Articole



___





http://vestitorul.blogspot.com/search/label/Paisie%20Aghioritul

Forumuri ortodoxe


Asociatii-Fundatii ortodoxe



.

.

Comunicat al Parintelui Justin Pârvu referitor la constructia manastirii de la Aiud



Urmarind articolele de pe internet aparute in ultima vreme, am aflat o serie intreaga de lucruri care nu sint deloc adevarate, si care se lanseaza in urechile poporului nostru, niste aberatii care nu-si au locul in conceptia noastra cu privire la manastirea de la Aiud.

Biserica Manastirii Aiud nu a ramas pe seama nimanui. Nimeni nu este in masura sa ne dea indicatii – cum trebuie sa fie ridicata, cum trebuie sa fie aparata, cum trebuie sa fie slujita – decit numai cei care au participat la toate durerile generatiei de la 1948 si pina in prezent. Si aceia, insa, care inca mai au capacitatea de gindire si pot sa dea un sfat; numai ei sint in masura. Iar, cit priveste chestiunea aceasta pe care am discutat-o noi acum la Aiud, n-a fost vorba sa fie lasata pe seama nici unui alt barbat vrednic sau mai putin vrednic. De altfel, nu s-a vorbit despre a ramine cineva in situatia de a dirija o opera ca aceasta a Aiudului, care, de altfel, depaseste si viata noastra spirituala, si viata morala, si viata crestin ortodoxa, pentru ca aici nu mai este vorba de niste oameni. Aici este vorba de Sfinti, de Martiri care depasesc granitele natiunii noastre. Aici este vorba de Martirii intregii crestinatati europene si ai lumii intregi. Sfintul care traieste in Rusia, sau care traieste in Iugoslavia, sau in România, este un merit al acestei natiuni, pentru ca acolo s-a nascut acest mare om de valoare. Dar asta nu inseamna ca el ramine aici; pentru ca rugaciunile pe care le face sint pentru toata lumea, si pentru unii, si pentru altii, si pentru buni, si pentru rai, si pentru tradatori, si pentru Sfinti, si pentru toate manifestarile noastre crestine.

Iar cit priveste asezarea unei biserici, desi sint atitea discutii, socotesc ca intr-adevar aceste discutii au loc, dar nu din partea celor binevoitori, ci din partea rau-voitorilor, care au fost de la inceput rai si ramin in veci in rautatea lor. Pentru ca diavolul nu se schimba, ramine in aceeasi rautate si lupta impotriva binelui. Asta, ca avem discutiile acestea intre noi si se produc aceste neintelegeri, nu este altceva decit, oarecum, opera lor distructiva. Dar noi nu ar trebui sa fim furati de aceasta inselaciune diabolica, ci ar trebui sa raminem in armonia noastra, in tendinta noastra de bine, ca lucrurile sa mearga mai departe inspre realizarea acestei mari opere de invatatura teologica si morala si ortodoxa pentru Biserica noastra.

Biserica de la Aiud nu este o biserica oarecare. Nu este o biserica de parohie; si acolo, cind vorbim despre biserica, ea trebuie sa ramina pentru viata sufleteasca a omului, a crestinului. Biserica nu este supusa curentului politic sau indemnului politic sau ajutorului politic, pentru ca Biserica este curata, nepatata inaintea lui Dumnezeu, fara prihana, si de aceea si ajutoarele care se dau aici trebuie sa fie o jertfa curata si fara impatimire si fara intentii altfel decit frumoase, pentru cinstea si ridicarea neamului nostru, a martirilor nostri si a celor ce urmeaza inca sa mai traiasca pentru aceasta gindire crestina ortodoxa.

La Aiud nu au fost, intr-adevar, numai legionari. A fost tineretul nostru, au fost generatiile noastre din 1948, 1952, pina in 1964. Caci au intrat in puscarie si unii care au fost incarcerati inainte cu citeva ore, si li s-a dat drumul imediat, intrind in decretul din Martie 1964. Ei, dar si acestia sint eroi, sint martiri, sint oameni care s-au angajat cindva; ca au venit in ceasul al noualea, in ceasul al doisprezecelea, numai iconomia lui Dumnezeu stie cum isi va lua fiecare plata dupa ostenelile lui.

De aceea, as avea un cuvint cu toata seriozitatea: Sa nu mai primiti nimic din tot ce apare cu privire la aceasta opera de structura ortodoxa, bizantina, decit numai ceea ce se publica din partea noastra cu toata seriozitatea si greutatea.

22 iulie ziua trecerii la Domnul a Mărturisitorului Ilie Lăcătuşu


Pe 22 iulie este ziua Sf Ilie Lacatusu, Marturisitorul din temnitele si lagarele comuniste.

Sa avem binecuvantarea lui! Doritorii pot merge in cimitirul Giuleşti (capatul tramvaiului 44 de la Carrefour Orhideea-Podul Basarab-pana la Cimitirul Giuleşti) unde se afla moastele intregi ale Parintelui, care izvorasc mir si buna-mireasma.

Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei - Predică despre duhurile rele


Părintele Arsenie Boca
(predică audio scrisă de părintele) - Există duhuri rele:



GADARENII ŞI SUFLETUL

Nimic n-a făcut Iisus la întâmplare. Astfel S-a suit în corabie, cu un scop bine determinat: acela de a dezlega un suflet de muncile legătorului de demoni, care se chinuia în ţinuturile gadarenilor.
Pe mare s-a stârnit fără veste o furtună. Iisus a certat pe cine avea de certat din spatele vântului şi valurilor apei şi s-a făcut linişte mare.
De cealaltă parte a mării, Îl întâmpină pe Iisus altă furtună, într-un suflet în care dracii stârniseră viforul cel mai de pe urmă al pustiirii şi decăderii. Făcuseră dintr-un om o fiară care rupea lanţurile şi un criminal care pustiise aceea parte a gadarenilor. Diavolii îi dăduseră în locul însuşirilor de om, fioroasa libertate de a fi între oameni un drac. Ei bine, totuşi, omul acesta avea un suflet, Iisus propovăduise în multe locuri că „sufletul este mai de preţ decât toată lumea, şi ce-ar da omul în schimb pentru sufletul său?”. De aceea, cu prilejul îndrăcitului din Gadara, Iisus o ia pe altă cale: arată cu o minune preţul unui suflet. A pus în cumpănă un suflet, al celui mai decăzut dintre oameni cu preţul, deocamdată, al unei turme de 2000 de porci, nu încă cu toată lumea. Şi a dat pierzării turma de porci a gadarenilor, pentru mântuirea unui suflet.
Cumpăna aceasta, între preţul unui suflet în ochii lui Dumnezeu şi preţul turmei de porci în ochii gadarenilor a ieşit cu scandal. Şi poate tocmai scandalul ce a urmat pune mai bine în cumpănă valoarea sufletului, întrucât gadarenii au trebuit să mintă preţul sufletului pe care îl pierduseră ei în porci.
Răi de pagubă cum erau, tot oraşul ieşi întru întâmpinarea Lui şi văzându-L Îl rugară să Se ducă de pe hotarele lor (Matei 8, 34; Luca 8, 37). Cu alte cuvinte, pentru paguba pe care le-a făcut-o „L-au dat pe Dumnezeu afară din hotarele lor”. Ei s-au declarat pentru porci, nu pentru suflet! Iisus S-a conformat: „Intrând în corabie, S-a înapoiat”. Atâta avea de făcut: gadarenilor le-a dat un misionar. Şi un fost îndrăcit nu este un misionar de rând.

din cartea: O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 de capete
Ed. Teognost

Didahiile Sfântului Ierarh Antim Ivireanul

A apărut Îngerul Digital (2)



Îngerul Digital (1)

În curând va începe procedura pentru declanşarea referendumului

Între timp au apărut nişte modificări

Citez Blog Apologeticum:

"SE DORESTE O CENTRALIZARE A SEMNATURILOR STRANSE PANA ACUM, DAR CAMPANIA DE STRANGERE A SEMNATURILOR CONTINUA PANA LA ALEGERILE DIN TOAMNA"

Până pe 10 iulie se mai pot strânge semnături pentru Referendumul naţional. Toţi cei care mai au strânse semnături pentru referendum sunt rugaţi să le ducă la Mânăstirea Petru Voda pentru a fi centralizate între 10 şi 15 Iulie, urmând ca apoi să se înceapă demersurile pentru declanşarea referendumului în ceea ce priveşte actele biometrice.



Părintele Filotheu ne atenţionează:

Vor fi nişte pericole; Se va spune - va fi referendum în ziua cutare, - dar se va spune :”Aceasta se face pentru prima dată în istoria României la iniţiativa extremistǎ, fanaticǎ a unor cǎlugǎri din Munţii Neamţ”. Şi vom fi defǎimaţi , şi batjocoriţi, vom fi agresaţi şi ni se va spune ca suntem impotriva cuceririlor ştiinţei şi tehnologiei. Şi-atunci foarte multă lume va spune: ”Ei şi tu cu cine mergi acuma cu ăia, cu aceia, păi nu vezi, nu te uiţi la ei ?!” Eii, tocmai asta e problema de aceea ne-a şi spus Părintele Justin: "Pregătiţi-vă din momentul acesta, treziţi-vă fraţilor, întoarceţi-vă la Hristos, este vremea muceniciei” în luna ianuarie a spus aceasta, şi ne-a spus şi nouă când am plecat spre dvs: “Vom scăpa de actele electronice, dar aceasta se va întampla cu sânge, cu foarte mult sânge! E nevoie de sânge, e nevoie din nou de sânge pentru Hristos …


Mesaj al Părintelui Filotheu din conferinţa "Dictatură şi Martiraj" de la Arad

Sursa: Apologeticum

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei nu a aprobat ceremonia Cavalerilor de Malta în Biserica Barnovschi din Iaşi

Comunicat de presă

Cu privire la imaginile difuzate pe internet în care este prezentată o ceremonie a Ordinului Cavalerilor de Malta, desfăşurată în Biserica Barnovschi din Iaşi, facem următoarele precizări:

1. Acest moment s-a desfăşurat pe data de 28 septembrie 2009, fără ştirea şi fără aprobarea Centrului Eparhial Iaşi.

2. Biserica Ortodoxă are rânduielile sale de ordin liturgic, dar o astfel de ceremonie nu este prevăzută în cultul nostru. De aceea, astfel de ritualuri nu pot primi binecuvântare din partea Bisericii.


3. În momentul de faţă se cercetează implicarea preotului paroh de la Biserica Barnovschi în cele întâmplate.

Părintele Paisie Olaru un duhovnic de o adâncă smerenie şi un exemplu pentru noi toţi


Domnul Dumnezeu, Preamilostivul, să vă binecuvinteze, Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească, Domnul ca un bun şi iubitor de oameni să vă ierte de păcate şi în ceruri cu drepţii să vă păzească.

Binecuvintează, Doamne, pe robii tăi aceştia şi rugăciunea lor, şi casa lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor.

Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi cu sfârşit bun îi miluieşte, iar dincolo, la ziua judecăţii, un colţişor de rai le dăruieşte, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!

Poezii

***

O, raiule prea frumos

Cel spre slava lui Hristos,

Tu ai flori nemuritoare

Prea frumos mirositoare

Care pururea-nfloresc

Şi nu se mai ofilesc,

În a raiului grădină,

Plină veşnic de lumină.

Sfinţii cu cântări ne-alină

Nu mai au nici o-tristare

Lacrimă sau supărare.


***


În iad esre jale mare,

Fraţilor creştini,

Plângere fără-ncetare.

Vai de cei ce au greşit

Şi nu s-au mai spovedit.

Noi aici avem scăpare,

Fraţilor creştini,

În viaţa trecătoare

Mă pot curăţi de rele

Şi de păcatele grele.

Duhovncul îi martorul meu

Sus în cer la Dumnezeu,

Fraţilor creştini.


***

Sf. Teodora de la Sihla


***


Mărturii despre Părintele Paisie Olaru


L-am întâlnit şi eu pe Părintele în pelerinajele făcute la Mânăstirea Sihăstria şi Sihla singur, cu colegii de şcoală şi in special cu vrednicul de pomenire Părintele Profesor Constantin Galeriu, inteligentă călauză în cercetarea şi descoperirea comorilor duhovniceşti.

În timpul studiilor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la îndemnul specialiştilor de a citi textele sacre în limba lor originală şi-n efortul de a-mi insuşi mai multe limbi, am simţit o acută criză existenţiala şi de sens. Obosit, confuz, am hotarat să fac o spovedanie din copilărie în faţa celui mai vrednic duhovnic pe care l-am cunoscut, Părintele Paisie.

În una din discuţiile personale ce le-am avut cu Părintele Arhim. Nicodim Sachelarie, acesta a spus: ”Părintele Paisie şi Cleopa sunt cu adevărat monahi şi mari duhovnici. Mulţi alţii mai bine şi-ar găsi altceva de făcut”.

Am scos bilete de tren din Bucureşti către Moldova. Cu toate că m-am grabit să prind trenul, acesta a plecat. Nemulţumit de intâmplare şi plin de nerăbdare, m-am întors la casa de bilete şi m-am hotărât să i-au următorul tren care pleca din Bucureşti, chiar dacă aş fi făcut ocolul României. Am luat următorul tren care mergea Braşov-Ciceu-Oneşti-Adjud- Bacău-Piatra Neamţ, apoi autobuzul. Din Agapia am urcat pe jos până la Sihla. Îmi notasem mai multe pagini A4 cu scris mărunt în dorinţa de a avea cât mai detaliată mărturisirea în faţa acestui om sfânt.

Părintele locuia în chilioara din deal din dreapta Bisericuţei dintr-un Brad. Înainte de sosirea mea fusese o mare furtună care i-a speriat pe vizitatorii şi pelerinii părintelui.

L-am găsit pe părintele în partea de sud, afară, într-o mica grădina, printre stânci. M-am apropiat, i-am sărutat mâna, cerându-i binecuvântare şi rugându-l stăruitor, dar abrupt să mă spovedească. Mi-a spus foarte direct că nu se poate. M-a derutat răspunsul lui, dar m-am gândit că n-am fost destul de politicos şi cuviincios şi că ar fi trebuit să stam un pic de vorbă şi apoi să-i adresez rugămintea de a-mi asculta mărturisirea. Am încercat o mica discuţie şi iar l-am rugat să-mi asculte mărturisirea. Din nou, Părintele mă respinge. Am făcut cel puţin cinci incercări de a-l convinge pe Părintele să-mi asculte mărturisirea. Răspunsul a fost de fiecare dată “nu”. Nemulţumit, sfâşiat, revoltat, l-am întrebat “de ce nu?”. Cu voce adâncă, mi-a răspuns: “nu pot pentru că sunt orb”. Răspunsul a fost năpraznic pentru mine, a avut un impact ca de trăsnet. M-am gândit: “Doamne, eu n-aş putea purta crucea lui”, să nu mai pot citi în original textele sacre ale lumii, pentru mine ar fi fost o lovitura fatală. Recunosc că nu as putea purta astfel de cruce, “de ce i-ai dat-o, Doamne, ucenicului Tău iubit?! –dar, nu-i treaba mea. Mă gândeam, mai bine mort, decât orb.

M-a descumpănit greutatea crucii lui. Totuşi, încăpăţânarea mea egoista mi-a adus in minte acest gând: “dar, de fapt, eu doresc să mă asculte, nu să mă vadă”. Am gândit, fără să o spun. Apoi, el ma intreabă: “Ştii unde este cel mai rău loc?” Am răspuns, nu ştiu. Îmi spune: ”Cel mai rău loc este acolo unde sunt eu”. Îl rog, din nou, să-mi asculte spovedania.

Indârjit de refuzul lui, un gând m-a răvăşit: “de ce m-o fi respingând Părintele?! În fond, eu sunt un om deştept, el este un om simplu”. Mă trezesc în faţa unei avalanşe, Părintele spune: “Ce cauţi tu la mine, un om simplu şi prost cum sunt? – adresându-mi-se direct, pe nume – de ce nu mergi să te spovedeşti şi să discuţi cu profesorii şi îndrumătorii tăi iluştri; Părintele Stăniloaie, Părintele Galeriu şi ceilalţi?”

În prezenţa lui mă simţeam ca-ntr-o altă lume. Spaţiul, timpul şi adâncimea cuvintelor lui căpătau dimensiuni noi, parcǎ venite dintr-o altă lume. Surprins din nou de faptul că eu, deşi nu i-am spus cine sunt, unde studiez, cine sunt îndrumǎtorii mei, sunt uimit de precizia informaţiilor ce mi le expune. Mǎ uit în jur, nu vǎd oameni, nu vǎd nici linie electrică, nici telefonică şi ştiam precis că n-am destăinuit nimănui decizia, planul meu de a merge şi a mă spovedi la Părintele Paisie. Am înţeles că este un harismatic, ca ştie tot, că are darul înainte-vederii de la Dumnezeu.

Insist din nou să mă primească…”Ştiţi, Părinte, sunt sărac, am făcut un efort mare ca să ajung pâna aici şi sǎ mǎ spovedesc”. Îmi rǎspunde: “Ştiu ca ai pierdut trenul în Bucureşti. Ştiu că ai venit prin Braşov, Ciceu, Adjud, Bacǎu…pe ocolite, dar nu pot”… şi apoi mi se pare că deviază discuţia, spunând ce greu sunt de mişcat pietroaiele acestea. Am înţeles că se referea la împietrirea inimii mele şi că, de fapt, se referea la Profetul care spune: “transformaţi inimile voastre de piatră, măcar în inimi de carne, pentru ca apoi, Domnul să le înnoiasca”.

Puterea rugăciunii lui lăuntrice sfărâma stâncile inimii mele împietrite. Un gust amar, pentru refuzul său şi orgoliul meu rănit. Am hotărât să mai insist încă odată. De data aceasta justifică răspunsul spunându-mi: “Eu sunt un mare ticălos, încăpăţânat şi tare mândru”.

Am înţeles, că-mi tot arată oglinda vieţii mele lăuntrice. M-am hotărât să renunţ. Un gând mi-a spus: “nu-l mai necǎji pe omul lui Dumnezeu, nu-i mai consuma timpul lui de rugăciune, sărută-i mâna, cere binecuvântare şi pleacă”. N-am terminat bine gândul acesta că sunt nevrednic şi Părintele mă surprinde, din nou, spunându-mi: “Acuma dar, tătucuţă, acuma te pot spovedi”.

M-a luat de mâna, m-a dus în chiliuţa lui cu geamuri mici, şi-a pus epitrahilul şi felonul, a aprins o lumânare şi a început să rostească pe de rost rugăciunile de spovedanie. Între timp, eu mi-am scos toate hârtiile din buzunar, doream să fac o mǎrturisire completǎ. Încercam sǎ prind o razǎ de luminǎ de la lumânare şi gemuleţ, ca să pot citi tot ce era scris în însemnǎrile mele. Din nou, surprizǎ. După terminarea rugăciunilor, Părintele începe să mă întrebe şi să-mi spună păcatele mele în ordinea în care le scrisesem pe hârtiile mele. Simţeam că iau foc. Furtuni de gânduri şi emoţii mă copleşeau. M-a lovit însa un gând rǎu. Cam la jumǎtate de oră după ce începuse să-mi spună, de fapt, să mă întrebe de păcatele personale, mi-am zis: “Ştiu că Părintele este un om sfânt, dar nu-i Dumnezeu”.

La început am crezut că este coincidenţă, că s-a nimerit să ştie câteva lucruri, doar când după aproape 45 de minute îmi spunea cuvânt cu cuvânt ce era scris în hârtiile mele, m-am revoltat, era prea mult…

Cu glas întristat îmi spune: ”Tătucuţă, da’ de ce te mai îndoieşti şi acum?!” Am înţeles atunci că eu eram cel orb, cel prost, cel împietrit, cel încăpăţânat şi mândru şi celelalte, de care el se acuza ca să mă ajute să mă trezesc la smerenie, pocăinţă şi lacrimi. Din acel moment a schimbat tehnica de spovedanie.

Îmi spunea ce am în mintea mea, în inima şi ce era scris pe hârtie, timp de aproape încă trei ore. Parcă iritat se opreşte, deranjat de tăcerea mea şi ca sǎ-si ascundă discret darurile care sălăşluiau în el, îmi spune: “la început m-ai necăjit un ceas că vrei să te spovedeşti, spune odată ce ai de spus”. Îi răspund, “Părinte, mi-aţi spus totul. Nu mai am nimic de spus. Atunci, mi se adresează pe nume aşa cum obişnuia mama mea să mă alinte în copilărie; apoi îmi spune numele părinţilor, colegilor, rudeniilor, prietenilor, profesorilor; numele, vârsta, profesia, detalii semnificative şi multe amănunte din viaţa fiecăruia, sute şi sute de nume. Fapt care mǎ face să gândesc că cele mai teribile instituţii cu menirea specifică de a înregistra fiecare amănunt în parte la dosarul personal sunt mici copii, comparative cu imensitatea copleşitoare a atâtor informaţii ce mi le-a oferit Pǎrintele.

Culmea surprizei a fost când a început sǎ-mi spună şi despre viitorul meu. Mi-a fǎcut un ghidaj cum ar trebui prezentatǎ istoria Binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt la Mânǎstirea Putna ca să nu deranjăm şi sǎ tulburǎm autorităţile politice atât de ostile Bisericii în vremea aceea ca şi astǎzi.

În momentul când a început să facă rugăciunea de dezlegare, am pregustat bucuriile Raiului. Tot ce mi-a spus despre viitor am uitat imediat, dar când evenimentele se desfăşurau îmi reveneau în amintire cuvintele pe care mi le-a spus Părintele Sfânt. Au fost mărturii care s-au desfăşurat în timp, aproape treizeci de ani, detalii cu precizie matematică, de care Părintele mă avizase.

Cuvintele nu pot descrie realitatea şi profunda bucurie ce-am trăit-o în momentul rugăciunii de iertare.

Protos. Constantin Chirilă,
Catedrala Mitropoltan
ă Iaşi


Duhovnicul cel bun


Marele duhovnic este Hristos. Ceilalţi duhovnici, mai mari sau mai mici trebuie să privească mereu la El, la felul cum a tratat El pe toţi cei pe care i-a cunoscut în timpul activităţii Sale mântuitoare. A întâlnit oameni păcătoşi , desfrânaţi, nedrepţi etc. Întâlnirea cu El le-a schimbat viaţa. Au devenit alţi oameni, oameni buni, fii ai Împărăţiei.
Drumul lor ducea către prăpastie. Apoi şi-au îndreptat paşii către cer. Se gândeau, mai întâi, la cele ale zilei. Apoi au fost preocupaţi de veşnicie. De şederea în împărăţia lui Dumnezeu.
De duhovnici buni are nevoie şi lumea de astăzi, mănăstirile şi parohiile, împreună;

Duhovnicul bun este modest;
Duhovnicul bun nu caută ale sale;
Duhovnicul bun se roagă mult pentru ucenici, îi pomeneşte la Sfânta Liturghie şi zice acolo:
"Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici".
Duhovnicul bun nu se laudă cu nevoinţa sa şi eventual cu vreun dar pe care l-a primit de la Dumnezeu;
Duhovnici mari îşi fac mormintele în cimitir şi nu în biserici;
Duhovnicul bun nu vorbeşte pe la colţuri;
Duhovnicul bun nu-i vorbeşte de rău pe alţii. Nu face categorisiri şi ierarhizări pripite;
Duhovnicul bun nu-i învaţă pe credincioşi să fie gălăgioşi, să facă demonstraţii, să semene vânt şi să culeagă furtună;
Duhovnicul bun când are nemulţumiri, i le spune lui Dumnezeu în rugăciune;
Duhovnicul bun se bucură cu cei ce se bucură şi plânge cu cei ce plâng;
Duhovnicul bun iartă, nu judecă, pentru că judecata este a Judecătorului din Ceruri;
Duhovnciul bun iubeşte pe păcătos, chiar dacă nu-i de acord cu păcatul lui;
Duhovnicul bun ştie că virtuţile se clădesc pe temelii de piatră, îi învaţă pe ucenicii săi să zidească pe temelia bună, argint, aur, pietre preţioase şi nu lemn, fân sau trestie;
Duhovnicul învaţă că pocăinţa se lucrează în taină, nicidecum în ochii oamenilor;
Duhovnicul bun învaţă că pocăinţa se încheie la mormânt. Până acolo trebuie să luptăm, ori de câte ori cădem;
Duhovnicul bun nu vorbeşte despre cele de taină ale sale.
Duhovnicul bun face lucrarea sa pentru Dumnezeu şi nicidecum pentru oameni. Se fereşte de lauda oamenilor şi doreşte răsplată veşnică, nu doar una trecătoare. El ştie că răsplata veşnică o poate da numai Dumnezeu. Aşa face duhovnicul bun.

Un astfel de duhovnic a fost Părintele Paisie Olaru, poate cel mai nevoitor monah de la Sf. Calinic Cernicanul încoace.

L-am cunoscut prin anii 1979-1980. La Sihla, sub stâncile uriaşe, locuia într-o căsuţă modestă, în vecinătatea bisericuţei dintr-un brad. Era în putere, cobora şi urca cu uşurinţă treptele până la biserica din vale, unde nu lipsea de la Sfânta Liturghie şi de la Utrenia care se săvârşea la miezul nopţii. În rest se ruga pentru el şi pentru mulţimile de credincioşi. Deşi vremurile erau grele şi regimul comunist se împotrivea Bisericii, oamenii de departe şi mai de aproape, cu demnităţi şi pregătiri diferite, urcau poteca până la Sihla. Drumul ce duce până la schit a apărut ceva mai târziu. Sub epitrahilul părintelui au îngenuncheat ani la rând oameni şi oameni cărora le-a iertat păcatele. S-a rugat pentru ei. A plâns împreună cu ei şi pentru că avea atâta bunătate le dorea tuturor un
"colţişor de rai". Această expresie revenea mereu în rugăciunile lui şi în urările făcute celor mulţi.
Aşa l-am cunoscut pe bunul duhovnic. Nu vorbea niciodată despre cele de taină ale sale. Nu se lăuda cu vreo virtute. Nu amintea că pe la chilia sa au trecut oameni cu diferite demnităţi. Îi trata pe toţi la fel. Probabil că cea mai mare virtute a sa a fost smerenia. O smerenie autentică, care se întâlneşte foarte greu.
Copil fiind, mi-am plecat şi eu genunchii sub epitrahilul acestui călugăr sfânt. De altfel, mai târziu, i-am şi spus unui pictor să-l aşeze într-o icoană, alături de alţi sfinţi ai Moldovei, icoană ce o păstrez în chilia mea.
În satul meu de obârşie, Rădăşeni, se vorbea mult de acest mare duhovnic, ca şi de Părintele Cleopa, de altfel.
Părintele Paisie era cunoscut de consătenii mei încă din vremea vieţuirii sale la Mănăstirea Slatina. Atunci a vizitat el satul meu natal. Părintele Gherasim Câmpanul, şi el rădăşean, i-a fost apropiat.
Oamenii îl ştiau rugător şi chiar vindecător. Simţeai acest lucru după ce-ţi termina de citit o rugăciune. De aceea, mulţi doreau să lase un pomelnic la el şi nu la altcineva. Părintele Paisie a schimbat, cât a putut, faţa lumii. Aşa vom înţelege cuvintele sfântului Filaret al Moscovei (+1867): "
daţi-mi duhovnici buni şi voi schimba faţa lumii".
Vrednicul de pomenire, Cuviocul Părinte Paisie a trecut la Domnul în octombrie 1990. Bolnav, fără vedere, retras într-o chilie smerită de lângă iazul Mânăstirii Sihăstria, bunul Părinte Paisie n-a mai putut sta înaintea oamenilor, aşa cum o făcuse, de altfel, toată viaţa.
În ultimii ani ai suferinţei sale pământeşti, s-a rugat însă pentru toată România.
Plecând la cele veşnice, la câteva luni de la îngenuncherea regimului ostil Bisericii. Părintele Paisie Olaru n-a mai apucat să fie cunoscut la adevărata sa măreţie.
După aceea, unii au amintit de cuvioşia sa, au şi scris cuvintele sale de învăţătură, adevărate mărgăritare de mare preţ, dar totuşi aceasta reprezintă prea puţin din cât ar fi meritat. Dar ceea ce oamenii nu pot face, împlineşte Dumnezeu. Numai Dumnezeu nu uită, numai Dumnezeu cunoaşte deplin lucrarea fiecărui slujitor al Său.
Arhidiacon fiind, am participat la slujba petrecerii Părintelui Paisie pe drumul către Împărăţia Cerurilor. Acest neobosit rugător merita mai mult. Puţini şi-au adus aminte de Cuvioşia Sa. Atunci şi acum trebuia oferit unei generaţii care are nevoie de modele. Dar Părintele Paisie a fost din nou smerit. Prin toată viaţa sa, el ne-a dat o lecţie de mare profunzime duhovnicească. Depinde de fiecare dintre noi cât şi cum învăţăm.
Rugat odată să vorbească despre rugăciunea inimii, a răspuns:
"Ce este rugăciunea inimii? N-am auzit niciodată de ea!".
Ieroschimonahul Paisie Olaru, duhovnicul cel bun, a fost îngropat în cimitir, dar va veni vremea când trupul său va fi adus în biserică, aşa cum sunt aduse moaştele sfinţilor.
La împlinirea celor 15 ani (în prezent 19 n.n.) de la trecerea sa pe tărâmul veşniciei, aducem prinos de cinstire şi de rugăciune smerită pentru cel care a fost, cred, cel mai mare rugător al ultimilor 150 de ani.


Arhim. Timotei Aioanei,
Exarh cultural al mânăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor

Extras din cartea: "Părintele Paisie Olaru Povăţuitor spre poarta Raiului"
Ed. Trinitas

Astăzi prăznuirea Sfântului Ştefan cel Mare Voievod


La mulţi ani tuturor celor care îi poartă numele!


Predică a Î.P.S. Bartolomeu Anania despre Sfântul Ştefan cel Mare


În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Iubiţi credincioşi,

Printre faptele măreţe ale Sfântului Ştefan cel Mare se numără şi una mai puţin însemnată în conştiinţa poporenilor noştri. El a înfiinţat multe mănăstiri şi schituri, a ridicat multe biserici, dar a întemeiat şi o episcopie. Şi poate că din punctul meu de vedere este fapta lui cea mai însemnată.

În timpul domniei sale, după ce a rânduit pace cu Matei Corvin, regele Ungariei, pe care de altfel îl învinsese în bătălia de la Baia, acesta, în semn de respect şi de prietenie, i-a dăruit lui Ştefan cel Mare o moşie în părţile Ciceului, o moşie mare cu 40 de sate, să o stăpânească. Iar Ştefan cel Mare n-a găsit că are ceva mai bun de făcut pe această moşie, pe acest pământ românesc aflat sub stăpânire străină, decât să zidescă două biserici şi să întemeieze o Eparhie. Aşa a luat fiinţă, sub domnia lui, Episcopia Vadului, pe care a aşezat-o sub jurisdicţia Mitropoliei de la Suceava.

Când vorbim de conştiinţa unităţii româneşti înainte de 1918, noi obişnuim să-l pomenim pe Mihai Viteazul. Şi pe drept! Dar înaintea lui, cel care a avut această conştiinţă a neamului românesc de pretutindeni, a fost Sfântul Ştefan cel Mare. El ştia că românii majoritari din Transilvania subjugată sunt români, vorbesc româneşte şi că sunt de credinţă ortodoxă. Şi a vrut să-i ajute să-şi menţină acestă credinţă şi conştiinţa de neam. Aşa se explică faptul că a întemeiat acolo, în inima Ardealului subjugat, o eparhie, o episcopie.

Au trecut veacuri. S-a împlinit cel de-al doilea război mondial şi întregirea României Mari. Atunci a fost reînfiinţată Episcopia Vadului care a funcţionat după aceea o vreme la Feleac. Se numea şi mitropolie unde, de asemenea, există o biserică construită de Ştefan cel Mare. Apoi, vitregiile vremurilor au adus înstrăinarea şi dispariţia acestei episcopii. După Marea Unire din 1918 s-a înfiinţat Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului ca o continuare a vechii episcopii întemeiată de Ştefan cel Mare. Primul episcop a fost Nicolae Ivan, hirotonit şi instalat în 1921. În primul an de păstorie, şi anume în septemvrie, ca să fiu şi foarte exact, la 21 septemvrie 1922, el a venit aici la Putna în fruntea unei mari delegaţii de ardeleni, preoţi şi mireni, ca să-i mulţumească Voievodului Ştefan pentru episcopia pe care el a făcut-o în Transilvania şi pe care el, Nicolae Ivan, înaintaşul meu în scaun, a reactivat-o. A fost un moment emoţionant pentru că el se petrecea în atmosfera sărbătorească a refacerii României Mari în hotarele ei fireşti, şi aşa se face că au venit aici foarte mulţi bărbaţi de stat, oameni politici, învăţaţi, demnitari, printre care şi Nicolae Iorga.

Şi iar au mai trecut nişte ani... Şi acum, după ce Ştefan cel Mare a fost recunoscut de biserica noastră drept sfânt, întărind, pecetluind denumirea pe care i-o acorda poporul încă din vremea lui, şi cronicarii, în acest an jubiliar, când s-au împlinit 500 de ani de la trecerea întru veşnicie a Sfântului Ştefan cel Mare, şi eu, urmaşul lui Nicolae Ivan, am hotărât ca tot acum în septemvrie, la numai două zile diferenţă, să viu aici în fruntea unei delegaţii pentru ca să-i mulţumim Sfântului Ştefan şi să exprimăm recunoştinţa noastră prin această Sfântă Liturghie. Inima oricărei Sfinte Liturghii este Euharistia, iar euharistia este un cuvânt grecesc care înseamnă mulţumire. Am venit să săvârşim Sfânta Taină a Euharistiei pentru ca, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care ni le dăruieşte, să-I mulţumim şi pentru darul pe care El l-a făcut Ardealului subjugat prin Sfântul Ştefan cel Mare. Am venit aici împreună cu cei doi episcopi vicari ai mei, pe care i-aţi văzut slujind împreună cu mine şi slujind împreună cu Prea Sfinţitul Gherasim Putneanul, pe care-l cunoaşteţi foarte bine; am venit cu vicarul administrativ, cu toţi consilierii, cu inspectorii eparhiali, cu conducătorii şcolilor teologice, ai Facultăţii de Teologie şi ai Seminarului Teologic, cu protopopii, cu stareţi şi stareţe, cu exarhul mănăstirilor şi cu reprezentanţi ai organizaţiilor de tineret şi de femei, cu reprezentanţii instituţiilor de binefacere pe care le patronează Arhiepiscopia noastră. Am venit cu multă dragoste şi nu ştim cum să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru acestă zi frumoasă pe care ne-o dăruieşte. Vreau să îi mulţumesc din toată inima Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, pentru binecuvântarea pe care mi-a dat-o şi ne-a dat-o ca să venim astăzi şi să slujim aici. Ne-am văzut aseară. Înalt Prea Sfinţia sa a plecat încă de aseară în zona Vatra Dornei unde are de sfinţit o biserică. A rămas să reprezinte şi să slujească împreună cu noi Prea Sfinţitul Episcop vicar Gherasim Putneanul, căruia de asemenea îi mulţumim pentru primire, pentru ospitalitate şi pentru frăţie.

Suntem, dragii mei, încă în praznicul Sfintei Cruci. Sunt sigur că, în parohiile voastre, şi aici la mănăstire, vi s-a vorbit despre însemnătatea Sfintei Cruci. Nu o voi face eu astăzi. Voi aminti doar atât: că Sfânta Cruce este deopotrivă puterea şi simbolul suferinţei şi al biruinţei. Fără Cruce, Mântuitorul Hristos nu putea să ajungă la Înviere. Nu este posibilă ziua de Paşti dacă nu trecem mai întâi prin Vinerea Patimilor. Aşa şi Mântuitorul, pentru aceasta a venit, ca să ia asupră-Şi, pe Cruce, păcatele noastre, ale tuturor, şi să le scoată de sub jugul diavolului, pentru ca să ne ofere Împărăţia lui Dumnezeu. Pe Cruce a zdrobit cu moartea pe moarte, a biruit moartea prin Învierea Sa din mormânt, Învierea Sa fiind şi arvuna sau pârga învierii noastre proprii. Noi credem şi suntem convinşi că vom învia la Judecata de Apoi pentru că Iisus Hristos a înviat înaintea noastră. Pârgă înseamnă primul sau primele fructe care se coc sau se rumenesc, se pârguiesc într-un pom. Ele sunt presentimentul şi arvuna că toate celelalte se vor coace, vor veni după ele, şi că întregul pom va da roada cuvenită. Aşa şi Iisus Hristos este numit pârga învierii noastre. Înainte de a Se înălţa la cer, când le-a vestit ucenicilor acest fapt, ei s-au întristat, şi le-a spus: Nu vă întristaţi. Mai întâi eu Mă întorc la Tatăl Meu de la Care am venit şi de Care am fost trimis, iar, pe de altă parte, şi pentru voi Mă înalţ la cer, ca să vă pregătesc vouă locuri acolo unde vă aştept şi pe voi şi de unde să vi-L trimit pe Duhul Sfânt, Care va întemeia Biserica Mea. Dacă Eu nu Mă înalţ la cer, Duhul Sfânt nu va veni. Şi dacă nu va veni, nu veţi avea nici Biserică mântuitoare. E mai bine ca Eu să plec, să Mă despart de voi, rămânând totuşi întru voi. Şi Iisus Hristos a rămas şi este în mijlocul nostru prin Euharistie, prin Trupul şi Sângele Său cu care ne cuminecăm, prin rugăciunea obştească şi prin suferinţa din lume. Orice suferind este o întrupare a unui Hristos anonim. De aceea avem grijă de săraci, şi de orfani, şi de văduve, şi de bolnavi, şi de întemniţaţi, pentru că în fiecare este şi trebuie să recunoaştem un Iisus Hristos. Acesta este sensul Crucii: suferinţă, pe de-o parte, şi înviere sau biruinţă, pe de altă parte.

Dragii mei, fiecare dintre noi poartă o cruce, în felul lui. Şi Ştefan cel Mare a purtat o cruce. Crucea lui s-a numit Moldova. Şi-a luat-o de bună voie. Şi a suferit pentru ea. În acea vreme Ardealul n-a avut un Ştefan cel Mare, dar a avut o cruce. N-a avut Ardealul pe cineva care să-i ducă crucea, şi a dus-o poporul, şi fiecare în parte, până a venit biruinţa. Aici, moldovenii au fost binecuvântaţi de Dumnezeu c-a venit el, Ştefan, să le poarte crucea, să nu doarmă el pentru ca să doarmă ceilalţi, să nu se odihnească el pentru ca să vă odihniţi voi, să rabde el de foame în campaniile militare pentru ca să nu suferiţi voi de foame. Ştefan cel Mare, sunt convins de aceasta, a venit trimis de Dumnezeu după 25 de ani de fărâmiţare lăuntrică, de lupte interne, după care Moldova urma să se prăbuşească sub jugul imperiului otoman. Ştefan a ştiut aceasta şi şi-a luat crucea pe umeri, având în sine marile virtuţi ale unui creştin. Mai întâi credinţa. Toată viaţa lui a fost plină de credinţă puternică, până şi păcatele lui le-a pus în faţa lui Dumnezeu cu umilinţă şi cu credinţă: Doamne, ăsta sunt eu, om. Tu ai să mă ierţi, că nu sunt înger. Dar eu am o altă menire aici. Păcatele mele pot fi mai multe, dar crucea este una singură. Şi pe aceea trebuie să o port pentru ca să izbăvesc acest popor de robia jugului păgân. Nu intru în istorie, pentru că o cunoaşteţi, o învăţăm din clasele primare. Dar trebuie să căpătăm noi conştiinţa credinţei acestui Ştefan cel Mare şi Sfânt. În acelaşi timp, a avut iubire. Singura lui mare iubire a fost Moldova. Cele pământeşti au fost mai multe şi trecătoare, dar marea lui iubire, pe care nu a părăsit-o niciodată, a fost Moldova. A fost înzestrat cu virtutea speranţei, a nădejdii. Când a fost deznădăjduit, a alergat la Dumnezeu. Ştim că mergea la duhovnicul său, la Daniil Sihastrul, pentru ca să primească curaj în numele lui Dumnezeu, şi să ridice el steagul de luptă ca să-şi apere ţara de duşmani şi de robie. A fost înzestrat cu smerenie, dragii mei. Când era biruitor într-o bătălie, Îi mulţumea lui Dumnezeu cu recunoştinţă, iar când se întâmpla, rareori, să fie înfrânt o spunea deschis: asta a fost pentru păcatele mele. Nu se poate o smerenie mai mare, ca el, voievodul, stăpânitorul, să-şi ia asupra lui responsabilitatea păcatelor supuşilor săi. Modelul a fost Iisus Hristos, Cel care Şi-a asumat păcatele noastre, şi, cum spune Sfântul Pavel, a acceptat să devină El Însuşi păcat, pentru ca noi să nu mai fim păcătoşi. În acelaşi timp a avut demnitate. Vitejia este a eroului, demnitatea este a omului. Nu a îngenunchiat şi nu şi-a părăsit demnitatea nici atunci când alţii au vrut să-l umilească. Demnitatea lui era demnitatea lui Dumnezeu şi demnitatea ţării pe care o păstorea. Demnitatea lui era demnitatea Moldovei. Şi aici a avut exemplu în Domnul Iisus Hristos, Cel care spusese cândva: Dacă cineva îţi dă o palmă, întoarce-i şi obrazul celălalt. Atunci când S-a găsit în faţa judecăţii şi cineva, un servitor, I-a dat o palmă, nu i-a întors obrazul celălalt, ci l-a mustrat, blând, dar l-a mustrat: Dacă am vorbit rău, spune-Mi ce-am vorbit rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi? Atunci nu mai era Iisus cel smerit, ci era Dumnezeu cel demn. El apăra demnitatea dumnezeirii Lui şi demnitatea Bisericii pe care avea să o întemeieze. Iar Ştefan cel Mare a fost un om demn. Ce însemnează un om demn? Un om care impune respect, dar nu prin ordin, ci prin consens. Un om care prin toată purtarea lui, prin toată statura lui morală este respectat, pentru că cei care-l respectă simt nevoia să-l respecte, nu pentru că ar fi avut un ordin.

Ştefan cel Mare şi Sfânt este bărbatul de stat desăvârşit, cel care are credinţă în Dumnezeu, cel care are iubire pentru neamul său până la jertfă şi cel care este demn în numele neamului său. Să nu uităm că Ştefan cel Mare a primit o rană de la o săgeată duşmană otrăvită în timp ce-şi apăra ţara, rană pe care a purtat-o toată viaţa şi din cauza căreia a şi murit. Credeţi că este simplu să porţi în trupul tău o rană care scoate puroi şi te doare tot timpul şi te face să şchiopătezi atunci când vrei să mergi drept? El a purtat-o cu demnitate, cu fruntea sus.

Acesta este modelul bărbatului de stat pe care ni-l prezintă nouă Ştefan cel Mare astăzi şi pe care-l recomandăm tuturor bărbaţilor de stat, actuali şi viitori. Să ai credinţă în Dumnezeu, adică credinţa că deasupra ta, care eşti conducător de popor, există o instanţă care te judecă şi îţi cumpăneşte faptele. Credinţa că nu este la discreţia ta să faci tot ce vrei într-o ţară şi cu un popor, şi că este o cumpănă deasupra ta care te transcende şi de care trebuie să asculţi. Fără acestă conştiinţă poţi fi un dictator, dar nu un conducător de stat. Să ai iubire pentru poporul tău, pentru jertfă, să accepţi chiar să ai o rană în trup sau în suflet şi s-o duci cu ea, de dragul ţării pe care o cârmuieşti şi a poporului care-şi pune încrederea în tine. Şi să ai demnitate. Fără acestă demnitate un om poate fi un strălucitor om politic, dar nu un adevărat bărbat de stat. Îi îndemnăm pe toţi ai Bisericii şi ai nebisericii să şi-l propună pe Sfântul Ştefan cel Mare drept model de credinţă, de iubire, de speranţă, de smerenie şi de demnitate. Aşa vom birui.

Iubiţii mei, voi încheia printr-un fragment din cuvântarea pe care înaintaşul meu, Episcopul Nicolae Ivan, a ţinut-o aici la Putna, cu aproape exact 82 de ani în urmă. Spunea aşa, iar cuvintele lui sunt şi cuvintele mele:

Eparhia Vadului, al cărei ctitor ai fost în viaţa ta plină de fapte bogate şi măreţe, se prezintă azi în haine de sărbătoare la mormântul tău, cu genunchii plecaţi şi cu inimă smerită, ca să ridicăm rugăciuni pentru sufletul tău, şi să ne închinăm memoriei tale, preaslăvindu-ţi faptele. Am venit să ne inspirăm din duhul vremilor în care ai trăit, să ne înarmăm cu puterea credinţei de care ai fost stăpânit când ai zidit 44 de biserici şi mănăstiri adăpostitoare ale credinţei strămoşeşti ca mulţămită lui Dumnezeu că ţi-a ajutat să înfrângi tătarii, leşii, turcii şi pe unguri. Am venit să punem făgăduinţă că până la suflarea noastră cea de pe urmă vom fi străjerii credinţei pe care tu ai apărat-o prin întemeierea Episcopiei Vadului în părţile Ciceului pe care ţi le-a dăruit Matei Corvinul în semn de respect pentru armele tale biruitoare.

Caută din înălţimea ochiului Tău, Bunule, şi revarsă darul Tău cu îmbelşugare asupra celor ce am venit să aducem prinos de mulţămită lui Dumnezeu şi lui, cel ce cu braţ înalt a sporit ogoarele, satele şi oraşele, a întărit bisericile, a aşezat mănăstirile, şi în 36 de războaie, purtate cu rezultate strălucite, ne-a dat pildă vie de luptă şi de jertfă creştinească spre mărirea lui Dumnezeu şi a neamului nostru românesc.

Fă, Doamne, ca să-l avem de-a pururi înaintea ochilor noştri ca exemplu al iubirii de ţară şi de glia stămoşească, ca hotarele pe care le stăpânim astăzi să fie hotare neclintite, cum neclintit are să rămână în noi credinţa în Dumnezeu, Cel care ne-a încredinţat o misiune pe pământ, misiunea de a răspândi cultura, civilizaţia şi pacea pe pământul udat de lacrimile strămoşilor noştri.

Binecuvântată fie sfinţenia lui Ştefan cel Mare, binecuvântaţi să fie cei ce cred şi-l cinstesc prin închinare, binecuvântarea lui Dumnezeu să fie peste noi şi peste voi toţi, cu al Său dar şi a Sa iubire de oameni, acum şi în nesfârşiţii veci. Amin.

Predică rostită la mănăstirea Putna de Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu Anania
(19 septembrie 2004 )

Profeţia Părintelui Arsenie Boca despre România e pe cale să se împlinească

Fotografie de arhivă

Profeţia Părintelui Arsenie Boca


Odată mi-a zis că, într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Rusia. Atunci eu am zis: „Ungurii or să ne ocupe pe noi?”, iar el mi-a spus: „Şi pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”.


(Chiş Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mureş)


Un articol apărut în ziarul Ziua şi preluat de Marian Bătăiosu

Profetia Parintelui Arsenie Boca se pare ca se va implini: Budapesta, Kievul, Sofia si Moscova asteapta o “conjunctura favorabila” pentru a rupe teritorii din Romania, ameninta Nezavisimaia Gazeta. Iar vinovata este clasa politica romaneasca care a inrobit Romania americanilor, in loc sa fi jucat inteligent de pe pozitia neutralitatii:

Un asa-zis analist rus, Zurab Todua, ameninta Romania, in urma cu o saptamana, ca modificarile teritoriale pe care le-ar avea in vedere nu vor afecta doar Republica Moldova si Ucraina, ci risca sa se intoarca impotriva sa si sa ii aduca propriile pierderi teritoriale. Astfel, “specialistul” afirma ca tara noastra ar putea pierde Transilvania, in favoarea Ungariei, si ca nici Bulgaria nu ar sta cu mainile in san. Mergand pe o idee asemanatoare, cu titlul “Moldova amenintata de ’scenariul kosovar’” si subtitlul “Presedintele Romaniei, Traian Basescu, incepe jocuri riscante”, publicatia rusa Nezavisimaia Gazeta scrie (sub semnatura aceluias “expert”) ca liderii de la Bucuresti ar trebui sa ia in considerare ca, in timp ce ei calculeaza avantajele de pe urma “inghitirii” Republicii Moldova, cu o si mai mare speranta asteapta o “conjunctura favorabila” Budapesta, Kievul, Sofia si Moscova. Orice incercare de a pune intr-o forma sau alta sub semnul intrebarii granitele stabilite in Europa de Est vor lovi inevitabil interesele Romaniei.

“Bucurestiul recunoaste Republica Moldova si sprijina integritatea sa teritoriala”, a declarat zilele trecute presedintele roman Traian Basescu, la Sulina. Prin aceasta, liderul roman a incercat sa-si nuanteze afirmatiile mai vechi pe aceasta tema: nu cu mult timp in urma Basescu declara ca Romania nu recunoaste granita cu Republica Moldova, care este, de fapt, o consecinta a Pactului Ribbentrop-Molotov, scrie cotidianul rus Nezavisimaia Gazeta, citat de Agerpres.

Potrivit sursei citate, pozitia Bucurestiului fata de vecinii sai estici – Republica Moldova si Ucraina – a fost mereu una duplicitara. Recunoscand in vorbe granitele stabilite, mai ales in ajunul aderarii la Uniunea Europeana in 2007, in realitate, oficialitatile romane subliniau mereu necesitatea “condamnarii consecintelor Pactului Ribbentrop-Molotov”. In acelasi timp, ele ignorau cu o incapatanare de invidiat amanuntul ca respectivul pact si-a pierdut din credibilitate din momentul in care Germania a atacat URSS, la 22 iunie 1941, sustine ziarul.

Diplomatia romana reusise sa plaseze unele pasaje privind condamnarea consecintelor pactului in tratatele de baza semnate cu Ucraina si Rusia. La acea data, aminteste Nezavisimaia Gazeta, Kievul si Moscova ignorasera atentionarile specialistilor privind pericolul subevaluarii echilibristicii verbale din jurul pactului. Intre timp, acest lucru a permis crearea de premise pentru ridicarea problemei Pactului Ribbentrop-Molotov.

Romania nu a reusit sa “digere” Basarabia si “alte teritorii obtinute in 1918″

Astazi, pozitia Romaniei s-a schimbat: acum nu mai este vorba de condamnare, ci de necesitatea de a lichida consecintele pactului. Prin aceasta, sustine ziarul rus, Romania intelege in primul rand lichidarea statalitatii Republicii Moldova si, in al doilea rand, alipirea la Romania a teritoriilor Bucovinei de Nord si Basarabiei de Sud, care intre 1918 si 1940 intrau in componenta sa, iar acum sunt parti ale Ucrainei.

Autorul rus, deranjat de ziarul ZIUA

Incercand sa fundamenteze aceste pretentii, politicienii, diplomatii si jurnalistii romani ( este citat Ziarul ZIUA chiar la inceputul materialului) invoca exemplul reunificarii Germaniei, precedentul Kosovo, Timorul de Est, atat de adorat de separatistii de toate neamurile, si recunoasterea de catre Rusia a Osetiei de Sud si Abhaziei. Insa ei nu tin cont de elementele istorice si de faptul ca statele lumii fac parte din “categorii de greutate diferite”, comenteaza cotidianul rus.

De fapt, intre cele doua razboaie mondiale Romania a incercat dar nu a reusit sa “digere” Basarabia si alte teritorii obtinute in 1918: nu au ajuns resursele, fortele, experienta administrativa si intelectul, comenteaza publicatia citata. In mare parte, tocmai din acest motiv in a doua jumatate a anilor 30, in Romania, s-a declansat o criza politica interna care a dus la dictatura si la participarea tarii de partea Germaniei in cel de-al Doilea Razboi Mondial.

Romania contribuie nu doar la schisma dintre vecini, ci si din propria tara

Din pacate, de cele mai multe ori lectiile istoriei sunt date uitarii. Aspiratia de a nu recunoaste “consecintele politico-juridice ale pactului” urmareste scopul de a “deschide ulterior dosarul problemei, atunci cand conjunctura politica va deveni mai favorabila”. Se pare ca Basescu a ajuns la concluzia ca acum este timpul potrivit, scrie cotidianul rus Nezavisimaia Gazeta.

La data de 29 iulie, in Republica Moldova au fost programate alegeri parlamentare anticipate. Potrivit Nezavisimaia Gazeta, este de asteptat ca rezultatele acestora nu vor fi din nou pe placul opozitiei, care va incerca iarasi sa-si aduca sustinatorii in strada, ca la 7 aprilie. O parte din opozitia moldoveana considera ca statul Republica Moldova nu trebuie sa existe, iar Romania sprijina aceste atitudini.

Insa, atentioneaza cotidianul rus, liderii de la Bucuresti ar trebui sa ia in considerare ca, in timp ce ei calculeaza avantajele de pe urma “inghitirii” Republicii Moldova, cu si mai mare speranta asteapta aceasta “conjunctura favorabila” Budapesta, Kievul, Sofia si Moscova. Orice incercare de a pune intr-o forma sau alta sub semnul intrebarii granitele stabilite in Europa de Est vor lovi inevitabil interesele Romaniei.

Cei un milion si jumatate de maghiari din Transilvania aspira demult la autonomie, iar expansiunea Romaniei spre Est va dezlega mainile Budapestei. Pentru unguri, Transilvania inseamna mai mult decat Kosovo pentru sarbi, subliniaza cotidianul rus.

Alimentand aspiratiile unioniste din Republica Moldova, Romania contribuie nu doar la schisma dintre vecini, ci si din propria tara.

Traian Basescu vrea confruntari interetnice, conflicte si razboaie

Nu toti locuitorii Romaniei sprijina ideea unirii cu R.Moldova, iar in aceasta tara unirea nu va fi acceptata de o parte importanta – sau chiar majoritara – de moldoveni, fara a mai vorbi de rusi, ucraineni, gagauzi, bulgari si de reprezentantii altor nationalitati.

Traian Basescu a pus la cale un joc periculos: spre deosebire de UE, care propune o miscare evolutionista catre stergerea granitelor, presedintele Romaniei vrea sa impuna calea revolutionara, echivalenta cu noi confruntari interetnice, cu conflicte si razboaie. In final, chiar integritatea teritoriala a Romaniei ar putea fi pusa sub semnul intrebarii, conchide autorul articolului.

Related Posts with Thumbnails

Arhivă



___


Sf. Justin Popovici

Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.

Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.

Articole recomandate







Comentarii

Persoane interesate

toateBlogurile.ro

Parintele Ilie Cleopa:


Vizionați înregistrarea:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești