dumnezeu lui şi urmaşilor lui”...apoi l-a scos afară şi i-a zis: „Priveşte la cer şi numără stelele, de le poţi număra!” Şi a adăugat „Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi!”(Facere 17, 19; 15, 5). Acestea sunt bunuri pământeşti. Priveşte la Iacov: acesta pleacă din casa părintească, fără să aibă nimic altceva decât toiagul său. Dar înalţă stâlp şi se roagă şi îi făgăduieşte lui Dumnezeu a zecea parte din toate bunurile sale. Şi Dumnezeu i-a dat boi şi măgari şi turme şi slujitori şi slujnice: „nu sunt vrednic” zice, „de toate îndurările Tale şi de toate binefacerile ce mi-ai arătat mie, robului tău, că numai cu toiagul am trecut deunăzi Iordanul acesta, iar acum am două tabere.”(Facere 28, 18-22; 32, 10). Cine se îndoieşte de toate aceste bunuri pământeşti? Priveşte la David la bărbatul după inima lui Dumnezeu (I Regi 13, 14; Fapte 19, 22): acesta a fost ales de Dumnezeu „de la turma oilor, de lângă oile ce nasc l-a luat pe el”(Ps. 77, 70-71) şi l-a împodobit cu coroană împărătească şi l-a înălţat pe tronul împărăţiei lui Israel. Şi ce este altceva lucrul acesta, decât bun şi pământesc? Iar despre faptul că Avraam şi Iacov şi David sunt moştenitori ai Împărăţei cereşti nu se îndoieşte nimeni.

După cuvintele Dumnezeieştilor Scripturi şi exemplele adevărate, cuvântul ne sileşte să credem că cele spuse mai înainte sunt adevăr. Pentru că, dacă Dumnezeu nu dăruieşte bunurile pământului fiilor Săi, care ţin poruncile Lui şi împlinesc voia Lui, atunci cui le dăruieşte? Vrăjmaşilor Săi, călcătorilor de lege şi dispreţuitorilor voii divine? Nu, aceasta este cu neputinţă, deoarece este nedrept! Dacă nici prietenii, nci vrăjmaşii nu se bucură de bunurile pământeşti, în chip zadarnic Dumnezeu a creat atâtea flori, atâtea roade, atâtea zidiri nemăsurate şi felurite, zadarnic a dat atâta înţelepciune minţii şi atâtea meşteşuguri mâinilor omului, încât să făurească atâtea lucruri nenumărate, care aduc odihnă şi desfătare. Dar cine se va convinge vreodată că Dumnezeu, care este Atotînţelept şi Atotştiutor, a creat lucruri nefolositoare şi a făcut atâtea zidiri zadarnic?

Cu adevărat, păcatul proropărintelui nostru ne-a făcut stricăcioşi şi ne-a scos din Rai. Cu adevărat, pentru păcatul protopărintelui nostru, Dumnezeu a blestemat pământul şi a zis: „blestemat va fi pământul pentru tine!” şi „în sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, spini şi pălămidă îţi va rodi el”(Facere 3, 17-18). Da, adevărat, dar de ce acestea? Este evident că pentru păcat. Deci, dacă lipseşte păcatul şi în locul acestuia vine virtutea, oare din nou şi după virtute va mai fi pământul blestemat şi tristeţile şi spinii şi pălămida? Nu, virtutea îl înalţă pe om la starea protopărintelui cea înainte de cădere. Acea stare este a binecuvântării, a bucuriei şi a odihnei. În această stare se găsea David când a împlinit voia lui Dumnezeu. Când a săvârşit păcatul însă, atunci a simţit blestemul pământului şi tristeţile şi spinii şi pălămida lui, de aceea, rugându-se cu lacrimi zicea: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”(Ps. 50, 14). Acest duh stăpânitor pe care îl avea omul înainte de păcat vine din nou în inima lui după virtute. Acesta îl face mai înalt decât toate cele pământeşti, acesta îl convinge să le socotească pe toate ca pe zdrenţe: „Eu pe toate le socotesc că sunt pagubă faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc”(Filipeni 3, 8), a zis omul lui Dumnezeu. Acest duh stăpânitor are însuşirea să sprijine atât de mult încât şi blestemul pământului şi tristeţile şi spinii şi pălămida lui provoacă bucurie.
Acel om al lui Dumnezeu, Sfântul Pavel, când a ajuns la desăvârşirea virtuţii, a zis: „mă bucur în suferinţele mele”(Coloseni 1, 24).

Aşadar, pentru că astfel stau lucrurile, este evident că cel care vrea bunurile acestei lumi, acela trebuie să păşească pe calea virtuţii. În timp ce noi, nefericiţii, credem şi suntem convinşi că alergăm pe căile pierzării, acolo găsim desfătarea bunurilor vieţii de aici. Prebunul Dumnezeu a dat oamenilor legea Lui ca îndrumător spre fericire şi a împărţit-o în zece porunci. Închină-te, zice, şi iubeşte doar pe adevăratul Dumnezeu şi niciodată să nu te închini, nici să slujeşti zidirii. Noi uităm de Dumnezeu şi ne dăruim inimile noastre zidirii, adică ogoarelor, viilor, grădinilor, moştenirilor, noi ne închinăm ca lui Dumnezeu aurului şi argintului. Nu te jura, spune Dumnezeu, pe numele Meu! Iar noi, aproape în orice moment şi pentru lucrurile de nimic, facem jurăminte şi le păzim, sau le trecem cu vederea, fie adevărate, fie false. Păziţi sărbătoarea, zice Dumnezeu, iar noi, în zilele praznicelor, nu numai că nu mergem la Biserică, pentru ca să auzim cuvântul lui Dumnezeu, să cerem iertarea păcatelor noastre şi să-L preamărim pentru binefacerile nemăsurate, nu numai că vindem şi cumpărăm şi lucrăm în zilele sărbătorilor, dar aşteptăm sărbătorile ca să dezlegăm frâul înfrânării şi al înţelepciunii şi, astfel, să săvârşim orice păcat. Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta, ne porunceşte Dumnezeu. Noi însă, răzvrătindu-ne şi împotriva propriei firi, îi trecem cu vederea pe părinţii noştri, chiar dacă au nevoie de ajutorul nostru. Mai ales, de multe ori ajungem la atâta neomenie, încât îi şi dispreţuim. Dumnezeu ne dă poruncă: „Să nu desfrânezi, să nu furi, să nu ucizi, să nu depui mărturie mincinoasă, să nu pofteşti lucru străin”, noi însă întinăm pat străin şi răpim moştenirea altora şi ne umplem mâinile de sângele fratelui nostru şi urmărim lucruri străine. Şi, mâniindu-L în acest fel pe Împăratul Slavei, nădăjduim în lungime de zile şi în bogăţie multă şi în slavă măreaţă şi în celelalte bunuri ale pământului. O, rătăcire satanică!

Dar şi altă rătăcire, mai rea decât aceasta, îi stăpâneşte pe mulţi. Căci mulţi cred că omul politician se bucură de bunurile lumii. Politicianul, zic ei, devine în lumea aceasta fericit. Şi devin politician când urăsc şi mă prefac că iubesc, când am duşmănie în inima mea şi cuvinte dulci şi prieteneşti pe buzele mele, când sunt vrăjmaş de moarte şi par prieten iubitor. Devin politician când, ca să plac oamenilor, zic amarului dulce şi dulcelui amar, când numesc întunericul lumină şi lumina întuneric, atunci când cu minciuni sau ademenire, sau în alte diferite moduri, îl înşel pe fratele meu şi îmi împlinesc scopurile mele. Când una cuget şi alta zic, una vreau şi alta cer, atunci sunt politician. Deci, ca să spunem adevărul pe faţă, politician este ipocritul, linguşitorul, mincinosul, ademenitorul, răutăciosul şi vicleanul. Ştiinţa care se numeşte politică şi este atât de lăudată şi admirată de oameni este o artă cu adevărat diavolească.

Ascultaţi şi alta, a treia înşelăciune, mai rea decât primele: mulţi cred că ţinerea exactă a legii împiedică desfătarea cu bunurile pământului. Cum poate, zic ei, conducătorul sau cârmuitorul să-şi facă datoria în conducerea statului, dacă deseori nu recurge la minciună şi la nedreptate, purtându-se după împrejurări, dacă negustorul nu recurge la jurăminte, minciună, înşelăciune ? Atunci nici nu câştigă, nici nu se îmbogăţeşte. Dacă meşteşugarul se îndepărtează de ademeneală, devine sărac şi nefericit. Căci zic: „Ştim că suntem din Dumnezeu, dar lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5, 19). Dacă nu foloseşti înşelăciunea, minciuna, ademenirea, nici nu poţi să vieţuieşti. Duhul, mintea, abilitatea aduc fericirea în viaţa de aici, nu ţinerea acrivie a Legii.
Omule rătăcit, cum nu înţelegi înşelăciunea ta şi cugetele tale nesăbuite? Cine dă poruncă norilor să nu plouă (Isaia 5, 6), cine face să plouă într-o cetate, în timp ce în alta să nu plouă(Amos 4, 7), cine, pentru ca să strivească „îndărătnicia cea mândră face cerul ca fierul, iar pământul ca arama?”(Levitic 26, 19) „Cine scoate vânturile din vistieriile sale?”(Ps, 134, 7), „Cine trimite foc în cetăţi, ca să piardă temeliile lor”(Osea 8, 14), „Cine preschimbă puterea focului în răcoare?”(Daniel 3, 23), cine cutremură „cerul şi pământul şi marea”(Agheu 2, 6)? Cine stăpâneşte soarele, luna, stelele, focul, tăriile, toată zidirea? Cine altul decât Dumnezeu? Acesta le-a făcut pe toate, sub stăpânirea Lui sunt toate, „căci în mâna Lui sunt marginile pământului şi înălţimile munţilor ale Lui sunt. Că a Lui este marea şi El a făcut-o pe ea şi uscatul mâinile Lui l-au zidit”(Ps. 94, 4-5). Acesta a pus legi pentru toate mişcările firii şi Acesta schimbă după cum voieşte însuşirile tuturor lucrurilor. Acesta „deschide mâna Lui şi de bunăvoinţă satură pe toţi cei vii”(Ps. 144, 16), Acesta „omoară şi învie; El coboară la locuinţa morţilor şi iarăşi scoate. Domnul sărăceşte pe om şi tot El îl îmbogăţeşte; El îl smereşte şi îl înalţă, îl ridică pe cel sărac din pulbere şi din gunoi pe cel lipsit, punându-i în rând cu cei puternici şi dându-le scaunul măririi, căci ale Domnului sunt temeliile pământului şi El întemeiază lumea pe ele.”(I Regi 2, 6-8). Şi tu, viermele pământului, prin încălcarea poruncilor Îl mânie pe Împăratul tuturor celor cereşti şi pământeşti şi după aceea nădăjduieşti să te desfătezi cu bunurile Lui pământeşti? Tu, folosind purtarea ta lumească şi săvârşind prin aceasta faptele rele ale diavolului, Îl întristezi pe Atotţiitorul şi după aceea crezi că în felul acesta devii fericit? Tu, prin mândrie şi prin alte păcate ridici împotriva ta indignarea dumnezeiască şi după aceea eşti convins că Dumnezeu îţi va da bunurile pe care le-a făgăduit celor care împlinesc voia Lui?
Dar noi vedem, ziceţi, că unii împlinesc legile lui Dumnezeu şi sunt nefericiţi, în timp ce mulţi le încalcă şi duc o viaţă fericită. Pentru primii vă răspunde dumnezeiescul Pavel: „Căci cine dintre oameni ştie ale omului decât duhul omului care este în el?”(I Corinteni 2, 11). Nimeni nu ştie cele ascunse ale omului. Dar nu cumva cel pe care tu îl socoteşti drept şi sfânt este ipocrit şi mincinos şi curăţă, precum fariseul, „partea din afară a paharului şi a blidului, dar înlăntrul lor este plin de răpire şi de viclenie”(Luca 11, 39)? Nu cumva acesta este un alt Iov, încercat de Dumnezeu, şi prin încercare se bucură şi este binecuvântat de cele nevăzute mai mult decât cu cele văzute?(Iov 42, 12). Într-adevăr, Dumnezeu îi încearcă pe cei drepţi „ca aurul în topitoare” şi aceştia, „puţin chinuindu-se, mari binefaceri vor primi”(Solomon 3, 5-6). Pentru că Dumnezeul lor i-a găsit drepţi şi-i încununează împăraţi ai Ierusalimului ceresc, unde vor străluci ca luminătorii.
Despre cei din urmă îţi răspunde profetul zicând: „Şi nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea. Căci ca iarba curând se vor usca şi ca verdeaţa iernii degrab se vor trece”(Ps. 36, 1-2). Bogăţia nedreaptă pieire degrabă, precum ierburile, fericirea nelegiuită se risipeşte precum fumul. Astăzi îl vezi pe cel fărădelege bucurându-se, înălţându-se precum cedrii Libanului şi mâine pierind din ochii tăi, el şi toată fericirea lui. Şi-l cauţi şi nici locuinţa nu-i găseşti. „Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului. Şi am trecut şi, iată, nu era şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat locul lui”(Ps. 36, 35-36). Schimbări asemănătoare vedem în fiecare zi, îi aflăm pe unii căzând din înălţimea fericirii în abisul strâmtorărilor, Îl auzim pe Atotţiitorul grăind:”Cel ce nu adună cu Mine, risipeşte”(Matei 12, 30) şi precum orbii şi surzii punem aceste schimbări pe seama norocului, coincidenţei, pe seama guvernării celei rele şi din nou continuăm să încălcăm poruncile lui Dumnezeu şi să nădăjduim în desfătarea bunurilor Lui.
Fraţi creştini, despre lucrul acesta a grăit atât de limpede Dumnezeu, încât nimeni nu poate să se îndoiască. Ascultaţi ce zice: „Iată, slugile mele vor mânca şi vouă vă va fi foame, vor bea şi voi veţi fi însetaţi, se vor bucura, iar voi veţi fi înfruntaţi. Iată, slugile mele vor sălta de veselie, iar voi veţi ţipa de întristată ce vă va fi inima şi de frânt ce vă va fi sufletul veţi urla”(Ps. 65, 13-14). Ce alte cuvinte sunt mai limpezi sau mai hotărâte decât acestea? Deci dacă te îndoieşti că aceste cuvinte sunt cuvintele lui Dumnezeu sau crezi că Dumnezeu făgăduieşte, dar nu împlineşte, nu ţi-a rămas nici o nădejde. Desparte-te de tovărăşia creştinilor, pleacă din biserică, disperă cu desăvârşire. Dacă crezi însă că sunt cuvintele lui Dumnezeu şi că Dumnezeu pe toate câte le făgăduieşte le împlineşte cu prisosinţă, ascultă şi următoarele.
Dacă vrei bogăţie, dacă doreşti cinste, dacă cauţi fericire, dacă pofteşti bunurile acestei lumi, întâi de toate slujeşte mereu Domnului, adică păzeşte cu toată luarea aminte şi grija toate poruncile Lui şi nicicând să nu încalci vreuna. În al doilea rând, când pui început vreunei îndeletniciri, politică, judecătorească, ostăşească sau preoţească, de cârmuire, sau neguţătorească, sau vreunui meşteşug sau vreunei alte lucrări, să nu te încrezi, nici să te lauzi, nici cu cugetul tău, nici cu puterea ta, nici cu bogăţia ta: „Să nu se laude cel înţelept cu înţelepciunea sa şi cel puternic să nu se laude cu puterea lui, nici cel bogat să se fălească cu bogăţia sa”, ci să ai întotdeauna nădejdea şi convingerea ta în iubirea de oameni şi în mila lui Dumnezeu. Să te lauzi cu aceasta, pentru că ştii că toate sunt de la Dumnezeu şi Acesta este Cel Care dăruieşte şi bunurile cereşti şi cele pământeşti celor care Îi slujesc: „Ci cel ce voieşte să se laude, cu aceea să se laude, că ştie şi cunoaşte pe Domnul şi face judecată şi dreptate în mijlocul pământului”(I Regi 2, 10). Să cauţi întotdeauna cu tot sufletul şi cu toată inima Împărăţia lui Dumnezeu şi să nu te îndoieşti deloc că, cerându-le pe acestea, te vei bucura şi de bunurile pământeşti. Aceasta ţi-o făgăduieşte nemincinosul Dumnezeu, zicând: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă!”(Matei 6, 33).

Minunată întâmplare din viaţa Sfântului Serghie de Radonej prăznuit astăzi, 25 septembrie


Chiril şi Maria aveau deja pe fiul Ştefan, când Dumnezeu le-a dăruit un alt fiu – pe viitorul întemeietor al Lavrei „Sfânta Treime” - podoaba Bisericii Ortodoxe şi apărătorul de neînvins al pământului strămoşesc. Cu mult mai înainte de naşterea acestui prunc sfânt, prin minunata lucrare a lui Dumnezeu, s-a dat de ştiinţă că acesta va fi un mare ales a lui Dumnezeu şi mlădiţă a binecuvântatei rădăcini.

Într-una din zilele de duminică, cucernica lui mamă venise la biserică să asculte sfânta şi dumnezeiasca Liturghie stând smerită, după obiceiul de atunci, în pridvorul bisericii împreună cu alte femei. Liturghia începuse; se cântase deja Trisaghionul liturgic şi era nu cu mult înainte de citirea sfintei Evanghelii când, în liniştea şi tăcerea care domnea, pruncul a strigat în pântecele ei aşa încât multora le-a atras atenţia acest strigăt. Când a început cântarea Imnului heruvic, pruncul a strigat pentru a doua oară, şi mult mai tare, aşa încât s-a făcut auzit în întreaga biserică. Evident, mama s-a speriat, iar femeile ce stăteau împreună cu ea au început să se întrebe ce ar fi putut să însemne acest ţipăt de copil, însă Liturghia a continuat. La cuvintele preotului:”Să luăm aminte! Sfintele Sfinţilor!”, pruncul a strigat pentru a treia oară şi mama, sfioasă diin fire, a fost cât pe ce să cadă jos de frică şi a început să plângă.

Atunci, femeile care stăteau în preajma ei, au înconjurat-o, care liniştind-o, care vrând să o ajute şi au întrebat-o:

- Unde-i copilul? De ce strigă atât de tare?
Dar Maria, tulburându-se puţin, abia le-a şoptit printre lacrimi:
- Eu nu am copil, întrebaţi pe altcineva.
Femeile au început să cerceteze pridvorul cu privirea, dar nevăzând nici un copil nicăieri, i-au pus aceeaşi întrebare. Atunci, Maria a fost nevoită să fie sinceră cu ele şi să le spună că un alt copil nu are cu sine decât pe cel pe care îl poartă în pântece.

- Cum poate să strige pruncul, când el este în pântecele tău ?, îi replicară femeile uimite.
- Eu însămi mă mir de aceasta, le-a răspuns Maria, şi mă aflu chiar într-o stare de nedumerire şi frică...

Femeile o lăsară în pace, încetând să se mai mire de această întâmplare neobişnuită.
Cuviosul Epifanie, cel care a scris viaţa Sfântului Serghie, adaugă cu referire la această întâmplare vrednică de mirare următoarele: ”Pruncul, fiind încă în pântecele mamei, n-a strigat undeva în afara bisericii sau într-un loc singuratic unde n-ar fi fost nimeni, ci, dimpotrivă, în mulţime, pentru ca astfel să-l audă ci să se facă martori ai acestei împrejurări. Relevant este şi felul în care a strigat, nu încet, ci în aşa fel, încât s-a auzit în întreaga biserică, aceasta însemnând că slava lui se va cunoaşte ulterior în tot pământul; şi timpul în care a strigat – nu atunci când mama lui se afla undeva la arat, la semănat, ci când era în biserică şi anume în timpul rugăciunii, prin aceasta arătând că el va fi rugător puternic înaintea lui Dumnezeu. N-a strigat într-un alt loc decât în biserică, adică în loc curat şi sfânt, acolo unde se află sfinţenia lui Dumnezeu şi unde se săvârşesc sfintele slujbe, aceasta însemnând că el însuşi va fi sfinţenia întruchipată a sfinţeniei lui Dumnezeu, în frica lui Dumnezeu. Nu mai puţin vrednică de menţionat este şi împrejurarea care relatează de câte ori a strigat pruncul. El a strigat nu o dată, nu de două ori, ci de trei ori, prin aceasta arătând că el va fi adevăratul „ucenic al Sfintei Treimi”.

Vine mai apoi Fericitul Epifanie cu temeiuri vechi şi nou-testamentare, cu exemple care arată cert însemnătatea acestei cifre, amintind înfricoşătoarea Taină a Dumnezeirii, a Dumnezeului Celui întreit în ipostasuri continuând: „Întâmplarea cu strigarea acestui prunc minunat s-a petrecut încă din pântecele mamei, înainte de a se naşte, vrând să ne arate prin aceasta că va fi cândva slujitor al Sfintei Treimi şi pe mulţi îi va aduce la cunoaşterea lui Dumnezeu, învăţând turma sa a crede în Sfânta Treime Una în Fiinţă şi în Unul Dumnezeu”. Într-adevăr, aceasta s-a şi împlinit, având drept confirmare faptele şi minunile sale. Faptul este credibil deoarece – spune el: „Avem atâtea exemple, cum ar fi: Sfinţii prooroci Ieremia, Isaia, Sfântul Ioan Botezătorul, care au săltat în pântecele mamei de bucuria cunoaşterii de Dumnezeu (cf. Lc.1,44), apoi Sfântul Nicolae făcătorul de minuni, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Alipie şi Sfântul Simeon Stâlpnicul, Sfântul Eftimie cel Mare Sfântul Teodor al Edessei, Sfântul Petru mitropolitul Moscovei”.

Ca şi unii care se lăsau întotdeauna în voia lui Dumnezeu şi urmau cu atenţie căile providenţei, Chiril şi Maria au înţeles arătarea voii Lui şi conştienţi fiind de aceste semne, şi-au educat copilul ca atare. După cele întâmplate, mai ales mama a devenit deosebit de atentă la starea în care se afla. Având în mintea ei permanent gândul că pruncul ce se va naşte va fi vas ales al Sfântului Duh, Maria, pe tot parcursul sarcinii s-a pregătit să vadă în el un viitor ascet. Ea însăşi, asemenea mamei lui Samson (Jud. 13,4), s-a îngrijit cu osârdie de sufletul şi trupul ei, stăruind în înfrânarea de la toate. Întotdeauna evlavioasă şi stăruitoare în rugăciune, acum dreapta mamă simţea o deosebită nevoie de a se ruga şi de aceea, deseori, se îndepărta de forfotă şi de privirile din jur într-un loc singuratic şi liniştit, vărsându-şi lacrimile fierbintei rugăciuni de mamă, care acum privea soarta viitorului copil.

- Doamne, apără-mă şi mântuieşte-mă pe mine, roaba ta, păzeşte-l şi mântuieşte-l pe acest copil pe care-l port în pântecele meu. Doamne, Cel Care păzeşti pruncii (Ps. 114, 6), fie voia Ta, Doamne, peste noi şi fie binecuvântat în veci numele Tău!, se ruga Maria. Astfel, în post aspru, în rugăciune curată şi sinceră, petrecea mama sfinţitului prunc şi astfel şi pruncul, binecuvântatul rod al pântecelui ei, se sfinţea până a se naşte cu postul şi cu rugăciunea.

La data de 3 mai 1313, în casa boierului Chiril a avut loc o mare bucurie: Mariei i-a dăruit Dumnezeu un fiu. În a patruzecea zi de la naştere, părinţii au adus pruncul la Biserică pentru a fi botezat, împlinindu-şi făgăduinţa de a-l aduce pe prunc şi de a-l închina Domnului. Întrucât în ziua aceea era prăznuit Sfântul Apostol Vartolomeu, preotul Mihail, cu evlavie, a numit pruncul cu numele de Vartolomeu.

Cu timpul, mama şi, uneori, chiar şi cei din jur au sesizat la el ceva neobişnuit. Dacă mama gusta din mâncărurile din carne, pruncul nu mai voia să alăpteze, acelaşi lucru întâmplându-se şi miercurea şi vinerea, indiferent ce mânca mama. În aceste zile pruncul rămânea flămând, aceasta repetându-se nu o dată, de două ori, ci permanent. Aşa, încât mama a început să se îngrijoreze zicând că fiul ei este bolnav. Pruncul însă nu avea nici un semn de boală, nici trupească şi nici sufletească.
În sfârşit, şi-au îndreptat atenţia la zilele când nu vroia să se hrănească şi atunci toţi s-au convins că acest post de prunc era semn de cinste ca urmare a locului ce aveau să-l ocupe mama sa şi urmaşii ei. Pruncul fiind crescut cu post încă din pântecele mamei, îi cerea acum post aspru mamei şi desigur că Maria a început să postească cu o mai mare stricteţe, excluzând mâncărurile din carne.
Odată, Maria i-a încredinţat unei femei să-i alăpteze pruncul, micuţul însă a refuzat. Iar fericitul Epifanie ne spune cu referire la aceasta: „Mlădiţa bunului trunchi nu se hrănea decât cu laptele celei ce l-a născut. Din pântecele mamei, Dumnezeu l-a cunoscut şi din scutece l-a învăţat adevărul, din leagăn s-a obişnuit cu postul şi înfrânarea a învăţat-o odată cu laptele matern...”
Sfântul Ioan Gură de Aur spune şi el: „Există mame care-şi dau copiii spre alăptare altor mame, Hristos nu a îngăduit aceasta. El ne hrăneşte pe noi cu Însuşi Trupul Său şi ne dă să bem Însuşi Scump Săngele Său”.
S-a sfârşit timpul alăptării pruncului Vartolomeu, copilul a părăsit leagănul şi întărindu-se trupeşte, el creştea şi duhovniceşte, urmând fricii de Dumnezeu; sporind în blândeţe şi bunătate, îi mângâia şi îi minuna pe cei din jur.
Chiril şi Maria, părinţii Sfntului Serghie, devin sfinţi pentru viaţa de sfinţenie pe care au dus-o şi pentru pocăinţa de care au dat dovadă până în ultima clipă. În calendarul rusesc sunt trecuţi pentru pomenire la 28 septembrie. Au fost canonizaţi în anul 1992, an al prăznuirii a 600 de ani dela canonizarea Sfântului Serghie.

Troparul Cuviosului Serghie

Nevoitor virtuţilor te-ai arătat şi ca un adevărat ostaş al lui Hristos Dumnezeu ai luptat cu patimile din această viaţă trecătoare prin post şi priveghere, făcându-te lăcaş al Duhului Sfânt şi vas ales al Sfintei Treimi. Pentru aceasta, cercetează-ne şi pe noi, Cuvioase Serghie, şi pomeneşte-ne după cum ai făgăduit.

Extras din cartea:
"Viaţa şi minunile Sfântului Serghie de Radonej"

Părintele Justin: Nu m-a influenţat nimeni...

Părintele Justin Pârvu vorbeşte depre cei care zic că ar fi fost influenţat de ucenicii săi în ceea ce priveşte poziţia sa despre actele cu cip. Îmcepând cu minutul 6 din primul clip el spune în felul următor:
"Ca să producă confuzie, ca să producă dubiul acesta între noi, ca să nu avem o părere comună, nici unii, nici alţii au intervenit cu noutatea aceasta că lucrurile nu sunt ale mele ci ale ucenicilor mei..."







Părintele Irineu Curtescu: Nu există altă urmă de adevăr decât Biserica Ortodoxă!

Teologul Dimitrios Tselenghidis propune un articol nerevizuibil al Constitutiei Europene de evitare a numarului 666 in actele de identitate

Profesorul Dimitrios Tselenghidis: „Propunere pentru un articol nerevizuibil al Constitutiei Europene”

Prea Fericirea Voastra, Presedinte al Sinodului,
Inalt Prea Sfintiti Arhierei,
As dori sa ma adresez Sfantului Sinod, ca celui mai inalt for al Bisericii noastre locale in legatura cu o tema foarte importanta care ne intereseaza in mod vital ca cetateni europeni crestini. In trecut, cand s-a pus problema introducerii in viata cetatenilor a sistemelor electronice care functioneaza pe baza codului de bare, Biserica Greciei, Biserica Cretei, Sfantul Munte si Meteorele au emis enciclice si texte prin care isi exprimau puternica lor neliniste si argumentau aceasta neliniste a pliromei Bisericii …
Atat din partea Uniunii Europene, cat si din partea societatii noastre se ridica periodic problema necesitatii functionale, dupa cum se sustine, de a se acorda fiecarui cetatean un numar unic de cod al profilului electronic, fie in actele de identitate, fie in cardurile cu microcip. Desi exista deja cadrul legal pentru punerea in practica a acestui scop, numarul unic de cod nu a fost acordat, din pricina reactiilor negative ale cetatenilor.
Recent, conducerea politica actuala a tarii noastre ne-a adus la cunostinta in mod oficial ca de la inceputul lui 2011 se va impune „cardul cetateanului”, o forma de act de identitate electronic. Deja si mie personal, asemenea foarte multor altora, mi se adreseaza nelinistile multor credinciosi. Si desigur inteleg care este cauza care a determinat aceasta neliniste. Pentru exact acest motiv, sunt dator sa va transmit aceste nelinisti, dar si sa va aduc la cunostinta urmatoarele: Este de la sine inteles ca datoriile si drepturile cetateanului fata de societate, precum si tranzactiile economice se definesc prin legi, a caror respectare este obligatorie. Dar si societatea noastra de drept, ca membru al Uniunii Europene (UE), este datoare sa respecte cu consecventa Dreptul European si tratatele comunitare, precum: Tratatul fondator de la Roma (1997), de la Maastricht (1992), Tratatul Schengen (1997), de la Amsterdam (1997), de la Lisabona (2007). Si dupa cum se stie, s-a pregatit deja Constitutia Europeana care nu a fost insa votata in final de catre statele membre ale Uniunii Europene, pentru ca s-au opus anumite popoare ale Comunitatii pentru anumite prevederi ale acesteia care violeaza drepturile cetatenilor.

Dreptul european, ca drept primar, este mai presus de dreptul nostru constitutional national. Prin urmare, daca dorim sa evitam subminarea vreunui drept al nostru, va trebui sa ne ingrijim ca acest drept sa fie sustinut de dreptul primar. Astazi vedem in cadrul asa-ziselor drepturi ale europeanului ca se contesta juridic existenta icoanelor in scoli si in cladirile publice, baticurile musulmancelor etc. Si toate acestea se intampla cu invocarea noilor date ale societatii multiculturale a UE, in care prezenta unui simbol al unei religii nu trebuie sa ofenseze, prin simpla sa prezenta, constiinta religioasa a celui ce nu apartine aceleiasi religii.
In spiritul noilor date europene, consider ca Ierarhia Bisericeasca va trebui sa se mobilizeze pentru a solicita definirea in Constitutia Europeana (sa observam ca in Constitutia Europeana au avut grija sa nu existe nici o referire la mostenirea crestina, ca unii care „respecta” neabatut specificitatea societatii multiculturale), si anume intr-un articol nerevizuibil – urmatoarele:
„Uniunea Europeana nu permite nici unui stat-membru sa legifereze, sa promoveze si sa impuna in nici un fel de document, card, microcip, act de identitate sau sistem electronic de tranzactii, vreun numar anume – precum rau famatul numar 666 – nume sau simbol sau pecetluire, care ofenseaza constiinta religioasa a crestinilor sau a adeptilor altei religii”.
Daca nu ne ingrijim la timp si nu revendicam in cadrul UE, pe deplin functionala juridic, sa se consolideze juridic dreptul nostru pomenit mai sus, atunci vom crea impresia incontestabila ca acceptam tot ce legifereaza ei pentru noi, ca adica, in mod constient, ne concesionam drepturile. De aceea, in cazul in care nu vom respecta toate cate se decreteaza, vom suporta pe buna dreptate consecintele legii.
Din cele de mai sus reiese clar ca singura solutie corecta si legala este sa cerem intarirea juridica a dreptului nostru si nu sa ne declaram de fiecare data nelinistea sau opozitia, cand pentru cardul de sanatate, cand pentru pasaport, acte de identitate, cardul cetateanului etc.
Avem increderea ca Comunitatea Europeana nu va avea nici o reticenta fata de cerinta noastra de a intari un asemenea drept care se refera la toate popoarele. Dimpotriva, va avea sprijinul lor. Doar daca UE chiar intentioneaza sa impuna acel numar rau famat si sa ofenseze constiinta religioasa a credinciosilor crestini, iar prin refuzul acesteia de a consolida dreptul nostru va iesi la iveala adevarata intentie a UE.
Cu cel mai profund respect, va sarut dreapta Dimitrios Tselenghidis, Profesor al Facultatii de Teologie din Thessalonik

Instiintare:
1. Catre toti Ierarhii Bisericii Greciei
2. Catre toti Ierarhii Bisericii Cretei
3. Catre toate Sfintele Manastiri ale Sfantului Munte
4. Catre toate Sfintele Manastiri ale Sfintelor Meteore

sursa: Apologeticum
Traducere Tatiana Petrache

Convingerile Părintelui Paisie în privinţa buletinelor şi îndosarierii electronice au rămas aceleaşi până la adormirea sa întru Domnul

Fericitul Stareţ Paisie a avut dintru început faţă de aceste subiecte o poziţie întemeiată pe învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi. Stareţul văzând răspândirea statornică a lui 666, precum şi înmulţirea acţiunilor ce pregătesc venirea şi lucrarea lui Antihrist, a început să vorbească despre acestea, fie răspunzând la întrebările pline de îngrijorare ale credincioşilor, fie deşteptând - mai ales la cei competenţi – conştiinţele, îndemnându-le la veghere şi nevoinţă, dar şi insuflând nădejde şi credinţă în biruinţa finală a Mielului şi a celor afierosiţi Lui. Mai târziu, suferind din pricina interpretărilor greşite pe care le făceau unii – câţiva din sânul Bisericii – ce conduceau prin această tactică tacită la confuzie şi înşelare, şi, silit fiind de dragostea sa pentru popor şi pentru Adevăr, a fost nevoit în martie 1987 să-şi expună în scris convingerile – lucru pe care îl făcea foarte rar – punându-i titlu „Semnele vremurilor – 666”. În acest text deosebit de important, cu simplitate, dar în acelaşi timp şi cu profunzime teologică, printre altele:
  1. Vesteşte dintru început, pentru ca să alunge orice frică şi nelinişte, „însorirea dumnezeiască”, care va domni după scurta „furtună diavolească”.
  2. Dă pe faţă sclavia mondială a lui Antihrist ascunsă în mod viclean sub masca „libertăţii”, „siguranţei”, „asigurării de servicii”...
  3. Descoperă în chip profetic uneltirile înainte-mergătorilor lui Antihrist, făcute pentru a impune cu forţa încrustarea peceţii acestuia.(adică cu de-a sila n.n.)
  4. Declară fără ocolişuri – întemeindu-se pe Apocalipsa Sfântului Evanghelist Ioan şi pe Scrierile Sfinţilor Părinţi – că cel care primeşte pe 666 primeşte pecetea lui Antihrist şi că prin aceasta el se leapădă de „pecetea Sfântă a lui Hristos care i s-a dat la Sfântul Botez” alungând astfel dinlăuntrul său „harul dumnezeiesc a lui Hristos” – chiar dacă, amăgindu-se pe sine, susţine că „are înlăuntrul său pe Hristos” – se dezbracă de „puterea Cinstitei Cruci”, făcând-o nelucrătoare.
  5. Cu argumente din Sfânta Scriptură, din cuvintele sfinţilor şi din istoria bisericească, combate interpretările „gnostico”-sofistice şi „soluţiile” iezuite de tipul: „Aceasta (pecetea exterioară) nu este nimic, ajunge numai să credeţi lăuntric”, „Eu voi primi pecetea cu 666 şi voi pune şi o cruce pe ea”,”Eu voi pune pecetea pe frunte şi voi face şi o cruce peste ea” şi altele asemenea.
  6. Declară într-un mod de netăgăduit, ca unul ce are putere, întemeindu-se pe experienţele sale dumnezeieşti, că: „Numai cele care primesc sfinţire se sfinţesc”, Aceasta este, după smerita noastră părere, cea mai importantă contribuţie teologică a textului său.
Stareţul a dat binecuvântarea de a fi publicat acest text al său şi, văzând de mai înainte intenţiile unora de a-l falsifica, a îngăduit ca el să fie mai întâi fotocopiat şi apoi publicat, astfel încât scrisul său să asigure pe viitor, autenticitatea textului. În ciuda tuturor acestora, după moartea Stareţului s-au aflat unii, care să vorbească şi să scrie lucruri neadevărate despre el. Printre altele, au spus că stareţul ar fi fost influenţat de alţii în formularea acestor convingerii ale sale (notă vestitorul) aşa susţin şi la noi unii cum că, Părintele Justin Părvu, marele duhovnic de la Petru Vodă este manipulat de alţii în convingerile sale despre actele cu cip, însă aceste teorii sunt neîntemeiate, deoarece se poate vedea clar că acestea sunt doar nişte sofisme care fac parte din strategia vrăjmaşului ale cărui metode de a produce confuzie în rândul credincioşilor şi de a-i înşela de cele mai multe ori se aseamănă) şi că mai târziu le-a schimbat. Ei puneau la îndoială chiar şi autenticitatea scrisului Stareţului! Atunci Ieromonahul Isaac a răspuns îndată, publicând o broşură ce cuprinde fragmente dintr-o convorbire cu Stareţul Paisie, înregistrată mult mai tărziu după tipărirea textului „Semnele vremurilor”, în care el îşi susţinea cu fermitate convingerile. Înaintea convorbirii cu Stareţul, părintele Issac a aşezat o mică introducere, în care accentua poziţia faţă de acest subiect, pe care Părintele Paisie şi-a păstrat-o cu statornicie până la adormirea sa.

De asemenea, părinţii care au trăit alături de el şi cei de la Mânăstirea Kutlumuş – de care aparţine chilia Stareţului Panaguda – au trimis unui periodic bisericesc o scurtă scrisoare pentru a restabili adevărul, deoarece acest ziar publicase în nenumărate râmduri articole mincinoase şi înşelătoare cu privire la poziţia Stareţului Paisie faţă de subiectul în cauză.
Urma ca, după încheierea seriei de articole eronate, să fie trimis un răspuns mai pe larg, incluzând semnalarea tuturor înşelăciunilor apărute în ele. Redacţia ziarului însă, după ce că a întârziat publicarea epistolei trimisă de părinţii aghioriţi, într-un târziu a publicat-o alături de o lungă replică sofistă a unui fidel colaborator, înştiinţând într-un mod cât se poate de „democratic” că nu va mai tipări nimic legat de acest subiect!

În continuare, vom reda textul autentic al Stareţului, fragmente înregistrate din convorbirea cu Părintele Paisie şi epistola Părinţilor aghioriţi.

Extras din cartea:
"Cuviosul Paisie Aghioritul - Mărturii ale închinătorilor"

Părintele Arhimandrit Gheorghie Kapsanis, stareţul Mânăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos despre buletinele electronice şi U.E.

Toţi cei ce ne opunem îndosarierii electronice şi posibilei folosiri a numărului 666 pe noile buletine, avem de înfruntat nu numai pe reprentanţii autorităţii civile, care prezintă aceste măsuri, ci şi pe unii clerici şi fraţi mireni care, poate bine intenţionaţi, susţin că îndosarierea electronică şi Acordul Schengen nu au însemnătate theologică şi, prin urmare, nu este îndreptăţită o împotrivire din partea credincioşilor creştini ortodocşi, deoarece acestea aparţin cezarului, iar nu lui Dumnezeu, Susţin chiar că folosirea numărului 666 nu are importanţă, deoarece acest număr, la fel precum şi alte numere ale Apocalipsei, sunt simbolice. Eu cred însă că, potrivit duhului Sfintei Scripturi, Sfinţilor Părinţi şi mucenici, aceşti fraţi se înseală şi rătăcesc şi pe alţii.

S-a demonstrat de către oameni de ştiinţă şi politicieni de marcă faptul că Acordul Schengen şi îndosarierea electronică ating persoana umană, adică chipul lui Dumnezeu, şi constituie o ameninţare la adresa libertăţii umane şi, în plus, chiar la adresa suveranităţii noastre naţionale. Şi întreb: oare aceste chestiuni sunt indiferente conştiinţei noastre creştine ortodoxe şi moralei creştine?

Biserica noastră Ortodoxă nu numai că n-a aplicat principiul “taie-mă, turcule, ca să mă sfinţesc” ci a binecuvântat şi a influenţat chiar lupta pentru eliberare a neamului de sub turci în 1821. Însă şi atunci existau câţiva mai căpătuiţi care spuneau că nu trebuie să se pornească lupta împotriva barbarilor cotropitori, aducând chiar şi argumente teologice. Din fericire, clerul şi poporul n-au fost interesaţi să-i asculte, ci s-au luptat “pentru Hristos, pentru credinţa sfântă şi pentru eliberarea patriei.”

Câţiva ar spune că acum nu avem nici un cotropitor păgân de înfruntat. Aceasta însă este o afirmaţie şi mai periculoasă. Cei ce complotează împotriva libertăţii noastre nu apar drept cotropitori, ci drept “tovarăşi” ai noştri în Uniunea Europeană, însă care Europă? În Europa în care conduc şi în care sunt exploatatoare câteva mari puteri, în spatele cărora se ascunde oligarhia. Această oligarhie vrea ca supuşii săi să fie robi, lipsiţi de libertate, precum “Marele inchizitor” al lui Dostoievski.

Este oare o cutezanţă a face o paralelă între această Uniune Europeană (cu NATO-ul său şi cu Acordul Schengen) şi Sfânta Alianţă a statelor europene care, în veacul al 19-lea, a făcut tot posibilul spre a înăbuşi mişcările de eliberare ale popoarelor care gemeau sub regimurile asupritoare?

Nu este oare vrednic de mirare faptul că acea Sfântă Alianţă, la fel ca şi Uniunea Europeană de astăzi, se sprijinea pe ajutorul turcilor pentru a-i asupri pe greci ?

Ba chiar, pentru cei care nu vor să închidă ochii şi văd lucrurile în profunzime, este limpede că noile structuri impuse de către Uniunea Europeană prin aşa-zisul drept comunitar, care are prioritate în faţa dreptului naţional, impune treptat marginalizarea Bisericii noastre Ortodoxe. Aceasta înseamnă că Biserica Ortodoxă va înceta a mai fi considerată drept religie oficială a statului, învăţământul teologic în şcoli va fi eliminat, salarizarea clerului va înceta şi se va pune la egalitate Sfânta noastră Biserică Ortodoxă cu mulţimea de erezii şi de credinţe eterodoxe. Deja iehoviştii au reuşit să nu efectueze serviciul militar, ci să facă stagiul social, adică să ocupe în societate poziţia de pe care vor putea practica prozelitismul. Astfel se va rupe cordonul ombilical. Care a unit dintotdeauna Neamul nostru cu Biserica, hrănindu-l cu seva de viaţă dătătoare, îndeosebi în perioadele foarte critice.

Aceasta desigur, satisface Europa Catolică şi Protestantă, care face tot ce poate pentru a umili popoarele Ortodoxe ale Balcanilor şi pentru a ne dezbina şi a ne izola unele de altele. Iar acestui scop îi slujeşte Acordul Schengen. Cei care, în mod conştient ori inconştient, slujesc acestor planuri, aşteaptă să vadă împotrivirea noastră la Acordul Schengen şi la îndosarierea electronică. Dacă nu ne vom opune cu hotărâre, vor înainta încet încet către deplina noastră “europenizare,” adică deplina îngrădire a Bisericii Ortodoxe şi a culturii Eline. Este grăitor faptul că eterodocşii din Grecia au primit cu bucurie Acordul Schengen şi buletinele electronice, din moment ce nu vor avea înscrisă (vizibil) şi apartenenţa religioasă.

Să ajungem acum la numărul 666. Acest număr este, potrivit Apocalipsei, simbol al lui Antihrist, aşa după cum Crucea este simbol al lui Hristos. Nu este însă la fel ca alte simboluri numerice ale Apocalipsei, care se referă la limite de timp sau la numărul membrilor Împărăţiei lui Dumnezeu. Numărul 666 are legătură directă (este unit) cu persoana lui Antihrist, de aceea şi utilizarea lui are un alt fel de însemnătate în conştiinţa credincioşilor creştini. Faptul că este simbol şi nu însuşi Antihrist nu-i diminuează importanţa, de vreme ce este întrebuinţat cu scopul de a contamina şi a îngrădi pe creştini. Dacă nu este folosit cu aceste intenţii, de pildă la numerotarea clădirilor unei străzi foarte lungi, ori a paginilor unei cărţi, este un număr ca oricare altul şi de aceea nu creează probleme. Dacă este întrebuinţat însă cu intenţie, aşa cum se vede în cazul codurilor de bare, şi probabil pe viitoarele buletine electronice, atunci trebuie să fie condamnat de către orice creştin conştient. Întrebarea de ce insistă pe numărul 666 şi nu pe un alt număr dacă, aşa cum spun cei care-l folosesc, nu există nimic de ascuns, este uşor de pus. Vor, aşadar, să ne impună numărul 666, îndeosebi pe acte cu desăvârşire personale pe care le purtăm cu noi întotdeauna, aşa cum este buletinul de identitate.

Zic unii fraţi că numărul 666 de pe buletin sau că posibila marcare pe mână sau pe frunte nu ne poate lipsi de pecetea de neşters a lui Hristos, pe care am luat-o prin Sfântul Botez şi Sfânta Mirungere. Adevărat, nu ne poate lipsi când ni se impune cu sila, adică atunci când suntem legaţi şi însemnaţi, ori dacă ni se lipesc forţat cartele elctronice. Când însă le primim cu voia noastră, atunci desigur că harul lui Dumnezeu se va îndepărta de la noi, deoarece nu L-am mărturisit pe Hristos şi deoarece, din laşitate, ori din interes, ori din indiferenţă, ori din împuţinare sufletească, am primit simbolul lui Antihrist.

Cei ce spun mulţimilor că “nu contează numărul 666, luaţi buletinele electronice” nu se gândesc ce responsabilitate îşi asumă. Nu-şi pun problema că poate greşesc şi astfel devin autori morali ai apostaziei creştinilor.

Nu vom primi buletinele electronice deoarece considerăm că înjosesc persoana umană. Cum să purtăm un act în care vor fi scrise o mulţime de informaţii despre noi pe care le vor putea citi alţii, chiar şi străinii, dar nu noi înşine, şi pe care vor putea, cu îndemânare, să le modifice în defavoarea noastră. Nu le primim nici datorită faptului că, având numărul 666, le considerăm ca o lepădare de Hristos. Nimănui nu-i este îngăduit să-şi pună în pericol mântuirea. Aici suntem sprijiniţi de părerile unor cuvioşi părinţi contemporani, care au scris asupra acestei teme.

Fericitul Părinte Paisie (Aghioritul) scria în 1988:
“Iarăşi, din păcate, câţiva “ştiutori” îşi vor îmbrobodi fiii duhovniceşti ca pe copiii mici, chipurile ca să nu se supere: “Nu contează, nu este nimic, ajunge doar să credeţi lăuntric!”, în timp ce îl vedem pe Apostolul Petru că s-a lepădat doar exterior de Hristos şi tot a fost lepădare. Aceştia se leapădă de sfânta putere a lui Hristos care le-a fost dată la botez: ”Pecetea darului Sfântului Duh”, prin primirea peceţii lui Antihrist, şi mai zic că îl au în ei pe Hristos!”
Pe această temă a fost categoric şi Fericitul Părinte Epifanie Theodoropulos:
“Dacă, aşadar, cu adevărat noile buletine poartă numărul 666, dacă acest număr va fi folosit dinadins, ca având legătură cu Antihrist, este de neconceput să purtăm asupra noastră simbolul său. Însă chiar şi dacă acest număr nu este pus intenţionat, adică drept simbol al lui Antihrist, ci ca un simplu număr între multe altele pentru că aşa ar prezenta unele avantaje matematice (uşurarea diferitelor calcule etc.) – facem doar o ipoteză, deoarece nu există nici un indiciu pentru aşa ceva – aceste buletine de identitate care ne provoacă sensibilitatea religioasă prin folosirea unui număr îndoielnic sunt, cu totul de neacceptat. Nu le vom primi.”
De asemenea, sunt vrednice de însemnat şi cele spuse de Părintele Evsevie Vittis:
“Să ştim noi înşine, şi să spunem şi altora că, de scrie cineva numele lui Antihrist pe pecete sau numărul său, 666, este acelaşi lucru! O spune şi Apocalipsa: “Cel ce are semnul sau numele fiarei, sau numărul numelui ei”./Apoc.13:17/ Prin urmare, nu există diferenţă între nume şi număr. Aceasta o spunem şi o subliniem deoarece câţiva zic că numărul 666 nu este nimic, e doar un simplu număr.

Ei bine, la fel se întâmplă şi cu 666, aşa cum am subliniat. Cel ce primeşte acest număr blestemat se leapădă de Hristos, adică iese de sub stăpânirea Sa şi se uneşte cu diavolul. Merge cu cel de care s-a dezis la Botez. Aceasta nu o spunem din fanatism, ci o spune însăşi Scriptura. Că, acum, unii vor să-şi închipuie că Scriptura spune lucruri extremiste, fanatice, n-au decât. Noi vom asculta de Scriptură, nu de dânşii. Hristos S-a dăruit pentru noi în întregime, şi noi pe Dânsul Îl cinstim, şi pe nimeni altul. Pentru noi, orice spune Scriptura este de la Dumnezeu. Să punem, aşadar, pe acelaşi loc pe Dumnezeu şi pe oameni, oricine ar fi aceştia, oricât de importanţi şi de măriţi ar fi ei ?”
După cum am fost înştiinţat, ministrul de externe, la o conferinţă televizată de presă, a spus că nu crede în existenţa diavolului. Este dreptul său de a crede ori a nu crede. Noi însă, precum şi milioane de greci ortodocşi, credem că există diavol, aşa cum învaţă Sfânta Evanghelie, şi îi cerem domnului ministru să ne respecte această credinţă.

Însă nu există numai diavolul, există şi potenţiali Hitleri, Stalini, Enver Hodja etc. Este oare incertă primejdia de a apărea şi pe viitor astfel de oameni, găsindu-ne pe toţi gata legaţi, îndosariaţi ?”

Mare parte a poporului nostru este profund neliniştită în această privinţă. Personal, cred că această nelinişte a poporului nostru trebuie să ne îngrjoreze. După părerea noastră, prin această nelinişte se exprimă conştiinţa Bisericii. De altfel, mulţi arhierei, clerici şi monahi se alătură poporului.

De la conducătorii noştrii, aşteptăm să ne apere libertăţile, demnitatea persoanei şi să respecte principiile şi convingerile noastre religioase, iar nu să ne predea legaţi “ocrotitorilor” noştri Europeni. Astfel ar demonstra şi un spirit cu adevărat democratic.

Oricum ar fi lucrurile, noi cu harul Dumnezeului Treimic, nu vom merge când după adevăratul Dumnezeu, când după Baal, aşa cum a făcut Vechiul Israil. Considerăm că pentru toţi dreptslăvitorii creştini este un prilej de a-L mărturisi pe Hristos, oricât i-ar costa, şi că astfel şi în zilele noastre va străluci iarăşi convingerea eroică şi martirică a ortodocşilor. Cred că Bunul Dumnezeu, Care îngăduie să trecem prin aceste ispite, va culege roade pentru Biserica Sa, schimbându-le din amare în dulci şi mântuitoare.


Sfântul Munte Athos 12/25 iulie 1997

Înălţarea Sfintei Cruci


În Postul Mare se scoate spre închinare cinstita Cruce, spre ai însufleţi pe cei care s-au ostenit cu postirea să rabde până la capăt în nevoinţa pe care şi-au luat-o asupră-le. Dar în septembrie de ce se face asta? Din întâmplare? La înţelepciunea proniatoare, Care toate bine le rânduieşte, nimic nu este la întâmplare. Iată care e rostul acestei rânduieli bisericeşti: în septembrie se culeg holdele, cel puţin la noi. Aşadar, pentru ca unii dintre creştini să nu zică: "suflete! Ai multe bunătăţi, strânse pentru mulţi ani: odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!", iar alţii să nu cadă cu duhul din pricina sărăciei, este înfăţişată tuturor crucea, pentru a aminti celor dintâi că reazemul bunăstării nu e avutul, ci purtarea lăuntrică a crucii atunci când cele din afară, prin bunătatea lui Dumnezeu, merg bine; iar celorlalţi li se insuflă să-şi dobândească întru răbdare sufletele lor, însufleţindu-i prin încredinţarea că de pe cruce vor merge de-a dreptul în rai. Ca atare, aceştia să rabde, aşteptând să meargă pe drum bătut în Împărăţia Cerurilor, iar cei dintâi să guste cu frică din desfătările din afară, ca să nu-şi îngrădească drumul către cer.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an
Sfântul Teofan Zavorâtul
Ed. Sophia Bucuresti, 1999.

Mărturisitorii Ortodoxiei din lagărele şi temniţele comuniste


La "Canalul morţii", a fost decimată cea mai mare parte a elitei neamului românesc.1 Lagărul de la Poarta Albă, adăpostea peste 10.000 de oameni.2 Aici s-a format o brigadă specială pentru tortură şi nimicire, numită brigada "Haş", în care erau adunaţi toţi preoţii din colonie. În această brigadă erau circa 80 de preoţi, dintre care un preot romano-catolic, trei greco-catolici şi în rest toţi erau preoţi ortodocşi.3

C. Baciu, "Brigada "Haş":... În mijloc o baracă în sârmă tot ghimpată, / De-un temnicer păzită, în post ca de ostaş; / Aici sunt strânşi "bandiţii" şi preoţimea toată / Din neagra colonie numiţi brigada "HAŞ".4

Preoţii au fost închişi "pentru Biserica lui Hristos".5 Sinistra existenţă a acestor brigăzi de preoţi, a fost o dovadă că Biserica s-a împotrivit regimului ateu comunist şi că ura ateee a lovit în slujitorii credinţei creştine pe care comuniştii doreau să o desfinţeze. În anul 1951, la Canal se aflau 3000 de preoţi.6

În temniţa de la Mislea au fost o mie două sute de femei condamnate.7 La mina Nistru numărul deţinuţilor lucrători era aproximativ de 1100.8 La Salcia, colonie de muncă silnică, se aflau în jur de o mie de deţinuţi, dintre care 1000 de preoţi.9
Numărul deţinuţilor de la minele de plumb din Baia Sprie a fost în total de 800 până la 1000 de condamnaţi.10Puşcăriile şi lagărele deveniseră veritabile morminte vii în care mii de martiri şi mărtusisitori care s-au perindat prin temniţele comuniste, au fost condamnaţi pentru simplul motiv că au dorit să-şi apere credinţa strămoşească.

Capacitatea de încarcerare a închisorilor a rămas cu mult în urma volumului extraordinar de mare de oameni arestaţi. România dispunea de un sistem penitenciar, până 1944, capabil să deţină circa 15.000 de oameni în întreaga ţară. Dar sub regimul comunist, în anul 1949, au fost peste 150.000 de deţinuţi sub lacăt în întreaga ţară.11

În această perioadă bisericile au fost deschise, dar un număr foarte mare de preoţi şi monahi au fost întemniţaţi, deşi în lagăre de muncă forţată, chinuiţi şi batjocoriţi. Nu a fost permisă nici o activitate duhovnicească. Preoţii au fost întemniţaţi împreună cu intelectuali, muncitorii şi ţăranii. "Au fost de zeci de ori mai mulţi muncitori în temniţe decât în Partidul Comunist - şi asta într-un regim zis muncitoresc.12

Preoţii au fost urmăriţi în mod deosebit pentru că nu vroiau să se înroleze într-un partid ateu, care urmărea să-i aibă sub control pentru ca regimul să fie sigur că aceştia nu i se vor opune.

Goiciu, director al penitenciarului din Galaţi, a avut anume predispoziţii de a ucide pe preoţii şi pe fiii de preoţi. Puţini dintre aceia care au trecut prin temniţa de la Galaţi, au scăpat cu viaţă din mâna acestui călău. Au fost martori oculari, spune Mihai Rădulescu, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost sugrumat de Goiciu, în momentul când îşi făcea rugăciunea, Goiciu, după ce a intrat în celula fiului de preot, l-a lungit pe duşumea şi l-a zdrobit cu picioarele până l-a lăsat mort.13

Prezenţa figurilor bisericeşti în închisori în perioada 1948 - 1964 a fost benefică. Prin prezenţa sutelor de preoţi în închisori a existat o reală spiritualitate creştină. Preoţii şi-au făcut frumos datoria, atât prin învăţătura lor cât şi prin savârşirea Sfintelor Taine. Datorită preoţilor o bună parte din cei întemniţaţi puteau să moară creştineşte: spovediţi şi împărtăşiţi.

Părintele Justin Pârvu şi-a început ucenicia, de copil la Schitul Durău. A executat 16 ani de detenţie la Aiud, la minele Baia Sprie, la Gherla şi la Periplava. Înalt, subţire, senin şi tăcut, cu o voce blândă şi clară, rar auzită, la cei 35-36 de ani ai lui, pare desprins din iconografia cu reprezentări ascetice a ortodoxiei bizantine, imagine pe care mi-o obligă nu numai înfăţişarea lui şi conduita lui, ci gândul că are o condamnare lungă [Părintele Iustin] „are ceva indefinibil, bun şi luminos, cucernic şi discret în firea sa.”14

Grigore Caraza spune că părintele Iustin, încă de pe când se afla la Aiud, se bucura de o aureolă, de un halou în jurul fiinţei dânsului. A fost cunoscut de toată lumea „ca preot cu har”.15

Părintele Mihai Lungeanu ne spune despre Părintele Iustin Pârvu următoarele: „L-am cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu în penitenciarul Aiudului, în jurul anului 1956... N-am întâlnit fiinţă mai uşoară, mai discretă, care nu se plângea de nimic, care primea cu bucurie, trecea cu sufletul uşor peste orice ispită... Exemplul personal a fost multora model în mijlocul suferinţelor, în mijlocul încercărilor”.16

Părintele Mihai Lungeanu, din Iaşi, a trecut prin temniţa de la Piteşti, din care a scăpat în mod miraculos, fapt care i-a shimbat viaţa. El s-a rugat zile şi nopţi promiţând Mântuitorului că, dacă-l va scoate din acel Infern, toată viaţa şi-o va pune la picioarele Lui. Rugăciunea i-a fost ascultată şi pe motiv că a fost bolnav de TBC a fost mutat de la Piteşti la Tg. Ocna. După eliberare, a abandonat medicina şi s-a preoţit. Mihai Lungeanu, cât a stat în celulă cu Grigore Caraza, a reuşit să memoreze pasaje din Noul Testament. „Zile, săptămâni şi chiar luni la rând, Mihai a reuşit să memoreze Noul Testament. Totodată, în temniţă a învăţat Teologia prin alfabetul Morse.17

Anghel Papacioc, „era un monah în haină laică. Ca el erau mulţi, unii complet necunoscuţi celor din jur... Valeriu Gafencu, Traian Trifan, Ioan Schiau, Marin Naidin, Nicolae Mazăre, Iulian Bălan, Petru Foti, Sebastian Avram, Vasile Joacătă, Constantin Pascu...” Anghel Papacioc, când se ruga nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur. Era complet absorbit de rugăciune.18


Ioan Ianolide spune că sute de clerici ortodocşi români au fost arestaţi şi deportaţi.19 „Numărul preoţilor a fost mare, printre ei fiind şi călugări.”20 Preoţimea, inclusiv tineretul şi marea majoritate a oamenilor, au fost persecutaţi pentru credinţa ortodoxă şi nu pentru convingeri politice sau alte motive.21 Criteriul de condamnare a fost credinţa. Preoţii „au fost condamnaţi pentru credinţa în Dumnezeu, pentru puterea cu care propovăduiau credinţa în popor, pentru că îşi îndeplineau misiunea de apostoli. L-au mărturisit pe Hristos şi de aceea au fost martirizaţi.” Părintele Casian Bucescu, paroh în satul Calafindeşti a fost închis în 1958 şi eliberat în 1963.22

În procesul politic, care a avut loc la Siret, în 1958, afirmă: „Nu am făcut parte din nici un partid politic şi nu am sabotat politica şi economia României, slujind interese străine. Toată viaţa am slujit Biserica lui Iisus Hristos, urmând regulile şi învăţăturile mamei poporului românesc.23

Preotul Ioan Bărdaş a fost deţinut timp de şaisprezece ani. A intrat la 35 de ani şi a ieşit la 52. Cel mai mult s-a perindat prin temniţa de la Aiud, timp de zece ani.24

Părintele Mihai Mitocaru a fost întemniţat împreună cu cei doi copii ai săi: unul elev la Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman şi celălalt de zece ani la Şcoala Primară din Crucea. Copilul cel mic a fost luat de pe stradă odată cu arestarea tatălui şi a fratelui său, îmbrăcat doar cu cămaşă, pantaloni scurţi şi sandale în picioare. S-a întâmplat ca Părintele să primească un telefon şi când a rămas singur pe hol a profitat şi a tras vizeta celulei în care se afla fiul cel mai mic pentru a-l vedea. Cu ochii plini de lacrimi l-a chemat să-l sărute. Copilul a început să plângă în hohote strigându-şi tatăl în timp ce cu mâinile încerca din răsputeri să se agaţe de el prin vizetă. Dar totul a fost zadarnic din cauza sistemului metalic protector; şi-au urat „Mulţi ani” unul la altul.25

Un oarecare deţinut pe nume Popescu, purta din partea închisorii lanţuri grele. Maromet, unul dintre cei mai răi torţionari de la Jilava, cunoscându-l din libertate, l-a întrebat de ce poartă lanţuri. Şi el i-a spus că de un se află la Jilava fără judecată. Când a fost chemat la proces a văzut-o pe soţia lui în braţe cu o fetiţa. „A arătat către mine apoi i-a şoptit ceva, iar aceasta a întins mânuţa înspre mine strigând: „Tata! Tata! Tata!” Spune el mai departe că a fost un moment în care s-a răvăşit în el şi nu a mai ştiut ce face. „Am deschis portiţa boxei, am trântit-o peste gardianul care stătea în faţă şi din câţiva paşi am ajuns lângă soţia mea. Mi-am îmbrăţişat copilul, după care m-am întors liniştit în boxă. Totul s-a petrecut în câteva secunde.” Pentru acest motiv, judecătorul a decis să-i pună lanţuri. Maromet, după ce a ascultat toate acestea, i-a spus: „Scump ai plătit, Popescule! Scump! Iar Popescu îi replică: „Scump, domnule colonel! Scump, dar face! În România comunistă, faptul de a-ţi săruta copilul pe care nu l-ai văzut niciodată constituie o infracţiune foarte gravă şi se pedepseşte cu lanţuri grele..."26

Profesorul Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Părintele Arsenie Papacioc, Arhimandritul Benedict Ghiuş, Părintele Cleopa, Părintele Iustin Pârvu condamnat la vârsta de 30 de ani, Părintele Ioan Negruţiu, Părintele Nil Dorobanţiu, Ieromonahul Sofian Boghiu, Sandu Tudor, fost stareţ la Rarău cu numele de schimnic, Daniil, Părintele Nicolae Grebenea, Antonie Plămădeală, Părintele Arsenie Boca, Părintele Petroniu Tănase, Părintele Dimitrie Bejan, Părintele Mina Dobzeu, Părintele Ioan Bunea, Părintele Ilie Lăcătuşu, Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Părintele Zosima Oancea,

 Părintele Dumitru Bălaşa, Părintele Liviu Brânzaş, Părintele Constantin Sârbu, Părintele Ioan Bălădescu, monahia Mihaela Nicoară, Părintele Constantin Bucescu, Părintele Constantin Voicescu şi mulţi alţii, fac parte dintr-o listă lungă a celor întemniţaţi. Printre preoţii întemniţaţi a fost preotul Negruţiu27 (deţinutul care a refuzat să fie scos din lagăr n.n.). A fost arestat dintr-un orăşel din Apuseni unde a fost profesor de religie.
Preotul Pîslaru din Roman, a fost în timpul anchetelor de la Suceava în atenţia torţionarilor.28 Cartea lui Vasile Manea conţine foarte multe nume de preoţi ortodocşi din toată ţara, care au suferit în temniţele comuniste.


Părintele Dimitrie Bejan, la vârsta de numai 32 de ani, a suferit peste şapte ani ca prizonier în lagărele din Rusia şi Siberia până în toamna anului 1948. Părintele Zamfir Bârsan a fost închis de mai multe ori şi întemniţat la Piteşti, Bucureşti, Canal, fără să fie judecat.29 Martirii din temniţele comuniste s-au sfinţit prin sângele şi prin nenumăratele lor nevoinţe şi în final au devenit biserică sfântă a lui Hristos.

Au fost arestaţi circa 2000 de preoţi, dintre care au murit 800.30 În lagărul de la Vaslui au fost încarceraţi 120 de preoţi ortodocşi.31 Prin trăirea lor dădeau pildă de vieţuire în suferinţă, întărindu-i pe cei slabi şi totodată ajutându-i la urcuşul duhovnicesc pe treptele sfinţeniei. Modelul lor de viaţă în Hristos, încrederea pe care o insuflau celor din jur, întreţinea speranţa şi credinţa celor încercaţi de deznădejde. Dumnezeu i-a învrednicit pe aceşti martiri să sufere pentru El.

Preoţii nu numai că nu aveau dreptul să slujească pentru deţinuţi dar le era strict interzisă cea mai mică rugăciune în celule.32

Părintele Manolache Dobrescu a gustat din potirul durerii temniţelor comuniste la Jilava, Aiud şi Gherla. „A fost om al iubirii”, „mila şi iubirea au fost mereu lucrătoare în preoţia sa”.33

Părintele Ilarion Felea, din Hunedoara, a fost arestat şi condamnat de regimul comunist la ani grei de închisoare, la Aiud, Moare în temniţă la numai 58 de ani. El a fost condamnat pentru că a propovăduit pacea creştină şi pacea lui Hristos în familie şi societate. A fost un mare nevoitor şi trăitor al vieţii filocalice.34 Părintele Ilarion Felea nu a murit de bătrâneţe ci pentru că nu i s-a acordat asistenţă medicală. Toţi cei din temniţă i-au oficiat slujba de înmormântare, pentru că au aflat prin morse de moartea Părintelui Ilarion.35 Părintele Sinesie Ioja a fost un mare rugător. De asemenea Varlaam Lică, un alt monah.36

Părintele Constantin Voicescu a fost „o minune de suflet”. În 1963 a fost întemniţat la Aiud, în secţia XII a bolnavilor de TBC. A fost „un doctor fără de arginţi”. Cu „patrahirul ascuns” pătrundea în spital şi mărturisea şi dezlega păcatele celor în suferinţă, împărţea daruri din puţinul pe care îl avea, după pilda Samarineanului milostiv. El rostea deseori: „Până la moarte luptă-te pentru adevăr şi Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine” (Is. Sirah 4,30), mai spunea: „Iertarea păcatelor o aflăm în iertarea fraţilor” sau „Moartea e un prilej de întoarcere acasă...”37 Această afirmaţi venea de la un om care şi-a acceptat destinul şi a putut spune ceva incredibil despre un rău care secera vieţile deţinuţilor: „Tuberculoza mi-a salvat viaţa”.38

Părintele Dumitru Stăniloae, închis la Jilava şi Aiud, după ce a ieşit de după gratii, excepţionalul cărturar trăitor al smereniei de chilie a spus: „În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru”.39

Ei ştiau că există o dreptate supremă, dreptatea lui Dumnezeu. Ei au slujit Bisericii lui Hristos, au luptat împotriva regimului ateu, duşmanul de moarte al creştinismului. Cu sufletul neînfricat, au pornit în faţa morţii. Părintele Ioan F. Calotă, judeţul Dolj, a murit după 34 de ani de slujire la altar, având 9 copii. El nu a făcut niciodată politică.40 Moare la 6 octombrie 1959, după ce este arestat a doua oară. Părintele Petru I. Focşeneanu, născut la Podul Turcului, s-a stins din viaţă în închisoarea Gherla, în 1953, ca urmare a schingiurilor din carcera unde a fost pedepsit pentru că a slujit Învierea.41Aceşti creştini, îndumători ai spiritualităţii ortodoxe au luat jugul şi crucea şi le-au dus până la capăt şi, astfel, au rămas un model pentru toată lumea creştină ortodoxă. Au fost conştienţi că se aflau închişi pentru a-i ajuta în suferinţă şi a-i întări în credinţă pe cei închişi pentru Hristos. Ei au fost farul prin care s-a luminat calea poporului către Hristos. Au fost conştienţi că dacă vor fi credincioşi până la moarte, vor primi cununa vieţii, potrivit spuselor Mântuitorului: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da ţie cununa vieţii” (Ioan 2, 10). Au fost slujitorii unei credinţe, care a guvernat faptele lor şi pentru care şi-au asumat răspunderea până la capăt, adică până la mormânt. Ei aveau încredere adevărată în Dumnezeu, aveau nădejdea primită prin harul lui Dumnezeu şi de aceea nu s-au lepădat. Nădejdea îşi are izvorul în credinţă. Credinţa adevereşte bunătăţile făgăduite şi putinţa de a le avea. La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca 1, 37).Condiţiile de muncă de la minele de plumb Baia Sprie, Valea Nistrului şi Cavnic erau de exterminare. Oamenii înfriguraţi şi goi, bătrâni, bolnavi, în cârje, înfometaţi, istoviţi de puteri, biciuţi de vânturi şi ploi reci de toamnă, viscole şi zăpezi, fără încălţăminte, cu picioare goale înfăşurate în hârtie din sacii de ciment, au fost scoşi afară pe poarta lagărului, goniţi de patul armei şi împinşi pe şantiere la munci istovitoare, au fost împinşi către moarte şi majoritatea dintre ei nu se mai puteau întoarce. Oameni cruzi, ziduri vrăjmaşe şi înfricoşătoare, cu monştri însetaţi de jertfe omeneşti, cu oameni care nu mai erau oameni, cu identitatea strivită într-un singur epitet: „Măi, banditule”. „Banditule” a fost apelativul cu care li se adresau. Pe lângă aceasta adăugau înjurăturile cele mai murdare. Părintele Iustin Pârvu spune că timp de 17 ani nu a avut alt nume decât acela de „bandit al poporului”.42 O parte dintre temniceri au fost şi foarte superstiţioşi. De pildă când un deţinut a zis temnicerului Georgescu: „Dumnezeu să te ierte!”, i-au ieşit ochii din cap şi l-a călcat în picioare până când acela şi-a pierdut conştienţa.43 Au fost obligaţi să muncească peste măsură, pentru a putea face norma impusă, iar cine nu realiza acea normă nu primea cele 250 de grame de pâine pe zi. Puiu, deţinut la Ocnele Mari, în vârstă de 40 de ani, cu ambele mâini amputate din umăr, trebuia să-şi câştige pâinea realizând şi el norma. Pentru el a fost făcută o ladă din lemn, pe care o trecea pe după gât cu o funie. În ea căra deşeuri şi materiale, pe care i le aşezau alţii în cârcă.44
În mine se îmbolnăveau foarte mulţi de boli de plămâni, iar mulţi se accidentau.45
La canal femeile au făcut aceeaşi muncă brută, care de când lumea era împlinită de bărbaţi, cum a fost de pildă: să sape pământul şi să-l care cu roaba, să lucreze cu târnăcopul ş.a.46 De asemenea, trebuie amintite şi femeile – mame, soţii şi fiice – care au rezistat eroic la suferinţe şi jertfe. Chinurile au fost generale, atât pentru ele cât şi pentru bărbaţi. Asupra lor s-au făcut presiuni specifice şi suplimentare pentru a le compromite şi demoraliza. Multe dintre ele au sfârşit prin martiriu, cum a fost de pildă Maica Mihaela (Marieta Iordache).La Canalul Dunăre – Marea Neagră, ce se întindea pe o lungime de 65 km, au fost aşezate 11 lagăre pentru deţinuţi. La Columbia au fost 1200 de deţinuţi; la Saligny au fost 2000 (majoritatea femei); la kilometrul 31 – 1500; la Poarta Albă – 10000; Galeş – 3000, Noua Culme, 2000; Peninsula (Valea Neagră), 6000; Taşaul, 1500; Midia 500.Au mai existat şi alte lagăre auxiliare.47

În mine au lucrat şi femeile,48 pentru că în comunism se promova, egalitatea dintre sexe.
Din cauza exploatării, majoritatea dintre bieţii oameni au avut picioarele umflate de efortul brusc şi prelungit, sub soarele nemilos al Dobrogei. Unii au avut plăgi, arsuri provocate de soare, pe faţă şi în special pe nas. „Foarte mulţi şchiopătau, alţii se spijineau în nişte toiege, târându-se spre locul de muncă.”49

Toate acetea par fantezii, greu de crezut, dar aceşti oameni le-au trăit cu toate cruzimile lor. Dar în ciuda acestora, ei au biruit, au devenit prieteni ai lui Dumnezeu. Orice jertfă curată, pornită din credinţa în Dumnezeu, nepătată de impulsuri egoiste, făcută pentru binele tuturor, nu poate fi zadarnică, ea dă roade.

Regimul comunist, cu caracterul său antiuman, a tratat la fel de inuman chiar şi pe adolescentele şi femeile care apărau cu statornicie credinţa cea adevărată. De „aceleaşi bătăi, aceeaşi foamete, acelaşi frig, aceeaşi singurătate, aceeaşi muzerie de toate felurile, aceleaşi insulte şi vulgarităţi”50, au avut parte şi cele care au fost întemniţate de regimul anti-creştin.

„Femeile erau duse la Canal unde lucrau la un loc cu bărbaţii.”51 La Canal lucrau la cărat pământ cu roaba, lucrau şi cu târnăcopul, cu hărleţul şi cu lopata.52 Acestea au fost instrumentele de tortură care le-au însoţit întreaga detenţie la Canal.

Condiţiile de la Canal au fost extrem de aspre. Trebuiau să muncească peste puterile lor atât femeile cât şi bărbaţii, să mănânce dintr-o gamelă rareori spălată etc.

În ciuda condiţiilor grele în care trăiau aceşti martiri ai neamului nostru reuşeau să crească foarte mult duhovniceşte. „La Canal am ajuns să iubesc cu adevărat pe fiecare dintre cele ce mă înconjurau şi pe toate cele ce sufereau, chiar fără să le cunosc. Le iubeam fără rezervă... iubeam fără alegere pe toţi şi pe toate... Iubindu-i, cu i sufeream pentru ei... Începeam să înţeleg o parte din iubirea divină şi jertfa Mântuitorului.”53

Se poate observa că niciodată, până în această grea perioadă pentru creştinism, credinţa şi datinile primite de la strămoşii noştri nu au fost pângărite şi batjocorite ca sub acest regim ateu.

Niciodată fiinţa umană nu a mai fost chinuită şi mai degradată iar Biserica lui Hristos prigonită şi răstignită.

Ispita, care aduce suferinţă ajută fiinţa umană să se mântuiască mai uşor. Numai prin suferinţă se poate scăpa de suferinţă. Hristos a mântuit lumea prin suferinţă. Mântuitorul, când a fost pe cruce, satana se văita. Suferinţa este o cale de a ajunge la Hristos.

În ciuda acestor suferinţe, ei nu se temeau de nimic, pentru că aveau credinţă puternică în Dumnezeu, Cel care le dădea o linişte şi o trăire sufletească, prin care puteau să păstreze echilibrul. Spune avva Pimen: „Când Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem ?”54

În faţa acestui proces de distrugere totală a celor închişi, ştiinţa a rămas fără răspuns.
Aiudul a răsturnat toată ştiinţa lumii, iar ca mărturie stau cei care au rezistat în faţa acestor chinuri aplicate pentru ai distruge.

Părintele N. Grebenea, născut la 25 octombrie 1905, a stat închis în temniţele comuniste timp de 22 de ani. A fost arestat în ziua de 12 februarie 1942 şi eliberat în seara de 28 iulie 1964.55 În 2005 a împlinit 100 de ani. Cum explică ştiinţa faptul că, după o perioadă de 22 de ani petrecuţi în tereoarea temniţelor comuniste, părintele a împlinit vârsta de 100, pe care puţini o ajung în zilele noastre? Existenţa lui dovedeşte, că sufletul care nădăjduieşte în Dumnezeu, nu lasă să moară trupul ale cărui forţe sunt epuizate. Pe de altă parte Dumnezeu i-a dăruit „zile îndelungate” cu sănătate, ca să poată recupera perioada petrecută în detenţie şi ca, în felul acesta, să fie pentru noi, cei de astăzi, martor al jertfelor oferite de poporul român în perioada terorii comuniste anticreştine.

Comuniştii au vrut să-L ucidă pe Dumnezeu din sufletele oamenilor dar paradoxul a fost tocmai pe dos, pentru că Dumnezeu a rămas neatins în sufletele lor.

Încrederea în ajutorul lui Hristos a fost imens, pentru că încrederea în Dumnezeu este o mare forţă, este o minune. Sfinţii martiri ai acestui secol au acceptat toate umilinţele cu resemnare. Au primit toate aceste suferinţe pentru smerenie, pentru că prin umilinţă vine smerenia, însă numai dacă este acceptată în interior.

Toţi creştinii erau „uniţi în acelaşi ideal de rugăciune, de credinţă”56, spune Părintele Calciu.

Astfel cei întemniţaţi, au ajuns să se roage pentru duşmanii lor care îi persecutau.

Aceşti martiri au slujit până la sacrificiul suprem. Moartea, pentru ei nu era moarte, ci trecere la o viaţă infinit superioară. Pentru cei ce cred în Dumnezeu, moartea nu este un eşec, ea nu reprezintă punctul terminus. Ea este pragul care depăşeşte cele două tărâmuri, poarta pe care se intră în Rai. A muri pentru Hristos, pentru omul creştin, este o mare fericire. Cel ce doreşte cu adevărat moartea pentru Hristos, trebuie să moară în primul rând faţă de patimi. „Omul are prin fire frică de moarte şi de desfacerea trupului. De aceea e un lucru prea minunat că, îmbrăcând credinţa crucii, dispreţuieşte cele după fire şi nu se teme de moarte, pentru Hristos.”57

NOTE
1 Petru C. Baciu, „Răstignire ascunsa” Ed. Cit. p. 262
2 ibidem, p. 262
3 Petru C. Baciu, op. Cit., pg 356; Ion Cârja, op. cit., p. 427.
4 Petru C. Baciu, „Cine?”, „Poezii din inchisori”, Ed. Buna Vestire, Bucuresti, 2002 p. 36
5 Petru C. Baciu, „Rastigniri ascunse” Ed. Cit, pg. 356
6 Mihai Radulescu, Irineu Slatineanul „Preoti in catuse”, Ed. Cit pg. 91
7 Nicole Valery-Grossu, „Binecuvantata fii inchisoare”, ed. cit pg. 76
8 Preot N. Grebenea, op. cit. pg. 238
9 Gheorghe Vasilescu, „Benedict Ghiuş, duhovnicul inimii”, ed. Cit. p. 9
10 Radu Mihailescu, „Rugul aprins”, ed. Cit. p. 55
11 Ion Cârja, „Canalul mortii”, ed. Cit. p. 119
12 Ioan Ianolide, op. cit. p. 277
13 Mihai Radulescu, op. cit. p 56.
14 Gheorghe Stanescu „Jurnal de prigoana” ed. cit. p. 172
15 Adrian Aluigheorghe „Cu Părintele Justin Pârvu despre moarte jertfă şi iubire” ed. cit. p. 31
16 ibidem op. cit. p. 32-33
17 Grigore Caraza, op. cit. p. 316, 318
18 Virgil Maxim, op. cit. p. 107
19 Ioan Ianolide, op. cit. p. 325
20 Dan Lucinescu, „Jertfa” ed. cit. p. 75
21 Petru C. Baciu, „Răstigniri ascunse” ed. cit. p. 257
22 Ioan Ianolide, op. cit. p. 325
23 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor” ed. cit. pg. 200-201
24 Preot Ioan Bărdaş, „Calvarul Aiudului” ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, pg. 7
25 Grigore Caraza „Aiud însângerat”, ed. cit. p. 36
26 Grigore Caraza „Aiud însângerat”, ed. cit. p. 52-53
27 Dan Lucinescu, „Jertfa”, ed. cit. pg. 75
28 Dan Lucinescu, „Jertfa”, ed. cit. pg. 75
29 Vasile Manea, „Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste” ed. Patmos, 2002
30 Petru C. Baciu „Răstigniri ascunse” ed. cit. pg. 257
31 ibidem pg. 465
32 D. Baciu, „Piteşti”, ed. cit. pg. 93, 96
33 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor” ed. cit. pg. 233-234
34 Preot Ilarion V. Felea, „Spre Tabor”, ed. cit., 2007, pg. 10
35 Preot Ioan Bărdaş, „Calvarul Aiudului”, ed. cit. p. 74-75
36 Mihai Rădulescu, op. cit. pg. 58
37 Constantin Hrehor, op. cit. p. 235
38 ibidem pg. 235
39 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor”, ed. cit., pg 236
40 N. Mărgineanu, „Amfitreate şi închisori”, ed. cit., pg. 145
41 Mihai Rădulescu, „Rugul aprins”, ed. cit., pg 43
42 ibidem, pg. 68-69
43 Adrian Aluigheorghe, „Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate”, Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2007, pg 56
44 Ioan Ianolide, op. cit., p. 67
45 Nae Tudorică, „Mărturisiri în duhul adevărului”, ed. cit., pg. 200-201
46 Adrian Aluigheorghe, op. cit., p. 74
47 Gheorghe Stănescu, „Jurnal de prigoană”, ed. cit., pg.62
48 Ion Cârja, „Canalul morţii”, ed. cit., pg. 206
49 Gheorghe Stănescu, „Jurnal de prigoană”, ed. cit., pg. 166
50 ibidem, pg. 84
51 Preot Liviu Brânzaş, „Raza din Catacombă”, ed. cit., pg.98
52 Nicole Valery-Grossu, op. cit., pg. 124
53 ibidem, pg. 132
54 Nicole Valery-Grossu, „Binecuvantata fii inchisoare”, ed. cit., pg. 142
55 „Patericul egiptean”, Alba Iulia, 1990, pg.187
56 Preot N. Grebenea „Amintiri din întuneric”, ed. cit., pg. 91, 394
57 Revista „Rost”, art. „Radu Gyr, poetul temniţei comuniste”, an. II, nr. 14-15, 2004, pg. 44
58 Sfântul Atanasie cel Mare, „Despre întruparea Cuvântului”, pg 123, apud. Preot Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, ed. cit., pg. 225

Extras din cartea "Sfinţi martiri şi mărturisitori în epoca contemporană"
Anca Bujoreanu
Related Posts with Thumbnails

Arhivă



___


Sf. Justin Popovici

Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.

Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.

Articole recomandate







Comentarii

Persoane interesate

toateBlogurile.ro

Parintele Ilie Cleopa:


Vizionați înregistrarea:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești