Articole



___





http://vestitorul.blogspot.com/search/label/Paisie%20Aghioritul

Forumuri ortodoxe


Asociatii-Fundatii ortodoxe



.

.

Ce-mi doresc în următorii ani - Un preşedinte cum de mult nu a mai avut România

Foto: Eric Feferberg

Mi-e dor, dar nu oricum

Mi-e dor de Ştefan, de Brâncoveanu, de Mihai...

Mi-e dor de preşedintele meu, dar nu oricum. Aş vrea să-l ştiu îngenuncheat într-o biserică fără să fie filmat, simplu, necunoscut, nebăgat în seamă, sobru, smerit, rugându-se cu capul plecat şi, eventual, cu lacrimi în ochi.

Aş vrea să-l văd în mijlocul poporului, fără nici o sticlă de şampanie, făcându-şi o cruce mare şi cerând ajutor de la Dumnezeu, pentru el şi pentru noi. Rugându-se de iertare pentru hotărârile pe care le ia în numele nostru şi care poate nu sunt întotdeauna cele mai bune.

Sau aş vrea să-l ştiu stând în odaia lui şi meditând la răspunderea pe care o are faţă de cei care l-au ales şi care-şi pun speranţele în el. Iar în zi de sărbătoare să-l ştiu stând liniştit acasă şi citind bunăoară un psalm, din care să ţină minte câte ceva, de care apoi să ne amintească şi nouă:”Că Tu vei aprinde făclia mea, Doamne Dumnezeul meu, vei lumina întunericul meu”...Şi certarea Ta m-a îndepărtat pană în sfârşit, şi certarea Ta iarăşi mă va învăţa”...”Legea Domnului e fără prihană, mărturia Domnului înţelepţeşte pruncii”...

Aş vrea să-l respect, să-l iubesc şi să-l pun lângă cei pe care-i port tot timpul în minte şi inimă, cu care mă simt una în faţa lui Dumnezeu. Să-mi vină sincer pe buze o rugăciune ca aceasta:”Doamne, ajută-l pe robul tău, preşedintele meu”. Şi împreună să oprim puhoaiele, să zăgăzuim munţii, să-i chemăm înapoi acasă pe toţi românii din lume, să punem împreuna stăpânire pe ţară, să ne luăm bucuriile înapoi şi viaţa de la început, să ne creştem pruncii româneşte, să respectăm legile şi bătrânii, să ne cinstim eroii şi să ne sărbătorim creştineşte aleşii.

Asta vreau eu pentru preşedintele meu.

Mi-e dor de el, dar nu oricum.


de Tudora LUCA (Tulcea)
din revista "Lumea credintei"

Sfântul Grigorie de Nazianz - Cuvântare la arătarea lui Dumnezeu, sau la Naşterea Mântuitorului


I. Hristos se naşte, slăviţi-l! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l!, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă (3)! Cântaţi Domnului tot pământul! (4) Şi ca să spun două lucruri deodată, ce­rurile să se veselească şi pământul să se bucure (5) pentru cel ceresc şi acum pământesc (6). Hristos este acum în trup! Veseliţi-vă de aceasta, cu cutremur şi cu bucurie: una, din pricina păcatului, alta, din pricina nădejdii. Hristos este acum din fecioară! Femeilor, faceţi-vă ca fecioarele, ca să vă faceţi şi voi maici ale lui Hristos (7)! Cine nu se închină acum celui care a fost de la început şi cine nu măreşte pe cel care se naşte acum (8)?

II. Încă o dată întunericul se risipeşte, încă o dată lumina se înfiinţează. Încă o dată Egiptul se pedepseşte cu întuneric (9) şi încă o dată Israelul este călăuzit prin stâlp de lumină (10)! Poporul care şade în întunericul necunoştinţei (11), să vadă lumina cea mare a cunoştinţei (12)! Ce a fost vechi a trecut; iată, toate sunt noi (13)! Litera dă îndărăt, spiritul biruieşte! Umbrele trec grăbite, adevărul păşeşte în lume. Melhisedecii sunt acum laolaltă (14); cel născut fără de maică, se face acum fără tată: fără de maică după ceea ce era el mai înainte, iar fără tată după ceea ce a fost el mai pe urmă. Se răstoarnă legi ale firii. Trebuie să se împlinească lumea de sus. Hristos ne porunceşte, să nu ne împotrivim! „Voi neamurile toate plesniţi din palme” (15); „căci prunc ni s-a născut Fiul şi ni s-a dat nouă, a căruia stăpânire stă pe umărul lui, căci se ridică odată cu crucea şi numele lui este chemat înger al Sfatului celui Mare” (16), adică al Tatălui. Să strige Ioan: „Gătiţi calea Domnului” (17) iar eu am să vestesc cu glas mare puterea acestei zile: cel netrupesc se întrupează; Cuvântul ia tăria trupului; cel nevăzut se vede; cel nepipăit se pipăie; cel mai presus de trup se începe; Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului (18), Iisus Hristos ieri şi azi şi în veci”(19)! Iudeii să găsească aici pricină, păgânii să batjocorească, ereticii să pălăvrăgească! Au să creadă toţi, când îl vor vedea înălţându-se la cer şi, dacă nu vor crede atunci, au să creadă când îl vor vedea venind din ceruri şi când va sta pe scaun de judecător.


III. Dar despre acestea am să vorbesc mai la urmă. Sărbătoarea noastră de azi este arătarea lui Dumnezeu sau ziua naşterii lui, fiindcă se spune şi într-un fel şi în altul, punându-se două denumiri unuia şi aceluiaşi lucru. Căci prin naştere s-a arătat Dumnezeu oamenilor, el care exista şi de a pururi exista din cel de-a pururi, mai presus de cauză şi de minte, fiindcă nu exista vreo minte mai presus de Cuvântul (20), iar acum el s-a născut pentru noi, ca astfel cel care ne-a dat viaţa să ne dea acum şi fericirea şi, mai ales ca, pentru că alunecaserăm de la fericire din cauza răutăţii, să ne-o redea prin întruparea sa. Numele sărbătorii este deci Arătarea lui Dumnezeu, pentru aceea că s-a arătat, iar cel de Naştere, pentru aceea că s-a născut.


IV. Aceasta ne este prăznuirea de acum şi aceasta o sărbătorim: venirea lui Hristos la oameni, ca, prin aceasta, să ne ducem noi la Dumnezeu, sau ca să ne reîntoarcem la el (21), căci aşa este mai potrivit să spunem, că, odată ce am murit prin Adam, să ne facem din nou vii în Hristos, cu el şi născându-ne şi răstignindu-ne şi îngropându-ne şi înviind. Căci trebuie să se petreacă în mine schimbarea cea bună şi, aşa cum din cele care erau mai fericite au venit cele triste, tot aşa din cele triste au venit cele care sunt mai fericite, „căci unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul” (22) şi, dacă gustarea aceea a dus la osândă, cu atât mai mult patimile lui Hristos la îndreptarea din credinţă! Să sărbătorim aşadar nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc; nu lumeşte, ci supralumeşte (23); nu pe cele ale noastre, ci pe cele ale celui al nostru, sau, mai bine zis, pe cele ale Stăpânului; nu pe cele ale slăbiciunii, ci pe cele ale tămăduirii; nu pe cele ale creaţiei de la început, ci pe cele ale creaţiei noi de acum.


V. Şi cum ne va fi sărbătoarea? Să nu ne punem ghirlande la intrările caselor; să nu facem hore; să nu împodobim străzi, să nu dăm desfătare ochiului; să nu ne desfătăm auzul la sunet de flaut; să nu ne îmbătăm miro­sul cu parfumuri, cum fac femeile; să nu ne desfrânăm gustul, să nu dăm plăcere pipăitului, adică să nu facem pe voia acestor căi care prilejuiesc răutatea şi care sunt uşi ale păcatului. Să nu ne moleşim în haină străvezie şi care alunecă pe trup şi a cărei cea mai mare podoabă este netrebnicia; nu cu străluciri şi pietre scumpe; nu cu licăriri de aur; nu cu amăgiri de farduri, care înşeală frumuseţea noastră firească şi care s-au născocit împotriva ochiului dumnezeiesc din noi; nu cu ospeţe şi cu beţii, care duc la paturi de desfrâu şi de nelegiuiri, fiindcă de la învăţătorii răi rele le sunt şi învăţăturile sau, mai bine zis, din semin­ţele rele, rele sunt şi roadele. Să nu ne facem parmalâcuri din frunziş, clădind sălaşe pentru desfătarea, la adăpost, a pântecului; să nu socotim lucru de preţ mirosul aromat al vinurilor, mâncările gătite de bucătari, scumpetea parfumurilor; nici marea şi nici pământul să nu ne facă daruri din gunoaiele lor râvnite de noi, căci aşa preţuiesc eu desfătarea; să nu ne sârguim să ne întrecem între noi în necumpătare, fiindcă tot ce prisoseşte şi este peste nevoie este necumpătare şi toate acestea în vreme ce alţii, făcuţi şi ei din unul şi acelaşi lut şi din aceeaşi plămadă cu noi, sunt flămânzi şi în strâmtorări.


VI. Să le lăsăm deci pe toate acestea păgânilor şi fasturilor lor şi sărbătorilor păgâneşti, lor care denumesc dumnezei până şi pe cei care se desfată de mirosul jertfelor şi care, fireşte, slujesc dumnezeirii cu pântecele, făcându-se şi plăsmuitori răi şi preoţi răi şi adoratori răi de demoni răi. Noi însă, care ne închinăm la Cuvântul, chiar dacă ne vom desfăta şi noi în o măsură oarecare, să ne desfătăm în vorbiri duhovniceşti şi în legea dumne­zeiască şi cu povestiri prilejuite de împrejurări de altă natură, sau din cele ale sărbătorii de faţă, ca aşa, desfă­tarea să fie cu adevărat a noastră, şi nu străină de cel care ne-a chemat să fim laolaltă cu el. Sau vreţi să vă înfăţişez, cumva, vouă bunilor mei oaspeţi, căci şi eu vă sunt astăzi un bun ospătar, cuvântarea de faţă cât mai îndestulat şi cât mai cu dărnicie, ca să cunoaşteţi cât este în stare străinul să hrănească pe cei din partea locului, şi cel de la ţară pe cei de la oraş, şi cel care nu caută desfătări pe cei care trăiesc în desfătări, şi săracul şi cel fără adăpost pe cei care strălucesc în bogăţie (24).

Aşadar am să încep de aici. Iar cei care aveţi plăcere de asemenea lucruri, să vă curăţiţi şi la minte şi la cuget (25) deoarece cuvântarea ne este despre Dumnezeu şi, ca atare, dumnezeiască, şi să plecaţi de aici după ce v-aţi desfătat cu adevărat de cele care nu sunt zadarnice. Şi cuvântarea noastră va fi foarte întinsă şi iarăşi foarte restrânsă, ca să nu sufere prin vreo lipsă, sau să fie neplăcută prin exces de vorbe (26).


VII. Dumnezeu a fost este şi va fi de-a pururi, sau, mai bine zis, este de-a pururi, deoarece vorbele „a fost” şi „va fi”, sunt secţiuni ale timpului nostru omenesc şi ale firii mereu curgătoare (27), pe când vorba „este de-a pururi” afirmă o numire pe care el însuşi şi-a dat-o când a vorbit cu Moise pe munte (28). Deoarece el cuprinde în sine totul, el este existenţa cea fără de început şi fără de sfârşit, este ca un ocean de fiinţă nesfârşit şi nemărginit, lucru care depăşeşte orice cugetare cu privire la timp şi la natură. E doar întrezărit de minte, dar şi aci cu totul nedesluşit şi sărăcăcios, şi nu din cele din el, ci din cele din jurul lui (29), întrezărire care de-abia că se însăilează din altceva decât din el, pentru o oarecare licărire de adevăr, care scapă mai înainte de a fi sesizată de minte şi care fuge până să fie înţeleasă; aşa de puternic ne străfulgera mintea - bineînţeles atunci când ne este curată - aşa cum ne orbeşte de lumină şi vederea o scăpărare de fulger iute trecătoare şi aceasta, socotesc eu, ca prin ceea ce se înţelege să ne atragă la sine, deoarece tot ce este cu desăvârşire neînţeles şi de neînsuşit, este de nenădăjduit şi de nedobândit şi ca, prin ceea ce nu se înţelege din el, să uimească, şi prin uimire să fie mai dorit şi, odată dorit, să cureţe şi, după ce a curăţit, să îndumnezeiască şi, ajunşi aşa - acum cuvântarea se face mai îndrăzneaţă! - să se întreţină cu cei de un neam cu el, Dumnezeu unindu-se cu Dumnezei şi cunoscându-se de ei (30) şi aceasta poate în măsura în care cunoaşte el acum pe cei cunoscuţi.

Dumnezeirea este deci nemărginită şi anevoie de intuit cu mintea şi din fiinţa ei singur lucrul acesta îl înţelegem, anume nemărginirea, chiar dacă cineva ar cugeta că, natură simplă fiind ea, este sau anevoie de înţeles, sau cu totul de neînţeles, dar aceasta vom cerceta-o, deoarece, fără îndo­ială, nu simplitatea îi este natura, cum de altfel nici la cele alcătuite nu le este natură pur şi simplu alcătuirea.


VIII. Iar când nemărginirea Dumnezeirii dintr-un îndoit punct de vedere, după început şi după sfârşit, căci ceea ce este dincolo de acestea şi ceea ce nu este în acestea este nemărginit, atunci deci când mintea priveşte din jos către adâncul cel de sus, neavând ea pe ce sta şi pe ce să se sprijine în închipuirile ei despre Dumnezeu, atunci nemărginirii şi nesfârşitului din el le-a zis „fără de început”; când priveşte la cele de jos şi care sunt după acestea, atunci i-a zis „nemuritoare” şi „nepieritoare”, iar când uneşte totul laolaltă, i-a zis „veşnică”. Căci veşnicia nu este nici timp şi nici parte din timp, căci nu poate fi măsurată, ci, ceea ce este la noi oamenii timpul, care se măsoară prin mişcarea soarelui, aceea este la cei veşnici veşnicia, adică tot ce se întinde laolaltă cu cei veşnici, ca o mişcare de timp şi ca un interval.

Iată ce gândesc eu despre Dumnezeu în împrejurarea de faţă, nefiind vreme pentru mai mult şi mai ales pentru raţiunea că subiectul pe care ni l-am propus acum nu este Teologia, ci Iconomia (31). Şi când zic Dumnezeu, zic Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Dumnezeirea nerevărsându-se dincolo de acestea, ca să nu introducem o spuză de Dumnezei şi nici mărginindu-se în fiecare din acestea, ca să nu fim osân­diţi că am sărăcit Dumnezeirea, căzând fie în socotinţe iudaice (32), crezând într-o singură putere în Dumnezeire, fie în socotinţe păgâneşti (33), crezând noi în o spuză de Dumnezei. Căci în amândouă socotinţele răul este deopo­trivă de mare, chiar dacă sunt opuse între ele. Aşa sunt deci Sfintele Sfintelor, care şi de heruvimi se acopăr şi care se slăvesc în trei sfinţenii, unite în o singură Domnie şi Dumnezeire, lucrul despre care s-a cugetat şi foarte frumos şi foarte înalt de către unul dintre înaintaşii noştri (34).


IX. Dar fiindcă bunătăţii lui Dumnezeu nu-i ajungea să se mişte numai în faţa propriilor ei priviri, şi trebuia ca binele să se reverse şi să se răspândească, ca tot mai multe să fie creaturile împărtăşite de binefacere - căci aceasta este firea bunătăţii supreme - atunci ea a cugetat mai întâi puterile îngereşti şi cereşti şi această cugetare a devenit faptă prin Cuvântul şi s-a desăvârşit prin Duhul (35). Şi astfel au fost aduse la existentă strălucirile din rândul al doilea, slujitoare ale primei străluciri, fie că trebuie să le înţelegem ca duhuri cugetătoare, fie ca foc nematerial şi netrupesc, fie o oarecare altă natură, cât mai aproape de cele spuse. Vreau să zic că sunt nemişcate către rău şi că îşi au mişcarea numai către bine, ca unele care sunt în preajma lui Dumnezeu şi care ele dintâi îşi primesc lumina din el, căci cele din lumea de faţă îşi iau lumina de la o strălucire din rândul al doilea. Şi mă face să le soco­tesc şi să le zic nu nemişcate, ci cu anevoie de mişcat (36), acela care pentru strălucirea lui este socotit şi numit Lucifer, iar pentru mândrie întuneric, ca şi puterile răzvrătite de sub el, care făptuiesc răutatea prin fuga lor de la bine, răutate pe care ne-au mijlocit-o şi nouă.


X. Astfel deci şi pentru astfel de raţiuni a fost adusă la existenţă lumea cugetătoare (37), cât sigur pot gândi eu privitor la aceasta, când mă apuc să măsor lucruri mari cu o cuvântare mică. Şi, odată izbutită creaţia primelor sale făpturi, Dumnezeu cugetă o a doua lume, cea materială şi văzută şi această lume este acest tot şi acest amestec din cer şi din pământ (38) şi din cele de la mijloc, lume vrednică de laudă pentru firea cea bună a fiecărei părţi a ei, şi tot vrednică de laudă pentru armonia şi înţelegerea dintre toate cele ale ei, prin aceea că fiecare lucru din ea este în bună vecinătate cu celălalt şi toate cu toate, spre împlinirea unei singure lumi, ca să arate că poate să aducă la existenţă nu numai o natură înrudită cu cea a lui, ci şi una cu desăvârşire străină de el. Deoarece înrudite cu Dumnezeirea sunt numai naturile cugetătoare şi înţelese numai de minte, iar cu totul străine de el cele aflate sub stăpânirea simţirii şi tot mai departe de acestea sunt cele cu totul neînsufleţite şi nemişcate.

Dar ce ne privesc pe noi asemenea lucruri, ar obiecta poate vreunul dintre cei care sunt mai iubitori de sărbă­toare şi mai iuţi din fire? Dă pinteni calului spre ţintă! Vorbeşte-ne de cele legate de sărbătoarea de acum şi despre cele pentru care ne aflăm astăzi aici! Aceasta voi şi face-o, chiar dacă am început puţin mai de sus, mânat de cuvântare şi de dor.


XI. Aşadar mintea şi simţirea, atât de tare deosebite între ele, şedeau acum fiecare între propriile lor hotare şi purtau în sânul lor măreţia Cuvântului creator, ca nişte lăudători tainici ai măreţei lui opere şi ca nişte veşnici crainici ai ei. Dar nu exista pe atunci vreun amestec din aceste două şi nici vreo unire a celor care prin firea lor erau potrivnice între ele, amestec şi unire care ar fi fost un semn de o tot mai mare înţelepciune şi bogăţie a bunătăţii dumnezeieşti. Aceasta vrând să ne-o arate deci meşterul Cuvânt şi cugetând el un amestec din amândouă firile, din cea nevăzută şi din cea văzută, creează pe om şi, după ce i-a luat trupul din materia mai dinainte adusă de el la existenţă, iar de la el punându-i suflare, lucru pe care cuvântul Scripturii îl cunoaşte de suflet raţional şi de chip al lui Dumnezeu, îl aşează pe pământ, ca pe o a doua lume mare în una mică, ca pe un alt înger, închinător amestecat, privitor al firii văzute şi iniţiat în cea înţele­gătoare, împărat al celor de pe pământ, împărăţit de sus, pământesc şi ceresc, trecător şi nepieritor, văzut şi înţelegă­tor, între măreţie şi smerenie, unul şi acelaşi; duh şi carne, duh pentru Har, carne pentru mândrie, duh, ca să rămâie şi să preamărească pe Binefăcătorul, carne, ca să sufere şi suferind să-şi aducă aminte şi să se înţelepţească cu înfrânarea, atunci când cu aprindere râvneşte după mărirea de sine; vieţuitor aici jos şi care se mută pretutindeni, şi, ceea ce întrece taina, îndumnezeit prin înclinarea lui din fire după Dumnezeu.

Către acestea mă îndeamnă puţina licărire a adevă­rului din viaţa de faţă, să văd adică şi să sufăr strălucirea lui Dumnezeu, vrednică de cel care m-a alcătuit şi care mă va desface în cele din care am fost alcătuit şi care, după o raţiune şi mai înaltă, mă va aduna iarăşi laolaltă (39).


XII. Şi pe vieţuitorul acesta l-a pus în rai, oricare era atunci acest rai, cinstindu-l cu voinţă liberă, ca binele să nu fie mai puţin al celui care îl alege, decât al celui care i-a dat seminţele, cultivator de plante nemuritoare, de cugete dumnezeieşti poate, fie mai simple, fie mai desăvârşite, gol şi prin simplitate şi gol şi prin viaţa lui lipsită de industriozitate (40) şi lipsit şi de îmbrăcăminte şi de apărare şi aceasta pentru raţiunea că aşa trebuie să fie omul de la început. Şi îi dă o lege ca materie pentru voinţa lui liberă (41), iar legea era porunca din care pomi se cuvine să se împărtăşească şi de care pom nu trebuie să se apropie. Şi pomul acesta era cel al cunoştinţei, şi care de altfel, nici nu fusese sădit cu vreun gând rău de la început şi care nu fu­sese oprit pentru vreo invidie oarecare (42) - să nu-şi trimită într-acolo limbile lor războitorii cu Dumnezeu şi nici să nu se urmeze şarpelui - ci, era bun dacă se împărtăşea din el la vreme potrivită, căci pomul acela era o contemplare, după părerea mea, la care le este cu putinţă de a ajunge, fără vreo primejdie, numai celor care sunt mai desăvârşiţi după firea lor, dar nu era bun pentru cei încă mai simpli şi mai lacomi după pofta lor, aşa cum nici mâncarea desăvârşită nu este prielnică la cei plăpânzi încă şi cărora le trebuie lapte.

Dar după ce, prin invidia diavolului şi prin vătăma­rea suferită de femeie, ca una care este mai slabă şi pe care a adus-o ca pe una care este mai convingătoare, vai de slăbiciunea mea, căci a mea este slăbiciunea primului părinte (43), omul a uitat de porunca dată şi s-a lăsat biruit de gustarea cea amară şi ajunge, din pricina răutăţii, să fie izgonit, în unul şi acelaşi timp, şi de la lemnul vieţii şi din rai şi de la Dumnezeu şi se acoperă cu îmbrăcăminte din piei de animale, poate cu o carne şi mai groasă şi muritoare şi vrăjmaşă şi aceasta o cunoaşte el mai întâi, îşi cunoaşte propria-i ruşine şi se ascunde de Dumnezeu. Dar dobândeşte şi de aici ceva: dobândeşte moartea şi cur­marea păcatului, ca să nu rămână fără de moarte răutatea şi astfel pedeapsa se face iubire de oameni (44). Căci în felul acesta, cred eu, pedepseşte Dumnezeu.


XIII. Şi după ce mai întâi a fost pedepsit în felurite chipuri, pentru multele lui păcate, vlăstărite de rădăcina răutăţii, după diferite pricini şi vremuri, prin cuvânt, prin lege, prin profeţi, prin binefaceri, prin ameninţări, prin plăgi, prin ape, prin focuri, prin războaie, prin biruinţe, prin înfrângeri, prin semne din cer, prin semne din văzduh, din pământ, din mare, prin schimbări nenădăjduite de oameni, de cetăţi, de neamuri, lucruri prin care strădania era în scopul strivirii răutăţii, la urmă de tot se simte nevoie de un leac mai mare, pentru bolile din ce în ce mai cumplite, pentru măcelurile dintre oameni, pentru preacurvii, pentru jurăminte strâmbe, pentru desfrânări între bărbat şi bărbat, pentru închinare la idoli şi pentru mutarea închinării de la Ziditorul la făpturi, răul cel mai din urmă şi cel mai întâi dintre toate relele.

Şi fiindcă acestea necesită un ajutor mai mare, mai mare se şi dobândeşte. Şi ajutorul era însuşi Cuvântul lui Dumnezeu cel mai înainte de veci, cel nevăzut, cel necu­prins de minte, cel netrupesc, începutul cel din început, lumina din lumină, izvorul vieţii şi al nemuririi, expresia frumuseţii chipului original, pecetea cea nemişcată, chipul cel neschimbat, hotarul şi Cuvântul Tatălui. El vine la propriul său chip şi poartă carne din pricina cărnii şi se amestecă cu sufletul cugetător din pricina sufletului meu, ca prin cel asemenea să cureţe pe cel asemenea şi se face om întru toate, afară de păcat (45), zămislit din Fecioara curăţită mai dinainte de către Duhul şi la suflet şi la trup (46), deoarece se cuvenea să fie cinstită şi naşterea şi mai dinainte cinstită şi fecioria, păşind în lume Dumnezeu cu firea omenească luată asupră-şi, una din două firi po­trivnice, din carne şi din duh, una îndumnezeind, iar alta îndumnezeindu-se.

O, ce mai neauzită împreunare! O, ce minunată ames­tecare! Ceea ce este se face şi cel nezidit se zideşte şi cel nemărginit se mărgineşte, prin mijlocirea sufletului cuge­tător, care mijloceşte între Dumnezeu şi grosimea cărnii şi cel care îmbogăţeşte se sărăceşte, căci se sărăceşte cu carnea mea, ca să mă îmbogăţesc eu cu Dumnezeul lui şi cel plin se goleşte, căci se goleşte de slava sa pentru puţin timp, ca să mă împărtăşească pe mine de plinătatea sa. Care este bogăţia acestei bunătăţi? Ce taină este aceasta care s-a făcut cu mine? M-am făcut părtaş al chipului şi nu l-am păzit; se face părtaş al cărnii mele, ca să mântuiască şi chipul şi să facă fără moarte şi carnea; face cu noi o a doua părtăşanie, mult mai minunată decât cea de la început, cu atât mai mult cu cât atunci a împărtăşit omului ceea ce era mai bun, iar acum se face părtaş el însuşi la ceea ce este mai rău şi faptul acesta este mai dumnezeiesc decât primul, este mai înalt pentru cei care cugetă.


XIV. În faţa acestor lucruri, ce ne mai spun bârfitorii, aprigii drămuitori ai Dumnezeirii, acuzatorii celor vred­nice de laudă, întunecaţii faţă de lumină, neînvăţaţii faţă de înţelepciune, pentru care în zadar a murit Hristos, ei, zidirile cele mai nerecunoscătoare, plăsmuirile celui rău? De aceasta acuzi tu pe Dumnezeu, de binefacere? Din pricina aceasta este el mic acum, pentru că se smereşte pentru tine? Pentru că păstorul cel bun a venit la oaia cea rătăcită, el care-şi pune sufletul pentru oi (47), la munţii şi la colinele pe care jertfeai şi a găsit pe cea rătăcită şi, odată găsită, a ridicat-o pe umerii săi (48), umeri pe care a ridicat şi lemnul crucii şi, după ce a luat-o, a readus-o la viaţa ei de sus şi, după ce a adus-o, a numărat-o împreună cu celelalte?

Pentru că în loc de făclie a aprins însuşi trupul său şi a măturat casa, adică curăţind lumea de păcat, şi a căutat drahma, adică chipul împărătesc din ea, care fusese acoperit de patimi şi cheamă la găsirea drahmei şi puterile cereşti prietene lui şi le face părtaşe la bucuria lui, ele pe care le făcuse şi cunoscătoare tainice ale Iconomiei? Pentru că făcliei înainte mergătoare îi urmează lumina atotstrălucitoare şi glasul Cuvântului şi aducătorului de mireasă mirele, celui care pregăteşte Domnului popor ales şi care curăţeşte mai dinainte către Duhul, prin apă? Pentru aceasta îl socoteşti tu mai prejos, pentru că se încinge cu ştergar şi spală picioarele ucenicilor (49) şi arată smerenia drept cea mai bună cale spre înălţare? Pentru că se smereşte din pri­cina sufletului omenesc împovărat de păcat, spre a ridica cu sine ceea ce este tras în jos de păcat? Atunci de ce nu-l osândeşti că mănâncă cu vameşii şi la vameşi pentru că îşi face ucenici dintre vameşi (50), ca să aibă şi el un câştig cât de cât? Şi care? Mântuirea păcătoşilor, afară numai dacă cineva învinuieşte pe medic că se apleacă peste sufe­rinţe şi poartă mirosurile urâte, ca să însănătoşeze pe cei chinuiţi de boală şi pe cel care, împins de milostivire, se apleacă peste groapă, ca, după porunca legii, să scoată din ea afară vita căzută (51)?


XV. A fost trimis, este adevărat, dar ca om, căci era din două firi, deoarece, după legea trupului, el a şi obosit, a şi flămânzit, a şi însetat, a şi fost cuprins de spaimă, a şi lăcrimat, iar dacă a fost trimis şi ca Dumnezeu, ce dacă? Bunăvoinţa Tatălui la care readuce pe cele ale lui şi pe care îl cinsteşte ca început dincolo de timp şi ca să nu pară că este potrivnic lui Dumnezeu, socoteşte-o trimitere. Fiindcă se spune, este drept, că a fost trădat, dar s-a scris şi aceea că el s-a predat şi că a fost sculat din morţi de către Tatăl, dar s-a scris şi aceea că el însuşi s-a sculat şi iarăşi s-a înălţat. Acelea se referă la bunăvoinţa Tatălui, iar acestea la puterea Fiului. Dar tu vorbeşti de cele care îl micşorează şi treci în tăcere pe cele care îl înalţă; apoi, îi treci la socoteală că a pătimit, dar că a pătimit de buna lui voie aceasta n-o spui. Asemenea socotinţe le pătimeşte şi acum Cuvântul: de către unii este cinstit ca Dumnezeu şi unit cu Dumnezeu, iar de către alţii este necinstit şi des­părţit de Dumnezeire, ca trup (52). Pe care să se fi mâniat mai mult? Sau, mai bine zis, cui va ierta mai mult (53)? Căci trebuie ca şi aceia să despartă şi ca şi aceştia să unească, unii după număr, alţii după Dumnezeire.

Te poticneşti de carnea lui? S-au poticnit de ea şi iudeii. Sau îl numeşti şi samaritean (54)? Căci restul îl voi trece în tăcere. Nu crezi în Dumnezeirea lui? Dar aceasta n-au făcut-o nici măcar demonii, o, tu şi decât demonii mai necredinciosule, şi decât iudeii mai nesocotitule! Aceia au socotit numirea de Fiul o voce de o egală cinstire; aceştia au recunoscut de Dumnezeu pe alungătorul lor, căci se convingeau de aceasta din cele ce pătimeau, pe când tu nu-i primeşti nici egalitatea şi nu-i mărturiseşti nici Dumnezeirea. Mai bine era dacă te tăiai împrejur şi dacă erai îndrăcit, ca să spun şi ceva de râs, decât netăiat împrejur şi sănătos şi să duci viaţă de nelegiuit şi de necredinţă în Dumnezeu.


XVI. Puţin mai pe urmă însă veţi vedea pe Iisus curăţindu-se în Iordan (55), din pricina curăţirii mele, sau mai degrabă curăţind apele prin curăţenia lui, fiindcă cel care ridică păcatul lumii nu avea trebuinţă de curăţire. Vei vedea şi cerurile deschizându-se şi mărturisindu-l Duhul cu care este înrudit, şi îl vei vedea şi ispitit şi biruind ispita şi slujit de îngeri şi vindecând toată boala şi neputinţa şi înviind morţii, aşa cum de folos ţi-ar fi să te învieze şi pe tine mortul din pricina relei tale credinţe despre el. Îl vei vedea şi alungând demoni, uneori prin el însuşi, alteori prin ucenicii lui, hrănind mii de oameni cu puţine pâini şi umblând cu picioarele pe deasupra mării şi trădat şi răstignit şi răstignind cu el şi păcatul meu. Îl vei vedea adus ca un miel spre junghiere şi în acelaşi timp şi jertfitor ca preot, îngropându-se ca om şi sculându-se din morţi ca Dumnezeu, şi după aceea înălţându-se şi având să vie cu propria lui slavă. O, câte prilejuri de prăznuire sunt în fiecare din tainele lui Hristos (56), taine al căror scop este unul; desăvârşirea şi rezidirea şi reîntoarcerea mea la Adam cel dintâi.


XVII. Acum însă primeşte zămislirea şi saltă de bucurie, dacă nu ca Ioan din pântece (57), atunci ca David, la oprirea tabernacolului (58), şi cinsteşte înscrierea graţie căreia ai fost înscris în ceruri, şi adoră naşterea graţie căreia ai fost dezlegat de legăturile naşterii! Cinsteşte micul Betleem, care te-a readus în rai! Închină-te în faţa ieslei, graţie căreia, atunci când erai fără de raţiune, ai fost hrănit de Cuvântul! Cunoaşte cum îşi cunoaşte boul stă­pânul - Isaia ţi-o porunceşte! - şi ca asinul ieslea domnului său (59), fie că eşti din cele curate de sub lege, care rumegă cuvântul şi sunt potrivite pentru jertfă, fie că eşti dintre cele încă necurate şi oprit de a fi mâncate, şi neîngăduite de a fi jertfite şi din latura cea păgânească! Aleargă cu steaua şi adu daruri cu magii, aur, tămâie şi smirnă, ca unui împărat şi ca unui Dumnezeu şi ca unui mort din pricina ta! Doxologeşte cu păstorii, cântă cu îngerii (60), dănţuieşte cu arhanghelii! Şi fie praznic obştesc al puterilor cereşti şi al celor pământeşti, căci sunt încredinţat că şi ace­lea se veselesc şi sărbătoresc astăzi împreună cu noi, dacă sunt cu adevărat iubitoare de oameni şi de Dumnezeu, ce fel puterile acelea aduse de David, puteri care se înalţă cu Hristos după pătimire şi îi ies în întâmpinare şi care se îndeamnă între ele la ridicarea porţilor (61).

Un singur lucru să urăşti din cele legate de naşterea lui Hristos: uciderea pruncilor de care Irod, ba chiar cin­steşte deosebit şi jertfa aceasta de vârsta lui Hristos, jertfită pentru jertfa cea nouă! Dacă va fugi din Egipt, alătură-te şi tu cu osârdie fugii lui! Este bine să fugi împreună cu Hristos persecutatul! Dacă va zăbovi mai mult timp în Egipt, cheamă-l din Egipt, unde a fost bine adorat! Călă­toreşte fără de prihană prin toate vârstele şi puterile lui Hristos, ca un ucenic ah lui Hristos! Curăţeşte-te, taie-te împrejur, leapădă învelişul cu care te-ai născut! învaţă apoi în templu! Alungă-i pe cei care îl negustoresc pe Dumnezeu! Lasă-te lovit cu pietre, chiar de va fi să suferi, şi aceasta; vei scăpa de aruncători, ştiu bine, chiar vei fugi printre ei, ca Dumnezeu! Căci Cuvântul nu se loveşte cu pietre. Dacă vei fi dus în faţa lui Irod, de regulă tu să nu-i răspunzi nimic! Se va ruşina de tăcerea ta, mai mult decât de cuvântările altora! Dacă vei fi biciuit, tu caută şi cele­lalte pătimiri! Gustă fiere pentru purtarea aceea, adapă-te cu oţet, caută scuipări, primeşte lovituri de varga, primeşte palme, încununează-te cu spini, adică cu asprimea vieţii după Dumnezeu, îmbracă-te cu haina cea mohorâtă, pri­meşte trestie, lasă-te adorat de batjocoritorii adevărului; pe urmă răstigneşte-te cu el, îngroapă-te cu râvnă cu el, ca să înviezi împreună cu el şi să fii împreună slăvit cu el şi să împărtăşeşti împreună cu el, văzând pe Dumnezeu atât cât este cu putinţă şi fiind şi tu văzut de el care este închinat şi mărit în Treime, pe care şi acum îl rugăm să ni se arate, cât ne este cu putinţă nouă celor legaţi cu legăturile cărnii, în Hristos Iisus Domnul nostru, căruia i se cuvine mărire în veci! Amin.

Note

1. Această cuvântare este legată în mare parte de a doua mare pro­blemă a dogmaticii, cea a Iconomiei. Traducerea am făcut-o mereu sub priviri cu textul din Migne, Patrologia Greacă, volumul respectiv.

2. A fost rostită la 25 decembrie 380.

3. Am păstrat textul românesc îndătinat de prima catavasie de la Naşterea Mântuitorului.

4. În referire la psalmul XCV, 1: „Cântaţi Domnului cântare nouă, cântaţi Domnului tot pământul”.

5. CXV, 11.

6. Datorită efectului întrupării.

7. O fericită digresiune; femeia creştină trebuie să fie la înălţimea virtuţilor Maicii Domnului, prin virtute şi prin creşterea în virtute a fiilor lor.

8. „Înainte de timp” este numai Tatăl, însă nu sub raportul veşniciei, ci pentru raţiunea „că singur el nu provine din altul”. Mântuitorul, la rându-i, este „fără de început”, în înţelesul dacă se ia începutul de atunci de când a început să curgă timpul. în timp el este numai prin ceea ce a devenit prin Întrupare.

9. Ieşire 1,21.

10. Ieşire XIII, 21: stâlpul de lumină, care a călăuzit pe Israel.

11. Isaia XX, 2.

12. Creştinismul este arătat aici ca epoca de lumini şi cunoaşterea adevărului.

13. II Corinteni V, 17. Asupra acestei teme, Sfîntul Grigorie are o întreagă cuvântare intitulată „La duminica cea nouă”.

14. Melhisedec preînchipuieşte pe Hristos.

15. XLVI, 1.

16. Isaia IX, 5.

17. Matei III, 3.

18. Sumarul planului cuvântării.

19. Evrei III, 3.

20. Numirea specifică a Fiului lui Dumnezeu.

21. În fond, aceasta şi este taina întrupării Fiului lui Dumnezeu; resta­urarea, readucerea omului la Dumnezeu.

22. Romani V, 20.

23. Caracterul creştinesc al sărbătorii.

24. Străin, ca venit din Asia. Poate că îşi presimţea şi scurta şedere în Constantinopole.

25. Formal, este o influenţă platonică. în fond, învăţătura aceasta este biblică. înainte de primirea legii pe Sinai, se cere o purificare desă­vârşită, atât lui Moise, cât şi poporului (Ieşire, XIX). Când Moise vrea să se apropie de rugul din care îi vorbea Dumnezeu, i se dă poruncă aşa: „Nu te apropia până aici. Descalţă-te de sandalele tale, fiindcă locul pe care stai tu în faţa mea este pământ sfânt” (Ieşire, III, 5). Acelaşi lucru se cere în cadrul evlaviei euharistice (I Cor. XI, 27 -29).

26. Sfat util pentru predicator: predica lui trebuie să epuizeze materia, nu pe auditori.

27. Nestatornicia în faţa veşniciei.

28. Ieşire III, 14: „Eu sunt cel ce este”, „Cel ce se numeşte: „eu sunt”.

29. Vezi nota de la Cuv. II teol., cap. 3.

30. Participarea la Dumnezeire, adesea dezbătută de Sf. Grigorie în cuvântările de faţă.

31. Cele două părţi ale cuvântărilor sale despre Dumnezeire: Teologia şi Iconomia.

32. Pentru iudei, problema Mântuitorului era, înainte de întruparea lui, un fapt restrâns şi restrâns a rămas pentru ei chiar şi acum.

33. Concepţia politeistă despre Dumnezeire, în paganism.

34. Aluzie la Sf. Atanasie cel Mare, sau la Sf. Dionisie Areopagitul.

35. Explicaţia creaţiei lumii spirituale, prin compararea întregii treimi.

36. Autonomia voinţei pentru lumea spirituală, fapt care explică şi căderea lui Lucifer şi a puterilor care l-au urmat.

37. Lumea spirituală.

38. Creaţia lumii văzute.

39. Desfacerea materiei de spirit şi realcătuirea celor risipite, după învierea obştească.

40. Complicaţiile, deşertăciunile omeneşti după cădere.

41. Ingenioasă explicare a legii liberului arbitru, apanaj exclusiv al lumii raţionale.

42. Porunca aceasta nu era echivalentă cu o interdicţie, ci cu o amânare pentru vremea când omul avea să fie mai apt pentru aceasta.

43. Propagarea generală a păcatului primilor oameni.

44. Text care a trecut în rugăciunea cea mai mare de dezlegare din ritualul înmormântării.

45. Evrei IV, 15.

46. Nu e vorba de ceea ce cheamă catolicii „imaculata concepţie”, mai ales că nu se face precizare de timp. Purificarea de care este vorba în textul nostru se produce mai înainte de zămislirea, de umbrirea de la Duhul Sfânt, dar nu înainte de naşterea Sfintei Fecioare din pântecele maicii sale.

47. loan, X, 11.

48. Luca, XV, 4 şi continuare.

49. loan, XIII, 4.

50. Luca, V, 27 şi continuare.

51. Deuteronom, XXII, 4.

52. Apologie amplu dezvoltată în Cuv. a doua teologică.

53. Referire la sabelieni şi arieni. Sabelie susţinea sinereza, adică conto­pirea persoanelor în Sf. Treime, şi în acelaşi timp şi modalismul, iar Arie, din contră, susţinea diereza, adică separarea absolută a persoanelor, totul ducând la distrugerea egalităţii de esenţă.

54. Luca, VIII, 48.

55. Matei III, 13.

56. Adică Iconomia, toate prin câte s-a operat mântuirea.

57. Luca I, 41.

58. II Regi VI, 4.

59. Isaia I, 3.

60. Text la baza condacului „Fiecare astăzi”, al lui Roman Melodul.

61. Psalmul XXIV, 7-10.

Traducere din limba greacă de pr. dr. Gheorghe Tilea

GÂNDURI CĂLUGĂREŞTI DE CRĂCIUN

de la Părintele Arsenie Boca




Deci nu e fără semnificaţie că Iisus S-a născut într-un grajd. Faţă de sfinţenia Lui, lumea e un grajd, în care oamenii au ajuns cu firea ca vitele. Iisus, chiar de la naşterea Sa, ne descoperă trista situaţie sufletească a omului. Peste această situaţie tristă, Cerurile se deschid, firea îngerului vesteşte un nou fel de pace pe pămant, înteleptii pămantului, călăuziţi de o stea, îşi depun la picioarele pruncului semnele veacului lor, care, cu ei, apune. De acum începe era creştină. De acum înainte Iisus se luptă să scoată firea omenească din starea de grajd, din asemănarea ei cu vitele, şi să întemeieze în inima omului, Împărăţia Lui Dumnezeu. Dar Iisus nu e întru totul om ca noi, toţi oamenii. Fiind singurul fără de păcat El străbate tot veacul Său, ca un biruitor al vieţii veşnice asupra acestei vieţi moarte, pe care o duc oamenii, în asemănarea lor cu vitele. Lăsând cuvintele, sa luăm faptele concrete: Iisus se naşte nu numai istoric ci şi tainic, in fiecare suflet, la Botez. Prin Botez intrăm în Creştinism şi Hristos se naşte în noi, ca o mlădiţă nobilă, de om ceresc, pe butucul firii noastre pământeşti. Mai departe lucrurile se întamplă în perfectă asemănare cu pomii altoiţi. Se poate întampla ca altoiul să se prindă, dar butucul nu-i dă toată puterea lui, ca altoiul să nu crească şi să înnobileze tot pomul, ci dă lăstari sălbateci, care, sug ei toată puterea şi pomul se sălbăteceşte şi trebuie tăiat. Cu omul, lucrurile stau aşa: Mlădiţa cerească, altoită pe firea noastră, aşteaptă, uneori ani, pană creştem la vârsta minţii şi suntem în stare să decidem asupra soartei noastre. Atunci hotăram ce facem din viaţa noastră: pentru cine o trăim? Vrem ca viaţa noastră să semene cu viaţa lui Iisus, vrem ca Iisus să prindă putere în viaţa noastră, sau că lucrul acesta ar fi prea greu pentru noi şi-l ţinem pe Iisus în grajdul firii noastre, legat ca pe un tâlhar !? Iisus ne cheamă tainic, prin conştiinţă, prin minte, prin Biserică, prin slujitorii ei, să-I urmăm viaţa. Iisus vrea să-L iubim pe El. Noi însă ne iubim mai tare pe noi, decât pe El; ne doare mai tare de noi, decât ne doare de El. Dacă din această luptă între noi şi Dumnezeu câştigă Iisus inima noastră, am câştigat viaţa veşnică. De cumva biruim noi pe Iisus, asupra vieţii noastre a biruit diavolul. Firea noastră nu poate fi scoasă din dobitocie decât de Iisus. La cât preţuim noi pe Iisus ? De aci începând se deosebesc oameni întreolalta, încât unii Îl vând din inima lor, ca Iuda, alţii îşi pun toată viaţa pentru El şi pentru cuvintele Lui, ajungând pe culmi de sfinţenie. Sunt două moduri de a ne pune viaţa – lucrul cel mai de preţ pe care-l avem – pentru Hristos. Unul e chipul mucenicilor, al mărturisitorilor şi altul e chipul cuvioşilor. Deosebirea e că unii au murit odată pentru Hristos, lepădându-se de viata, iar ceilalţi au trăit pentru Hristos, lepădându-se de sine, toată viaţa: mucenicii şi calugării. Viaţa cea după Dumnezeu, pe care o aduce Iisus în inima, şi nu numai în inimă ci în toată firea noastră, asta e ceea ce se cheamă sfinţenia. Călugăria ar fi o trăire mai îndeaproape a Creştinismului, o modelare a vieţii după Iisus, o sfinţire a firii. Călugăria e o viaţă de nevoinţă în toate zilele, în care se împleteşte ajutorul Lui Dumnezeu cu silinţa omenească. Că sfinţenia nu se arată adeseori, ci chiar foarte arareori, e din cauză că mereu suntem repetenţi la alfabet şi prunci cu priceperea. Adevărat că este şi un potrivnic al sfinţeniei şi multă împiedicare face, dar şi un copil îl bate, dacă e botezat şi are inima curată. Iar treaba de altfel e lupta noastră cu patimile. Dacă aceasta ţine prea multa vreme, viaţa în Hristos nu se arată şi numai Dumnezeu ştie ce se va alege cu noi. Primul atac asupra patimilor trebuie să-l dăm asupra mândriei, căpetenia tuturor celorlalte. Izbăvirea de mândrie, nu se realizează decât prin zilnica lepădare de sine, dusă până la moartea totală a iubirii de sine. Practic aceasta se realizează trăind într-o ascultare desăvarsita de o conducere şi de un părinte duhovnicesc. O ascultare din inima, o ascultare din dragoste de această virtute. Ascultarea e moartea iubirii de sine – moarte, în fiecare zi, a omului vechi. Aceasta taie, în fiecare zi, toate mladiţele sălbatice ale voii noastre, ca să dea puterea toată voii Lui Dumnezeu. Pentru curăţirea inimii de patimi, pentru dobândirea lui Iisus în inima, nici un pret nu e mai mare. Am putea vinde toate, dobitoacele noastre, ţarinile, ba şi toata viaţa noastră trăită pămanteşte, o putem da la tăiere. Abia atunci toată seva firii noastre, toată inima noastră e a Lui Dumnezeu şi El se exprimă printr-insa, fără să-i mai punem noi vreo piedică. De altfel această trăire, total îndrăgostita de Iisus, e singura soluţie potrivită de a birui atât firea cea veche, cât şi pe Satana. Căci învoindu-ne, hotărandu-ne să ni se taie zilnic toate voile noastre, întocmai ca nişte crengi sălbatice de la un altoi tăiem cu aceasta singurul reazem pe care-şi încovrigă Satana meştesugurile lui. De dragul lui Hristos, noi nu mai suntem ai noştri. Abia atunci potrivnicul nu mai are nimic în noi. Dar semnul este acesta. Cu cât se apropie Dumnezeu de om, cu atât omul se vede pe sine mai păcătos. Dumnezeu dă grajdului nostru foc, schimbându-l în lumină. Deci dacă Împaratul Cerurilor S-a smerit pe Sine şi a primit să se nască într-un grajd, e că a dat oricărui grajd omenesc putinţă să-L primească pe Dumnezeu, dacă acesta îşi cunoaşte şi îşi recunoaşte toată mizeria şi nedumnezeirea sa. Smerenia e începutul şi sfârşitul nevoinţei; de aceea este ea dulama lui Dumnezeu şi desăvarşirea sfinţilor. N-o caştigăm decât îndragostiţi de ascultare, căci asa a fost toată viata lui Iisus, de la început până la sfârşit.

Emisiune despre actele cu cip


NUMELE ÎMPĂRĂŢIEI NUMERELOR

Adevărul despre RFID
Invitaţi: Părintele Florian Puşcaş, doctorand în teologie şi dl. Alin Teuşdea, Prof. Dr. fizician la Universitatea din Oradea:

Motto: ,,Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri." (Părintele Arsenie Boca)

Colinde superbe


Colinde cântate de corul de maici de la Mânăstirea Brâncoveni (cântă foarte frumos)

Iata Albul Imparat

Steaua pe cer


Minunata-i Noaptea Sfanta


Noi n-am stiut


Veniti crestini din lume


Pe drum cu luna:


De la rasarit cu-alai


Sosit-a praznicul >


Vine Fiul Sfantului


Colo sus:


Din an in an:


E Ziua Sfanta-a bucuriei(de Sfintele Pasti)

Pastorala P.S. Sebastian Pascanu Episcopul Slatinei şi Romanaţilor


PE CINE DERANJEAZĂ SIMBOLURILE CREŞTINE?

Pastorală la Naşterea Domnului

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la noi arhiereşti binecuvântări!


Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătorim în fiecare decembrie Naşterea Celui ce este „chipul” lui Dumnezeu-Tatăl (Colos. 1, 15; II Cor. 4, 4; Evr. 1, 3), adică „icoana” Sa. Şi n-am fi avut astăzi decât o cunoaştere foarte limitată despre Dumnezeu-Părintele, dacă nu ni L-ar fi descoperit pe Acela Fiul Său întrupat (Mt. 11, 27 şi Lc. 10, 22), pogorârea Sa pe pământ dând Dumnezeirii un chip şi o icoană şi făcându-ne accesibilă, astfel, calea ce duce la îndumnezeire. De aceea, a respinge chipul şi icoana Sa înseamnă a refuza comuniunea cu El.

Acest lucru se cere afirmat cu tărie într-o vreme în care chipul, adică icoana şi celelalte însemne creştine - expresii şi reprezentări ale comuniunii sfinte - sunt atacate cu o agresivitate de neînţeles într-o lume care, formal, a proclamat drept „zeu” toleranţa. Vă amintiţi, însă, de aşa numitul „război al icoanelor” de acum trei ani, când unii compatrioţi de-ai noştri au cerut - culmea, tocmai „în numele democraţiei” -, expulzarea icoanelor din şcoli, iar Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în virtutea aceleiaşi „democraţii”, a constatat „nocivitatea” sfintelor icoane? Sunteţi la curent, apoi, cu recenta decizie a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, prin care a fost incriminată prezenţa crucifixelor în şcolile din Italia? Nu vi se pare că am mai văzut clişeele acestea? Ba da… însă în „era dictaturii comuniste”, când ne erau prigonite însemnele şi manifestările religioase de către un regim care, cel puţin, îşi asuma pe faţă ideologia atee.

De data aceasta, surpriză!? Avem de-a face cu o toleranţă dusă până la fanatism… Şi, cine ar fi crezut că şi toleranţa îşi poate avea fanaticii ei?… Multă vreme, personal am considerat că cel mai mare rău al libertăţii greşit înţelese este „cultivarea” nepăsării şi a indiferentismului religios. Constat însă că „cineva” şi-a pierdut cu totul răbdarea şi bate din picior nemulţumit de ritmul prea lent (?!) al secularizării şi descreştinării. Pe cine, oare, deranjează sfintele icoane şi crucifixele? Într-o lume care cultivă cu insaţietate „imaginea” prin televiziune şi internet, pe cine supără „imaginile” sfinte ale simbolurilor noastre religioase? Nu vi se pare decizia autorităţilor Uniunii Europene, cu privire la interzicerea crucifixelor în şcoli, ridicolă? Sau este, de fapt, aceeaşi obsesie a Revoluţiei Franceze care tocmai a dezbrăcat uniforma stalinistă pentru a-şi pune, de data aceasta, papionul european?

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul!

Am crezut, în decembrie ‘89, că democraţia înseamnă inclusiv libertate religioasă şi, pentru aceasta, am consimţit cu toţii la toleranţă. De aceea, consider că avem tot dreptul acum ca, privind cum ne sunt „demonizate” reprezentările creştine, sub pretextul unei „toleranţe intolerante”, să ne întrebăm dacă nu cumva avem de-a face, de fapt, cu o „demono-craţie”, iar nu cu o democraţie autentică?! Pentru că, dacă imaginile (adeseori imorale) promovate de televiziune şi internet sunt tolerate, imaginile sfinte, adică icoanele, de ce sunt intolerabile? Dacă marşurile stradale ale persoanelor care cer dezincriminarea păcatelor împotriva firii sunt morale, simbolurile religioase de ce sunt „imorale”? Şi dacă prostituţia şi drogurile se cer, până şi de către cea mai înaltă instituţie a Statului, dezincriminate, de ce sunt condamnate crucifixele? Ce sunt mai nocive - imaginile sfinte, ori cele imorale? Ce provoacă mai mult pervertirea firii omului şi pierderea echilibrului fiinţei lui - simbolurile noastre religioase, ori demonstraţiile neruşinate şi sfidătoare ale unor persoane care au nevoie mai degrabă de doctor decât de legi speciale? Şi ce afectează mai mult coeziunea familiei şi sănătatea spirituală a unui popor - afişarea însemnelor religioase, ori dezincriminarea şi liberalizarea prostituţiei şi a drogurilor, fie ele şi uşoare?

Dragii mei!

Cred că a venit vremea să ne întrebăm şi să căutăm cu toţii un răspuns cât se poate de clar la întrebarea: Pe cine deranjează simbolurile noastre creştine în Europa, câtă vreme ele sunt vechi de 2000 de ani, iar popoarele ei s-au născut toate pe rând în cristelniţa sfântului Botez şi a Mirungerii creştine? Cu ce impietează o identitate, mai sigură şi decât vârsta însăşi a naţiunilor creştine europene? Cine are interes să schimbe prematur istoria şi cultura bătrânului continent, mai înainte ca acesta să agonizeze singur, sub spectrul secularizării şi descreştinării ce îi pândesc avide ultimele zvâcniri de spiritualitate?

De aceea, la o zi sfântă ca cea de astăzi, în care sărbătorim mai bine de 2000 de ani de când „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi…” (In. 1, 14) ca Icoană şi Chip al Tatălui, nu ne rămâne decât să ne rugăm şi să luptăm ca Binele să se arate, ca totdeauna de altfel, mai puternic decât răul; ca tot ce avem mai sfânt şi mai valoros în noi să nu poată fi niciodată răpus de o logică cel puţin stranie, a unei democraţii interpretată într-un mod halucinant. Să ne păstrăm cu sfinţenie însemnele religioase, obiceiurile şi datinile sfinte, pentru ca tăvălugul globalizării să nu ne poată înghiţi tot ceea ce a mai rămas creştinesc şi românesc în noi - credinţa şi cultura străbună.

Să ne rugăm Dumnezeului întrupat, şi pentru aceasta zugrăvit în icoane şi reprezentat prin însemne sfinte, să ne păzească de toţi duşmanii credinţei şi culturii noastre, aşa cum a fost păzit şi Pruncul Sfânt de mânia celor ce au vrut să-I ia viaţa încă de la Naşterea Sa. Să sărbătorim Crăciunul creştineşte şi româneşte, bucurându-ne de tot ceea ce am moştenit de la strămoşi şi împărtăşind fiilor şi urmaşilor noştri tezaurul acesta sfânt al unei istorii şi tradiţii de două ori milenare!

Al vostru către Domnul rugător,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

Cuvânt despre moarte

de Părintele Arsenie Boca

Rar să găseşti un om care să dea sens religios morţii, adică s‑o aştepte cu bucurie, ca pe-o izbăvire sigură din împărăţia păcatului.

Când sora moarte ne dezleagă de trup, ne face un mare bine, fără să ştim şi fără să vrem. Tot ce e rău în lumea asta: neştiinţă, neputinţă, întunerecul, păcatul cu miile lui de gheare, prin moarte încetează. Răul e osândit de moarte, deci moartea ni-i un ajutor. Nu trupul este răul, dar prin moarte se omoară răul cu desăvârşire, de aceea, la vreme, trupul va învia din morţi. În moarte-i învierea.

Oamenii fug, cât pot mai mult de fiorul cunoaşterii – a unei cunoaşteri de ei înşişi în relaţie cu Dumnezeu, în relaţie cu nemurirea sufletului, în relaţie cu binele şi cu răul. Cu un cuvânt, fug până la moarte de orice cunoaştere existenţială. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stăpâniţi de o lege biologică, li se pare că nu există de fapt şi dorm vremea vieţii pământeşti pe urechea aceea.

Situaţia se schimbă brusc în momentul morţii. Toate lucrurile pe care trebuiau să le cunoască în vremea vieţii, dar au fugit de ele sau le‑au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidenţă de neînlăturat. În vremea vieţii pământeşti cunoaşterea rămâne la libertatea omului: dacă voia să cunoască, putea cunoaşte; nu voia să cunoască, rămânea în necunoştinţă. Îndată după moarte însă, libertatea aceasta se suspendă, şi sufletul cunoaşte fără să vrea ceea ce s-a ferit să facă, pe când era îmbrăcat în trup.

Cunoaşterea are două momente mari: momentul morţii, când sufletul se dezleagă de necunoştinţă şi momentul învierii, când se dezleagă şi trupul de necredinţă. Căci necredinţa îşi are obârşia mai mult din convieţuirea sufletului cu trupul. Ori şi el trebuie să întovărăşească şi cunoştinţa şi credinţa. Moartea dezleagă sufletul de trup şi astfel sufletul ajunge la cunoştinţa spiritualităţii şi a nemuririi sale; învierea dezleagă trupul desăvârşit de moarte şi de necredinţă. Moartea şi învierea împlinesc, în privinţa conştiinţei şi a izbăvirii de rău, ceea ce nu pot împlini nici cele mai impresionante nevoinţe ale sfinţeniei. Până ce nu trecem şi prin porţile acestea, cunoştinţa noastră e numai frântură.

Când a sunat ceasul ieşirii din lume, sufletul se retrage din trup şi se adună înspre cap. De aceea, pentru cei ce au dus o viaţă duhovnicească intensă, li se înseninează faţa cu o lumină neobişnuită. La mulţi dintre sfinţii nevoitori ai pustiei, în vremea ieşirii sufletului le străluceau feţele ca soarele. Sufletul e o făptură spirituală care nu are îngrădirea pe care o are trupul şi nici nu-i stau în cale piedicile trupului. În vremea aceea, o conştiinţă împăcată răsfrânge o faţă senină, pe când o conştiinţă neîmpăcată răsfrânge o faţă îngrozită.


Parintele Arsenie Boca, mare indrumator de suflete din sec. XX;
O sinteza a gandirii Parintelui Arsenie in 800 de capete

Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002

Cuvântul Prea Sfinţitului Daniil Stoenescu la parastasul Părintelui Arsenie Boca de la Mânăstirea Prislop

Să înţelegem Măreţia Ortodoxiei - Acest mare dar lăsat nouă de Dumnezeu


Credinţa Ortodoxă în raport cu celelalte credinţe



Sfântul Nicodim Aghioritul - Despre catolici


Marturisim despre catolici ca sunt papistasi eretici, si in primul rand sunt nebotezati, dupa cum afirma Sfantul Vasile cel Mare si cei mai de dinaintea lui, Ciprian si Firmilian. Caci s-au despartit de Biserica Ortodoxa si in cuvantul lor nu se afla harul Sfantului Duh, prin care preotii ortodocsi savarsesc Tainele.
Cei care se ocupa cu lupta pentru unire, ori se amagesc, ori sunt manati de cine stie ce pricini. Acest lucru este inacceptabil. Toate s-au petrecut odata cu trecerea timpului si, in problema unirii, cuvantul politic a avut intaietate fata de cel religios.
Cand vom auzi ca diavolul se va uni cu cetele ingeresti, atunci vom crede ca cei de alta credinta vor sa se uneasca sincer cu noi...Daca-si vor da seama de ratacirea lor, sunt datori sa se intoarca de unde au plecat, fara nici o conditie.
Este amuzant sa ceri sa se faca sinoade pentru unire...Biserica Rasariteana are deschise colimvitrele cu apa sfintita. Cel ce vine spre ea de bunavoie, nu va fi dat afara. Biserica Rasariteana nu poate sa schimbe nici o virgula din ceea ce au instituit Sfintii Parinti.
Botezul latinilor este mincinos si nu este primit, fiindca ei sunt eretici...Latinii (adica romano-catolicii) sunt nebotezati, fiindca nu se savarsesc cele trei afundari celui botezat.




Atitudinea Sfantului Ioan de Kronstadt fata de confesiunile neortodoxe

Biserica adevarata ramane una si neseparata, si singura care mantuieste. Aceasta este
Biserica Ortodoxa Rasariteana.

Nici o alta confesiune crestina, in afara de Ortodoxie, nu poate sa-l aduca pe crestin la desavarsirea vietii crestine si sa intregeasca curatirea de pacate, conducandu-l la nestricaciune, deoarece celelalte religii tin nedreptatea drept adevar (Romani 1, 18). Ele au amestecat superstitia si minciuna cu adevarul si nu detin acele mijloace date de Dumnezeu pentru curatire, pentru sfintire, pentru renastere si reinnoire, pe care le detine Biserica Ortodoxa.
Fiecare cadere, dupa invatatura Sfintilor Parinti, incepe prin mandrie: omul nesocoteste o porunca si atunci pacatuieste in fapta. Asa s-a intamplat si cu schisma Apusului: inainte de aceasta, papa si papistasii au devenit mandri si s-au ridicat pe ei intr-atat incat s-au gandit sa-L judece pe Insusi Hristos, pe Insasi Intelepciunea lui Dumnezeu, Invatatorul Ceresc. Mandria lor a ajuns in punctul de a schimba unele cuvinte, porunci si randuieli ale Sale. Hristos spune ca Duhul purcede de la Tatal, pe cand catolicii, luteranii si anglicanii spun ca purcede de la Tatal si de la Fiul.
Rupandu-se de Traditia Sfantului Duh, pierzand criteriul interios al adevarului si principiul sinodal al Bisericii, latinii, deoarece aveau nevoie de un nou tip de putere, au nascut o noua putere pentru a invata Credinta: pe infailibilul papa de la Roma, “reprezentatul lui Hristos”.
“Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” (Matei, 28, 20). Insusi Domnul este mereu prezent in Biserica Sa. Atunci de ce mai e nevoie de un reprezentant-papa?
Ca o erezie de capatai, catolicismul incearca sa includa in sistemul lui teologic texte din Sfanta Scriptura, tamalcindu-le in afara Sfintei Traditii, de care sunt lipsiti.
Punctul central al mandriei catolicilor si al dogmelor lor mincinoase, in administratie si in invatatura morala, este primatul papal, talmacirea inchipuita si gresita a cuvantului Mantuitorului: “Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui”. (Matei, 16, 18).
Trebuie sa-l intelegem ca piatra de temelie pe Insusi Iisus Hristos: “Iar piatra era Hristos”. (I Corinteni 10, 4).
Papa si papistasii, convertindu-i pe toti catolicii la erezie, au facut-o pe aceasta de neindreptat, fiindca papa, cu toate ca are greselile lui, este recunoscut ca fara de greseala de catre Biserica Catolica si astfel nu este cu putinta sa fie corectat de cineva care gandeste contrariul.
Este cu adevarat posibil ca cineva sa uneasca ceva ce nu poate fi unit, minciuna cu adevarul?
Catolicii, prin faptul ca-l recunosc pe papa drept cap al Bisericii, au pierdut adevaratul Cap al Bisericii – Hristos – si au ramas fara Cap. Intreaga istorie a papalitatii marturiseste ca acestia nu au Cap...Luteranii s-au despartit si au ramas fara Cap, anglicanii la fel. Nu au Biserica...iar Veliar ii razboieste cu puterea si uneltirile lui si ii mentine in ratacire si in pierzanie. O multime de oameni pier in ateism si in viciu.
Am primit de la Dumnezeu talantul Ortodoxiei, spre slava lui Dumnezeu si pentru mantuirea noastra. Cum folosim si inmultim acest talant? Ii multumim Domnului? Care este natura pocaintei noastre? Ce fapte bune facem? “Toti s-au abatut, impreuna netrebnici s-au facut; nu este cel ce face bunatate, nu este pana la unul”. (Psalmi 13, 3).


(Fragmente din articolul lui A. Vladimirov din revista “Cerkovnaia Zizn”, vol. 1-2, 1994).

Sursa: "Maretia ortodoxiei - Marturii biblice si patristice"

Părintele Arsenie Boca – SEMNE DE SFÂRŞIT DE SÂMBĂTĂ (Luca 13,10-17)


Porunca a patra din Decalog: „Să sfinţeşti ziua Sâmbetei” era ţinută de evrei cu o rigoare extremă. Chiar legea impunea această rigoare: orice lucru e interzis în ziua aceea. Neobservarea opreliştei e pedepsită cu moartea (Exod 35,2). Interdicţia mergea până la mărunţişuri: nici foc să nu-ţi faci în casă (35,3). De aceea când „fiii lui Israil” prinseră pe un om adunând lemne de foc în pustie, într-o zi de sâmbătă, şi-l aduseră înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte şi israilitenii îl omorâră cu pietre (Numeri 15,32-36).

Aşa ceva nu încăpea în spiritul lui Iisus. Şi nici îngustimea lor n-o putea răbda.

Drept aceea, spre a-i trezi din rigorismul sec al Legii, Iisus vindecă Sâmbăta o femeie gârbovă, în faţa lor. Mai marele sinagogii face o observaţie răutăcioasă, răstindu-se către popor, că sâmbăta nu e permis a se vindeca oamenii.

Aceasta era absurditatea interpreţilor Legii. Împinseseră rigorismul până la a opri orice facere de bine privitoare la om, dar a da vitelor de mâncare şi apă nu era păcat. A scăpa o vită din primejdie nu era oprit. Absurditatea era aceasta: a face bine omului Sâmbăta e păcat; vitelor însă nu. La o aşa socoteală şi om, Iisus îi strigă în obraz: „Făţarnice!” După vederile tale, o vacă, o oaie, un măgar e mai mult decât un om ? E permis să faci bine unui bou, dezlegându-l de la iesle sâmbăta, dar a dezlega o fiică a lui Avraam, legată de 18 ani de gârbovie, nu e permis? Făţarnice! Pe un măgar poţi să-l scapi de la moarte sâmbăta, că nu-i păcat, dar pe-un om să-l laşi să moară, că-i păcat să-l scapi, „Făţarnice!”

Iisus făcea omului bine sâmbăta, şi încă în Sinagogă. Sinagoga sărea în aer că Iisus călca sâmbăta. În realitate era o mare făţărnicie, fiindcă ceea ce nu suferea sinagoga nu era atât facerea de bine, cât persoana lui Iisus îi era nesuferită, fiindcă Iisus îi dădea absurditatea în vileag, fără cruţare. Instituţia sâmbetei îmbătrânise şi, ca instituţie ce se apropie de moarte, nu se mai menţinea decât în cărţile literelor Legii. Şi fiindcă sâmbăta – odihna spirituală a omului – nu mai avea decât semnificaţie exterioară, represivă, Iisus îi prevede înlocuirea cu o altă zi.

Sâmbăta Legii ajunsese tot atât de gârbovă ca şi femeia de 18 ani, decât că sâmbăta era acum de 18 veacuri gârbovă. Răstirea oficialităţii către popor nu mai putea întârzia căderea definitivă a decăderii. ,,Legea prin Moise a venit; darul şi adevărul prin Iisus Hristos.” (Ioan 1,17). ,,Trecut-a umbra Legii când darul a venit.”

Iisus nu avea nici o atribuţie „legală” în sinagogă. El era un Rabin nerecunoscut de oficialitatea Templului din Ierusalim, deşi examenul în Templu îl luase încă la 12 ani. Dar Templul s-a temut totdeauna de examenul acela. Temerea aceasta nu le era a bună. Cărturarii şi fariseii Templului simţeau că Tinerelul acela va veni odată la ei cu un bici de ştreanguri în mână. Iisus a numit Templul „Casă a Tatălui Meu” când era copilaş de 12 ani; iar când le-a spart bâlciul şi le-a răsturnat zărăfia din el, pe lângă aceleaşi cuvinte a mai adăugat: „iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari”.

Cu acest drept înfrunta Iisus pe mai marele sinagogii, numindu-l „făţarnic”. Altfel atitudinea lui Iisus în sinagoga omului ar fi fost de neînţeles. De fapt sinagoga era mai mult a lui Iisus, precum şi Templul, decât erau acestea ale Ierusalimului. Oficialitatea lui Israel refuza lui Iisus, pe toate căile închipuite, această proprietate asupra Templului şi sinagogii. Acesta era conflictul nemărturisit între oficialitatea din Ierusalim şi Iisus.

Sinagoga şi mai ales Templul erau cele mai bune mijloace de exploatare a păcatelor şi a necazurilor din Israel în favoarea unei clase de conducători, care despuiau poporul de viaţă, în numele lui Iehova. La această situaţie Iisus era un revoluţionar de temut.

De fapt a şi schimbat Sâmbăta Legii fără duh în Duminecă. Dumineca e zi acoperită cu mare preţ; cu această acoperire s-a impus şi se menţine.

Aceasta însemnează pentru noi Dumineca: Ziua Învierii.

Să băgăm de seamă ca nu cumva şi creştinismul nostru să aibă aceeaşi soartă: să se ia de la noi. Pe simplul motiv că noi creştinii nu aducem roadele acestui creştinism: oameni după chipul lui Iisus.

Creştinismul nu e numai o afacere de Dumineca, ci o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de-a ajunge stilul de viaţă şi concepţie pe care ni l-a dat Iisus.

Dacă creştinismul nostru nu e strădania aceasta, care naşte fii lui Dumnezeu, el rămâne o simplă formalitate- şi ne putem trezi fără ea.


Prislop, Duminecă XXVII

26.XI.1949

Sursa: Vatopaidi

Astăzi prăznuirea Sfântului Ierarh Nicolae făcătorul de minuni


La mulţi ani tuturor celor care îi poartă numele!




Colindul Sfântului Ierarh Nicolae:

COLINDE ŞI CÂNTĂRI DIN ÎNCHISORI - Maicile de la Mânăstirea Diaconeşti



Sus la 'naltul cerului


Linu-i lin


Colind pentru detinuti


Ruga - Radu Gyr



N-ai dezmierda (Radu Gyr)



In inima robului - Valeriu Gafencu



Trăiesc flămând - Valeriu Gafencu



Leru-i Doamne Ler


Rugaciune


Condacul acatistului mărturisitorilor români din închisori



Astazi neamul nostru


Avem atâţia morti (martiri ai temnitelor)


Avem o ţară



Crezul- (Radu Gyr)


Imn mortilor - Radu Gyr



Ne vom întoarce într-o zi


de Radu Gyr


Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi...
Si cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom intra încet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Si-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji,
Si-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne 'napoiem şi-n disperări
Si-n răni ce-n piepturi se ascund.

Si-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi...

Related Posts with Thumbnails

Arhivă



___


Sf. Justin Popovici

Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.

Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.

Articole recomandate







Comentarii

Persoane interesate

toateBlogurile.ro

Parintele Ilie Cleopa:


Vizionați înregistrarea:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești