Articole



___





http://vestitorul.blogspot.com/search/label/Paisie%20Aghioritul

Forumuri ortodoxe


Asociatii-Fundatii ortodoxe



.

.

FERICIRILE APOCALIPSULUI


“Fericit cel ce citeste si cei ce asculta
cuvintele acestei proorociri si pazesc
lucrurile scrise in ea. Caci vremea
este aproape.” (Apocalipsa 1,3)

Cuvantul “a citi” are, in originalul grecesc un inteles dinamic: a chema de jos, in sus, la intelegere, E si explicabil, intrucat cuprinsul cartii e avalansa unei trairi a evenimentelor in original, pe viu; dar, scriindu-se jos, cele traite sus, au ajuns pe seama literei care ucide. Deci citirea plina de intelegere duce la invierea spiritualitatii, inmormantata in sicriul literelor. Trebuie deci aici o citire in duh si intelegere, cum crestea Iisus in duh si adevar, ca la 12 ani sa poata astupa gura batranilor in templul din Ierusalim, cand citea si talcuia locuri mesianice, spre uimirea tuturor. Daca am putea citi cum citea Iisus, care se transpunea intru ale Sale si invia intelesul mesianitatii Sale si in mintea batranilor.

Cand citesti ceva si intelegi din plin – de obicei ceva duhovnicesc – parca te trezesti din somn – sau invii din morti. Iar daca acestei invieri a spiritului - prin intelegere – i se mai alatura si consonanta deplina a sufletului care “asculta”, adica, daruindu-se pe sine total cuvantului duhovnicesc, se alatura si vointa care “pastreaza”, “tine” cele primite, adica ingrijeste repetand ingrijirea, atunci “temelia odata pusa” (I Corinteni 3, 11) – Hristos - duce pe cel ce practica aceasta dezvoltare duhovniceasca pana la dobandirea desavarsitului dar: al nemuririi, in “Ierusalimul ceresc” (Galateni 4,26; Apocalipsa 21,2)

“Cuvinte ale proorocirii”,
Sunt intelepciunile revelatiei in Hristos, care, toate, tintind viitorul, sunt apocaliptice, sunt proorocie.
“Caci vremea este aproape”.

Ceea ce a a aruncat o umbra de neincredere asupra Apocalipsei a fost si talcuirea literara a “timpului” intalnit in proorocie. Cu aceasta greseala se discrediteaza oricine care crede ca poate da date si ani pentru cutare sau cutare implinire din Apocalipsa. In textul grecesc nu e cuvantul “Kronos”, vreme, timp, ani – termenul interpretarii istorice sau literale, ci alt cuvant “Kairós” care are intelesul unui mod duhovnicesc al timpului: clipa a hotararii, incarcata cu greu destin.

Sunt in viata omului “clipe” de acestea pline cu o intreaga istorie viitoare.

Cu Iisus Hristos Imparatia Cerurilor a coborat ”aproape de noi” Cand sufletul credinciosului ajunge constient de aceasta apropriere, cand isi da seama ca este chiar in aceasta Imparatiei, atunci s-a apropiat clipa marilot hotarari: clipa cand, in toata libertatea si in toate puterile sufletului, ne insusim destinul mantuirii, care, stim sigur, ca trece prin jertfa.

Fericita clipa a unui fericit destin – rost ultim – finalitatea cereasca a unei vieti pamantesti.

1.Fericit este cel ce citeste si cei ce asculta cuvintele proorociei si pastreaza cele scrise in aceasta! Caci vremea este aproape” (Apocalipsa 1,3).
2.Si am auzit un glas din cer, zicand: Scrie: Fericiti cei morti, cei ce acum mor intru Domnul!” (Apocalipsa 14, 13).
3.Fericit este cel ce privegheaza si pastreaza vesmintele sale, ca sa nu umble gol si sa se vada rusinea lui!” (Apocalipsa 16, 15)
4.Si mi-a zis: Scrie: Fericiti cei chemati la cina nuntii Mielului!”(Apocalipsa 19, 9)
5.Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi.” (Apocalipsa 20,6)
6.Fericit cel ce păzeşte cuvintele proorociei acestei cărţi!” (Apocalipsa 22.7)
7.Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate!” (Apocalipsa 22, 14)

Părintele Teofil Părăian ne-a părăsit!



Părintele Teofil Părăian, duhovnicul Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbătă de Sus, judeţul Braşov, a trecut la cele veşnice în această dimineaţă, joi 29 octombrie 2009, la Spitalul Militar din Cluj-Napoca.

Dumnezeu să îl ierte!

Firme sub semnul lui Antihrist


La prima vedere logo-ul celor de la Audi dă falsa impresie ca ar fi o copie fidelă după logo-ul de la sporturile olimpice. Însă nu e deloc aşa. Aici avem de-a face cu 3 cercuri care se intersectează între ele. Logo-ul fiind special gândit pentru a forma discret semnul fiarei (cifra 666).


Pe această cale am un mesaj pentru creştinii ortodocşi şi nu numai:

"Prin simplu fapt că alegeţi să fiţi clienţi pentru astfel de companii le sprijiniţi, mărindu-le capitalul şi totodată le ajutaţi să se extindă".



Vodafone din Carrefour Orhideea, Bucureşti - Cei trei de 6 sunt expuşi simetric


Nu întâmplător astfel de companii se oferă să fie sponsori pentru "vedetele" sataniste.

La concertul blasfemietoarei Madona, Vodafone a împrejmuit scena cu binecunoscutul său logo.

Vezi si Lech Walesa despre concertul Madonnei, de la Varsovia: "Este o provocare satanica"


The next generation network - vă mai aduceţi aminte de acest slogan?

Da aţi ghicit este vorba de cei de la Zaap un alt logo a cărui formă ar trebui să ne dea de gândit.
Cred că denumirea „Zaap” şi actualul logo au fost special gândite pentru a putea fi creat un logo care să se asemene cât mai bine cu semnul fiarei.
Practic este vorba de trei de „6”. Primul “6” este culcat pe spate a cărui codiţă mai lungă vrea să însemne “Z”, iar ceilalţi doi de “6” intorşi şi cu codiţele în jos în traducere vrând să insemne doi de “p”. În concluzie este tot o formă discretă a semnului fiarei “666”. Discretă nu pentru că le-ar fi ruşine de noi să pună direct 666 ci pentru că îşi dau seamă că încă mai sunt oameni, de regulă creştini, care sunt contra asocierii lui 666 cu propria lor persoană şi contra oricăror acţiuni care sunt legate direct de cifra 666, fie ele chiar şi servicii oferite de o firmă anume. Şi probabil că deţinătorii companiei sunt conştienţi că şi-ar putea pierde o bună parte din clienţi dacă aceştia şi-ar da seama că există o oarecare similitudine între logo-ul Zaap şi cifra 666.




  • Pentru cititorii acestui blog:
Dacă mai cunoaşteţi şi alte firme/companii cu astfel de logo-uri, sau ale căror activităţi au legătură directă sau indirectă cu semnul fiarei (cifra 666) nu ezitaţi să lăsaţi comentarii.

Marian Moise - Acatistul Sfantului Dimitrie Basarabov



Minunea savarsita de Sfantul Dimitrie, cu prilejul furarii sale de catre bulgari, in timpul stapanirii silnice nemtesti din 1918.

Vremuri de durere si de jale pentru tara noastra ne-a fost dat sa strabatem, fara indoiala, cu vointa lui Dumnezeu, care voieste mantuirea prin suferinta, in tot rastimpul de la 23 noiembrie 1916, data intrarii vrajmasului in Capitala Regatului, si pana la 18 noiembrie 1918, data reintrarii in aceeasi Capitala a viteazului nostru Rege Ferdinand I, in fruntea armatelor romane si aliate.

Vrajmasul era tare si puternic, iar lupta contra patriei era apriga, cum n-a mai fost vreodata in asemenea razboaie.
Necontenit preotii si poporul se rugau lui Dumnezeu ca armatei noastre si aliatilor ei sa le dea ajutor si rabdare pana la izbanda.

Rugaciunea singura ne intarea sufletul, caci iubitii nostri ostasi si eroi, precum si toti reprezentantii natiunii, erau departe peste Milcov, atunci hotar despartitor de groaza.
Se vede ca era randuit de sus ca sa gustam amarul pana la fund, pentru ca, curatiti, sa primim lumina invierii.
Razboiul mondial declarandu-se si activitatea lui continuand cu furie puternica, noi, tara mica, eram amenintati din toate partile.

Nadejdea in providenta dumnezeiasca, care intotdeauna a ocrotit neamul romanesc, vietuitor acum in Dacia de aproape 2000 de ani, ne aducea puteri incurajatoare. Razboiul din 1877 ne-a adus independenta, iar cel din 1913 pacea de la Bucuresti, dimpreuna cu castigarea inca a unei parti din Cadrilater, anexat la Dobrogea strabuna.

Nadejdea in bunul Dumnezeu, care poate intari pe cei slabi – precum eram noi- ne-a incurajat sa gandim la activitate cu intelepciune si multa luare aminte.

Dupa inceperea ostilitatilor, la 15 august 1916, aeroplanele ivindu-se mai intai sfioase, iar dupa aceea foarte indraznete, au navalit intruna, bombardand Bucurestii si sfaramand edificii mari.
Toata lumea se gandea la scapare de pericolul continuu: si la auzul clopotului celui mare, fugea care unde putea sa se ascunda. Totusi, victime omenesti au fost destule. In ziua de 13 septembrie 1916, bombardarile au fost foarte mari deasupra Bucurestiului. Ele, incepand de dimineata, au tinut pana seara, urmand in special Camera si Mitropolia. Atunci doua bombe au lovit biserica si trei locuinta Catedralei, careia i-a fost distrusa aripa dreapta, iar batranul Mitropolit Conon, ranit, a scapat de moarte printr-o minune dumnezeiasca.

Lupte furioase au inceput, mai intai peste Carpati, si apoi peste Dunare, cu bulgarii. Rezultatele dureroase cuprinsesera de spaima pe toti. Dusmanii nostri mari si multi, luand avant, trec Dunarea si inainteaza naprasnic asupra capitalei noastre.

Toti suprinsi, iau drumul pribegiei in Moldova. Erau grozave zilele acelea din toamna anului 1916, cand se pregatea bombardarea capitalei. Incepuse bombardarea fronturilor de primprejur, toti cei dinauntru ramanand inmarmuriti de spaima.

O comisie extraordinara, compusa din reprezentanti provizorii ai diferitelor departamente din capitala, dimpreuna cu primarul si cativa membri curajosi ai consiliului comunal, gandindu-se la mijlocul de a scapa capitala tarii de distrugerile amenintatoare, au intrat in tratative cu dusmanul navalitor.
Dupa intelegeri anumite, in timpul noptii, dusmanul intra in capitala. Ai nostri apucasera sa sfarame lucruri de care vrajmasul s-ar fi putut folosi precum arsenalul din Dealul Spirii.

E ziua de 23 noiembrie 1916, cand ostirile dusmane au navalit si au cuprins capitala. Toata lumea s-a ascuns pe unde a putut. Sufletul tuturor a fost cuprins de cea mai grea apasare, cand administratia militara de ocupatiune a dat porunca sa se inchida bisericile ortodoxe, iar preotii sa aduca ei insisi cheile la comisariatele respective. Mitropolitul Conon, vazand aceasta grozavie, ca ni se rapea ce aveam mai scump, a protestat energic si prin adresele nr. 210 si 211, a cerut girantilor de Minister de la Interne si Culte, care aveau fiecare pe langa dansii cate un neamt de legatura, ca sa mijloceasca spre a nu dainui aceasta nelegiuire, impotriva libertatii cultului, care era garantat prin conferintele de la Haga, unde se vad iscaliti si imparatii Germaniei si Austriei; iar rezultatul a fost ca vrajmasul a revenit la sentimente mai bune pentru respectarea cultului nostru, liberandu-se toate cheile bisericilor.

Apoi una din incercarile cele mai indraznete a fost impunerea cu forta a unui membru al Papistasilor spre a fi conducatorul lucrarilor din cancelaria Sfintei Mitropolii si deci un mare ghimpe pentru Biserica. Pentru a scapa de aceasta rusine, mitropolitul si poporul, in frunte cu doamnele din Societatea ortodoxa a femeilor romane, au facut un protest, care a avut ca rezultat izgonirea lupului din Mitropolie si staulul nostru ortodox.

Alta lovitura a fost ordonanta pentru inventarierea si ridicarea odoarelor si clopotelor de la biserici, incepand cu Catedrala Sfintei Mitropolii. La protestul mitropolitului, ca e pacat sa se ia aceste avuturi pretioase, unele cu ctitorii foarte vechi de pe la marii nostri domni din trecut, spre a nu amuti glasul locasului dumnezeiesc; rezultatul a fost ca: bronzariile, alamariile, candelele si sfesnicele deocamdata sa ramana asa cum se gasesc, dar clopotele sa fie toate sparte si ridicate, incepand cu Sfanta Mitropolie, de furia carora n-a putut scapa decat clopotul cel mare, in considerare ca este facut sub auspiciile si in mare parte cu cheltuiala Regelui Carol I.
Era o mare durere pentru credinciosi sa vezi si sa auzi cum soldatii unguri si nemti, inarmati cu ciocane mari, loveau fara mila in clopotele ce mugeau surd si protestand parca de stricarea linistii si rostului lor, caci pana acum, in sunetul dulce, chemasera pe credinciosi la rugaciune, iar de acum, sfaramate, trebuiau sa serveasca la material pentru distrugerea omenirii.
La sfaramarea clopotelor din capitala, durand cateva zile de-a randul, s-au vazut si minuni adevarate, unde spargatori, ca cei de la Sfanta Mitropolie, Sfantul Spiridon si de la Domnita Balasa, au fost aspru pedepsiti, prin caderea bucatilor peste capul lor, ranindu-i grav, pentru ca, peste cateva zile, sa moara in spitalul Branconvenesc.
Unele clopote au mai scapat prin ingropare, dar cele mai multe au fost luate.
Prin sate, lumea impodobea carul in care erau clopotele si bocind cu mic cu mare, le conducea pana la statia cea mai apropiata.
Tot din dorinta de a ne lua tot ce-i mai de pret din tara noastra, dusmanii savarsesc crima cea mai grozava, furand Sfintele moaste ale Sfantului Prea Cuviosului Parintelui nostru Dimitrie cel Nou, facatorul de minuni, din Catedrala Sfintei Mitropolii. Locuitorii unei comune din Bulgaria cerusera printr-o petitie foarte cutezatoare, Comandamentului German, sa le ingaduie sa ridice moastele Sfantului Dimitrie si sa le treaca in dreapta Dunarii. Argumentul principal, pe care se sprijneau in cererea lor, era ca Sfantul Dimitrie este de vita bulgareasca.

Locotenentul Dietz, cerand informatii, i-a fost prezentat un memoriu foarte documentat de catre un scriitor de seama al bisericii noastre, Gala Galaction, fost pe atunci loctiitor de administrator al Casei Bisericii si astazi Preotul Grigorie Pisculescu, misionarul Sfintei Patriarhii. In urma prezentarii acestui memoriu, sus-numitul locotenent a facut un referat negativ sefilor sai si cererea bulgarilor a fost respinsa. Bulgarii, pe care noi i-am ajutat de cateva ori, scapandu-i chiar si din robia turceasca, vazand ca cererea nu le-a fost ascultata, recurg la mijlocul miselesc al furtului.
In ziua de 17 februarie 1918, la miezul noptii, pe o vreme furtunoasa, au spart usile catedralei, furand marele sicriu cu sfintele moaste ale Sf Dimitrie, patronul Capitalei.
Dupa jefuirea capitalei in noaptea adanca, printr-o anumita comisiune, s-a denuntat faptul si s-a cerut prinderea hotilor la toate autoritatile locale, precum si de catre Comandatura, Ministerul de Culte, Politie, Procuros, Presedintele Curtii de Casatie etc., continuu sunand clopotul cel mare, spre desteptarea tuturor si stiinta de cele ce se petrec pe Dealul Mitropoliei.
Dupa aceasta, a doua zi, dis de dimineata, a navalit la Mitropolie toata lumea, ca sa vada jefuirea Bisericii. Batrani, femei si copii plangeau cu mare jale, ca li s-a furat singura lor mangaiere in aceste clipe de deznadejde.

Dupa masurile luate, s-a primit stirea ca toate punctele trecatoare peste Dunare fiind instiintate telefonic, Sfantul Dimitrie nu va putea trece in Bulgaria. Dupa amiaza s-a raspandit vestea ca furii s-au impiedicat pe drum si pot fi prinsi. A doua zi, s-a primit telegrama de la Generalul Zach din Giurgiu ca hotii au fost prinsi si sfintele moaste au fost aduse in Giurgiu si a treia zi vor fi aduse cu mare cinste in Capitala.
Lumea, continuu agitata, s-a mai linistit. A doua zi s-a primit stirea ca Sfantul Dimitrie, cu escorta anume, soseste in Capitala.

De la bariera Belului, publicul imens iesind intru intampinare, mitropolitul, arhierei, preoti, calugari au primit marele convoi, de care s-au ingrozit si nemtii.
S-au facut rugaciuni publice inaintea bisericii, pentru multumire catre Dumnezeu, ca nu ne-a lipsit de acest pretios odor, dupa care, intrand in biserica, Sfantul Dimitrie a fost asezat la locul sau, in lacrimile de multumire ale credinciosilor. Mitropolitul Conon a tinut o fulgeratoare cuvantare, contra jefuitorilor, ocarand pe toti furii de cele sfinte.

Iata minunea savarsita de Sfantul Dimitrie:

El a voit mai bine sa ramana intr-o camera de garda, dar pe pamant romanesc, decat sa treaca la poporul vecin si sa paraseasca pe crestinii romani care-l cinstesc atat de mult.
Le-a zapacit mintile jefuitorilor de au ocolit capitala pana la ziua, iar cand au aflat drumul adevarat, de trei ori li s-a stricat automobilul, pana cand au fost nevoiti sa-l puna intr-o caruta., si asa a fost desoperit.

Rapirea moastelor Sfantului Dimitrie si felul cum au fost regasite si aduse inapoi la Bucuresti arata – pentru cel ce cugeta mai adanc – iarasi o purtare de grija a lui Dumnezeu. Desigur ca in starea de tristete generala in care ne gaseam noi romanii in iarna anului 1918 si in preajma pacii, ce era sa urmeze, desigur ca daca sfintele moaste ne-ar fi fost definitiv rapite, jalea noastra ar fi fost si mai mare.
Intoarcerea moastelor Sfantului Dimitrie ni s-a parut tuturor ca un inceput de indurare dumnezeiasca, si prin toate inimile au trecut fiorii cucerniciei si ai bunelor sperante.
Toata lumea exclama in acele zile: “Dumnezeu nu le-a ajutat; Sfantul Dimitrie n-a voit sa ne paraseasca, ci a voit sa ramana cu noi.”
Drept aceea, cu bun temei, toata lumea crestina, cucernica, a socotit si socoteste, intre minunile Sfantului, si pe aceasta din urma ca, zadarnicind planurile viclene ale rapitorilor, Marele Sfant Dimitrie, ocrotitorul cetatii Bucuresti si al intregii tari romanesti, a binevoit sa ramana in mijlocul acestui popor si sa mijloceasca si mai departe pentru noi la tronul milostivului Imparat, Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos.


[Fragmente din cartea “Sfantul Dimitrie cel Nou, patronul Bucurestilor”,
Ed. Fundatiei Culturale D’ale Bucurestilor, 1995]

Arhim. I. Scriban: Prefaţă la cartea ieromonahului Teofil Ionescu, “Sfântul Dimitrie cel Nou”


Rugamintea Parintelui Ieromonah Teofil Ionescu din Sf. Mitropolie a Ungrovlahiei de a-i scrie o prefata la tiparitura sa despre Sfantul Dimitrie Basarabov, trezeste in mine vii amintiri si scoate inaintea mea aievea, ca si cum le-as vedea acum, infatisarile zguduitoare de acum opt ani, cand moastele Sfantului Dumitru din Sfanta Mitropolie a Ungrovlahiei au fost rapite de bulgari.

Era intr-o duminica din februarie 1918. Ma aflam in slujba Sfintei Liturghii, in paraclisul Seminarului Central, unde pe atunci eram director, facand slujba pentru bolnavii si ranitii nostri din marele razboi, cand veni cineva de la Mitropolie, spunandu-mi ca Mitropolitul Conon ma cheama grabnic la Sfanta Mitropolie, ca bulgarii au furat moastele Sfantului Dumitru.
Vestea aceasta fireste ca a zguduit pe toti. Am ramas ca muti, fiindca noi atunci, in vremea asupririi straine, nu aveam de ce ne lipi inima decat de puterile credintei crestinesti, si acum iata ca ne vedeam izbiti si in ce aveam noi mai scump!

Cu toata parerea de rau, n-am putut urma indata poruncii Mitropolitului, ca nu puteam lasa slujba neispravita. Dar indata ce am incheiat-o, am dat fuga la Mitropolie sa vad cu ce pot ajuta mitropolitului.
Cand am intrat in camera sa, mitropolitul mi-a spus, cu glas stins si trist, cum nu-l auzisem niciodata:
- Ne-a parasit Sfantul Dumitru!...Am ramas singuri si fara ajutorul lui...
Mitropolitul ma chemase ca sa-i fac plangere in nemteste catre Maresalul Mackensen, mai-marele ostirilorr nemtesti asupritoare, pentru cele ce se intamplasera in noaptea trecuta cu spargerea usilor bisericii Mitropoliei si rapirea Sfantului Dumitru, fiindca ii mai facusem asa si in alte imprejurari.
Eu intarziind din pricina slujbei de la seminar si plangerea trebuind facuta grabnic, s-a nimerit acolo un fotograf, chemat sa fotografieze usile sparte si neoranduiala savarsita in Mitropolie cu prilejul furtului. Fotograful stia nemteste si s-a aratat gata sa faca plangerea. Cand am venit eu, am gasit-o gata facuta si n-am avut decat numai sa ma uit intr-insa. Era, intr-adevar, bine intocmita si nu avea decat sa fie inaintata asa.
De acolo inainte, au urmat pentru noi cateva zile de mare zbucium sufletesc, pentru ca nu stiam unde se afla Sfantul, daca nu cumva bulgarii vor fi apucat sa-l treaca in Bulgaria.

Dar intristarea curand s-a intors intr-o bucurie, caci poruncile date grabnic au impiedicat savarsirea pana la capat a nelegiuirii. Furii au fost prinsi si am fost martori ai alaiului si ai veseliei cu care Sfantul Dumitru a fost adus indarat si asezat cu cinste la locul sau de la Mitropolie. Tot poporul a fost intr-o tresaltare de mare bucurie, care a minunat si pe neamt de iubirea si cucernicia poporului catre moastele Sfantului. Noua ni se spunea pe atunci ca Maresalul Mackensen ar fi mustrat pe generalul bulgar Tantilov pentru fapta slujbasilor sai.
Ce de lume apoi la Sfanta Mitropolie si ce mai inchinari la moastele Sfantului! Dealul Mitropoliei furnica de lumea care venea sa-si arate in genunchi bucuria si cucernicia. Saptamani intregi a dainuit aceasta izbucnire a veseliei poporului crestinesc si am fost destul platiti pentru amaraciunea zilelor dintai.

Si eu, daca n-am putut alcatui plangerea pentru rapirea savarsita, am putut in schimb alcatui multumirile mitropolitului catre cei ce s-au ostenit cu gasirea Sfantului si au prins pe rapitori.
Cu alta ocazie, cand a fost sa intre nemtii in Bucuresti (23 noiembrie 1916), a dat cuiva prin minte ca Sfantul se afla in primejdie. Acesta a fost Arhimandritul Iosif Seveluc, din Sfanta Manastire Ciolanul, pe atunci mare Eclesiarh in Sfanta Mitropolie. Prea Cuviosia sa a incercat sa ingroape noaptea moastele Sfantului in pivnitele Mitropoliei, dupa cum si in Palatul Mitropoliei a ascuns unele tablouri nationale despre unirea romanilor pe sub podele. Dar cu Sfantul s-a intamplat de a fost vazut, unii preoti au facut gura ca rapeste pe Sfantul de la inchinarea poporului, si atunci arhimandritul s-a temut ca o sa-l dea cineva de gol la nemti si l-a dus inapoi. Eu stiind de aceasta, am spus Parintelui cand furtul a fost savarsit:

- Vezi, Parinte Iosife, de se implinea planul Sfintiei Tale, nu aveau bulgarii ce fura acuma...
Am socotit ca si faptul acesta este bine sa fie scos la iveala, fiindca nu s-a scris nicaieri.
Si acum, daca Parintele Teofil m-a starnit sa pomenesc despre toate acestea, iata ca ele imi sunt vii inaintea ochilor, asa cum a fost acum opt ani, cand am fost martor la ele.


Bucuresti, 30 decembrie 1925.

Panegiric in cinstea Sf Dimitrie cel Nou de la Basarabi, alcătuit de Parintele Arhimandrit Benedict Ghiuş

Sursa foto: http://jurnaldemultumire.blogspot.com

(cu prilejul festivităţilor de la Catedrala Patriarhală pentru prăznuirea Sfântului Mucenic Dimitrie si a Sfântului Dimitrie cel Nou)


“Prea Cuvioase Părinte Dimitrie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi” (Din Paraclisul Sfântului)

Iubiţi ascultători,
Minunate sunt rânduielile lui Dumnezeu faţă de Sfinţii Lui.
Iată, ştim din cartea sfânta, ca pentru sfinţirea oamenilor ş pentru împlinirea numărului sfinţilor ţine Dumnezeu lumea in fiinţă (Apoc. VI, 11 si Tes. IV, 3). Dar nu toţi sfinţii sunt cunoscuţi. Există şi au existat totdeauna în lume un număr neînchipuit de mare de sfinţi ascunşi de ochii oamenilor, pe care numai singur Dumnezeu îi ştie.[...]

Sfântul Dimitrie Basarabov, a cărui prăznuire o sărbătorim astăzi, este un mare sfânt ascuns al lui Dumnezeu, sălăşluit acum cu sufletul în rai şi care a purtat trupul de moaste aflat astazi in racla Sfintei noastre Patriarhii. Darul neputrezirii trupului său în bună mireasmă şi puterile minunate ce izvorăsc necontenit din el, această înaltă cunună de sfinţenie cu care l-a cinstit Dumnezeu, sunt pentru noi cea mai bună chezăşie. E ca şi când la moartea acestui sfânt ascuns al lui Său, smerit păstor de vite în satul Basarabov, Dumnezeu i-ar fi zis: “Nu te teme, Dimitrie, de acum vei fi păstor de oameni”. Şi iată-l astăzi păstorind cu adevărat nevăzut şi în tăcere un popor întreg din însasi Biserica Patriahiei românesti. Ce nebănuită întorsură, în adevăr! Dar aşa, înalta Dumnezeu pe Sfinţii Săi care au ajuns abisuri de umilinţă...

În faţa unei vieţi de sfânt cu atât de uimitoare desfăşurări fie-ne îngăduit să ne întrebăm: ”Ce lucrare nouă i-a rânduit oare Dumnezeu în lume, după moarte, Cuviosului Dimitrie şi sfintelor lui moaşte? După câte ştim noi astăzi din viaţa Sfântului, putem oare să ne dăm seama de lucrarea aceasta?” Iată ce vom încerca să desluşim în cuvântul nostru de acum.

Iubiţi ascultători,
Fiind vorba de un sfânt ascuns al lui Dumnezeu, e de la sine înţeles că din viaţa Sfântului Dimitrie nu ştim prea multe lucruri. Cele câteva ştiri despre el, iată-le:
Ştim că a trăit pe vremea împaraţilor româno-bulgari ai veacului al XIII-lea. Ştim că era din satul Basarabov, astăzi în Bulgaria, şi că era păstorul vitelor din satul lui. Multa vreme şi-a păstrat sfinţenia ascunsă sub haina aceasta de simplu păstor la vitele satului. Într-un târziu s-a făcut călugar la schitul ce se află intr-o peştera nu departe de satul Basarabov. Şi aici şi-a purtat viaţa lui sfânta tot în ascultare de păstor la vite. Cât a trăit, prin nimic nu s-a vădit tăinuită înălţime a îmbraţişării inimii lui cu Dulcele Hristos-Dumnezeu, decât doar prin nepotolita lui bucurie şi bunătate şi pentru oameni şi pentru dobitoace, aşa încât nimeni din cei din jur nu şi-a putut da seama de sfântul ascuns în mijlocul lor. Înălţimile vieţii lui de taină, ostenelile lui, mila lui gingaşă, văpaia rugăciunii lui atotcuprinzătoare, numai Dumnezeu cel ce vede în ascuns, le stie. A murit în peşteră pe lespedea de piatră pe care dormea întotdeauna în mijlocul vitelor şi în ziua morţii lui din rânduiala dumnezeiască, după ce şi-a dat sfârşitul, peretele peşterii s-a prăvălit şi aşa a fost înmormântat, îmbrăţişat în scorbura dintre două lespezi de piatră. Peste trupul lui mort, Dumnezeu a dat însa binecuvântarea neputrezirii în bună mireasmă.
A trecut vreme multă. Apele râului Lom au mâncat mereu malul dinspre schit şi într-o bună zi cele două pietre cu moaştele sfântului au căzut în valuri; însă de multe ori la locul acela juca peste unde o flacără de lumină.
Ştim că a fost descoperit de oameni, arătându-se în vis unei copile bolnave de duh necurat, căreia zicându-i: “de mă vor scoate părinţii tăi din apă, eu te voi tămădui”, i-a arătat şi locul. L-au găsit întreg şi luminat şi l-au pus în bisericuţa satului şi din clipa aceea prin moaştele plăcutului Său, Dumnezeu a lucrat nenumărate semne.
Nu ştim care domn al Ţării Româneşti a încercat odată să aducă moaştele Sfântului Dimitrie la biserica lui din Bucureşti, dar neizbutind, a ridicat cu cheltuiala sa în Basarabov, peste moaştele sfântului, o preafrumoasă biserică.
Între anii 1769-1774 s-a pornit război între ruşi şi turci. Ajungând generalul Petru Salticov cu armatele ruseşti în satul Basarabov şi, gândind să pună la adăpost moaştele sfântului de prăpădul războiului, a voit să le trimită in Rusia. A căzut atunci Hagi Dimitrie, un creştin din Bucureşti, cu rugămintea la generalul, cerându-i să dăruiască sfintele moaste Ţării Româneşti, ca o mângâiere pentru toate nenorocirile pe care le-a pătimit din pricina războiului şi pravoslavnicul general le-a dăruit atunci românilor.
Drept aceea, tot in aceste zile, intampinate cu mare alai, moastele Sfantului Dimitrie au ajuns in Bucuresti si s-au asezat in Biserica cea mare a Sfintei Mitropolii, unde si astazi se afla, mitropolit al tarii fiind in acea vreme Prea Sfintitul Kir-Grigorie.
Dar stirea cea mai insemnata este marturia experientei crestinilor care ne spune ca de atunci si pana astazi mult ajutor si mare folos castiga toti cei care cad si cu credinta se roaga catre Sfantul.
Pe scurt, cum vedeti, Sfantul nostru Dimitrie Basarabov este cu adevarat un sfant ascuns al lui Dumnezeu, cunoscut adica de oameni numai dupa moartea lui, si nicidecum in zilele vietii lui pamantesti.
Cu toata dreptatea se pune, asadar, intrebarea: Ce misiune a randuit oare Dumnezeu dupa moarte, Sfantului Dimitrie si moastelor lui in lume?
Exista, frati crestini, in viata Sfantului Dimitrie o intamplare ciudata, singura intamplare de altfel din viata lui, pe care o cunoastem mai de aproape, o intamplare care zugraveste de minune tot sufletul Sfantului Dimitrie Basarabov si care ne ajuta sa intelegem intrucatva si misiunea pe care i-a incredintat-o Dumnezeu in lume.
Intamplarea o cunoasteti: Era pe vremea cand Sfantul Dimitrie pastorea la vitele satului Basarabov. Intr-o zi, pe cand umbla prin iarba inalta in urma vitelor, din graba sau din nevedere, cu calcaiul piciorului sau, incaltat in opinca, a strivit deodata toti puii golasi dintr-un cuib de pasarica. Si-a dat seama de aceasta auzind un piuit scurt si infiorat. Ce a descoperit in iarba l-a ingrozit si s-a simtit vinovat in inima lui ca de mii de morti. Din ziua aceea si-a hotarat un canon strasnic. Piciorul vinovat n-a mai fost incaltat, nici vara, nici iarna, intru ispasirea cruntului omor. Nici izbiturile si ranile din timpul verii, nici gheata si gerul iernii, nici rasul oamenilor nu l-au clintit de neimblanzita ispasire. Si Sfantul Dimitrie s-a pedepsit asa ani de zile...
Va intreb: E cu putinta sa nu vedem ce lumina adanca arunca acest fapt asupra intregii fiinte a Sfantului Dimitrie si a rostului lui in lume? Nu-i o simpla intamplare ca din toata viata lui numai patania aceasta a ramas in amintirea oamenilor.
Da, fratilor, un sfant ascuns, adanc simtitor la durerea oricarei vietuitoare, fie pasarica, fie vita, fie mai ales fiinta omeneasca, asa a fost Sfantul Dimitrie, cat a trait in lume, si asa l-a proslavit Dumnezeu sa fie si dupa moarte. Ceea ce alta data a fost la Sfantul Dimitrie poate numai o pornire a gingasiei sufletului lui, partasia aceasta adevarata a lui la suferinta, la nevoia, la nenorocirea altora a devenit acum, dupa proslavirea lui, ascultarea pe care Dumnezeu i-a dat-o fata de ceilalti oameni, slujirea lui deosebita intre ceilalti alesi ai lui Dumnezeu, cu vocatia si bucuria lui de sfant.
Negresit, prezenta intre noi a moastelor oricarui sfant ne umple de bucurie, pentru ca, din moment ce fiecare crestin dintre noi e un madular din Trupul lui Hristos, apoi moastele sfintilor cum sa nu fie ele, cu atat mai mult, asa cum zice Apostolul: “Carne din carnea lui Hristos si os din oasele Lui” (Efes. V, 30). Atingandu-ne de ele, e ca si cum ne-am atinge de Insusi Trupul Mantuitorului Hristos si atunci cum sa ne mai miram ca la atingerea sfintelor moaste adesea simtim izvorand din ele puteri de vindecare asa cum simteau si cei din Evanghelie la atingerea de Trupul Domnului (Luca VI, 19)? Insasi puterea Mantuitorului Hristos e cea care lucreaza prin ele.
Si, de vreme ce lucrul acesta asa se intampla cu moastele oricarui sfant, cum nu va fi asa cu moastele Sfantului Dimitrie Basarabov, sfantul acesta ascuns si minunat al carui trup Dumnezeu l-a proslavit si l-a asezat dinadins in mijlocul nostru, ca sa ne fie noua model de sfant cu viata ascunsa, nestiuta de oameni, parinte ocrotitor, sprijin si aparator al nostru, cu multa trecere si indrazneala inaintea lui Dumnezeu si, totodata, un cat mai de aproape partas, impreuna simtitor si solidar cu noi la toate cererile, la toate durerile, la toate nevoile noastre?
Intelegem acum de ce Biserica il cinsteste cu chemari ca acestea: “Tu, cela ce esti rugator fierbinte si folositor al nostru, fantana curgatoare de vindecari si izvor de minuni, cu osardie srigam catre tine, parinte Dimitrie: Vino degrab si ne izbaveste pe noi din nevoi, ca unul ce esti milostiv si grabnic ascultator” (Din Paraclisul Sfantului)

Iubiti ascultatori,
Trei lucruri trebuie sa fie intotdeauna limpezi pentru noi, ori de cate ori ne rugam Sfantului Dimitrie Basarabov:

1). Sa nu uitam niciodata, in primul rand, ca sufletul Sfantului Dimitrie salasluieste de-a pururi in desfatarile ceresti ale vederii lui Dumnezeu fata catre fata, proslavindu-se necontenit de la Mantuitorul Hristos, ca toti sfintii din ceruri, cu darul suprafiresc de a cunoaste pe toti cei ce-l cheama in rugaciune, in orice loc s-ar afla, asa cum profetii de odinioara primisera de la Dumnezeu darul de a cunoaste lamurit tainele viitorului cu mii de ani inainte si asa aude si cunoaste Sfantul Dimitrie cererile noastre ori de cate ori il chemam in ajutor.

2). Sa nu uitam iarasi niciodata ca in moastele trupului sfintilor salasluieste o putere mai mare decat sufletul lor si anume puterea Duhului Sfant si iata de ce moastele Sfantului Dimitrie sunt pentru noi totodata si ca o nepretuita icoana care ne pune in legatura cu sufletul sfantului din cer, moastele acestea sunt si ca un jertfelnic preacurat care face bineprimite rugaciunile ce inaltam inaintea lor, dar, in acelasi timp, aceste moaste sfinte sunt si un izvor de lucrari dumnezeiesti, de vreme ce de multe ori, prin ele ne arata Dumnezeu raspunsul Sau la rugaciunile pe care Sfantul Dimitrie le face in cer pentru noi, intocmai asa cum odinioara a lucrat Dumnezeu si prin moastele proorocului Sau, Elisei.

3). Dar nu mai putin nu trebuie sa uitam, iubiti ascultatori, mai ales intr-o zi ca aceasta de astazi, ca timp de aproape doua sute de ani de cand moastele Sfantului nostru se gasesc in Catedrala aceasta slavita a Tarii, Sfantul Dimitrie cel Nou, cu preacinstitele lui moaste, o clipa n-a contenit a sta de veghe cu nevazuta lui obladuire peste sufletul dreptcredincios al poporului romanesc, mangaind, ajutand, tamaduind si impartind, la orice primejdie, la orice boala, la orice nevoie, prin exemplul sau de sfant cu viata ascunsa prin indrazneala si trecerea neinchipuita si de atatea ori dovedita a rugaciunilor lui inaintea lui Dumnezeu, prin contopirea si partasia lui din toata inima la suferintele noastre. E destul sa amintim ca cei care au fost mai aproape de moastele Sfantului Dimitrie in timpul acestor doua sute de ani au fost martori la lucrarile lui Dumnezeu, care mereu se fac printr-insul.

In fata unor astfel de fapte, putem noi sa nu multumim lui Dumnezeu pentru darul acestor sfinte moaste? Putem noi sa nu cinstim pe Sfantul Dimitrie pentru necontenita lui ocrotire; putem noi sa nu avem incredere in el, cel totdeauna atat de aproape impreuna partas cu noi la toate durerile si la toate nevoile noastre?

Cu incredere sa ne deschidem dara sufletele in aceasta mare zi de pranuire si din inima sa aducem prinos de lauda si de multumire, zicandu-i unele ca acestea:

Bucura-te nestricaciune, cu maretie de vis,
Bucura-te cel in vietile sfintilor scris,
Bucura-te mladita din Biserica vie,
Bucura-te iubire aplecata spre noi,
Bucura-te izvorul minunilor noi,
Bucura-te vapaie dornica sa ne indrume,
Bucura-te revarsare de har peste lume,
Bucura-te gingasie de suflet sfiit,
Bucura-te asprime de canon neclintit,
Bucura-te cel in prundisul apelor ascuns,
Bucura-te ca in tine lucreaza Cel nepatruns,
Bucura-te ca-ti sarutam mainile subtiri,
Bucura-te comoara de drepte ocrotiri,
Bucura-te firida ascultatoare de plangeri,
Bucura-te ca-mpreuna cu cei ce te roaga sangeri,
Bucura-te alinul inimii obidite,
Bucura-te voroava gurilor amutite,
Bucura-te pomenire ce urgia gonesti,
Bucura-te stalpare a infratirii crestinesti,
Bucura-te indatinata straja a Tarii,
Bucura-te pavaza a imbarbatarii,
Bucura-te slavita comoara de oase,
Bucura-te racla cu revarsari luminoase,
Bucura-te Dimitrie, facatorule de minuni, Cuvioase, pentru folosul cel de obste ce ni-l dai tuturor, ori de cate ori te chemam in ajutor si intru slava lui Hristos, milostivului nostru Dumnezeu Cel de-a pururi binecuvantat in vecii vecilor. Amin.


(In “Biserica Ortodoxa Romana”, 10-11, octombrie-noiembrie 1956)

Astăzi, prăznuirea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de mir


La mulţi ani tuturor celor care îi poartă numele!

Există vămile văzduhului?


Exista vamile vazduhului? Bineinteles! Au fost descoperite de ingerul Domnului Sfantului Macarie Egipteanul. O marturisesc si multi Sfinti Parinti, in special ascetii (vezi Everghetinos, vol. A, 10). Marele Antonie zice ca, atunci cand Apostolul Pavel vorbeste despre duhurile din aer, vrea sa spuna despre vami (Everghetinos, vol. 1, p. 156), deci despre demonii care se gasesc intre cer si pamant.

Acest lucru inseamna ca, atunci cand sufletul iese din trup sa calatoreasca spre cer, trece de nevoie printre duhurile ceresti cele viclene. Este de la sine inteles ca acestea nu il vor ajuta in calatoria lui de trei zile. Il vor impiedica, ii vor inchide drumul ca sa nu mearga la cer. Vor incerca chiar sa-l insface si sa-l sfasie. De aceea, rugam, in cantare, pe Dumnezeu, imediat ce sufletul iese din trup, sa-l salveze, sa-i trimita “inger pazitor” ca sa-l scape de “stapanirile intunericului”, ca aerul sa se faca neted in urcarea lui catre cer.

De subliniat faptul ca, in aceste clipe grele, deosebite, rugam si pe Nascatoarea de Dumnezeu sa-i fie ajutor. Acest lucru este posibil pentru ca Nascatoarea de Dumnezeu, datorita curatiei ei si a faptului ca a nascut pe Domnul, este “frica si groaza” demonilor.
Demonizatul, cand se gaseste in “criza”, poate sa-ti descopere toate pacatele tale si chiar cu amanunte; unde, cand, cum. Insa pacatele pe care le-ai marturisit ii este cu neputinta sa ti le desopere. De aceea, se manie si zice:
Cineva mi le-a sters!
Si vamile sunt demoni. Asadar, ce fac demonii, acelasi lucru fac si vamile. Osandesc sufletul de pacatele nemarturisite.


Teodora cea moarta (care trecuse pe la vami si se intorsese in lume dupa aceea) a intrebat pe ingeri:

- Cum pot oamenii in lume, sa stearga pacatele lor din cartile demonilor nevazuti?
- Cu pocainta si spovedanie! Au raspuns ingerii (Grigorie Monahul, “Taina mortii”, p. 6)
Intr-adevar, “fericiti carora s-au iertat faradelegile si carora s-au acoperit pacatele” (Psalm 31, 1)

Cine trece vamile?

1). Sfântul?

Sfantul, deoarece s-a curatat de pacate si de patimi, demonii (vamile) nu au autoritate asupra lui dupa cum spune si Domnul: “Dreptul la judecata nu va veni” (Ioan 5, 24). Merge direct in rai, fara sa treaca prin vami. “Despica aerul fara a fi impiedicat si fara a-i fi deranjat sufletul de duhurile cele viclene” (Cuviosul Teognost). Vin acum ingerii si primesc sufletul. Cuviosul Pahomie a vazut in vis pe ingeri coborand pe pamant si luand sufletul virtuos al unui calugar. L-au urcat la cer, cantand si bucurandu-se! (Everghetinos, vol. I, A, p. 139). Si acest lucru este binecuvantare si rugaciune a Bisericii noastre: “sa primeasca acest (suflet) ingerii cei veseli si smeriti” (Miezonoptica Sambetei).
Nu numai ingerii primesc sufletel dreptilor, dar si Nascatoarea de Dumnezeu! Chiar si Fiul ei! Sufletul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu a fost luat chiar de catre Hristos. “Si Tu, Fiule, si Dumnezeul meu, sa-mi iei duhul”. Si la Sfantul Sisoe, atunci cand si-a dat sufletul, au venit Sf. Antonie cel Mare, profetii, Sfintii Apostoli, Ingerii si chiar Insusi Hristos zicand: “Aduceti chivotul deşertului!” (Pateric, Ava Sisoi).

2).Păcătosul?

Pacatele (in special cele de moarte) inlatura de langa noi pe ingerul nostru pazitor. Astfel, cel care traieste intr-un continuu pacat (desfranare, nedreptate, blasfemie etc.) inlatura de langa el pe ingerul lui pazitor, facandu-se rob al demonilor. Asadar, la moartea lui, chiar acesti demoni ii insfaca sufletul: “Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau...” (Luca, 12, 20). Si-l duc direct in iad, fara sa treaca vamile.
Cu alte cuvinte, cei mai mari pacatosi, cei care servesc numai pacatului, necredinciosii, ateii se “descotoresc” de vami...

3).Căldicelul?

Vamile, deci, nu sunt nici pentru sfant, nici pentru pacatos. Sunt pentru caldicel, fara voia acestuia. Pentru acesta, care pleaca din aceasta lume, pentru acesta care are o morala indoielnica. Pentru acesta caruia i se face plecarea din lumea aceasta: “rugati-va ca sa nu fie fuga voastra iarna, nici sambata” (Matei, 24, 20) (vezi si Lunea cea mare, seara la vecernie, la rugaciunea dupa masa).

Pentru acest suflet usuratic, calatoria cea indepartata a lui de pe pamant la cer este anevoioasa si obositoare.

Cum se intareste sufletul?

In aceste clipe grele, sufletul are nevoie de intarire si de sprijin.
Curatenia: Sfintii Parinti spun ca puritatea sufletului ii da multa intarire in aceste clipe grele (vezi Everghetinos, vol. 1, 10, p. 157).

Sfanta Impartasanie este mare provizie. “Un altul mi-a povestit (spune Sfantul Ioan Hrisostom), care nu a auzit de la altul, ci chiar el insusi a fost invrednicit sa vada si sa auda ca acel care urmeaza sa plece din aceasta viata, daca se impartaseste cu cuget curat, cand ii iese sufletul il iau ingerii si-l impresoara cu harul Sfintei Impartasanii” (Despre preotie, Omilia 6, 4). De aceea, Biserica randuieste prin canonul ei Sfanta Impartasanie celor gata de moarte (Canonul 13 al primului Sinod Ecumenic si Canonul al V-lea al Sf. Grigorie de Nyssa).

Si Psaltirea (frica demonilor), care se citeste la casa mortului pana la ceasul inmormantarii, intareste si mangaie sufletul infricosat.
Si tamaia care se aprinde langa mort ii inlatura pe demoni precum fumul de albine. “Ii este frica, precum diavolului de tamaie”, zice un proverb intelept (vezi cartea “Taina cea infricosatoare”, Ed. Ihnilasia, 1997 si in romaneste).

Si lumanarea care se aprinde permanent langa adormitul robul lui Dumnezeu este si aceasta un gen de rugaciune.
Chiar si mainile mortului se impreuneaza in forma de cruce. Asadar trupul lui mort, prin semnul crucii, poate intari sufletul.
Multimea care insoteste mortul la ultima lui locuinta este obligata sa se roage pentru acesta. Si o asemenea rugaciune are o mare putere.
Una este sa roage unul pe Dumnezeu pentru ceva, si alta este sa se roage multimea de popor! “Chiar si imparatul, de multe ori (spune Sfantul Ioan Gura de Aur), cand este rugat de unul pentru nevinovatia vreunui condamnat, nu se lasa convins. Cand il roaga intreg orasul, atunci il elibereaza pe condamnat”. Ceva de acest gen se intampla si cu rugaciunea de la inmormantare. Judecatorul Ceresc se face miluitor pentru mort. Datorita rugaciunii multimii! Inchipuiti-va deci, toata aceasta multime care a venit la inmormantare, sa nu se roage, ci sa se puna pe vorba desarta sau chiar la barfa. S-au dus la inmormantare sa ajute sufletul mortului in clipele lui grele...

Extras din cartea: "Sufletul dupa moarte", Arhimandrit Vasiliu Bacoiani

Vezi şi:

Cine este Dumnezeu ?



Impresionant: Albert Einstein vorbind despre existenţa lui Dumnezeu

Clipul este produs de ministerul Educaţiei şi Ştiinţei din Macedonia. Face parte dintr-o campanie de promovare a educaţiei. Titlul său este: Religia este cunoaştere, deasemenea. Aducerea religiei înapoi în şcoală.

Titlul campaniei: "Cunoaşterea este putere".



“-O să vă demonstrez că dacă Dumnezeu există, atunci e rău. A creat Dumnezeu tot ce există ..? Dacă a creat Dumnezeu totul, atunci a creat şi răul, ceea ce inseamnă că Dumnezeu e rău.

-Scuzaţi-mă, domnule profesor. Frigul există?

-Ce fel de întrebare e asta? Binenţeles că există. Nu v-a fost niciodată frig?

-De fapt domnule, frigul nu există.Potrivit legilor fizicii ceea ce considerăm frig este de fapt, absenţa căldurii.

Există întuneric, domnule profesor?

-Binenţeles că există.

-Greşiţi domnule, nici întunericul nu există. Întunericul este de fapt absenţa luminii. Lumina o putem studia, dar nu şi întunericul.

Răul nu exista. Este precum întunericul şi frigul. Dumnezeu nu a creat răul. Răul este rezultatul a ceea ce se întampla atunci când un om nu are dragostea lui Dumnezeu în inima sa.”

Albert Einstein(1879-1955)

Memoriu al Laicatului Ortodox Roman catre Sfantul Sinod privind imposibilitatea dialogului cu catolicii

Astazi, 19 octombrie 2009, un grup de 18 asociatii ale laicatului ortodox roman au depus la Registratura Generala a Administratiei Patriarhale un memoriu (nr. 7139/19.10.2009) intitulat Memoriu privind imposibilitatea continuarii dialogului teologic cu romano-catolicii in contextul accentuarii prozelitismului uniat si a denigrarii permanente la care Biserica noastra este supusa pana in prezent. Dupa cum se stie, peste doua zile Biserica Ortodoxa praznuieste pomenirea Sfintilor Mucenici: Cuv. Visarion Sarai si Cuv. Sofronie de la Cioara, Oprea Miclaus, pr. Moise Macinic din Sibiel si pr. Ioan din Gales, care au marturisit cu pretul vietii Credinta Ortodoxa in fata prozelitismului de tip sectar al trimisilor papei in Transilvania.

Semnatarii memoriului solicita respectuos ierarhilor Sfintului Sinod incetarea dialogului teologic cu romano-catolicii si, totodata, retragerea delegatiei romane de la intilnirea de dialog din Cipru, desfasurata chiar in aceste zile. Motivatia demersului este prezentata detaliat in cele cinci pagini ale documentului (plus cele 4 anexe).

Memoriu adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind imposibilitatea continuării dialogului teologic cu romano-catolicii în contextul accentuării prozelitismului uniat şi a denigrării permanente la care Biserica noastră este supusă până în prezent

– REZUMAT –

Preafericite Părinte Patriarh,

Înalt Preasfinţiţi Părinţi Mitropoliţi şi Arhiepiscopi,

Preasfinţiţi Părinţi Episcopi,

Cu profundă durere şi nelinişte în suflet vă scriem aceste rânduri în numele mai multor asociaţii ale laicatului ortodox din România, într-o perioadă în care Biserica Ortodoxă de pretutindeni se pregăteşte să prăznuiască cu cinste slăvita pomenire a Mucenicilor lui Hristos: Cuv. Visarion Sarai şi Cuv. Sofronie de la Cioara, Oprea Miclăuş, pr. Moise Măcinic din Sibiel şi pr. Ioan din Galeş (21 octombrie), care şi-au dat viaţa pentru a păstra cu sfinţenie credinţa străbună în faţa prozelitismului de tip sectar promovat de romano-catolicii secolului al XVIII-lea.

Ne adresăm arhieriilor voastre în calitate de fii ai Bisericii care nu pot rămâne insensibili la neliniştea întregii suflări ortodoxe cu privire la evoluţia echivocă a dialogului teologic cu romano-catolicii (după cum reiese din poziţiile oficiale din ultimele săptămâni ale unor personalităţi bisericeşti din Grecia, Serbia, Rusia, Sfântul Munte Athos, ş.a.), dar şi la denigrările şi calomniile interminabile pe care greco-catolicii le aduc Maicii noastre, Biserica Ortodoxă (cf. www.bru.ro/blaj/pozitia-bru-fata-de-intentia-bor-de-a-sustine-legiferarea-epurarii-culturale-si-religioase/ v. Anexa 3). Aceasta în contextul în care tot ei, în ultimii 20 de ani, au lăsat 170 de comunităţi ortodoxe fără locaş de cult şi sunt pe cale să ne mai răpească încă 106 biserici.

Cui foloseşte oare acest conflict fratricid pe care catolicismul l-a născut în sânul poporului român în urmă cu 300 de ani şi pe care îl cultivă cu tenacitate şi în zilele noastre? Cum se mai poate vorbi despre dragoste şi dialog în condiţiile în care ni se răpesc bisericile şi suntem provocaţi permanent prin acuze ce sfidează adevărul?

Având în vedere acestea, cu tot respectul cuvenit, vă rugăm să întrerupeţi dialogul cu Biserica Romano-Catolică, dispunând, totodată, retragerea delegaţiei române de la întâlnirea de dialog teologic cu romano-catolicii din Cipru, desfăşurată chiar în aceste zile. Considerăm că prezenţa noastră la această întrunire este cu totul nepotrivită atât timp cât catolicismul nu numai că nu desfiinţează catastrofala uniaţie – măsură pe care în schimb i-o atribuie, ca intenţionalitate, Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române – cf. www.greco-catolica.org/a479-Patriarhul-Daniel-ameninta-din-nou-Biserica-Greco-Catolica-cu-desfiintarea.aspx –, dar, împreună, romano-catolici şi greco-catolici, fac la noi în ţară front comun împotriva Bisericii Ortodoxe, pe care o denigrează cu orice ocazie (cf. http://www.greco-catolica.org/a483-Episcopii-catolici-din-Romania-condamna-in-corpore-incitarea-la-ura-interconfesionala-si-epurarea-culturala-si-religioasa-promovata-de-BOR.aspx, v. Anexa 4). Este limpede, aşadar, că nu dialogul sincer pentru revenirea la Ortodoxia credinţei îi animă, ci interese cu totul pământeşti.

Retragerea BOR de la acest dialog nu este decât urmarea respectării hotărârii conferinţei panortodoxe de la Rhodos când toate Bisericile Ortodoxe într-un glas au hotărât retragerea din dialogul cu Catolicii până când toţi agenţii şi propagandiştii uniatismului de la Vatican să fie îndepărtaţi definitiv din ţările ortodoxe, şi ca toate bisericile numite unite să fie supuse şi încorpo­rate Bisericii Romei, deoarece uniatismul şi dialogul sunt absolut incompatibile. De altfel, o asemenea poziţie ar fi consecventă cu hotărârile luate în întâlnirea de dialog cu catolicii de la Freising (1990) şi următoarele.

Preafericite Părinte Patriarh,

Poporul ortodox român, păstrând duhul învăţăturii şi al credinţei creştine, niciodată nu a răspuns şi nu va răspunde cu viclenie, batjocură şi violenţă la provocările prozelitismului ereticilor şi schismaticilor, ceea ce s-a dorit şi se doreşte, probabil, de către aceştia, pe de o parte pentru a ne face să pierdem Harul Duhului Sfânt, pe de altă parte pentru a-şi justifica atitudinea eretică şi agresiv prozelitistă. Singura noastră armă a fost întotdeauna rugăciunea cu smerenie şi mărturisirea cu curaj a adevărului, întrerupând la momentul potrivit orice dialog întru cele ale credinţei, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te (Tit 3:10).

Urmând cu credinţă calea pe care au păşit înaintaşii noştri întru dreapta slăvire a Preasfintei Treimi, singura modalitate în care noi putem să răspundem atacurilor celor din afara Bisericii nu poate fi decât aceea de a întrerupe dialogul cu ei, până când Domnul va rândui crearea unor condiţii propice discuţiilor purtate după Sfintele Canoane ale de Dumnezeu purtătorilor noştri Părinţi, în scopul revenirii eterodocşilor la Ortodoxia credinţei, prin luminarea Sfântului Duh. Numai astfel vor putea înţelege aceia care se consideră a fi mădulare ale Bisericii lui Hristos că viclenia, violenţa şi duhul de stăpânire nu sunt nicidecum atitudini creştine.

Ţinem să precizăm că prin săracele noastre cuvinte adresate Sfinţiţilor Ierarhi ai Bisericii înţelegem să ne facem datoria faţă de Biserica Ortodoxă, „mama spirituală a poporului român”, cum o numea Eminescu. Nu am fost mişcaţi în demersul nostru de nici o influenţă cu conotaţii politice sau de altă natură. Credem cu tărie că trebuie să păstrăm cu sfinţenie Predania dreptei credinţe transmisă prin veacuri cu preţ de sânge mucenicesc, pentru a o oferi cu dragoste, ca cel mai frumos dar, copiilor noştri, dar şi fraţilor despărţiţi de Maica Ortodoxie atunci când, la vreme de Sus rânduită, se vor întoarce acasă.

Vă sărutăm dreapta, cu tot respectul cuvenit.

La pomenirea Sfântului Prooroc Ioil, 19 octombrie 2009

***

Textul integral:

Memoriu adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind imposibilitatea continuării dialogului teologic cu romano-cotolicii în contextul accentuării prozelitismului uniat şi a denigrării permanente la care Biserica noastră este supusă până în prezent

Preafericite Părinte Patriarh,

Înalt Preasfinţiţi Părinţi Mitropoliţi şi Arhiepiscopi,

Preasfinţiţi Părinţi Episcopi,

Am putut constata în ultimii ani că toate eforturile pe care Biserica Ortodoxă le face în direcţia dialogului cu romano-catolicii sunt întâmpinate din partea apusului cu duplicitatea aceloraşi strategii iezuite de prozelitism şi expansiune cezaro-papistă.

În cadrul dialogului oficial (unde Ortodoxia este chemată la mărturisirea neschimbată a dreptei credinţe către cei desprinşi de la Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică) se vorbeşte foarte mult despre iubire şi reconciliere şi se face apel la uitarea „unui trecut al neînţelegerilor produse de spiritul de intoleranţă”. Dar declaraţiile de astăzi ale uniţilor cu Roma, lipsa oricărei urme de pocăinţă sinceră pentru greşelile din trecut şi acţiunile lor sunt cea mai bună dovadă a intenţiilor şi a „toleranţei” cu care catolicii i-au tratat întotdeauna pe ortodocşi.

În comunicatul emis pe 5 octombrie 2009, comunitatea unită cu Roma, mistificând adevărul, susţine în chip mincinos că credincioşii greco-catolici sunt „hărţuiţi, intimidaţi, terorizaţi, ameninţaţi chiar cu moartea a pentru a nu-şi declara şi manifesta apartenenţa confesională”. Se susţine, de asemenea, că preoţii lor sunt agresaţi fizic, iar „Biserica Ortodoxă incită la ură interconfesională, susţine procesul de epurare culturală şi religioasă la care Biserica Greco-catolică este supusă in România”. În ce măsură diferă oare aceste afirmaţii foarte grave, prin care uniţii îşi justifică pe plan intern şi internaţional prozelitismul agresiv, de strategiile aplicate de iezuiţi în trecut? Acesta să fie oare semnul dragostei romano-catolicilor[i]?!

Oare toate aceste afirmaţii nu reflectă cu adevărat exact strategiile şi modul în care Romano-catolicismul a acţionat în România de la 1700 până în prezent? Efectul acestor campanii de denigrare şi a unor acţiuni concertate pe plan intern şi internaţional este cât se poate de elocvent: în ultimii douăzeci de ani, ortodocşii au fost constrânşi să cedeze uniţilor cu Roma 170 de lăcaşuri de cult, 49 de case parohiale şi 21 de şcoli şi alte edificii, iar încă 106 biserici sunt pe cale de a fi luate prin hotărâre judecătorească. În 76 din cele 106 cazuri, comunităţile greco-catolice au deja în proprietate un lăcaş de cult sau îşi construiesc unul cu sprijinul Statului, iar în câteva cazuri, şi cu sprijinul credincioşilor ortodocşi.

De ce îşi revendică uniţii cu Roma locaşuri de cult de care nu au nevoie, majoritatea rămânând goale sau sunt folosite doar de câţiva credincioşi o dată la câteva săptămâni sau luni? Unde este dragostea şi înţelegerea faţă de ortodocşi? Sau romano-catolicii se aşteaptă ca, lipsiţi de locaş de cult şi ademeniţi cu tot felul de avantaje, ortodocşii mai puţin slabi în credinţă să fie atraşi în plasa uniatismului!? (temere confirmată şi de informaţiile oferite de comunicatul de presă al Patriarhiei Române din 29 septembrie a.c.). Dacă avem în vedere că sunt revendicate biserici chiar în localităţile unde nu există nici un greco-catolic, lucrurile devin cât se poate de clare.

În toate procesele de revendicare a bisericilor, uniţii cu Roma se prevalează de faptul că în secolul al XIX-lea mulţi dintre credincioşii transilvăneni ţineau de comunitatea lor. Bineînţeles că acest argument are greutate în multe cazuri în faţa organelor judecătoreşti care, din cauza aceleiaşi iubiri faţă de ortodocşi, uită „dreptatea” prin care romano-catolicii i-au trecut în secolul al XVIII-lea pe ortodocşi la uniatism.

După cum se ştie, greco-catolicismul a fost impus în Transilvania în veacul al XVIII-lea prin lucrarea extrem de perfidă a iezuiţilor şi cu ajutorul forţelor de represiune austro-ungare:

- ierarhi, preoţi şi simpli credincioşi au fost martirizaţi pentru că nu au ac­ceptat unirea;

- peste 250 de mânăstiri şi biserici au fost dărâmate sau arse;

- monahismul ortodox a fost desfiinţat şi interzis până la anul 1918;

- 515 biserici au fost confiscate şi cedate celor care acceptaseră unirea cu Roma;

- o mulţime de sate, mii de ortodocşi transilvăneni au emigrat în celelalte pro­vincii româneşti pentru a-şi putea păstra credinţa ortodoxă;

- mii de ţărani ortodocşi au fost torturaţi pentru a se lepăda de Ortodoxie, le-au fost confiscate pământul şi averile, au fost lipsiţi de orice drepturi şi prigoniţi permanent.

Întreaga retorică a romano-catolicilor în cadrul dialogului teologic are la bază ideea reconcilierii: să uităm trecutul, neînţelegerile produse de spiritul de intoleranţă avut de înaintaşii noştri. Ne întrebăm însă până unde trebuie să meargă uitarea sau impasibilitatea noastră faţă de realităţile istoriei. Oare putem pune acest dialog mai presus de însăşi soarta Bisericii?

Noi, ortodocşii, nu am prigonit niciodată pe nimeni, ci doar ne-am apărat credinţa, suferind pentru aceasta persecuţii tocmai din partea celor care astăzi joacă rolul de „victime ale discriminării”. De ce să nu spunem lucrurilor pe nume: uniaţia a adus de-a lungul timpului în trupul Bisericii din Transilvania o vătămare comparabilă doar cu „binefacerile” regimurilor de ocupaţie străină şi cu cele ale politicii ateiste a comuniştilor.

Este foarte sugestiv faptul că la întâlnirea de dialog teologic dintre ortodocşi şi catolici de la Freising, din iunie 1990, s-a ajuns la concluzia că uniaţia nu poate fi considerată în nici un caz o modalitate de a se realiza unirea[ii], căci existenţa şi cultivarea ei reprezintă un obstacol insurmontabil pentru continuarea dialogului teologic. Apoi, în 1993, o condiţie necesară pentru încheierea acordului de la Balamand (care în unele puncte este străin de ecleziologia ortodoxă, după cum au demonstrat ierarhi ortodocşi, mari profesori de teologie şi părinţii athoniţi) a fost renunţarea romano-catolicilor la a mai susţine prozelitismul prin uniatism în ţările ortodoxe. Raţiunea de a fi a Uniatismului a încetat să mai existe”, se afirma atunci. Iar la finalul textului acordului, ca o condiţie necesară a continuării dialogului, se afirma:

Excluzând pe viitor orice prozelitism şi toată dorinţa de expansiune a catolicismului pe seama Bisericii Ortodoxe, comisia speră că a înfrânt obstacolele care au determinat anumite Biserici autocefale să suspende participarea lor la dialogul teologic şi că Biserica Ortodoxă va fi dispusă să se afle pe sine împreună (cu romano-catolicii) pentru a continua lucrarea teologică deja începută într-un mod atât de fericit[iii].

Şase Biserici autocefale Ortodoxe nu au participat la întrunirea de la Balamand şi au condamnat erorile cuprinse în actele lui. IPS Antonie Plămădeală avea să precizeze că Biserica Ortodoxă Română a ratificat acor­dul cu condiţia şi cu speranţa că acest act va stopa prozelitismul uniat în Transilvania şi Banat şi va pune capăt campaniei de denigrare a B.O.R., pe care agenţii uniatismului o desfăşurau în România. S-a formulat de către ierarhia noastră condiţia expresă ca uniţii să-şi retragă toate plângerile de la tribunal şi să înceteze orice proces (condiţia nu a fost nicicând respectată!…).

De partea cealaltă, uniţii cu Roma din România sunt singura comunitate catolică ce a contestat cu răsunet anumite afirmaţii din text şi a refuzat să semneze documentul de la Balamand, cu riscul de a face „neascultare” chiar şi de papă. Rezultatul? Procesele s-au înmulţit. O mulţime de comunităţi ortodoxe au rămas fără locaş de cult, acesta fiind cedat adesea la doar 5-10 greco-catolici (vezi anexa 2). După ce li s-a răpit locaşul de cult, or­todocşilor li se propune să-şi părăsească şi Biserica, trecând cu toţii la uniatism, sau, dacă nu vor, sunt îndemnaţi să slujească împreună cu greco-catolicii.

În acelaşi timp, preoţii greco-catolici primesc ajutoare substanţiale din partea Vaticanului, care nu-i uită nici pe preoţii şi credincioşii care în ultimii ani şi-au le­pădat credinţa ortodoxă pentru a se uni cu Roma (vezi anexa 3). Sunt oare toate acestea ex­presii ale dialogului teologic (care „în mod fericit” s-a redeschis la Balamand), expresii ale frăţietăţii creştine despre care se vorbeşte că-i leagă astăzi pe catolici de ortodocşi?

Cum poate fi lecturată această frăţietate în perspectiva campaniei de denigrare a Bisericii Ortodoxe Române care a început în anul 1990 şi s-a desfăşu­rat neîntrerupt ajungând până acolo încât uniţii din România, împreună cu calvinii, unitarienii şi baptiştii au depus un memoriu acuzator la adresa BOR la Parlamentul European în data de 25 iunie 2008, pentru ca acum să atace Patriarhia Română printr-un comunicat infam, la data de 5 octombrie 2009?

În cadrul acestei campanii, Biserica Ortodoxă este acuzată în mod per­manent de „sora” sa unită cu Roma de colaborarea cu fostul regim comunist, de co­rupţie sau de încălcarea drepturilor bisericilor conlocuitoare, cu scopul vădit de a slăbi încrederea credincioşilor ortodocşi în propria ierarhie, de a deteriora imaginea Bisericii Ortodoxe pe plan intern şi internaţional, în final, pentru a-şi spori numărul de prozeliţi. Acestea sunt doar câteva dintre semnele vizibile ale dragostei pe care Romano-catolicismul a arătat-o în ultimii douăzeci de ani ortodocşilor din România.

Prea Fericirea Voastră,

Înalt Preasfinţiile Voastre,

Preasfinţiile Voastre,

Constatând faptul că Biserica Romano-Catolică şi-a încălcat toate făgăduinţele pe care le-a făcut de-a lungul timpului privind renunţarea la prozelitismul „de prost gust[iv], adică la susţinerea acţiunii uniatismului în ţările ortodoxe, ba mai mult, a creat mari tulburări şi dezbinări în Bisericile Ortodoxe:

- romano-catolicii uzează de bani, mijloace diplomatice şi politice pentru a-şi extinde jurisdicţia în ţările ortodoxe, văzute adesea ca o terra misionis (aşa cum se întâmplă cu o violenţă ieşită din comun, de douăzeci de ani, în Ucraina);

- promovează „intercomuniunea” şi „dialogul dragostei” ca mijloace moderne de prozelitism;

- se amestecă în treburile interne ale Bisericilor Ortodoxe, prin diverse mijloace cum ar fi spre exemplu presiunile mediatice şi politice.

Vă rugăm fierbinte, în numele poporului ortodox român, să sistaţi dialogul cu Biserica Romano-Catolică până când aceasta nu va considera de cuviinţă să renunţe la mijloacele prozelitiste amintite anterior. În principal, acest lucru se va întâmpla în momentul în care aceia dintre uniţi care nu doresc să revină la Ortodoxie (pe care, în majoritatea cazurilor, au fost constrânşi să o părăsească) se vor integra în structurile Bisericii Romano-Catolice, făcând astfel să dispară confuzia cultivată de viciul formei fără fond pe care îl presupune existenţa comunităţii uniate. Arhieriile Voastre au cunoştinţă, cu siguranţă, de nu puţinele cazuri de înşelare având ca autori „misionari” greco-catolici în Europa Occidentală (unde se pretind ortodocşi şi săvârşesc „taine”), cărora le cad victime bieţii ortodocşi plecaţi peste hotare. Însăşi existenţa Bisericii Greco-Catolice este cea mai mare sfidare şi batjocură adusă Ortodoxiei, căci ne aminteşte permanent de amăgirile iezuiţilor, de tunurile şi gloanţele habsburgilor, de torturi şi de prigoane, de suferinţele insuportabile la care „fraţii catolici” i-au supus câteva sute de ani pe ortodocşi pentru a-i determina să îmbrăţişeze „cu toată libertatea” supunerea faţă de papă.

Încă o dată, faptele contrazic întru totul afirmaţiile mieroase ale unor participanţi la dialog, specialişti în declaraţii. Tocmai atacurile dure şi conflictele la care am fost martori în ultimii ani ne întăresc convingerea că partea catolică nu a înţeles să poarte un dialog sincer, teologic, în care Ortodoxia să poată da în mod liber mărturia păstrării nealterate a Credinţei apostoleşti, de la care s-a rupt scaunul episcopal al Romei acum aproape o mie de ani.

În contextul prozelitismului agresiv la care catolicii continuă să recurgă prin intermediul uniatismului, întreruperea dialogului teologic din partea Bisericilor Ortodoxe nu ar însemna decât o consecventă revenire la hotărârea pe care acestea au luat-o cu ani în urmă în cadrul Conferinţei panortodoxe de la Rhodos:

„Iată de ce am hotărât să pretindem, ca o condiţie prealabilă pentru reluarea dia­logului, ca toţi agenţii şi propagandiştii uniatismului de la Vatican să fie îndepărtaţi definitiv din ţările ortodoxe, şi ca toate bisericile numite unite să fie supuse şi încorpo­rate Bisericii Romei, deoarece uniatismul şi dialogul sunt absolut incompatibile”[v].

A continua dialogul cu Biserica romano-catolică, ca şi cum problemele enun­ţate anterior nici nu ar exista, nu face decât să dea girul prozelitismului romano-ca­tolic, împovărându-se astfel tot mai mult viaţa bisericească a popoarelor ortodoxe, punându-se în mare pericol însăşi unitatea credinţei Bisericii Ortodoxe.

Scriindu‑vă aceste rânduri în numele credincioşilor ortodocşi români, atât de apăsaţi de ispitele şi durerile veacului în care trăim, vă asigurăm că vă suntem ală­turi cu rugăciunile, cu cuvântul şi viaţa întru păzirea fără meteahnă a dreptei cre­dinţe, nădejdea mântuirii sufletelor noastre.

Vă sărutăm dreapta, cu tot respectul cuvenit.

La pomenirea Sfântului Prooroc Ioil, 19 octombrie 2009

Asociaţia pentru păstrarea şi promovarea valorilor culturale şi naţionale ale

poporului român – ASTRADROM – Oradea

Asociaţia Foştilor greco-catolici în prezent ortodocşi – Baia Mare

Fundaţia Creştin-Ortodoxă “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”

Asociaţia Brâncoveanu – Arad

Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Constanţa

Asociaţia “Ieromonah Arsenie Boca” – Arad

Asociaţia Medical-Creştină “Christiana”

Asociaţia Metamorfosis

Predania

Asociaţia Prietenii Sfântului Munte Athos – Arad

Asociaţia APROM – Satu Mare

Asociaţia „Sfântul Spiridon”

Asociaţia „Sfântul Stelian” – Beiuş

Asociaţia Drept – Arad

Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Suceava

Asociaţia „Ţara Dornelor” – Vatra Dornei

Fundaţia Creştin-Ortodoxă “Sfîntul Stelian” – Beiuş

Asociaţia Monah Atanasie Ştefănescu

Anexa 1

Iată numai câteva cazuri din episcopia Oradiei: La Pietrani sunt două biserici, una ortodoxă şi una catolică, cu toate că în biserica greco-catolică sunt doar 10-15 credincioşi duminica la slujbă au revendi­cat-o şi pe cea ortodoxă, pe care au câştigat-o în instanţă, astfel greco-catolicii au doua biserici, iar orto­docşii nici una! La Pietrani ortodocşii sunt net majoritari; La Prisaca sunt 250 ortodocşi şi 30 greco-catolici. În instanţă catolicii au câştigat biserica prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, dar catolicii au amenajată în sat o capelă suficientă numărului de credincioşi. La Vălani sunt 265 ortodocşi şi 30 greco-catolici. în instanţă catolicii au câştigat biserica prin hotărâre definitivă şi irevocabilă. Dar şi aici catolicii au amenajată în sat o capelă suficientă numărului de credincioşi. La Holod sunt 350 ortodocşi şi 20 greco-catolici. În instanţă catolicii au câştigat biserica prin hotărâre definitivă şi irevocabilă. însă, la Holod şi Vintere există o mănăstire franciscana unde săvârşesc serviciile religioase credincioşii greco-catolici. La Vintere sunt 730 ortodocşi şi 12 greco-catolici, proces câştigat de catolici. Holod şt Vintere sunt sate ve­cine. Catolicii din Vintere merg şi ei la mănăstirea franciscana. Pe lângă acestea, multe alte procese sunt pe rol. Se pierd în instanţe tot mai multe biserici prin satele din Ardeal, cu toate ca legea 247 spune că „locaşurile de cult nu fac obiectul legii”, pentru aceasta urmând a se face o lege specială, dar care încă nu s-a făcut. Trebuie ţinut seama că proprietarii bisericilor din sate sunt cei ce le-au construit şi urmaşii lor, nicidecum vreun episcop catolic sau ortodox. Dar în prezent prim-ministrul României este catolic, deci legislativ se face totul pentru deposedarea ortodocşilor de locaşul de cult.

Anexa 2

Au fost cazuri când preoţilor şi credincioşilor li s-au propus avantaje materiale în schimbul trecerii la uniatism. Iată doar câteva exemple în acest sens: Fostul preot ortodox Dumitru Sălăjan (din Sudrigiu şi Valea de Jos, jud. Bihor) a trecut la greco-catolici şi la puţin timp după „convertire” a primit funcţia de inspector al domeniilor şi proprietăţilor Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, lucru confirmat şi printr-un document înregistrat la secretariatul episcopiei. Acelaşi Sălăjan Dumitru propune şi egumenului schitului Huţa trecerea la uniatism promiţându-i funcţia de inspector peste o parte a proprietăţilor epis­copiei: „Te pun peste pădurile de la Huţa. Toate ţi le las pe mâna ta.”

Dumea loan Sorin din satul Sudrigiu jud. Bihor la câteva zile după ce a primit o remorcă de lemne de la preotul greco-catolic Dumitru Sălăjan a semnat într-un tabel că trece la uniatism. Ieremia Flaviu din Valea de Jos – Bihor, patron al unui gater si al unei firme de exploatare forestiera, după ce s-a „convertit” la uniatism, a fost numit printr-o hotărâre a conducerii Episcopiei Greco-Catolice de Oradea adminis­trator al pădurilor retrocedate. Acest lucru l-a ajutat pe noul “convertit” sa mărească producţia de masă lemnoasă la firmele sale. Fostul preot ortodox Călin Duşe din Ştei-Bihor la câteva zile după „convertirea” la uniatism a primit funcţia de consilier cultural al episcopului Virgil Bercea. Fostul preot ortodox Ghe­orghe Dat din satul Cheţ, jud. Bihor, într-o declaraţie scrisă către Episcopia Ortodoxă a Oradiei înregis­trată la fosta sa parohie cu nr. 15/13.06.2006, spune că: „am hotărât ca începând cu data de 1 iulie 2006 să trec la Biserica Greco-Catolică, care îmi asigură un salar decent pentru a putea trăi eu şi familia mea fără griji”. Exemplele pot continua.

Anexa 3

COMUNICAT: Poziţia Bisericii Greco-Catolice faţă de intenţia declarată a Bisericii Ortodoxe Române de a susţine legiferarea epurării culturale şi religioase în România

Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş

5 Octombrie 2009

Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, a primit cu îngrijorare comunicatul Patriarhiei Romane din 29 septembrie 2009, care incită la ură interconfesională şi susţine procesul de epurare culturală şi religioasă la care Biserica Greco-Catolica este supusă in România.

Comunicatul menţionat afirma că Biserica Greco-Catolică ar dori “să intre în proprietatea lăcaşurilor de cult ortodoxe cu speranţa acaparării credincioşilor ortodocşi care le frecventează”, ca apoi să concluzioneze că Patriarhia Română va continua “să sensibilizeze autorităţile de Stat pentru adoptarea unor măsuri legislative şi a unor soluţii practice de rezolvare a neînţelegerilor patrimoniale dintre cele două Biserici româneşti în conformitate cu realitatea confesională din teritoriu”.

“Realitatea confesională din teritoriu”, la care Patriarhia Română face referire, este rezultatul a 40 de ani de persecuţie comunistă îndreptată împotriva Bisericii Greco-Catolice, urmaţi de încă 20 de ani în care comunitatea greco-catolica este supusă unui proces sistematic de epurare culturală şi religioasă în România.

Dintre acţiunile de după căderea comunismului întreprinse în vederea eliminării Bisericii Greco-Catolice din viaţa religioasă românescă amintim:

- hărţuirea, intimidarea, ameninţarea chiar cu moartea a credincioşilor greco-catolici pentru a nu-şi declara şi manifesta apartenenţa confesională;

- intimidarea şi batjocorirea copiilor greco-catolici în şcoli;

- refuzul în multe localităţi al preoţilor ortodocşi de a permite înmormântarea greco-catolicilor în cimitire;
- terorizarea psihologică a comunităţilor greco-catolice chiar şi acolo unde i-am lăsat pe fraţii ortodocşi în bisericile noastre;

- incitarea la ură împotriva greco-catolicilor prin discursuri politice sau religioase;

- intimidarea şi agresarea fizică a preoţilor greco-catolici;

- biserici greco-catolice ţinute închise în timp ce credincioşii noştri se roagă în stradă, şcoli, centrale termice sau case particulare;

- demolarea sau distrugerea de biserici greco-catolice;

- refuzul autorităţilor Statului Roman de a aplica hotărâri judecătoreşti care sunt în favoarea noastră.

Intenţia declarată, în prag de alegeri prezidenţiale, a Bisericii Ortodoxe majoritare de a susţine legiferarea efectelor acestor acţiuni îndreptate contra Bisericii Greco-Catolice minoritare este îngrijorătoare.

La 20 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989 şi de la repunerea în legalitate a Bisericii noastre, este greu de înţeles de ce Patriarhia Română continuă să atace dreptul de proprietate al Bisericii Greco-Catolice, iar prin dezinformare să instige opinia publică la ură împotriva credincioşilor greco-catolici, prezentându-i drept acaparatori de biserici şi credincioşi ortodocşi.

Biserica Greco-Catolică revendică în instanţă doar acele lăcaşuri de cult şi proprietăţi de care a fost deposedată abuziv în 1948 de către Statul comunist. Recursul la justiţie este soluţia adoptată de Biserica Greco-Catolică pentru a-şi intra în drepturi ca urmare a refuzului Statului Român să repare nedreptatea din 1948, precum şi a refuzului Bisericii Ortodoxe Române la orice formă de colaborare pentru a rezolva această situaţie.

Biserica Greco-Catolică a făcut dovada bunei credinţe oferind puţinele biserici pe care le-a recuperat pentru celebrări alternative comunităţilor ortodoxe acolo unde acestea nu au biserică proprie. Din păcate, Patriarhia Română refuză această soluţie, deşi în Europa de Vest nu găseşte nici o piedică să celebreze servicii religioase alternative în bisericile pe care Biserica Catolică i le pune la dispoziţie.

Statul Român are obligaţia, competenţa şi datoria morală de a legifera restituirea proprietăţilor confiscate de la Biserica Greco-Catolica de către regimul comunist.

Cerem politicienilor români să nu facă din încălcarea dreptului de proprietate şi libertate religioasă un subiect de campanie electorală.

Epurarea culturală şi religioasă la care Biserica Greco-Catolică şi credincioşii ei sunt supuşi în România trebuie să înceteze, lăsând loc democraţiei autentice în care principiile statului de drept să prevaleze.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Majore – Blaj

Cf. site oficial al comunităţii unite cu Roma: www.bru.ro/blaj/pozitia-bru-fata-de-intentia-bor-de-a-sustine-legiferarea-epurarii-culturale-si-religioase/

Anexa 4

Episcopii catolici din Romania condamna in corpore incitarea la ura interconfesionala si epurarea culturala si religioasa promovata de BOR

Intr-un comunicat prezentat publicului pe 7 octombrie 2009, Conferinta Episcopilor Catolici din Romania „a primit cu ingrijorare comunicatul de presa al Patriarhiei Ortodoxe Romane din 29 septembrie 2009, care incita la ura interconfesionala si sustine procesul de epurare culturala si religioasa la care este supusa Biserica Greco-Catolica in Romania”.

In perioada 5-7 octombrie 2009, la Sediul Episcopiei Romano-catolice din Satu Mare, s-a desfasurat sesiunea de toamna a Conferintei Episcopale Catolice Romane, cu participarea episcopilor greco-catolici si romano-catolici din Romania. A luat parte, ca invitat, E.S. Francisco-Javier Lozano, Nuntiu Apostolic in Romania.

Episcopii romano-catolici si greco-catolici din Romania si-au exprimat in corpore suportul pentru pozitia exprimata de Biserica Greco-Catolica pe 5 octombrie, in care se condamna intentia Bisericii Ortodoxe Romane de a promova o lege prin care proprietatile greco-catolice confiscate de comunisti in 1948 sa nu mai fie retrocedate Bisericii Greco-Catolice.

La finalul intalnirii episcopilor catolici de la Satu-Mare, in cadrul unei conferite de presa, PS Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea, a oferit presei cazuri concrete de epurare culturala si religioasa la care Biserica Greco-Catolica este supusa in Romania.

Cf. www.greco-catolica.org/a483-Episcopii-catolici-din-Romania-condamna-in-corpore-incitarea-la-ura-interconfesionala-si-epurarea-culturala-si-religioasa-promovata-de-BOR.aspx


[i] Nu mult după încheierea lucrărilor Conciliului II Vatican, părintele profesor D. Stăniloae anticipa care este natura iubirii incluse în sintagmele „primat în iubire” şi „dialog al iubirii”, cele care începuseră să dea o nouă turnură dialogului dintre romano-catolici şi ortodocşi.

„Această iubire, spunea pr. prof. Stăniloae, care pretinde supremaţia în slujire şi în sfătuire şi a cărei slujire şi sfătuire trebuie ascultată de cei care voiesc să se mântuiască, e o iubire care se impune ca o autoritate necondiţionată, care nu se împacă deci cu preţuirea egală a iubirii celor­lalţi. Ortodoxia vede în iubirea tuturor faţă de Hristos şi întreolaltă, principiul cel mai înalt de adevăr şi de unitate, nu în iubirea unuia, care ca atare trebuie ascultată necondiţionat şi fără discuţii”. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox, în revista Ortodoxia, nr. 4/1967, pag. 503.

[ii] Discuţia privind uniaţia a fost readusă în faţa comisiei şi la Balamand, fără însă a conduce la un rezultat clar. Textul de la Balamand începe cu următoarele doua paragrafe: 1. La cererea Bisericii Ortodoxe, continuarea normală a dialogului teologic cu Biserica Catolică a fost întreruptă, pentru ca să fie imediat abordată problema care a fost numită “uniatism”.

2. Cu privire la metoda care a fost numită “uniatism”, Comisia mixtă a declarat la Freising (iunie 1990) că: “noi respingem uniatismul ca metodă de refacere a unităţii, pentru că această metodă se opune tradiţiei comune a Bisericilor noastre”.

[iii] Eastern Churches Journal, No. 1/1994, pag. 17-27.

[iv] După încheierea lucrărilor Conciliului II Vatican, papa Paul al IV-lea arată că este o deosebire între prozelitismul „de prost gust” al trecutului şi prozelitismul ca „efort misionar” cum este văzut probabil cel desfăşurat prin dialogul iubirii şi prin comuniunea în Taine. Astfel, în cuvântarea de pe 28 aprilie 1967 papa declară: „El (ecumenismul) se opreşte înaintea unor probleme speciale ca de exemplu cea a prozelitismului… dar prezentat în adevărata lui lumină şi condus după criterii practice, rezonabile şi totodată frăţeşti, prozelitismul sau mai bine zis efortul misionar, spre deosebire de prozelitismul de prost gust, n-ar trebui să sperie pe nimeni, ci mai degrabă să apară ca un exerciţiu pacific, legitim şi drept al unei incontestabile libertăţi religioase.”, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., pag. 505.

[v] Epistola din 8 decembrie 1993 a Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos către PF Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic.

sf_sinod1

Notă din partea celor 18 de Asociatii semnatare

Precizare:

Orice organizatie ortodoxa care doreste sa subscrie la acest document poate sa o faca, trimitind semnatura sa pe fax 021-331 70 26, sau, scanata, la adresa de e-mail: laicatul.ortodox@gmail.com.

Rugam sa fie mentionat textul: „Subscriem Memoriului privind imposibilitatea continurii dialogului teologic cu romano-cotolicii…, adresat Sfintului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pe 19 octombrie 2009” dupa care sa se mentioneze numele organizatiei, functia si numele semnatarilor insotite de stampila.


Related Posts with Thumbnails

Arhivă



___


Sf. Justin Popovici

Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.

Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.

Articole recomandate







Comentarii

Persoane interesate

toateBlogurile.ro

Parintele Ilie Cleopa:


Vizionați înregistrarea:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești