Blog † Vestitorul ortodox

Sf. Nicolae Velimirovici - Cuvânt la Botezul Domnului

2010-01-06T00:23:00.004+02:00

EVANGHELIA DESPRE BOTEZUL DOMNULUI
(Matei 3:13-17)

În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând:

“Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.”
“Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit.” (Isaia 40:5).

În vremurile de odinioară, Domnul a făgăduit să vină şi să Se arate întru slavă mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Şi-a uitat cuvântul Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră care nu se pot nărui. Domnul a făgăduit că vine; şi iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puţin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulţit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putinţă să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Şi-a împlinit vechea făgăduinţă şi S-a arătat pe pământ. Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă? În smerenie şi ascultare de negrăit. Într-un asemenea chip în care îngerii Săi arătau mai strălucitori şi proorocii Săi mai măreţi decât El. Când s-au arătat la Iordan proorocul şi Stăpânul, proorocul a atras atenţia mai mult decât Stăpânul. Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic şi mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Îşi ascundea slava Sa şi măreţia sub două învelişuri groase: unul era trupul omenesc şi celălalt era smerenia. Aşa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cereşti erau aşezaţi pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită. Înveşmântat în trup adevărat şi în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. (Matei 3:13).

Minunat este Dumnezeu întru lucrările Lui! Prin toate lucrările Sale, El ne învaţă smerenia şi ascultarea.
El Se ascunde în spatele lucrărilor Sale, tot aşa cum soarele se ascunde noaptea în spatele strălucirii stelelor, tot aşa cum o privighetoare se ascunde în tufe în spatele cântecului său.
El dă lumină soarelui şi soarele străluceşte de parcă ar avea lumina de la sine, pe când faptul este că lumina lui Dumnezeu se trece cu vederea.
El dă glas tunetului Său şi vânturilor Sale şi acestea se aud; dar El nu se aude.
El dă frumuseţe munţilor Săi şi pajiştilor Sale şi ele strălucesc de frumuseţe, ca şi cum ar fi de la ele, pe când frumuseţea lui Dumnezeu rămâne ascunsă ca o taină.

El dă frumuseţe şi mireasmă florilor câmpului şi acestea o răspândesc în jurul lor ca şi cum ar fi de la ele; nebăgându-se în seamă că această mireasmă este a lui Dumnezeu.
El dă putere fiecărei făpturi şi fiecare făptură se împodobeşte în faţa celorlalte, fălindu-se cu puterea, ca şi cum ar fi a sa; pe când puterea nemăsurată a lui Dumnezeu nici nu se împodobeşte, nici nu caută a fi băgată în seamă.
El dă minte din mintea Sa oamenilor şi oamenii cugetă şi gândesc ca şi cum ar fi cu minţile lor; pe când mintea lui Dumnezeu rămâne în pace desăvârşită, întorcând spatele laudei lumii.

Astfel ne învaţă Dumnezeu smerenia. Tot ceea ce face El, face atât potrivit firii Sale, cât şi pentru oameni, ca omul să se ruşineze şi să se facă conştient de mândria sa prostească; ca omul să nu se dea mare, neavând nici o lucrare bună a sa; ci să lase faptele să vorbească pentru sine şi el să se ascundă în spatele lor, aşa cum Dumnezeu stă tăinuit în spatele lucrărilor Sale, fără să fie văzut ori auzit, aşa cum merge un păstor în spatele turmei sale mari. Minunat este Dumnezeu, Care ne învaţă astfel smerenia! El este minunat şi atunci când ne învaţă ascultarea.

Omul niciodată nu poate să fie ascultător ca Dumnezeu.
Omul seamănă sămânţa în pământ şi apoi o lasă în grija lui Dumnezeu.
Omul seamănă într-o zi, dar Dumnezeu Se îngrijeşte de sămânţă vreme de o sută de zile, păzind-o, încălzind-o, dându-i viaţă şi ridicând-o încetişor din pământ ca un firicel, împodobind firicelul cu muguraşi şi apoi o coace, până când omul merge din nou la câmp, petrecând o zi sau două ca să strângă grânele şi să le transporte cu căruţa la hambarul său.

Corbul îşi cloceşte puii şi apoi îi părăseşte, nemaiîngrijindu-se de ei. Dar Dumnezeu ia asupra Lui pe aceşti pui neştiutori, slujindu-le şi purtându-le de grijă cu ascultare, ziua şi noaptea. Peştele îşi depune icrele şi pleacă, dar Dumnezeu rămâne, ca să scoată peştişori din icre şi ca să le supravegheze hrănirea şi creşterea lor. Orfani fără de număr, atât de la oameni, cât şi de la animale, nu ar rămâne în viaţă dacă Dumnezeu nu ar avea grijă de aceştia. Dumnezeu Îşi supraveghează întreaga Sa zidire zi şi noapte, ascultându-le cererile şi dându-le ceea ce le este de folos.

Dumnezeu ascultă doririle şi rugăciunile oamenilor şi le împlineşte; El le împlineşte întotdeauna cu ascultare, atâta vreme cât nu există nici un păcat în cererile şi rugăciunile lor. Totuşi, rugăciunile care caută să-L tragă pe Dumnezeu în păcat şi să-L facă părtaş la păcatul omului – Dumnezeu nu ascultă aceste rugăciuni; Dumnezeu nu primeşte aceste rugăciuni. Dintre toate rugăciunile, Dumnezeu ascultă cel mai grabnic rugăciunile celui smerit, care se pocăieşte, care se roagă pentru iertarea păcatelor sale şi pentru dezlegarea de ele. În felul acesta, omul se face zidire nouă, punând început bun – pentru viaţa de fiu în locul celei de rob. De aceea, toţi proorocii, din vremuri străvechi, au căutat pocăinţa oamenilor. De aceea Sfântul Ioan Înaintemergătorul nu numai că propovăduieşte pocăinţa, dar săvârşeşte botezul pocăinţei, pentru ca oamenii să pună pecete văzută pe pocăinţa lor. Cu cât este mai mare pocăinţa unui
om, cu atât mai deplin se slobozeşte de cele ale lumii şi se întăreşte cu râvnă pentru Dumnezeu; Dumnezeu degrabă ia aminte şi în ascultare răspunde rugăciunilor oamenilor. Aşadar, omul nu poate să fie niciodată la fel de smerit ca Dumnezeu, nici ascultător ca El. În întreaga Sa zidire, în cer şi pe pământ, Dumnezeu îi învaţă pe oameni smerenia şi ascultarea. Dumnezeu trimite această veste lumii din marea Sa dragoste pentru oameni şi din dorinţa Sa arzătoare ca toţi oamenii să se mântuiască şi nici unul să nu se piardă.

Dar Dumnezeu a dat oamenilor această învăţătură despre smerenie şi ascultare în chip mijlocit, fie prin firea zidită de El, fie prin proorocii Săi, oameni aleşi şi îngeri. Numai prin Persoana Domnului Iisus, Dumnezeu dă această învăţătură în chip nemijlocit, prin Sine Însuşi îmbrăcat în trup. În fiecare clipă a vieţii Sale pământeşti, de la naşterea Sa în peşteră până la moartea Sa pe Cruce, Domnul Iisus trăia învăţând oamenii despre smerenie şi ascultare. El a dat această învăţătură vie şi prin botezul Său în apa Iordanului.

Ioan era cel mai însemnat om al zilei. Hristos nu era cunoscut nimănui şi, chiar atunci când L-au cunoscut, oamenii păcătoşi Îl socoteau pe Ioan mai mare decât El. Oamenii se adunau în jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli şi învăţaţi, săraci şi bogaţi. Ioan atrăgea atenţia atât prin înfăţişarea sa din afară, cât şi prin viaţa sa pustnicească din pustie şi prin cuvintele sale cu înţeles tainic. Nu se strângeau mulţi în jurul lui Ioan din pricina păcătoşeniei lor ori din dorinţa de pocăinţă, cât din iscodire, ca să vadă şi să audă un om care nu era obişnuit. Deşartă iscodire!Cât timp de mare preţ ne fură aceasta, dându-ne în schimb nimic altceva decât o dulceaţă bolnăvicioasă trecătoare, care se schimbă îndată în ceva amar!Cum ne prinde în capcană şi cum ne scapă pocăinţa şi împreună cu aceasta mântuirea noastră!

Hristos nu a stârnit iscodire. În mijlocul mulţimii, El mergea fără grabă către Iordan. El nu avea nimic care să atragă privirea oamenilor şi nimeni nu-I dădea nici o atenţie. Înfăţişarea Sa nu avea ceva aparte, ca aceea a lui Ioan, nici vieţuirea Sa nu era atât de bogată în osteneli pustniceşti.

El era deopotrivă cu mulţimea şi cu toţii mergeau împreună din Galileea la Iordan, mâncând şi bând cu El şi vorbind cu El ca şi cu oricare alt om din mulţime. Marele Isaia a văzut şi a proorocit aceasta dinainte, zicând: “şi când L-am văzut, nu avea frumuseţe ca să ne fie drag” (Isaia 53:2). Dar, în mulţimea aceea întreagă de oameni de lângă Iordan, se afla un om, şi numai unul singur, care Îl cunoştea cu adevărat. Acesta era chiar Ioan Botezătorul. Ochii sihastrului desăvârşit străluceau şi tunetul glasului său a amuţit pentru o clipă. Ioan a uitat cu totul de restul mulţimii strânse în jurul apei şi în apă şi, arătând către Iisus, a spus liniştit: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:29).

“Mielul lui Dumnezeu!” Cu aceste câteva cuvinte a vădit Înaintemergătorul smerenia şi
ascultarea Domnului Hristos. El este smerit ca un miel, şi ascultător ca un miel – atât smerenia cât şi ascultarea fiind îndreptate spre Dumnezeu. De aceea spune el: “Mielul lui Dumnezeu”. El merge cu sfială şi smerenie ca un miel şi, tot ca un miel, merge la păscut şi moarte cu aceeaşi încredere în păstorul său, aşa încât Hristos merge oriunde Îl îndrumă Tatăl Său din cer: către naşterea într-o peşteră, către botezul din Iordan, către moartea pe Cruce – toate cu aceeaşi consimţire şi încredere.

Dar, la cuvintele “Mielul lui Dumnezeu”, Ioan le adaugă pe acestea: “Cel ce ridică păcatul lumii”. Cum ridică Hristos păcatul lumii asupra Lui? Prin dragostea Sa şi jertfa Sa, una fiind nedespărţită de cealaltă; căci nu există dragoste adevărată fără jertfă, şi nici o jertfă adevărată fără dragoste. În dragostea Sa, Hristos a coborât în această lume materialnică şi S-a îmbrăcat în trup de carne supus ispitei.

Această lume nu este curată şi frumoasă şi minunată aşa cum era înainte de păcatul lui Adam. Ca urmare a păcatului, această lume a luat chip materialnic întunecos, ascuns şi îl poartă aşa până în zilele noastre. Lumea aceea luminoasă s-a schimbat într-o lume a prostiei şi întunecimii; lumea curată s-a făcut necurată; lumea frumoasă s-a făcut strâmbăcioasă şi urâtă; lumea liniştită s-a făcut războinică. În această lume a venit Prealuminatul, Preacuratul, Preaminunatul şi Preadulcele. Prin această lucrare, El a luat deja asupra Lui păcatul lumii – de îndată ce El S-a arătat în lume în trup stricăcios, care se hrăneşte cu hrană stricăcioasă.

El a făcut aceasta, mai întâi, luându-şi trup aşa cum se făcuse acesta după primul păcat al omului; în al doilea rând, prin venirea Sa pe pământ din dragoste, ca să împlinească toate legile care fuseseră date omului după păcat. Cu toate că El nu trebuia să dea ascultare acestor legi, El a venit pe pământ pentru a le împlini pe toate: atât legile date firii, cât şi legile date omului. Şi astfel, El a suferit foame şi sete, istovire şi dureri de tot felul, aşa cum li se întâmplă şi altor muritori; şi El a crescut încet, aşa cum li se întâmplă tuturor celor care se nasc, de-a lungul a treizeci de ani, până când Şi-a început lucrarea Lui în lume. Din această pricină, El a fost tăiat împrejur şi botezat, El a mers la sinagogă ca să Se roage şi a plătit dările lui Cezar. El a primit toate legile făcute până la păcatul cel dintâi şi le-a împlinit. De aceea se spune că El a preluat păcatele lumii asupra Sa.

Cu alte cuvinte: El a preluat asupra Lui împlinirea tuturor legilor şi a făcut aceasta cu ascultare şi lesniciune, în aceeaşi măsură în care oamenii împlineau aceste legi în neascultare şi cu greutate. În cele din urmă, în al treilea rând, El a făcut aceasta, dându-Se pe Sine ca jertfă pentru păcatele lumii; prin răstignirea Sa de bunăvoie pe Cruce, moartea Sa ca un miel şi vărsarea sângelul Său nevinovat pentru păcatele multora. Cu adevărat, întreaga Sa viaţă pământească a fost o jertfă, tot aşa cum întreaga Sa viaţă a fost dragoste. A fost o jertfă pentru El ca să Se îmbrace în trup omenesc; a fost o jertfă pentru El ca să dea ascultare legii. Dar, pe Cruce, El, cu sângele Său a pus pecetea jertfei Sale şi a şters toate socotelile păcatelor noastre. Pe Cruce, El ne-a arătat toată apăsarea păcatului omenesc şi plinătatea dragostei lui Dumnezeu, o dragoste care nu încetează din pricina jertfei de sine. Şi astfel, Hristos ia păcatele lumii asupra Sa în trei chipuri: mai întâi, prin luarea de trup; în al doilea rând, supunându-Se legii; în al treilea rând, dându-se jertfă pe Sine. Când Domnul a venit în lume, întrupat, împlinind legea, această întâmplare a fost însoţită de fenomene minunate fireşti: steaua de la răsărit, îngerii coborând pe pământ şi veselirea păstorilor din Betleem, slăvirea Lui, a Pruncului sfânt, de către păstorii cei simpli şi de către crai. Dar această întâmplare a fost urmată de uciderea pruncilor de către Irod şi de fuga Mântuitorului în întunecimea Egiptului, dintr-o întunecime şi mai mare: aceea a Ierusalimului.

Apoi, când Domnul a împlinit în chip lămurit, în faţa lumii, legea oamenilor, primind botezul în apele Iordanului, şi această întâmplare a fost însoţită de un fenomen firesc minunat – potrivit Predaniei – se spune că apele Iordanului şi-au oprit curgerea cea firească întorcându-se înapoi. “Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi.” (Psalm 113:3). Atunci s-au deschis cerurile, s-a auzit glasul Tatălui din ceruri şi s-a văzut Duhul Sfânt în chip de porumbel. Lumea a simţit aceasta şi a văzut totul prin Sfântul Ioan Botezătorul. Dar această întâmplare a fost urmată de postirea cea de patruzeci de zile a lui Hristos în întunecimea şi groaza ispitei satanice. Şi după aceea, s-au arătat îngerii şi I-au purtat Lui de grijă.

Când Domnul a pus pecetea pe toată suferinţa Sa din trupul Său pământesc, prin chinurile Sale şi prin vărsarea sângelui Său pe Cruce, natura a însoţit această întâmplare de lucrări înfricoşătoare: soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat şi mormintele s-au deschis. Viii şi morţii au simţit îsemnătatea înfricoşătoare a sfintei jertfe de pe Golgota; tâlharii şi păgânii au venit să creadă în Fiul lui Dumnezeu şi morţii s-au arătat pe străzile Ierusalimului. Şi această întâmplare a fost urmat de întuneric: întuneric în afara şi înlăuntrul mormântului, după care au venit zorile, biruinţa cea de la urmă – şi Învierea cea de la urmă. Şi, iarăşi, îngerii au fost de faţă!

Aşadar, aceste trei întâmplări din viaţa lui Hristos, ne dau învăţătura cea mai luminată şi mai nemijlocită despre smerenia şi ascultarea Dumnezeiască. Veselia cerească şi firea minunată a fiecăreia dintre acestea se îmbină cu înfricoşarea uciderii omului şi cu stricăciunea satanică. Dar, în toate cele trei întâmplări, Hristos a ieşit Biruitor slăvit: asupra omului Irod după naşterea Sa, asupra lui Satan după botezul Său şi asupra înţelegerii dintre oameni şi Satan după moartea Sa.
Sfântul Matei descrie Botezul în apele Iordanului în acest chip: În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: “Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Ioan Îl recunoaşte pe Hristos, dar nu cunoaşte planul Său de mântuire. Acum se desfăşoară o întâmplare fără de asemănare din istoria omenirii: Dumnezeu se întrece cu omul în smerenie!Ioan boteza păcătoşi spre pocăinţă. Totuşi, Cel fără de păcat, Care nu avea pentru ce să Se pocăiască, a venit la el şi i-a cerut ca el să-L boteze. Ioan, care era mai întărit duhovniceşte decât toţi păcătoşii din jurul său, îndată a recunoscut în Hristos pe Unul mai puternic decât el. Înainte de a-L vedea, Ioan ştia deja că El venise pe pământ şi vieţuia printre oameni: “În mijlocul vostru se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi” (Ioan 1:26). Numai atunci când s-a aflat faţă către faţă cu El, L-a cunoscut pe El şi, arătând către El, a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu!”. De îndată ce Ioan L-a văzut, se poate ca el să fi crezut că menirea lui ca Înaintemergător a luat sfârşit şi să fi spus ca dreptul Simeon mai înainte: “Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace” (Luca 2:29), sau aşa cum a spus Ioan mai târziu într-o împrejurare: “Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30). Dar nu; în loc să se întâmple precum a gândit şi s-a aşteptat Ioan, Hristos i-a dat poruncă neaşteptată. Aflat în mijlocul oamenilor păcătoşi, Hristos Cel fără de păcat a căutat la Ioan ca acesta să facă pentru El ceea ce el făcuse pentru alţii: să Îl boteze în râu aşa precum botezase pe alţii. Împotrivirea lui Ioan la aceasta este cu totul de înţeles pentru oamenii muritori. Ah, fraţii mei, este un lucru înfricoşător să aduci în apă pe Cel mai curat decât apa!Este cel mai înfricoşător pentru zidire ca să-şi pună mâna pe capul Ziditorului!Cum poate omul, care este făcut din ţărână şi cenuşă, să cuteze să-şi pună mâna pe El, Care şade pe heruvimi?

Dar Hristos termină îndată vorba cu Ioan cu o zicere scurtă, dar hotărâtă: “Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.” (Matei 3:15). Atunci L-a lăsat. Este ca şi cum Domnul ar spune aici: Lasă acum orice cuvinte despre vrednicia Mea şi despre care este mai mare sau mai puternic. Ziua aceasta nu are această menire, ci alta. Va veni vremea când ceea ce spui acum se va face lămurit. Nu putem învăţa pe oameni ceea ce nu am făcut noi înşine. Dacă nu vom face aşa, cine ne va crede? Cum ne vom deosebi, altfel, de fariseii şi cărturarii Ierusalimului care învaţă şi ei nu fac? Noi trebuie să împlinim toată legea pentru a da legii întregi un înţeles mai înalt, duhovnicesc. Eu trebuie să fiu mai întâi botezat cu apă, ca după aceea să botez cu Duh Sfânt şi cu foc.

Planul mântuirii este dat la iveală prin împlinirea sa. Ceea ce acum nu este lămurit se va lămuri în curând. Cerurile se vor deschide şi vor lămuri ceea ce vă cer Eu vouă. În măsura în care Ioan s-a temut în prima clipă să-L boteze pe Hristos, în aceeaşi măsură el asculta acum porunca lui Mesia. Şi cerul cu adevărat s-a grăbit să adeverească şi să binecuvânteze lucrarea mâinii Înaintemergătorului. (Ieronim spune: Exista o pricină întreită pentru a primi botezul de către Ioan. Mai întâi, fiind născut om, pentru a împlini toată dreptatea şi smerenia pe care o cerea legea. În al doilea rând, prin botezare, să încuviinţeze sensul botezului lui Ioan. În al treilea rând, sfinţind apele Iordanului, să arate, prin pogorârea porumbelului, că Duhul Sfânt era de faţă la botezul credincioşilor.)

Hristos a intrat în apă nu ca să Se curăţească pe Sine, ci ca să înece simbolic pe omul cel vechi. Prin supunerea Sa, El a reîntregit în chip simbolic Potopul care a înecat lumea de pe vremea lui Noe şi, de asemenea, înecarea lui Faraon şi a armatei sale egiptene, în Marea Roşie. În Potopul care a cuprins întreaga lume, omenirea păcătoasă a fost înecată. În Marea Roşie, Faraon, vrăjmaşul Dumnezeului Celui viu, a fost înecat. Hristos a luat asupra Lui păcatele lumii. El a primit de bunăvoie să Se înece în locul omenirii păcătoase; El de bunăvoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel înecat, vrăjmaşul Dumnezeului Celui viu. El a îngăduit apei să-I înghită trupul ca şi cum ar fi fost îngropat în mormânt. El a lăsat apa să curgă o clipă peste El şi apoi S-a ridicat şi a ieşit din apă. Prin aceasta, El a repetat acea lecţie înspăimântătoare pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor prin înecarea păcătoşilor în vremea lui Noe şi aceea a lui Faraon în Marea Roşie. Prin aceasta El, în chip văzut, dar tăinuit, a spus ceea ce zice El mai târziu în cuvinte către fariseul Nicodim: “De nu se va naşte cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Dar numai acela se poate naşte din nou în această viaţă care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel în care omul cel vechi, păcătos, a murit. Cel care se cufundă cu păcatele sale în apă iese afară curăţit de păcat. Cel care îşi osândeşte trupul, om trupesc fiind, se ridică prin Duhul ca om duhovnicesc. Cel care se îngroapă cu Hristos prin botez, ca în mormânt, se ridică cu Hristos în Învierea Sa (cf. Coloseni 2:12). Cel care îşi îneacă mândria, neascultarea, zavistia şi toată necurăţia omului celui vechi, păcătos, va ieşi din apă cu smerenie, umilinţă, ascultare şi dragoste. Cel care moare pentru sine va vieţui împreună cu Dumnezeu (cf. Romani 6:3-8). Pe scurt, cel care a murit ca păcătos şi se naşte din nou ca om drept, îşi va repeta şi el exemplul dat de Hristos prin botezul Său în Iordan. “Înainte de a se pune început nou vieţii, trebuie să se pună capăt celei vechi.”, spune Sfântul Vasile cel Mare. O, ce însemnătate adâncă şi plină de învăţăminte are botezul lui Hristos, prin scufundarea în apă a sfântului Său trup!Numai înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu era în stare să dezlege oamenii în chip atât de povăţuitor, şi cu folos, prin botezarea în Iordan. Numai această înţelepciune nemărginită, care vede trecutul şi viitorul întocmai ca şi prezentul, a fost în stare să lege începutul istoriei omeneşti de sfârşitul acesteia, şi să pună la un loc potopul care a înecat omenirea cea păcătoasă, cu scufundarea lui Hristos în apă. Numai această înţelepciune de negrăit prin cuvânt poate, cu o singură privelişte, un singur semn, să spună mai mult decât toate limbile omeneşti de pe pământ. Pentru că întreaga cale a mântuirii noastre a fost arătată în lucrarea botezului lui Hristos în Iordan. Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu Sa văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit.” Duhul nu a pogorât asupra lui Hristos pe când Se afla în apă, ci atunci când El a ieşit din apă. Prin aceasta, înţelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului şi mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovniceşte, care a murit păcatului şi a înviat întru Dumnezeu. Duhul a pogorât asupra lui Hristos în chip de porumbel, nu întrupat ca porumbel, aşa cum este Hristos întrupat ca om, ci numai în chip de porumbel, ca porumbel. (Ieronim spune: “Porumbelul a pogorât asupra capului lui Iisus aşa încât nimeni să nu creadă că glasul Tatălui a fost îndreptat către Ioan, şi nu către Domnul.”) Această arătare în chip de porumbel înseamnă că Duhul poate să Se înfăţişeze în oricare alt chip şi, cu adevărat s-a arătat mai târziu Apostolilor în chip de limbi de foc şi ca o suflare de vânt ce vine repede (Fapte 2:2).

În Cartea Facerea, se spune despre Duhul: Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:2). Atunci, Duhul lui Dumnezeu Se înfăţişează în chipuri diferite, potrivit întâmplăeilor pe care le sfinţeşte sau le pune în lucrare. Dar fiecare chip pe care îl ia, Îl arată în lucrare, îndreptăţit şi curat, aducând odată cu Sine căldură, lucrare şi curăţie. La botezul în apele Iordanului, Duhul S-a arătat în chip de porumbel blând; botezul Apostolilor a fost cu Duhul Sfânt şi cu foc, de Rusalii, Duhul S-a înfăţişat în chip de vânt puternic şi de foc. Prin aceasta, se face lămurită deosebirea dintre botezul lui Ioan şi cel al lui Hristos. Botezul lui Ioan, sau botezul cu apă, îi face pe oameni blânzi şi curaţi ca porumbeii, dar botezul lui Hristos, sau botezul prin Duh, îi face pe oameni puternici şi înflăcăraţi. (Sfântul Chiril al Ierusalimului spune, în Învăţătura lumii, Cartea III: “Aşa cum omul este alcătuit din două părţi: suflet şi trup, există şi o curăţire îndoită: netrupească pentru ceea ce nu este a trupului şi trupească pentru trup. Apa curăţeşte trupul, şi Duhul curăţeşte şi întăreşte sufletul.”) Pogorârea Duhului în chip de porumbel – aşa cum desluşesc aceasta Sfinţii Părinţi – ne aminteşte de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca să vadă dacă pământul se uscase. Şi porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc. Ramura de măslin este simbolul păcii: pacea dintre Dumnezeu şi om. Şi acum, după ieşirea lui Hristos din apă, după înecarea simbolică în apă a omului celui vechi, S-a arătat Duhul deasupra capului lui Hristos în chip de porumbel, ca să arate că potopul s-a sfârşit şi că domnea pacea între Dumnezeu şi omul cel nou. De ce nu ţinea acest porumbel o ramură de măslin în cioc, ca semn al păcii? Pentru că aici, în locul ramurii de măslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desăvârşit

simbol al păcii între Dumnezeu şi om, între cer şi pământ. El este ramura de măslin a Noii Zidiri. Şi astfel porumbelul, poposind deasupra lui Hristos, nu avea nevoie să ţină o altă ramură de măslin ca semn al păcii. Hristos este sfârşitul potopului şi începutul păcii.

Şi iată glas in ceruri!Cerurile deschise, Duhul în chip de porumbel şi, mai mult, glas din ceruri! Astfel botezul lui Hristos este bogat în înţeles, căci nu au venit doar îngeri, ci Sfânta Treime Însăşi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: Tatăl prin glasul din cer, Duhul în chip de porumbel şi Fiul ca om nou şi desăvârşit, Dumnezeu-Om. “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.” Cu aceste cuvinte, Dumnezeu Tatăl Îl vădeşte pe Iisus Fiul Său, ca şi în cuvintele Marelui Arhanghel Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: “şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1:32) şi iarăşi: “(şi El) Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1:35). Acum Dumnezeu Tatăl Îl numeşte cu adevărat Fiul Său, Fiul Său cel iubit. Căci Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu prin existenţa Sa din veşnicie şi singurul Fiu al lui Dumnezeu prin naşterea sa în timp. Dumnezeu Tatăl nu îi numeşte pe toţi oamenii fiii Săi, ci numai pe Hristos. Fiindcă alţi oameni pot fi numiţi fii ai lui Dumnezeu prin adopţie, numai prin Hristos şi în numele Său. Când Hristos a spus mai târziu oamenilor: “Unul este Tatăl vostru în cer”, El nu vrea să spună prin aceasta altceva decât faptul că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu prin adopţie. Dumnezeu poate numi zidirile sale fii, în marea lui iubire. Dar Hristos este singurul, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu atât în iubire, cât şi în fiinţă.

Şi de aceea: “Fiul Meu iubit întru Care am binevoit” se spune. În aceste două grăiri, se dau la iveală arătarea iubirii Tatălui şi bunăvoirea Tatălui faţă de Fiul Său. Legătura pe care o are Tatăl cu Fiul nu a slăbit, nici dragostea lor, a Unuia faţă de Celălalt, nu s-a răcit prin pogorârea Fiului în lumea aceasta păcătoasă, El fiind îmbrăcat în trup omenesc supus ispitei.

Şi astfel, botezul lui Hristos în Iordan se leagă de descoperirea Sfintei Treimi oamenilor. Nu există nici o descoperire mai mare ca aceasta, fiindcă prin aceasta ni se arată fiinţa trinitară a lui Dumnezeu. La Iordan, Mântuitorul a pus pecetea pe această taină preaminunată atât în cer, cât şi pe pământ. Spunem dinadins “cât şi pe pământ”, pentru că firea trinitară a fiinţei lui Dumnezeu desluşeşte şi tainele cele mai adânci ale omului, firea întreită a omului, căci se spune chiar la începutul Sfintei Scripturi că Dumnezeu a făcut omul după chipul Său (Facerea 1:26). Şi astfel sărbătoarea botezului lui Hristos se numeşte Bobotează – Descoperirea lui Dumnezeu – căci Dumnezeu S-a descoperit în Iordan, aşa cum este El, atât cât această descoperire poate fi înţeleasă de omul cel trupesc. Această sărbătoare se mai numeşte Iluminare, căci prin aceasta duhul omului este iluminat cu cunoaşterea celor mai adânci taine Dumnezeieşti.

Se mai numeşte Iluminare pentru că botezul lui Hristos prin scufundarea Sa în apă, ne luminează minţile, ne curăţeşte inimile şi ne înalţă sufletele cu cunoaşterea căii mântuirii noastre, care stă în îngroparea omului celui vechi şi naşterea celui nou; sau, altfel spus, aceasta se află în moartea păcatului nostru, fiind muritor, şi aducerea la viaţă a omului fără de păcat şi fără de moarte. Tot ceea ce s-a întâmplat la botezul lui Hristos, se întâmplă la botezul fiecăruia dintre noi. (Scriind despre botez, Sfântul Vasile cel Mare spune: “Domnul, care îndrumă vieţile noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul morţii şi al vieţii … apa este chipul morţii, a ducerii trupului la îngropăciune, şi Duhul însufleţeşte cu putere dătătoare de viaţă, care înnoieşte viaţa sufletelor noastre, ducând-o de la moartea păcatului la viaţa cea dintâi.”) Prin scufundarea în apă, noi murim cu Hristos, şi prin ieşirea din apă, noi suntem uniţi cu Hristos Cel viu. Dulcele Duh al lui Dumnezeu poposeşte deasupra noastră ca un porumbel, însufleţindu-ne cu harul Său atotputernic. Şi Tatăl, prin iubirea lui Iisus Hristos, ne adoptă ca fii şi anunţă această adopţie cu glasul Său. Cine poate şti, în clipa botezului, ce se întâmplă în inima fiecărui prunc? Întunecaţi şi descurajaţi de păcatele de mai târziu, noi uităm cea mai mare dintre tainele cereşti care ni se descoperă la botez. Fiindcă prin botez noi suntem curăţiţi de tot păcatul, deşi, după ce ne botezăm, dăm peste ispite drăceşti, cărora Hristos nu le-a căzut pradă, aşa cum facem noi. Dar aceia dintre noi care cugetă la mântuirea noastră zi şi noapte, cu smerenie şi ascultare necurmată faţă de Dumnezeu, se pot învrednici de descoperirea de taine mari, sfinte, aşa cum au fost descoperirile de la Iordan, tot aşa cum s-au învrednicit mulţi sfinţi şi mucenici pentru Hristos de această viziune. Mucenicia pentru Hristos se socoteşte ca fiind al treilea botez: primul fiind botezul lui Ioan cu apă; al doilea, botezul lui Hristos cu Duhul Sfânt şi cu foc.

Cel de-al treilea botez, botezul muceniciei, se numeşte “botezul cu sânge”. Mucenicii lui Hristos care au fost botezaţi prin vărsarea sângelui lor pentru Hristos, au văzut foarte adesea multe dintre tainele Iordanului, care s-au descoperit la botezul lui Hristos. Cel mai cunoscut exemplu al acestui botez minunat, prin sânge, este moartea întâiului mucenic al lui Hristos, Arhidiaconul Ştefan, care este descris în felul acesta: Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Acum se arată Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iar Ştefan a strigat: “Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu.” Şi iudeii îl băteau cu pietre (Fapte 7:55-59).

Să ne mai ostenim, cu credinţă neschimbată, cu fapte bune şi cu împărtăşirea frăţească a bucuriei şi a suferinţei celor care ne sunt apropiaţi, întregi în smerenie şi ascultare faţă de Dumnezeul Cel viu, să ne întoarcem la curăţia fără de păcat în care ne-am îmbrăcat la botez. Aşa ne vom învrednici de slava, bucuria şi frumuseţea veşnică a sfinţilor şi mucenicilor lui Dumnezeu. Aşa ne vom lumina din nou, cerul se va deschide pentru noi şi Dumnezeu Se va descoperi pentru noi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, Căreia Îi aducem slavă acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

FERICITUL TEODORET, EPISCOPUL CIRULUI - TÂLCUIRE LA PROOROCUL MALEAHI

2010-01-03T17:44:00.014+02:00

Proorocul Maleahi

Cuprinsul [1] proorociei

Sf. Theodoret, Episcopul Cirului

Moise, marele legiuitor, a fost cel dintâi care ne-a lăsat în scris cuvintele dumnezeieşti; iar de Dumnezeu insuflatul Maleahi a fost ultimul dintre prooroci care a aşternut în scris profeţiile dumnezeieşti. Vremea cînd a proorocit n-a spus-o, precum alţi prooroci; însă din cuprinsul profeţiei sale este vădit că s-a învrednicit de harul proorocesc. După rezidirea dumnezeiescului Templu şi venirea vremurilor de pace pentru poporul lui Israel: căci nu îl învinovăţeşte pe acesta de nepăsare faţă de rezidirea Templului, aşa cum o fac fericiţii Agheu şi Zaharia, ci le aminteşte de binefacerile dumnezeieşti; iar de mustrat îi mustră pe preoţi, ca şi pe alţi evrei, scoţând la lumină fărădelegile cutezate de către aceştia. Pe de altă parte, prooroceşte venirea în trup a Stăpînului Hristos şi mântuirea pe care a dobândit-o prin aceasta neamul omenesc. Mai prevesteşte şi chemarea neamurilor [la mântuire], şi necredinţa iudeilor, încă şi cea de-a a doua ( Dumnezeului şi Mântuitorului nostru). Numele proorocului este pe greceşte ANGHELOS, iară pe evreieşte MALAHIA, care înseamnă “înger”. Iată cum începe proorocia lui:

Cap. 1

1. “Luarea [cuvântului Domnului asupra lui Israil, în mâna [2] ingerului Lui”. “Luată (răpită) fiind mintea mea de către harul lui Dumnezeu şi făcându-se afară de toate cele omeneşti, a primit proorocia cu privire la Israil - nu ca să am doar eu această cunoştinţă, ci ca să le vestesc şi lor [evreilor] cele ce mi s-au descoperit”. S-a numit pe sine “înger” dat fiind că slujea cuvintelor dumnezeieşti. Arătând într-acest chip că Domnul grăia prin el, îndeamnă poporul să ia aminte la spusele sale. “Puneţi în inimile voastre - în loc de: luaţi aminte cu toată osârdia la cuvintele dumnezeieşti”.
2. “Iubitu-v-am pe voi, zice Domnul; şi aţi zis: întru ce ne-ai iubit pe noi?” Nu din pricină că poporul ar fi pus cu adevărat o astfel de întrebare spune acestea, ci ca să mustre cugetul lor cel nemulţumitor: căci bucurându-se de atâta dragoste din partea Dumnezeului tuturor, nu numai că s-au făcut nemulţumitori faţă de Binefăcătorul lor, dar n-au recunoscut nici măcar faptul că au fost iubiţi. Drept aceea, veştejeşte cugetul lor cel nerecunoscător, urcând [cu pomenirea] până la strămoşi pentru a arăta dragostea cea covârşitoare a lui Dumnezeu faţă de ei.
“Au nu era Isav fratele lui Iacov? zice Domnul; şi am iubit pe Iacov, 3. iar pe Isav l-am urat”. “Bine ştiţi şi voi”, zice, “hrăniţi fiind necontenit cu istorisirile lui Moise, că Isav şi Iacov, începătorul neamului vostru, a avut acelaşi părinte şi a odrăslit din acelaşi pântece, locuind acolo în acelaşi timp; însă nici împărtăşirea lor de aceeaşi fire (natură), nici vremea naşterii - aceeaşi pentru amândoi - nu M-au făcut să-i privesc cu aceeaşi bunăvoinţă; şi cu toate că tatăl lor, urmând legilor firii s-a străduit să dea întâietate lui Isav, Eu am rânduit că nu acesta, ci Iacov să primească drepturile de întâi-născut: căci “pe Isav l-am urât” din pricina răutăţii felului său de a fi, iar “pe Iacov l-am iubit”, căci era lucrător al virtuţii. Ba chiar şi neamul lui Isav, care a urmat răutăţii strămoşului său, a fost lepădat de către Mine, drept care a şi suferit pustiirea în care se află acuma”; şi lămureşte zicând:

“Şi am pus hotarele lui spre pustiire, şi moştenirea lui spre casele pustiei; 4. că de va zice: Idumeea s-a stricat, şi să ne întoarcem, şi iarăşi să zidim cele pustiite, acestea zice Domnul Atotţiitorul: Ei vor zidi şi Eu voi strica; şi se vor chema lor hotarele fărădelegii şi poporul peste care S-a întins Domnul pentru totdeauna”. “Chiar de vor încerca să-şi reînalţe cetăţile, mincinoase voi arăta nădejdile lor, şi vor primi pustiirea ca roada fărădelegii”: căci asta spune: “şi se vor chema lor hotarele fărădelegii”. “Şi acest blestem îl vor primi de la Mine până în sfârşit”.

5. “Şi ochii voştri vor vedea, şi voi veţi zice: Măritu-S-au Domnul mai presus decît hotarele lui Israil”. “Văzând aceasta, veţi cunoaşte de câtă purtare de grijă v-aţi bucurat din partea Mea”. Arătând astfel dragostea pe care o avea către ei, mustră marea lor nerecunoştinţă.

6. “Fiul cinsteşte pe tată, şi sluga se teme de stăpînul său; şi de sunt Eu tată, unde este cinstea Mea? Şi de sunt Eu stăpân, unde e frica de Mine? zice Domnul Atotţiitorul”. “Două”, zice, “sunt stările sufleteşti care lucrează în toţi cei aflaţi sub stăpînire: dragostea şi frica; dar cea dintîi se potriveşte fiilor, cea de a doua e pe măsura slugilor. Iar Eu v-am dat amîndouă aceste numiri, căci v-am numit nu numai slugi, ci şi fii: “căci Eu am zis: dumnezei sînteţi, şi toţi fii ai Celui Preaînalt (Ps. 81, 6); şi: fii am ” (Is. 1, 2); şi: “fiul Meu cel întâi-născut Israil” (Ieş. 4, 22). Deci, de vă e pe plac numele de “fii”, arătaţi-Mi cinstirea ce se cuvine unui tată; iar de vă socotiţi pe voi înşivă slugi, de ce nu aveţi teama ce se cuvine să o aibă slugile, mai ales că aveţi un Domn ce stăpîneşte peste toate cele văzute şi nevăzute?” Pînă acum i-a dojenit pe toţi laolaltă; de acum înainte, îi trage la răspundere osebit: şi mai întâi osândeşte păcatele preoţilor, fiindcă şi erau vrednici de mai mare mustrare, ca unii ce nu numai că păcătuiau, ci se făceau pildă de fărădelege şi celorlalţi.

“Voi preoţii, cei ce defăimaţi numele Meu şi aţi zis: Întru ce am defăimat numele Tău?” “Nepăsarea voastră faţă de slujirea preoţească face pe cei mulţi să Mă dispreţuiască; iar voi nu vreţi să vă daţi seama, nici să vă cunoaşteţi păcatul”: căci vorbele: aţi zis: Întru ce am defăimat numele Tău? asta arată - nu pentru că ar fi rostit asemenea cuvinte, ci pentru că nutreau astfel de gânduri. După aceea, arată pricina defăimării:

7. “Care aduceţi la jertfelnicul Meu pâini spurcate, şi ziceţi: Cu ce le-am spurcat? Cu aceea că ziceţi voi: Masa Domnului este defăimată, şi mâncărurile care se pun pe ea le-aţi defăimat”. Aquila şi Symmachos [3] au tălmăcit “pângărite” în loc de “spurcate”(adică pregătite nu după Lege, ci împotriva Legii.“aceasta aţi cutezat voi să faceţi, socotind lipsită de cinste masa afierosită Mie: căci de aţi fi avut faţă de ea evlavia cuvenită, aţi fi avut toată osârdia pentru cele aduse Mie pe ea”. După aceea îi mustră nu ca un stăpân, ci ca un părinte, pentru faptul că aduceau ca jertfă dobitoace şchioape şi oarbe, în vreme ce Legea porunceşte limpede că acestea trebuie să fie fără cusur; şi, arătând covârşitoarea mărime a păgânătăţii lor, zice: “Adu pe ea mai marelui tău, de te va primi, au de va lua faţa Ta, zice Domnul Atotţiitorul” - căci dacă cel de aceeaşi fire cu tine socoate drept jignire şi ocară o astfel de “cinstire”, şi nu se ruşinează că eşti de faţă, ci leapădă darul adus în chip necuviincios, cu cât mai mare necuviinţă este a aduce astfel de jertfe Ziditorului tuturor? După aceea, îi sfătuieşte să se pocăiască, făgăduindu-le bunăvoinţa Sa.
9. “Şi acum, îmblânziţi faţa Dumnezeului vostru, şi vă rugaţi Lui”, ca să vă miluiască. Şi pentru a-i face să simtă mai bine cât de necuviincioasă le era îndrăzneala, îi mustră mai pe faţă: “În mâinile voastre s-au făcut acestea”: “nu vorbesc de fărădelegile părinţilor voştri, ci de cele pe care voi până acum cutezaţi a le săvârşi”. “Dacă voi primi faţa voastră, zice Domnul Atotţiitorul”. Trebuie să înţelegem aceasta ca pe o întrebare [4]: “Oare voi fi milostiv faţă de voi, de nu vă veţi pocăi?”
10. “Că şi vouă se vor închide uşile, şi nu veţi aprinde jertfelnicul Meu în zadar”. “Întrucât sunteţi bolnavi de nesimţire până peste poate, negreşit vă voi izgoni din curtea Mea, curmând închinarea cea după Lege ca şi cum aş închide nişte porţi: căci nu voi suferi să se aducă jertfă în zadar, fără ca cineva să tragă folos din asta.” Profeţind într-acest chip iudeilor încetarea slujirii preoţeşti după rânduiala Legii, vesteşte jertfa cea curată şi nesângeroasă pe care aveau să o aducă neamurile. Deci, grăieşte mai întâi chiar către iudei: “Nu este voia Mea întru voi, zice Domnul Atotţiitorul, şi nu voi primi din mâinile voastre jertfe”. După aceea, vesteşte viitoarea cucernicie a neamurilor:
11. “Că de la răsăritul soarelui până la apus, numele Meu S-a mărit întru neamuri, şi în tot locul tămâie se aduce numelui Meu şi jertfă curată: că mare este numele Meu întru neamuri, zice Domnul Atotţiitoru”. “Deci, pe voi vă voi lepăda cu totul, căci M-am scârbit desăvârşit de faptele voastre; drept aceea nici jertfele aduse de voi nu le primesc, iar în locul vostru am lumea întreagă, care Mă va cinsti: căci toţi locuitorii pământului, de la răsăritul soarelui şi până la apus, Îmi vor aduce pretutindeni prinos de tămâie, jertfind jertfa cea curată şi plăcută Mie -întrucât vor cunoaşte numele Meu şi voia Mea, şi Îmi vor da cinstirea cuvenită”. Unele ca acestea a grăit şi Domnul către samarineanca: “Femeie, crede Mie, că va veni ceasul cî nd nici în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui” (In. 4, 21) - “căci Duh este Dumnezeu; şi cei ce se închină Lui se cade să i se închine în duh şi adevăr” (In. 4, 24). Acestea aflându-le şi fericitul Pavel, porunceşte să ne rugăm în tot locul, înălţând mâini curate, fără mânie şi şovăire (I Tim. 2, 8).
Prin spusele sale, şi fericitul Maleahi ne înştiinţează, deci, cu privire la buna-cinstire care avea să vină: căci a încetat închinarea preoţească cea mărginită ca loc, şi tot locul e socotit ca potrivit pentru slujirea lui Dumnezeu; junghierea jertfelor necuvântătoare a luat sfârşit, şi se jertfeşte de acum doar Mielul Cel fără de prihană, Care ridică păcatul lumii, şi (ca un fel de simbol al virtuţii) tămâia cea bineînmiresmată. Iar iudeii au fost lepădaţi potrivit prevestirii dumnezeieşti; drept care şi grăieşte către dînşii:
12. “Că mare este numele Meu întru neamuri. Voi, însă, îl necinstiţi prin aceea că ziceţi: Masa Domnului spurcată este, şi defăimate sunt mâncărurile Lui, care se pun pe ea”. “Căci la o astfel de păgânătate aţi ajuns, încât nu numai că jertfiţi în chip nelegiuit, ci şi numiţi “defăimată” masa cea afierosită Mie; şi fiind traşi la răspundere pentru că aduceţi astfel de daruri, aţi cutezat să ziceţi: Şi aşa le-am strâns cu multe sudori şi osteneli. Drept aceea, vă voi lipsi de belşugul vostru”: şi arată asta adăugînd:
13. “Şi aţi zis: Acestea din necaz sunt. Şi Eu le-am suflat pe ele, zice Domnul Atotţiitorul”. După aceea blestemă pe cei ce au dobitoace de soi, de parte bărbătească, şi făgăduiesc să le jertfească Domnului, dar le păstrează pe acestea şi aduc prinos, în locul lor, dobitoace schiloade. “Că din fapte”, zice, “se cade să cunoaşteţi mărimea împărăţiei şi stăpînirii Mele, pe care o voi face cunoscută tuturor neamurilor”.

NOTE:

[1] Toate comentariile Fericitului Teodoret debutează printr-un exordiu în care sunt prezentate de o manieră condensată liniile centrale ale textului interpretat, purtând titlul generic de(subiect, cuprins).

[2] Este vorba de un calchiu semitizant: locuţiunea ebraică “beyadh”, cu sensul literal de “în mâna”, are înţelesul exact de “prin, prin mijlocirea”.

[3] Este vorba de alte două versiuni greceşti ale Vechiului Testament, realizate de către un prozelit evreu din Pont, respectiv de către un apartenent al sectei ebioniţilor. Cea dintâi se distinge prin servilismul faţă de textul ebraic, iar cea de a doua prin buna calitate a limbii greceşti în care este redactată. Fericitul Teodoret (ca de altfel şi alţi Părinţi) recurge adeseori la aceste versiuni fie pentru a-şi sprijini interpretarea dată unui pasaj obscur, fie (mai rar) cu intenţii polemice anti-iudaice.

[4] Avem de-a face cu un calchiu sintactic semitizant: una din modalităţile de exprimare a interogaţiei în ebraică utilizează o formulare de tip condiţional.Citatele se dau după “Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a legii vechi şi aceii Noau. Cu cheltuiala Rosieneştii Societăţi a Bibliei. Sanctpeterburg, în tipografia lui Nic. Grecea. în anul 1819”, deoarece multe versete din traducerea actuală nu corespund cu originalul grecesc.

Traducere din greacă de Adrian Tănăsescu, Bucureşti

Filmul Quo Vadis

2009-02-28T19:17:00.017+02:00

Conform traditiei, Sfântul Apostol Petru care fugea de persecuţiile împăratului Nero, îl întâlneşte pe Mantuitorul Iisus, care se Inaltase la ceruri de 30 de ani şi îl întreabă Q Quo vadis, Domine? (Unde mergi, Doamne?) ... iar Iisus ii raspunde „Mă duc la Roma , ca să mă răstignesc din nou pentru ca mi-ai parasit poporul”

Expresia s-a răspândit si in romanul Quo vadis al lui H.Sienkiewicz.

Actiunea este plasata in timpul persecutiilor lui Nero iar filmul prezinta o poveste cutremurătoare despre puterea care este învinsă de credinţă, despre credinţa care aduce dragostea şi despre dragostea care a schimbat Roma.

Urmariti partea a-2-a (fara subtitrare)!

Partea 1 - DOWNLOAD)(Partea 2 - DOWNLOAD

Subtitrări - DOWNLOAD

VESTITORUL ORTODOX vă ofera spre download volumele 1-16 din seria: "Ne vorbeşte Părintele Cleopa"

2009-02-17T19:22:00.049+02:00

Mânca-v-ar raiul !!!

Caracterul Sfântului Vasile cel Mare

2010-01-01T20:59:00.010+02:00

Pe drept a fost numit “cel Mare” pentru inteligenţa, cuvântul şi caracterul său. Trăsătura dominantă a caracterului său pare a fi o armonioasă plinătate a darurilor celor mai felurite. Biserica a avut puţini oameni aşa de desăvârşiţi şi echilibraţi ca el. A fost totodată om de doctrină, a cărui cugetare precisă călăuzeşte o generaţie şi om de acţiune, cu caracter tare, ştiind ce vrea şi găsind cu hotărâre mijloacele necesare. Este un păstrător al credinţei tradiţionale şi un iubitor din copilărie a culturii clasice. E filozov când trebuie să combată o greşeală, e oratorul care rămâne în contact cu oamenii, ştie să le vorbească şi să-i conducă.

Acest ansamblu de calităţi strălucitoare şi temeinice i-a îngăduit Sfântului Vasile să exercite o înrâurire covârşitoare. A fost un creştin deplin prin gândire şi atitudine, iar din punct de vedere literar pare să fie cel mai clasic dintre Părinţii greci.

Pentru a ne da seama de autoritatea personalităţii sale, n-avem decât să ne gândim cât de dârz i-a răspuns prefectului Modest:

“Vrei averile mele? Ia-le! Pe mine nu mă vei sărăci, iar pe tine nu te vor îmbogăţi. Zdrenţele de pe mine şi ceasloavele mele chibzuiesc că nu-ţi fac trebuinţă. De izgonire nu mă tem, că tot pământul e al Lui Dumnezeu. De caznele la care vei fi vrând să mă pui, nici o grijă nu port, ci mai vârtos ţi-oi mulţumi, căci astfel mă vei trimite mai degrabă la Dumnezeu“ Modest, cuprins de grea furie, i-a zis: - Nimeni nu mi-a vorbit vreodată cu atâta îndrăzneală!-. Atunci, Sfântul Vasile n-a pregetat să-i răspundă: “Pentru că nu ţi s-a întâmplar să vorbeşti cu un episcop. Întru toate noi ne purtăm cu smerenie şi blândeţe, dar când cineva ar vrea să ia de la noi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, o, atunci nu ne temem de nimeni !” .
Şi pentru a lămuri pe scurt câtă valoare a avut pentru lumea creştină, reproducem aici frumoasa preroraţie din cuvântarea Sf. Grigorie de Nazians la comemorare morţii Sf. Vasile:

Veniţi acum, o, voi toţi, preoţi şi leviţi, odinioară credincioşii lui tovarăşi, şi voi toţi, oricine veţi fi, cetăţeni şi străini, uniţi-vă cu mine pentru a-i aduce cuvenite laude: fiecare dintre voi să mărturisească tot ce cunoaşte din virtuţile sale. Episcopi, lăudaţi-l pe legislatorul vostru! Turmă, laudă-l pe păstorul tău! Oratori, lăudaţi-l pe dascălul vostru! Fecioare, lăudaţi-l pe purtătorul vostru în odaia Mirelui! Femei, lăudaţi-l pe călăuzitorul vostru! Pustnici, lăudaţi-l pe cel ce vă dădea aripi! Cuvioşi, lăudaţi-l pe judecătorul vostru! Suflete simple, lăudaţi-l pe piosul vostru învăţător ! Ostenitori a-i ştiinţei, lăudaţi-l pe cel ce era luminător cercetărilor voastre ! Fericiţi a-i veacului, lăudaţi-l pe cel ce punea frâu patimilor voastre! Oameni nenorociţi, lăudaţi-l pe cel la care aflaţi îngerească mângâiere! Bătrâni, lăudaţi-l pe sprijinitorul vostru! Tineri, lăudaţi-l pe cel ce vă descoperea tainele vieţii ! Săraci lăudaţi pe providenţa voastră ! Bogaţi, lăudaţi-l pe chivernisitorul milosteniei voastre ! Lăudaţi-l, văduve şi orfani, pe ocrotitorul şi părintele vostru; bieţi străini sau cetăţeni – pe fratele vostru; voi, cei ce vă bucuraţi de sănătate, pe prietenul care veghea să n-o pierdeţi; toţi, în fine, pe acela care s-a făcut tuturor toate, ca pe toţi să vă câştige lui Hristos!

Şi dacă Sf. Vasile e primul orator pe care a contat Biserica, înseamnă că e primul care vorbeşte, în tot timpul şi înaintea oricărui om, un limbaj pe cât de firesc, pe atât de plin de ştiinţă, a cărui eleganţă nu-i diminuează nici simplitatea, nici puterea. Şi dacă spiritul şi inima, activitatea şi autoritatea i-au fost cu totul regeşti, după cum îl arată şi numele [ “basileu”, adică împărat ], înseamnă că acest Părinte bisericesc a fost în drept să de-a şi cele mai puternice învăţături, în omiliile sale, cu privire la dogmele Credinţei Ortodoxe.

Parintele Justin ne vorbeste despre suferinţa sfinţiei sale din aceste zile (inregistrare din 25.12.2009)

2010-01-01T15:47:00.005+02:00

preluat de pe Apologeticum

Rugăciune pentru Părintele Justin

2010-01-01T15:27:00.004+02:00

Celor iubitori si ascultatori ai cuvantului Parintelui Justin, ca si pelerinilor care pasesc cu dragoste si nadejde pragul manastirii noastre, facem rugamintea de a ni se alatura in rugaciune si osteneala dupa putere pentru insanatosirea cat mai grabnica a Parintelui Justin.

Avem incredere in ingaduinta si bunavointa dumneavoastra ca sa intelegeti nevoia sfintiei sale de repaos temporar, intru bucuria unei revederi cat mai apropiate.

In urma suprasolicitarii noastre, a tuturor, dar mai ales in urma obositoarelor iesiri din manastire, in vederea slujirii Sfantului Maslu, Parintele a capatat o usoara pneumonie si slabirea organismului. Medicii i-au prescris un tratament care trebuie urmat cu strictete si care, in pofida dorintei Parintelui de a primi credinciosii spre sfat si folos duhovnicesc, ii interzice insa orice solicitare, tocmai pentru a grabi implinirea acestei dorinte.

Va asteptam in continuare cu dragoste in sfanta noastra manastire, sa luati parte la sfintele slujbe, avand incredintarea ca Parintele Justin vegheaza din chilia sfintiei sale in duh de rugaciune pentru fiecare.

Multumim pentru dragoste, rugaciune si intelegere, nu inainte de a va dori un an binecuvantat, cu impliniri duhovnicesti, si cu toate cele de folos spre mantuire.

Manastirea Petru-Voda

sursa: Atitudini.com

Ce-mi doresc în următorii ani - Un preşedinte cum de mult nu a mai avut România

2009-12-31T22:50:00.015+02:00

Foto: Eric Feferberg

Mi-e dor, dar nu oricum

Mi-e dor de Ştefan, de Brâncoveanu, de Mihai...

Mi-e dor de preşedintele meu, dar nu oricum. Aş vrea să-l ştiu îngenuncheat într-o biserică fără să fie filmat, simplu, necunoscut, nebăgat în seamă, sobru, smerit, rugându-se cu capul plecat şi, eventual, cu lacrimi în ochi.

Aş vrea să-l văd în mijlocul poporului, fără nici o sticlă de şampanie, făcându-şi o cruce mare şi cerând ajutor de la Dumnezeu, pentru el şi pentru noi. Rugându-se de iertare pentru hotărârile pe care le ia în numele nostru şi care poate nu sunt întotdeauna cele mai bune.

Sau aş vrea să-l ştiu stând în odaia lui şi meditând la răspunderea pe care o are faţă de cei care l-au ales şi care-şi pun speranţele în el. Iar în zi de sărbătoare să-l ştiu stând liniştit acasă şi citind bunăoară un psalm, din care să ţină minte câte ceva, de care apoi să ne amintească şi nouă:”Că Tu vei aprinde făclia mea, Doamne Dumnezeul meu, vei lumina întunericul meu”...Şi certarea Ta m-a îndepărtat pană în sfârşit, şi certarea Ta iarăşi mă va învăţa”...”Legea Domnului e fără prihană, mărturia Domnului înţelepţeşte pruncii”...

Aş vrea să-l respect, să-l iubesc şi să-l pun lângă cei pe care-i port tot timpul în minte şi inimă, cu care mă simt una în faţa lui Dumnezeu. Să-mi vină sincer pe buze o rugăciune ca aceasta:”Doamne, ajută-l pe robul tău, preşedintele meu”. Şi împreună să oprim puhoaiele, să zăgăzuim munţii, să-i chemăm înapoi acasă pe toţi românii din lume, să punem împreuna stăpânire pe ţară, să ne luăm bucuriile înapoi şi viaţa de la început, să ne creştem pruncii româneşte, să respectăm legile şi bătrânii, să ne cinstim eroii şi să ne sărbătorim creştineşte aleşii.

Asta vreau eu pentru preşedintele meu.

Mi-e dor de el, dar nu oricum.

de Tudora LUCA (Tulcea)
din revista "Lumea credintei"

Despre farmece şi cum pot fi ele dezlegate - de Arhim. Nectarie Moulatsioti

2009-09-10T22:47:00.016+03:00

Daţi click pe "Download" pentru a descărca broşura:

Sfântul Grigorie de Nazianz - Cuvântare la arătarea lui Dumnezeu, sau la Naşterea Mântuitorului

2009-12-24T21:28:00.003+02:00

I. Hristos se naşte, slăviţi-l! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l!, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă (3)! Cântaţi Domnului tot pământul! (4) Şi ca să spun două lucruri deodată, cerurile să se veselească şi pământul să se bucure (5) pentru cel ceresc şi acum pământesc (6). Hristos este acum în trup! Veseliţi-vă de aceasta, cu cutremur şi cu bucurie: una, din pricina păcatului, alta, din pricina nădejdii. Hristos este acum din fecioară! Femeilor, faceţi-vă ca fecioarele, ca să vă faceţi şi voi maici ale lui Hristos (7)! Cine nu se închină acum celui care a fost de la început şi cine nu măreşte pe cel care se naşte acum (8)?

II. Încă o dată întunericul se risipeşte, încă o dată lumina se înfiinţează. Încă o dată Egiptul se pedepseşte cu întuneric (9) şi încă o dată Israelul este călăuzit prin stâlp de lumină (10)! Poporul care şade în întunericul necunoştinţei (11), să vadă lumina cea mare a cunoştinţei (12)! Ce a fost vechi a trecut; iată, toate sunt noi (13)! Litera dă îndărăt, spiritul biruieşte! Umbrele trec grăbite, adevărul păşeşte în lume. Melhisedecii sunt acum laolaltă (14); cel născut fără de maică, se face acum fără tată: fără de maică după ceea ce era el mai înainte, iar fără tată după ceea ce a fost el mai pe urmă. Se răstoarnă legi ale firii. Trebuie să se împlinească lumea de sus. Hristos ne porunceşte, să nu ne împotrivim! „Voi neamurile toate plesniţi din palme” (15); „căci prunc ni s-a născut Fiul şi ni s-a dat nouă, a căruia stăpânire stă pe umărul lui, căci se ridică odată cu crucea şi numele lui este chemat înger al Sfatului celui Mare” (16), adică al Tatălui. Să strige Ioan: „Gătiţi calea Domnului” (17) iar eu am să vestesc cu glas mare puterea acestei zile: cel netrupesc se întrupează; Cuvântul ia tăria trupului; cel nevăzut se vede; cel nepipăit se pipăie; cel mai presus de trup se începe; Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului (18), Iisus Hristos ieri şi azi şi în veci”(19)! Iudeii să găsească aici pricină, păgânii să batjocorească, ereticii să pălăvrăgească! Au să creadă toţi, când îl vor vedea înălţându-se la cer şi, dacă nu vor crede atunci, au să creadă când îl vor vedea venind din ceruri şi când va sta pe scaun de judecător.

III. Dar despre acestea am să vorbesc mai la urmă. Sărbătoarea noastră de azi este arătarea lui Dumnezeu sau ziua naşterii lui, fiindcă se spune şi într-un fel şi în altul, punându-se două denumiri unuia şi aceluiaşi lucru. Căci prin naştere s-a arătat Dumnezeu oamenilor, el care exista şi de a pururi exista din cel de-a pururi, mai presus de cauză şi de minte, fiindcă nu exista vreo minte mai presus de Cuvântul (20), iar acum el s-a născut pentru noi, ca astfel cel care ne-a dat viaţa să ne dea acum şi fericirea şi, mai ales ca, pentru că alunecaserăm de la fericire din cauza răutăţii, să ne-o redea prin întruparea sa. Numele sărbătorii este deci Arătarea lui Dumnezeu, pentru aceea că s-a arătat, iar cel de Naştere, pentru aceea că s-a născut.

IV. Aceasta ne este prăznuirea de acum şi aceasta o sărbătorim: venirea lui Hristos la oameni, ca, prin aceasta, să ne ducem noi la Dumnezeu, sau ca să ne reîntoarcem la el (21), căci aşa este mai potrivit să spunem, că, odată ce am murit prin Adam, să ne facem din nou vii în Hristos, cu el şi născându-ne şi răstignindu-ne şi îngropându-ne şi înviind. Căci trebuie să se petreacă în mine schimbarea cea bună şi, aşa cum din cele care erau mai fericite au venit cele triste, tot aşa din cele triste au venit cele care sunt mai fericite, „căci unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul” (22) şi, dacă gustarea aceea a dus la osândă, cu atât mai mult patimile lui Hristos la îndreptarea din credinţă! Să sărbătorim aşadar nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc; nu lumeşte, ci supralumeşte (23); nu pe cele ale noastre, ci pe cele ale celui al nostru, sau, mai bine zis, pe cele ale Stăpânului; nu pe cele ale slăbiciunii, ci pe cele ale tămăduirii; nu pe cele ale creaţiei de la început, ci pe cele ale creaţiei noi de acum.

V. Şi cum ne va fi sărbătoarea? Să nu ne punem ghirlande la intrările caselor; să nu facem hore; să nu împodobim străzi, să nu dăm desfătare ochiului; să nu ne desfătăm auzul la sunet de flaut; să nu ne îmbătăm mirosul cu parfumuri, cum fac femeile; să nu ne desfrânăm gustul, să nu dăm plăcere pipăitului, adică să nu facem pe voia acestor căi care prilejuiesc răutatea şi care sunt uşi ale păcatului. Să nu ne moleşim în haină străvezie şi care alunecă pe trup şi a cărei cea mai mare podoabă este netrebnicia; nu cu străluciri şi pietre scumpe; nu cu licăriri de aur; nu cu amăgiri de farduri, care înşeală frumuseţea noastră firească şi care s-au născocit împotriva ochiului dumnezeiesc din noi; nu cu ospeţe şi cu beţii, care duc la paturi de desfrâu şi de nelegiuiri, fiindcă de la învăţătorii răi rele le sunt şi învăţăturile sau, mai bine zis, din seminţele rele, rele sunt şi roadele. Să nu ne facem parmalâcuri din frunziş, clădind sălaşe pentru desfătarea, la adăpost, a pântecului; să nu socotim lucru de preţ mirosul aromat al vinurilor, mâncările gătite de bucătari, scumpetea parfumurilor; nici marea şi nici pământul să nu ne facă daruri din gunoaiele lor râvnite de noi, căci aşa preţuiesc eu desfătarea; să nu ne sârguim să ne întrecem între noi în necumpătare, fiindcă tot ce prisoseşte şi este peste nevoie este necumpătare şi toate acestea în vreme ce alţii, făcuţi şi ei din unul şi acelaşi lut şi din aceeaşi plămadă cu noi, sunt flămânzi şi în strâmtorări.

VI. Să le lăsăm deci pe toate acestea păgânilor şi fasturilor lor şi sărbătorilor păgâneşti, lor care denumesc dumnezei până şi pe cei care se desfată de mirosul jertfelor şi care, fireşte, slujesc dumnezeirii cu pântecele, făcându-se şi plăsmuitori răi şi preoţi răi şi adoratori răi de demoni răi. Noi însă, care ne închinăm la Cuvântul, chiar dacă ne vom desfăta şi noi în o măsură oarecare, să ne desfătăm în vorbiri duhovniceşti şi în legea dumnezeiască şi cu povestiri prilejuite de împrejurări de altă natură, sau din cele ale sărbătorii de faţă, ca aşa, desfătarea să fie cu adevărat a noastră, şi nu străină de cel care ne-a chemat să fim laolaltă cu el. Sau vreţi să vă înfăţişez, cumva, vouă bunilor mei oaspeţi, căci şi eu vă sunt astăzi un bun ospătar, cuvântarea de faţă cât mai îndestulat şi cât mai cu dărnicie, ca să cunoaşteţi cât este în stare străinul să hrănească pe cei din partea locului, şi cel de la ţară pe cei de la oraş, şi cel care nu caută desfătări pe cei care trăiesc în desfătări, şi săracul şi cel fără adăpost pe cei care strălucesc în bogăţie (24).

Aşadar am să încep de aici. Iar cei care aveţi plăcere de asemenea lucruri, să vă curăţiţi şi la minte şi la cuget (25) deoarece cuvântarea ne este despre Dumnezeu şi, ca atare, dumnezeiască, şi să plecaţi de aici după ce v-aţi desfătat cu adevărat de cele care nu sunt zadarnice. Şi cuvântarea noastră va fi foarte întinsă şi iarăşi foarte restrânsă, ca să nu sufere prin vreo lipsă, sau să fie neplăcută prin exces de vorbe (26).

VII. Dumnezeu a fost este şi va fi de-a pururi, sau, mai bine zis, este de-a pururi, deoarece vorbele „a fost” şi „va fi”, sunt secţiuni ale timpului nostru omenesc şi ale firii mereu curgătoare (27), pe când vorba „este de-a pururi” afirmă o numire pe care el însuşi şi-a dat-o când a vorbit cu Moise pe munte (28). Deoarece el cuprinde în sine totul, el este existenţa cea fără de început şi fără de sfârşit, este ca un ocean de fiinţă nesfârşit şi nemărginit, lucru care depăşeşte orice cugetare cu privire la timp şi la natură. E doar întrezărit de minte, dar şi aci cu totul nedesluşit şi sărăcăcios, şi nu din cele din el, ci din cele din jurul lui (29), întrezărire care de-abia că se însăilează din altceva decât din el, pentru o oarecare licărire de adevăr, care scapă mai înainte de a fi sesizată de minte şi care fuge până să fie înţeleasă; aşa de puternic ne străfulgera mintea - bineînţeles atunci când ne este curată - aşa cum ne orbeşte de lumină şi vederea o scăpărare de fulger iute trecătoare şi aceasta, socotesc eu, ca prin ceea ce se înţelege să ne atragă la sine, deoarece tot ce este cu desăvârşire neînţeles şi de neînsuşit, este de nenădăjduit şi de nedobândit şi ca, prin ceea ce nu se înţelege din el, să uimească, şi prin uimire să fie mai dorit şi, odată dorit, să cureţe şi, după ce a curăţit, să îndumnezeiască şi, ajunşi aşa - acum cuvântarea se face mai îndrăzneaţă! - să se întreţină cu cei de un neam cu el, Dumnezeu unindu-se cu Dumnezei şi cunoscându-se de ei (30) şi aceasta poate în măsura în care cunoaşte el acum pe cei cunoscuţi.

Dumnezeirea este deci nemărginită şi anevoie de intuit cu mintea şi din fiinţa ei singur lucrul acesta îl înţelegem, anume nemărginirea, chiar dacă cineva ar cugeta că, natură simplă fiind ea, este sau anevoie de înţeles, sau cu totul de neînţeles, dar aceasta vom cerceta-o, deoarece, fără îndoială, nu simplitatea îi este natura, cum de altfel nici la cele alcătuite nu le este natură pur şi simplu alcătuirea.

VIII. Iar când nemărginirea Dumnezeirii dintr-un îndoit punct de vedere, după început şi după sfârşit, căci ceea ce este dincolo de acestea şi ceea ce nu este în acestea este nemărginit, atunci deci când mintea priveşte din jos către adâncul cel de sus, neavând ea pe ce sta şi pe ce să se sprijine în închipuirile ei despre Dumnezeu, atunci nemărginirii şi nesfârşitului din el le-a zis „fără de început”; când priveşte la cele de jos şi care sunt după acestea, atunci i-a zis „nemuritoare” şi „nepieritoare”, iar când uneşte totul laolaltă, i-a zis „veşnică”. Căci veşnicia nu este nici timp şi nici parte din timp, căci nu poate fi măsurată, ci, ceea ce este la noi oamenii timpul, care se măsoară prin mişcarea soarelui, aceea este la cei veşnici veşnicia, adică tot ce se întinde laolaltă cu cei veşnici, ca o mişcare de timp şi ca un interval.

Iată ce gândesc eu despre Dumnezeu în împrejurarea de faţă, nefiind vreme pentru mai mult şi mai ales pentru raţiunea că subiectul pe care ni l-am propus acum nu este Teologia, ci Iconomia (31). Şi când zic Dumnezeu, zic Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Dumnezeirea nerevărsându-se dincolo de acestea, ca să nu introducem o spuză de Dumnezei şi nici mărginindu-se în fiecare din acestea, ca să nu fim osândiţi că am sărăcit Dumnezeirea, căzând fie în socotinţe iudaice (32), crezând într-o singură putere în Dumnezeire, fie în socotinţe păgâneşti (33), crezând noi în o spuză de Dumnezei. Căci în amândouă socotinţele răul este deopotrivă de mare, chiar dacă sunt opuse între ele. Aşa sunt deci Sfintele Sfintelor, care şi de heruvimi se acopăr şi care se slăvesc în trei sfinţenii, unite în o singură Domnie şi Dumnezeire, lucrul despre care s-a cugetat şi foarte frumos şi foarte înalt de către unul dintre înaintaşii noştri (34).

IX. Dar fiindcă bunătăţii lui Dumnezeu nu-i ajungea să se mişte numai în faţa propriilor ei priviri, şi trebuia ca binele să se reverse şi să se răspândească, ca tot mai multe să fie creaturile împărtăşite de binefacere - căci aceasta este firea bunătăţii supreme - atunci ea a cugetat mai întâi puterile îngereşti şi cereşti şi această cugetare a devenit faptă prin Cuvântul şi s-a desăvârşit prin Duhul (35). Şi astfel au fost aduse la existentă strălucirile din rândul al doilea, slujitoare ale primei străluciri, fie că trebuie să le înţelegem ca duhuri cugetătoare, fie ca foc nematerial şi netrupesc, fie o oarecare altă natură, cât mai aproape de cele spuse. Vreau să zic că sunt nemişcate către rău şi că îşi au mişcarea numai către bine, ca unele care sunt în preajma lui Dumnezeu şi care ele dintâi îşi primesc lumina din el, căci cele din lumea de faţă îşi iau lumina de la o strălucire din rândul al doilea. Şi mă face să le socotesc şi să le zic nu nemişcate, ci cu anevoie de mişcat (36), acela care pentru strălucirea lui este socotit şi numit Lucifer, iar pentru mândrie întuneric, ca şi puterile răzvrătite de sub el, care făptuiesc răutatea prin fuga lor de la bine, răutate pe care ne-au mijlocit-o şi nouă.

X. Astfel deci şi pentru astfel de raţiuni a fost adusă la existenţă lumea cugetătoare (37), cât sigur pot gândi eu privitor la aceasta, când mă apuc să măsor lucruri mari cu o cuvântare mică. Şi, odată izbutită creaţia primelor sale făpturi, Dumnezeu cugetă o a doua lume, cea materială şi văzută şi această lume este acest tot şi acest amestec din cer şi din pământ (38) şi din cele de la mijloc, lume vrednică de laudă pentru firea cea bună a fiecărei părţi a ei, şi tot vrednică de laudă pentru armonia şi înţelegerea dintre toate cele ale ei, prin aceea că fiecare lucru din ea este în bună vecinătate cu celălalt şi toate cu toate, spre împlinirea unei singure lumi, ca să arate că poate să aducă la existenţă nu numai o natură înrudită cu cea a lui, ci şi una cu desăvârşire străină de el. Deoarece înrudite cu Dumnezeirea sunt numai naturile cugetătoare şi înţelese numai de minte, iar cu totul străine de el cele aflate sub stăpânirea simţirii şi tot mai departe de acestea sunt cele cu totul neînsufleţite şi nemişcate.

Dar ce ne privesc pe noi asemenea lucruri, ar obiecta poate vreunul dintre cei care sunt mai iubitori de sărbătoare şi mai iuţi din fire? Dă pinteni calului spre ţintă! Vorbeşte-ne de cele legate de sărbătoarea de acum şi despre cele pentru care ne aflăm astăzi aici! Aceasta voi şi face-o, chiar dacă am început puţin mai de sus, mânat de cuvântare şi de dor.

XI. Aşadar mintea şi simţirea, atât de tare deosebite între ele, şedeau acum fiecare între propriile lor hotare şi purtau în sânul lor măreţia Cuvântului creator, ca nişte lăudători tainici ai măreţei lui opere şi ca nişte veşnici crainici ai ei. Dar nu exista pe atunci vreun amestec din aceste două şi nici vreo unire a celor care prin firea lor erau potrivnice între ele, amestec şi unire care ar fi fost un semn de o tot mai mare înţelepciune şi bogăţie a bunătăţii dumnezeieşti. Aceasta vrând să ne-o arate deci meşterul Cuvânt şi cugetând el un amestec din amândouă firile, din cea nevăzută şi din cea văzută, creează pe om şi, după ce i-a luat trupul din materia mai dinainte adusă de el la existenţă, iar de la el punându-i suflare, lucru pe care cuvântul Scripturii îl cunoaşte de suflet raţional şi de chip al lui Dumnezeu, îl aşează pe pământ, ca pe o a doua lume mare în una mică, ca pe un alt înger, închinător amestecat, privitor al firii văzute şi iniţiat în cea înţelegătoare, împărat al celor de pe pământ, împărăţit de sus, pământesc şi ceresc, trecător şi nepieritor, văzut şi înţelegător, între măreţie şi smerenie, unul şi acelaşi; duh şi carne, duh pentru Har, carne pentru mândrie, duh, ca să rămâie şi să preamărească pe Binefăcătorul, carne, ca să sufere şi suferind să-şi aducă aminte şi să se înţelepţească cu înfrânarea, atunci când cu aprindere râvneşte după mărirea de sine; vieţuitor aici jos şi care se mută pretutindeni, şi, ceea ce întrece taina, îndumnezeit prin înclinarea lui din fire după Dumnezeu.

Către acestea mă îndeamnă puţina licărire a adevărului din viaţa de faţă, să văd adică şi să sufăr strălucirea lui Dumnezeu, vrednică de cel care m-a alcătuit şi care mă va desface în cele din care am fost alcătuit şi care, după o raţiune şi mai înaltă, mă va aduna iarăşi laolaltă (39).

XII. Şi pe vieţuitorul acesta l-a pus în rai, oricare era atunci acest rai, cinstindu-l cu voinţă liberă, ca binele să nu fie mai puţin al celui care îl alege, decât al celui care i-a dat seminţele, cultivator de plante nemuritoare, de cugete dumnezeieşti poate, fie mai simple, fie mai desăvârşite, gol şi prin simplitate şi gol şi prin viaţa lui lipsită de industriozitate (40) şi lipsit şi de îmbrăcăminte şi de apărare şi aceasta pentru raţiunea că aşa trebuie să fie omul de la început. Şi îi dă o lege ca materie pentru voinţa lui liberă (41), iar legea era porunca din care pomi se cuvine să se împărtăşească şi de care pom nu trebuie să se apropie. Şi pomul acesta era cel al cunoştinţei, şi care de altfel, nici nu fusese sădit cu vreun gând rău de la început şi care nu fusese oprit pentru vreo invidie oarecare (42) - să nu-şi trimită într-acolo limbile lor războitorii cu Dumnezeu şi nici să nu se urmeze şarpelui - ci, era bun dacă se împărtăşea din el la vreme potrivită, căci pomul acela era o contemplare, după părerea mea, la care le este cu putinţă de a ajunge, fără vreo primejdie, numai celor care sunt mai desăvârşiţi după firea lor, dar nu era bun pentru cei încă mai simpli şi mai lacomi după pofta lor, aşa cum nici mâncarea desăvârşită nu este prielnică la cei plăpânzi încă şi cărora le trebuie lapte.

Dar după ce, prin invidia diavolului şi prin vătămarea suferită de femeie, ca una care este mai slabă şi pe care a adus-o ca pe una care este mai convingătoare, vai de slăbiciunea mea, căci a mea este slăbiciunea primului părinte (43), omul a uitat de porunca dată şi s-a lăsat biruit de gustarea cea amară şi ajunge, din pricina răutăţii, să fie izgonit, în unul şi acelaşi timp, şi de la lemnul vieţii şi din rai şi de la Dumnezeu şi se acoperă cu îmbrăcăminte din piei de animale, poate cu o carne şi mai groasă şi muritoare şi vrăjmaşă şi aceasta o cunoaşte el mai întâi, îşi cunoaşte propria-i ruşine şi se ascunde de Dumnezeu. Dar dobândeşte şi de aici ceva: dobândeşte moartea şi curmarea păcatului, ca să nu rămână fără de moarte răutatea şi astfel pedeapsa se face iubire de oameni (44). Căci în felul acesta, cred eu, pedepseşte Dumnezeu.

XIII. Şi după ce mai întâi a fost pedepsit în felurite chipuri, pentru multele lui păcate, vlăstărite de rădăcina răutăţii, după diferite pricini şi vremuri, prin cuvânt, prin lege, prin profeţi, prin binefaceri, prin ameninţări, prin plăgi, prin ape, prin focuri, prin războaie, prin biruinţe, prin înfrângeri, prin semne din cer, prin semne din văzduh, din pământ, din mare, prin schimbări nenădăjduite de oameni, de cetăţi, de neamuri, lucruri prin care strădania era în scopul strivirii răutăţii, la urmă de tot se simte nevoie de un leac mai mare, pentru bolile din ce în ce mai cumplite, pentru măcelurile dintre oameni, pentru preacurvii, pentru jurăminte strâmbe, pentru desfrânări între bărbat şi bărbat, pentru închinare la idoli şi pentru mutarea închinării de la Ziditorul la făpturi, răul cel mai din urmă şi cel mai întâi dintre toate relele.

Şi fiindcă acestea necesită un ajutor mai mare, mai mare se şi dobândeşte. Şi ajutorul era însuşi Cuvântul lui Dumnezeu cel mai înainte de veci, cel nevăzut, cel necuprins de minte, cel netrupesc, începutul cel din început, lumina din lumină, izvorul vieţii şi al nemuririi, expresia frumuseţii chipului original, pecetea cea nemişcată, chipul cel neschimbat, hotarul şi Cuvântul Tatălui. El vine la propriul său chip şi poartă carne din pricina cărnii şi se amestecă cu sufletul cugetător din pricina sufletului meu, ca prin cel asemenea să cureţe pe cel asemenea şi se face om întru toate, afară de păcat (45), zămislit din Fecioara curăţită mai dinainte de către Duhul şi la suflet şi la trup (46), deoarece se cuvenea să fie cinstită şi naşterea şi mai dinainte cinstită şi fecioria, păşind în lume Dumnezeu cu firea omenească luată asupră-şi, una din două firi potrivnice, din carne şi din duh, una îndumnezeind, iar alta îndumnezeindu-se.

O, ce mai neauzită împreunare! O, ce minunată amestecare! Ceea ce este se face şi cel nezidit se zideşte şi cel nemărginit se mărgineşte, prin mijlocirea sufletului cugetător, care mijloceşte între Dumnezeu şi grosimea cărnii şi cel care îmbogăţeşte se sărăceşte, căci se sărăceşte cu carnea mea, ca să mă îmbogăţesc eu cu Dumnezeul lui şi cel plin se goleşte, căci se goleşte de slava sa pentru puţin timp, ca să mă împărtăşească pe mine de plinătatea sa. Care este bogăţia acestei bunătăţi? Ce taină este aceasta care s-a făcut cu mine? M-am făcut părtaş al chipului şi nu l-am păzit; se face părtaş al cărnii mele, ca să mântuiască şi chipul şi să facă fără moarte şi carnea; face cu noi o a doua părtăşanie, mult mai minunată decât cea de la început, cu atât mai mult cu cât atunci a împărtăşit omului ceea ce era mai bun, iar acum se face părtaş el însuşi la ceea ce este mai rău şi faptul acesta este mai dumnezeiesc decât primul, este mai înalt pentru cei care cugetă.

XIV. În faţa acestor lucruri, ce ne mai spun bârfitorii, aprigii drămuitori ai Dumnezeirii, acuzatorii celor vrednice de laudă, întunecaţii faţă de lumină, neînvăţaţii faţă de înţelepciune, pentru care în zadar a murit Hristos, ei, zidirile cele mai nerecunoscătoare, plăsmuirile celui rău? De aceasta acuzi tu pe Dumnezeu, de binefacere? Din pricina aceasta este el mic acum, pentru că se smereşte pentru tine? Pentru că păstorul cel bun a venit la oaia cea rătăcită, el care-şi pune sufletul pentru oi (47), la munţii şi la colinele pe care jertfeai şi a găsit pe cea rătăcită şi, odată găsită, a ridicat-o pe umerii săi (48), umeri pe care a ridicat şi lemnul crucii şi, după ce a luat-o, a readus-o la viaţa ei de sus şi, după ce a adus-o, a numărat-o împreună cu celelalte?

Pentru că în loc de făclie a aprins însuşi trupul său şi a măturat casa, adică curăţind lumea de păcat, şi a căutat drahma, adică chipul împărătesc din ea, care fusese acoperit de patimi şi cheamă la găsirea drahmei şi puterile cereşti prietene lui şi le face părtaşe la bucuria lui, ele pe care le făcuse şi cunoscătoare tainice ale Iconomiei? Pentru că făcliei înainte mergătoare îi urmează lumina atotstrălucitoare şi glasul Cuvântului şi aducătorului de mireasă mirele, celui care pregăteşte Domnului popor ales şi care curăţeşte mai dinainte către Duhul, prin apă? Pentru aceasta îl socoteşti tu mai prejos, pentru că se încinge cu ştergar şi spală picioarele ucenicilor (49) şi arată smerenia drept cea mai bună cale spre înălţare? Pentru că se smereşte din pricina sufletului omenesc împovărat de păcat, spre a ridica cu sine ceea ce este tras în jos de păcat? Atunci de ce nu-l osândeşti că mănâncă cu vameşii şi la vameşi pentru că îşi face ucenici dintre vameşi (50), ca să aibă şi el un câştig cât de cât? Şi care? Mântuirea păcătoşilor, afară numai dacă cineva învinuieşte pe medic că se apleacă peste suferinţe şi poartă mirosurile urâte, ca să însănătoşeze pe cei chinuiţi de boală şi pe cel care, împins de milostivire, se apleacă peste groapă, ca, după porunca legii, să scoată din ea afară vita căzută (51)?

XV. A fost trimis, este adevărat, dar ca om, căci era din două firi, deoarece, după legea trupului, el a şi obosit, a şi flămânzit, a şi însetat, a şi fost cuprins de spaimă, a şi lăcrimat, iar dacă a fost trimis şi ca Dumnezeu, ce dacă? Bunăvoinţa Tatălui la care readuce pe cele ale lui şi pe care îl cinsteşte ca început dincolo de timp şi ca să nu pară că este potrivnic lui Dumnezeu, socoteşte-o trimitere. Fiindcă se spune, este drept, că a fost trădat, dar s-a scris şi aceea că el s-a predat şi că a fost sculat din morţi de către Tatăl, dar s-a scris şi aceea că el însuşi s-a sculat şi iarăşi s-a înălţat. Acelea se referă la bunăvoinţa Tatălui, iar acestea la puterea Fiului. Dar tu vorbeşti de cele care îl micşorează şi treci în tăcere pe cele care îl înalţă; apoi, îi treci la socoteală că a pătimit, dar că a pătimit de buna lui voie aceasta n-o spui. Asemenea socotinţe le pătimeşte şi acum Cuvântul: de către unii este cinstit ca Dumnezeu şi unit cu Dumnezeu, iar de către alţii este necinstit şi despărţit de Dumnezeire, ca trup (52). Pe care să se fi mâniat mai mult? Sau, mai bine zis, cui va ierta mai mult (53)? Căci trebuie ca şi aceia să despartă şi ca şi aceştia să unească, unii după număr, alţii după Dumnezeire.

Te poticneşti de carnea lui? S-au poticnit de ea şi iudeii. Sau îl numeşti şi samaritean (54)? Căci restul îl voi trece în tăcere. Nu crezi în Dumnezeirea lui? Dar aceasta n-au făcut-o nici măcar demonii, o, tu şi decât demonii mai necredinciosule, şi decât iudeii mai nesocotitule! Aceia au socotit numirea de Fiul o voce de o egală cinstire; aceştia au recunoscut de Dumnezeu pe alungătorul lor, căci se convingeau de aceasta din cele ce pătimeau, pe când tu nu-i primeşti nici egalitatea şi nu-i mărturiseşti nici Dumnezeirea. Mai bine era dacă te tăiai împrejur şi dacă erai îndrăcit, ca să spun şi ceva de râs, decât netăiat împrejur şi sănătos şi să duci viaţă de nelegiuit şi de necredinţă în Dumnezeu.

XVI. Puţin mai pe urmă însă veţi vedea pe Iisus curăţindu-se în Iordan (55), din pricina curăţirii mele, sau mai degrabă curăţind apele prin curăţenia lui, fiindcă cel care ridică păcatul lumii nu avea trebuinţă de curăţire. Vei vedea şi cerurile deschizându-se şi mărturisindu-l Duhul cu care este înrudit, şi îl vei vedea şi ispitit şi biruind ispita şi slujit de îngeri şi vindecând toată boala şi neputinţa şi înviind morţii, aşa cum de folos ţi-ar fi să te învieze şi pe tine mortul din pricina relei tale credinţe despre el. Îl vei vedea şi alungând demoni, uneori prin el însuşi, alteori prin ucenicii lui, hrănind mii de oameni cu puţine pâini şi umblând cu picioarele pe deasupra mării şi trădat şi răstignit şi răstignind cu el şi păcatul meu. Îl vei vedea adus ca un miel spre junghiere şi în acelaşi timp şi jertfitor ca preot, îngropându-se ca om şi sculându-se din morţi ca Dumnezeu, şi după aceea înălţându-se şi având să vie cu propria lui slavă. O, câte prilejuri de prăznuire sunt în fiecare din tainele lui Hristos (56), taine al căror scop este unul; desăvârşirea şi rezidirea şi reîntoarcerea mea la Adam cel dintâi.

XVII. Acum însă primeşte zămislirea şi saltă de bucurie, dacă nu ca Ioan din pântece (57), atunci ca David, la oprirea tabernacolului (58), şi cinsteşte înscrierea graţie căreia ai fost înscris în ceruri, şi adoră naşterea graţie căreia ai fost dezlegat de legăturile naşterii! Cinsteşte micul Betleem, care te-a readus în rai! Închină-te în faţa ieslei, graţie căreia, atunci când erai fără de raţiune, ai fost hrănit de Cuvântul! Cunoaşte cum îşi cunoaşte boul stăpânul - Isaia ţi-o porunceşte! - şi ca asinul ieslea domnului său (59), fie că eşti din cele curate de sub lege, care rumegă cuvântul şi sunt potrivite pentru jertfă, fie că eşti dintre cele încă necurate şi oprit de a fi mâncate, şi neîngăduite de a fi jertfite şi din latura cea păgânească! Aleargă cu steaua şi adu daruri cu magii, aur, tămâie şi smirnă, ca unui împărat şi ca unui Dumnezeu şi ca unui mort din pricina ta! Doxologeşte cu păstorii, cântă cu îngerii (60), dănţuieşte cu arhanghelii! Şi fie praznic obştesc al puterilor cereşti şi al celor pământeşti, căci sunt încredinţat că şi acelea se veselesc şi sărbătoresc astăzi împreună cu noi, dacă sunt cu adevărat iubitoare de oameni şi de Dumnezeu, ce fel puterile acelea aduse de David, puteri care se înalţă cu Hristos după pătimire şi îi ies în întâmpinare şi care se îndeamnă între ele la ridicarea porţilor (61).

Un singur lucru să urăşti din cele legate de naşterea lui Hristos: uciderea pruncilor de care Irod, ba chiar cinsteşte deosebit şi jertfa aceasta de vârsta lui Hristos, jertfită pentru jertfa cea nouă! Dacă va fugi din Egipt, alătură-te şi tu cu osârdie fugii lui! Este bine să fugi împreună cu Hristos persecutatul! Dacă va zăbovi mai mult timp în Egipt, cheamă-l din Egipt, unde a fost bine adorat! Călătoreşte fără de prihană prin toate vârstele şi puterile lui Hristos, ca un ucenic ah lui Hristos! Curăţeşte-te, taie-te împrejur, leapădă învelişul cu care te-ai născut! învaţă apoi în templu! Alungă-i pe cei care îl negustoresc pe Dumnezeu! Lasă-te lovit cu pietre, chiar de va fi să suferi, şi aceasta; vei scăpa de aruncători, ştiu bine, chiar vei fugi printre ei, ca Dumnezeu! Căci Cuvântul nu se loveşte cu pietre. Dacă vei fi dus în faţa lui Irod, de regulă tu să nu-i răspunzi nimic! Se va ruşina de tăcerea ta, mai mult decât de cuvântările altora! Dacă vei fi biciuit, tu caută şi celelalte pătimiri! Gustă fiere pentru purtarea aceea, adapă-te cu oţet, caută scuipări, primeşte lovituri de varga, primeşte palme, încununează-te cu spini, adică cu asprimea vieţii după Dumnezeu, îmbracă-te cu haina cea mohorâtă, primeşte trestie, lasă-te adorat de batjocoritorii adevărului; pe urmă răstigneşte-te cu el, îngroapă-te cu râvnă cu el, ca să înviezi împreună cu el şi să fii împreună slăvit cu el şi să împărtăşeşti împreună cu el, văzând pe Dumnezeu atât cât este cu putinţă şi fiind şi tu văzut de el care este închinat şi mărit în Treime, pe care şi acum îl rugăm să ni se arate, cât ne este cu putinţă nouă celor legaţi cu legăturile cărnii, în Hristos Iisus Domnul nostru, căruia i se cuvine mărire în veci! Amin.

Note

1. Această cuvântare este legată în mare parte de a doua mare problemă a dogmaticii, cea a Iconomiei. Traducerea am făcut-o mereu sub priviri cu textul din Migne, Patrologia Greacă, volumul respectiv.

2. A fost rostită la 25 decembrie 380.

3. Am păstrat textul românesc îndătinat de prima catavasie de la Naşterea Mântuitorului.

4. În referire la psalmul XCV, 1: „Cântaţi Domnului cântare nouă, cântaţi Domnului tot pământul”.

5. CXV, 11.

6. Datorită efectului întrupării.

7. O fericită digresiune; femeia creştină trebuie să fie la înălţimea virtuţilor Maicii Domnului, prin virtute şi prin creşterea în virtute a fiilor lor.

8. „Înainte de timp” este numai Tatăl, însă nu sub raportul veşniciei, ci pentru raţiunea „că singur el nu provine din altul”. Mântuitorul, la rându-i, este „fără de început”, în înţelesul dacă se ia începutul de atunci de când a început să curgă timpul. în timp el este numai prin ceea ce a devenit prin Întrupare.

9. Ieşire 1,21.

10. Ieşire XIII, 21: stâlpul de lumină, care a călăuzit pe Israel.

11. Isaia XX, 2.

12. Creştinismul este arătat aici ca epoca de lumini şi cunoaşterea adevărului.

13. II Corinteni V, 17. Asupra acestei teme, Sfîntul Grigorie are o întreagă cuvântare intitulată „La duminica cea nouă”.

14. Melhisedec preînchipuieşte pe Hristos.

15. XLVI, 1.

16. Isaia IX, 5.

17. Matei III, 3.

18. Sumarul planului cuvântării.

19. Evrei III, 3.

20. Numirea specifică a Fiului lui Dumnezeu.

21. În fond, aceasta şi este taina întrupării Fiului lui Dumnezeu; restaurarea, readucerea omului la Dumnezeu.

22. Romani V, 20.

23. Caracterul creştinesc al sărbătorii.

24. Străin, ca venit din Asia. Poate că îşi presimţea şi scurta şedere în Constantinopole.

25. Formal, este o influenţă platonică. în fond, învăţătura aceasta este biblică. înainte de primirea legii pe Sinai, se cere o purificare desăvârşită, atât lui Moise, cât şi poporului (Ieşire, XIX). Când Moise vrea să se apropie de rugul din care îi vorbea Dumnezeu, i se dă poruncă aşa: „Nu te apropia până aici. Descalţă-te de sandalele tale, fiindcă locul pe care stai tu în faţa mea este pământ sfânt” (Ieşire, III, 5). Acelaşi lucru se cere în cadrul evlaviei euharistice (I Cor. XI, 27 -29).

26. Sfat util pentru predicator: predica lui trebuie să epuizeze materia, nu pe auditori.

27. Nestatornicia în faţa veşniciei.

28. Ieşire III, 14: „Eu sunt cel ce este”, „Cel ce se numeşte: „eu sunt”.

29. Vezi nota de la Cuv. II teol., cap. 3.

30. Participarea la Dumnezeire, adesea dezbătută de Sf. Grigorie în cuvântările de faţă.

31. Cele două părţi ale cuvântărilor sale despre Dumnezeire: Teologia şi Iconomia.

32. Pentru iudei, problema Mântuitorului era, înainte de întruparea lui, un fapt restrâns şi restrâns a rămas pentru ei chiar şi acum.

33. Concepţia politeistă despre Dumnezeire, în paganism.

34. Aluzie la Sf. Atanasie cel Mare, sau la Sf. Dionisie Areopagitul.

35. Explicaţia creaţiei lumii spirituale, prin compararea întregii treimi.

36. Autonomia voinţei pentru lumea spirituală, fapt care explică şi căderea lui Lucifer şi a puterilor care l-au urmat.

37. Lumea spirituală.

38. Creaţia lumii văzute.

39. Desfacerea materiei de spirit şi realcătuirea celor risipite, după învierea obştească.

40. Complicaţiile, deşertăciunile omeneşti după cădere.

41. Ingenioasă explicare a legii liberului arbitru, apanaj exclusiv al lumii raţionale.

42. Porunca aceasta nu era echivalentă cu o interdicţie, ci cu o amânare pentru vremea când omul avea să fie mai apt pentru aceasta.

43. Propagarea generală a păcatului primilor oameni.

44. Text care a trecut în rugăciunea cea mai mare de dezlegare din ritualul înmormântării.

45. Evrei IV, 15.

46. Nu e vorba de ceea ce cheamă catolicii „imaculata concepţie”, mai ales că nu se face precizare de timp. Purificarea de care este vorba în textul nostru se produce mai înainte de zămislirea, de umbrirea de la Duhul Sfânt, dar nu înainte de naşterea Sfintei Fecioare din pântecele maicii sale.

47. loan, X, 11.

48. Luca, XV, 4 şi continuare.

49. loan, XIII, 4.

50. Luca, V, 27 şi continuare.

51. Deuteronom, XXII, 4.

52. Apologie amplu dezvoltată în Cuv. a doua teologică.

53. Referire la sabelieni şi arieni. Sabelie susţinea sinereza, adică contopirea persoanelor în Sf. Treime, şi în acelaşi timp şi modalismul, iar Arie, din contră, susţinea diereza, adică separarea absolută a persoanelor, totul ducând la distrugerea egalităţii de esenţă.

54. Luca, VIII, 48.

55. Matei III, 13.

56. Adică Iconomia, toate prin câte s-a operat mântuirea.

57. Luca I, 41.

58. II Regi VI, 4.

59. Isaia I, 3.

60. Text la baza condacului „Fiecare astăzi”, al lui Roman Melodul.

61. Psalmul XXIV, 7-10.

Traducere din limba greacă de pr. dr. Gheorghe Tilea

Sursa: Sf. Grigorie de Nazianz

Emisiune despre actele cu cip

2009-12-22T12:59:00.010+02:00

NUMELE ÎMPĂRĂŢIEI NUMERELOR

Adevărul despre RFID

Invitaţi: Părintele Florian Puşcaş, doctorand în teologie şi dl. Alin Teuşdea, Prof. Dr. fizician la Universitatea din Oradea:

Motto: ,,Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri." (Părintele Arsenie Boca)

GÂNDURI CĂLUGĂREŞTI DE CRĂCIUN

2009-12-22T16:09:00.018+02:00

de la Părintele Arsenie Boca

I. Citire din viaţa lui Iisus a lui G. Papini. Cap.I

II. Deci nu e fără semnificaţie că Iisus S-a născut într-un grajd. Faţă de sfinţenia Lui, lumea e un grajd, în care oamenii au ajuns cu firea ca vitele. Iisus, chiar de la naşterea Sa, ne descoperă trista situaţie sufletească a omului.

Peste această situaţie tristă, Cerurile se deschid, firea îngerului vesteşte un nou fel de pace pe pămant, înteleptii pămantului, călăuziţi de o stea, îşi depun la picioarele pruncului semnele veacului lor, care, cu ei, apune. De acum începe era creştină.

De acum înainte Iisus se luptă să scoată firea omenească din starea de grajd, din asemănarea ei cu vitele, şi să întemeieze în inima omului, Împărăţia Lui Dumnezeu.

Dar Iisus nu e întru totul om ca noi, toţi oamenii. Fiind singurul fără de păcat El străbate tot veacul Său, ca un biruitor al vieţii veşnice asupra acestei vieţi moarte, pe care o duc oamenii, în asemănarea lor cu vitele.

Lăsând cuvintele, sa luăm faptele concrete:
Iisus se naşte nu numai istoric ci şi tainic, in fiecare suflet, la Botez. Prin Botez intrăm în Creştinism şi Hristos se naşte în noi, ca o mlădiţă nobilă, de om ceresc, pe butucul firii noastre pământeşti.

Mai departe lucrurile se întamplă în perfectă asemănare cu pomii altoiţi. Se poate întampla ca altoiul să se prindă, dar butucul nu-i dă toată puterea lui, ca altoiul să nu crească şi să înnobileze tot pomul, ci dă lăstari sălbateci, care, sug ei toată puterea şi pomul se sălbăteceşte şi trebuie tăiat.

Cu omul, lucrurile stau aşa:

Mlădiţa cerească, altoită pe firea noastră, aşteaptă, uneori ani, pană creştem la vârsta minţii şi suntem în stare să decidem asupra soartei noastre. Atunci hotăram ce facem din viaţa noastră: pentru cine o trăim? Vrem ca viaţa noastră să semene cu viaţa lui Iisus, vrem ca Iisus să prindă putere în viaţa noastră, sau că lucrul acesta ar fi prea greu pentru noi şi-l ţinem pe Iisus în grajdul firii noastre, legat ca pe un tâlhar !?

Iisus ne cheamă tainic, prin conştiinţă, prin minte, prin Biserică, prin slujitorii ei, să-I urmăm viaţa.
Iisus vrea să-L iubim pe El. Noi însă ne iubim mai tare pe noi, decât pe El; ne doare mai tare de noi, decât ne doare de El.

Dacă din această luptă între noi şi Dumnezeu câştigă Iisus inima noastră, am câştigat viaţa veşnică. De cumva biruim noi pe Iisus, asupra vieţii noastre a biruit diavolul.

Firea noastră nu poate fi scoasă din dobitocie decât de Iisus. La cât preţuim noi pe Iisus ? De aci începând se deosebesc oameni întreolalta, încât unii Îl vând din inima lor, ca Iuda, alţii îşi pun toată viaţa pentru El şi pentru cuvintele Lui, ajungând pe culmi de sfinţenie.

Sunt două moduri de a ne pune viaţa – lucrul cel mai de preţ pe care-l avem – pentru Hristos. Unul e chipul mucenicilor, al mărturisitorilor şi altul e chipul cuvioşilor. Deosebirea e că unii au murit odată pentru Hristos, lepădându-se de viata, iar ceilalţi au trăit pentru Hristos, lepădându-se de sine, toată viaţa: mucenicii şi calugării.

Viaţa cea după Dumnezeu, pe care o aduce Iisus în inima, şi nu numai în inimă ci în toată firea noastră, asta e ceea ce se cheamă sfinţenia.

Călugăria ar fi o trăire mai îndeaproape a Creştinismului, o modelare a vieţii după Iisus, o sfinţire a firii. Călugăria e o viaţă de nevoinţă în toate zilele, în care se împleteşte ajutorul Lui Dumnezeu cu silinţa omenească.

Că sfinţenia nu se arată adeseori, ci chiar foarte arareori, e din cauză că mereu suntem repetenţi la alfabet şi prunci cu priceperea. Adevărat că este şi un potrivnic al sfinţeniei şi multă împiedicare face, dar şi un copil îl bate, dacă e botezat şi are inima curată.

Iar treaba de altfel e lupta noastră cu patimile.
Dacă aceasta ţine prea multa vreme, viaţa în Hristos nu se arată şi numai Dumnezeu ştie ce se va alege cu noi.

Primul atac asupra patimilor trebuie să-l dăm asupra mândriei, căpetenia tuturor celorlalte. Izbăvirea de mândrie, nu se realizează decât prin zilnica lepădare de sine, dusă până la moartea totală a iubirii de sine. Practic aceasta se realizează trăind într-o ascultare desăvarsita de o conducere şi de un părinte duhovnicesc. O ascultare din inima, o ascultare din dragoste de această virtute. Ascultarea e moartea iubirii de sine – moarte, în fiecare zi, a omului vechi. Aceasta taie, în fiecare zi, toate mladiţele sălbatice ale voii noastre, ca să dea puterea toată voii Lui Dumnezeu.

Pentru curăţirea inimii de patimi, pentru dobândirea lui Iisus în inima, nici un pret nu e mai mare. Am putea vinde toate, dobitoacele noastre, ţarinile, ba şi toata viaţa noastră trăită pămanteşte, o putem da la tăiere.

Abia atunci toată seva firii noastre, toată inima noastră e a Lui Dumnezeu şi El se exprimă printr-insa, fără să-i mai punem noi vreo piedică.

De altfel această trăire, total îndrăgostita de Iisus, e singura soluţie potrivită de a birui atât firea cea veche, cât şi pe Satana. Căci învoindu-ne, hotărandu-ne să ni se taie zilnic toate voile noastre, întocmai ca nişte crengi sălbatice de la un altoi tăiem cu aceasta singurul reazem pe care-şi încovrigă Satana meştesugurile lui. De dragul lui Hristos, noi nu mai suntem ai noştri. Abia atunci potrivnicul nu mai are nimic în noi.

Dar semnul este acesta. Cu cât se apropie Dumnezeu de om, cu atât omul se vede pe sine mai păcătos. Dumnezeu dă grajdului nostru foc, schimbându-l în lumină.
Deci dacă Împaratul Cerurilor S-a smerit pe Sine şi a primit să se nască într-un grajd, e că a dat oricărui grajd omenesc putinţă să-L primească pe Dumnezeu, dacă acesta îşi cunoaşte şi îşi recunoaşte toată mizeria şi nedumnezeirea sa.

Smerenia e începutul şi sfârşitul nevoinţei; de aceea este ea dulama lui Dumnezeu şi desăvarşirea sfinţilor. N-o caştigăm decât îndragostiţi de ascultare, căci asa a fost toată viata lui Iisus, de la început până la sfârşit.

Colinde superbe

2009-12-22T06:34:00.004+02:00

Colinde cantate de o credincioasă Laura şi Corul din Slatina (cântă foarte frumos)

Iata Albul Imparat

Steaua pe cer

Minunata-i Noaptea Sfanta

Noi n-am stiut

Veniti crestini din lume

Pe drum cu luna:

De la rasarit cu-alai

Sosit-a praznicul >

Vine Fiul Sfantului

Colo sus:

Din an in an:

E Ziua Sfanta-a bucuriei(de Sfintele Pasti)

Pastorala P.S. Sebastian Pascanu Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

2009-12-22T05:54:00.006+02:00

PE CINE DERANJEAZĂ SIMBOLURILE CREŞTINE?

Pastorală la Naşterea Domnului

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătorim în fiecare decembrie Naşterea Celui ce este „chipul” lui Dumnezeu-Tatăl (Colos. 1, 15; II Cor. 4, 4; Evr. 1, 3), adică „icoana” Sa. Şi n-am fi avut astăzi decât o cunoaştere foarte limitată despre Dumnezeu-Părintele, dacă nu ni L-ar fi descoperit pe Acela Fiul Său întrupat (Mt. 11, 27 şi Lc. 10, 22), pogorârea Sa pe pământ dând Dumnezeirii un chip şi o icoană şi făcându-ne accesibilă, astfel, calea ce duce la îndumnezeire. De aceea, a respinge chipul şi icoana Sa înseamnă a refuza comuniunea cu El.

Acest lucru se cere afirmat cu tărie într-o vreme în care chipul, adică icoana şi celelalte însemne creştine - expresii şi reprezentări ale comuniunii sfinte - sunt atacate cu o agresivitate de neînţeles într-o lume care, formal, a proclamat drept „zeu” toleranţa. Vă amintiţi, însă, de aşa numitul „război al icoanelor” de acum trei ani, când unii compatrioţi de-ai noştri au cerut - culmea, tocmai „în numele democraţiei” -, expulzarea icoanelor din şcoli, iar Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în virtutea aceleiaşi „democraţii”, a constatat „nocivitatea” sfintelor icoane? Sunteţi la curent, apoi, cu recenta decizie a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, prin care a fost incriminată prezenţa crucifixelor în şcolile din Italia? Nu vi se pare că am mai văzut clişeele acestea? Ba da… însă în „era dictaturii comuniste”, când ne erau prigonite însemnele şi manifestările religioase de către un regim care, cel puţin, îşi asuma pe faţă ideologia atee.

De data aceasta, surpriză!? Avem de-a face cu o toleranţă dusă până la fanatism… Şi, cine ar fi crezut că şi toleranţa îşi poate avea fanaticii ei?… Multă vreme, personal am considerat că cel mai mare rău al libertăţii greşit înţelese este „cultivarea” nepăsării şi a indiferentismului religios. Constat însă că „cineva” şi-a pierdut cu totul răbdarea şi bate din picior nemulţumit de ritmul prea lent (?!) al secularizării şi descreştinării. Pe cine, oare, deranjează sfintele icoane şi crucifixele? Într-o lume care cultivă cu insaţietate „imaginea” prin televiziune şi internet, pe cine supără „imaginile” sfinte ale simbolurilor noastre religioase? Nu vi se pare decizia autorităţilor Uniunii Europene, cu privire la interzicerea crucifixelor în şcoli, ridicolă? Sau este, de fapt, aceeaşi obsesie a Revoluţiei Franceze care tocmai a dezbrăcat uniforma stalinistă pentru a-şi pune, de data aceasta, papionul european?

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul!

Am crezut, în decembrie ‘89, că democraţia înseamnă inclusiv libertate religioasă şi, pentru aceasta, am consimţit cu toţii la toleranţă. De aceea, consider că avem tot dreptul acum ca, privind cum ne sunt „demonizate” reprezentările creştine, sub pretextul unei „toleranţe intolerante”, să ne întrebăm dacă nu cumva avem de-a face, de fapt, cu o „demono-craţie”, iar nu cu o democraţie autentică?! Pentru că, dacă imaginile (adeseori imorale) promovate de televiziune şi internet sunt tolerate, imaginile sfinte, adică icoanele, de ce sunt intolerabile? Dacă marşurile stradale ale persoanelor care cer dezincriminarea păcatelor împotriva firii sunt morale, simbolurile religioase de ce sunt „imorale”? Şi dacă prostituţia şi drogurile se cer, până şi de către cea mai înaltă instituţie a Statului, dezincriminate, de ce sunt condamnate crucifixele? Ce sunt mai nocive - imaginile sfinte, ori cele imorale? Ce provoacă mai mult pervertirea firii omului şi pierderea echilibrului fiinţei lui - simbolurile noastre religioase, ori demonstraţiile neruşinate şi sfidătoare ale unor persoane care au nevoie mai degrabă de doctor decât de legi speciale? Şi ce afectează mai mult coeziunea familiei şi sănătatea spirituală a unui popor - afişarea însemnelor religioase, ori dezincriminarea şi liberalizarea prostituţiei şi a drogurilor, fie ele şi uşoare?

Dragii mei!

Cred că a venit vremea să ne întrebăm şi să căutăm cu toţii un răspuns cât se poate de clar la întrebarea: Pe cine deranjează simbolurile noastre creştine în Europa, câtă vreme ele sunt vechi de 2000 de ani, iar popoarele ei s-au născut toate pe rând în cristelniţa sfântului Botez şi a Mirungerii creştine? Cu ce impietează o identitate, mai sigură şi decât vârsta însăşi a naţiunilor creştine europene? Cine are interes să schimbe prematur istoria şi cultura bătrânului continent, mai înainte ca acesta să agonizeze singur, sub spectrul secularizării şi descreştinării ce îi pândesc avide ultimele zvâcniri de spiritualitate?

De aceea, la o zi sfântă ca cea de astăzi, în care sărbătorim mai bine de 2000 de ani de când „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi…” (In. 1, 14) ca Icoană şi Chip al Tatălui, nu ne rămâne decât să ne rugăm şi să luptăm ca Binele să se arate, ca totdeauna de altfel, mai puternic decât răul; ca tot ce avem mai sfânt şi mai valoros în noi să nu poată fi niciodată răpus de o logică cel puţin stranie, a unei democraţii interpretată într-un mod halucinant. Să ne păstrăm cu sfinţenie însemnele religioase, obiceiurile şi datinile sfinte, pentru ca tăvălugul globalizării să nu ne poată înghiţi tot ceea ce a mai rămas creştinesc şi românesc în noi - credinţa şi cultura străbună.

Să ne rugăm Dumnezeului întrupat, şi pentru aceasta zugrăvit în icoane şi reprezentat prin însemne sfinte, să ne păzească de toţi duşmanii credinţei şi culturii noastre, aşa cum a fost păzit şi Pruncul Sfânt de mânia celor ce au vrut să-I ia viaţa încă de la Naşterea Sa. Să sărbătorim Crăciunul creştineşte şi româneşte, bucurându-ne de tot ceea ce am moştenit de la strămoşi şi împărtăşind fiilor şi urmaşilor noştri tezaurul acesta sfânt al unei istorii şi tradiţii de două ori milenare!

Al vostru către Domnul rugător,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

Sursa: Episcopia Slatinei şi Romanaţilor

Cum devii yoghin peste noapte!

2009-12-08T10:43:00.017+02:00

Tot navigând pe site-urile şi blogurile din "lumea ortodoxă virtuală" am aflat cum poţi deveni yoghin peste noapte. Se pare că în acest "mediu virtual ortodox" există un "sinod", neoficial desigur, sau un fel de for jurisdicţional care separă grâul de neghină şi împarte blogurile sau site-urile, în două categorii şi anume:

Prima categorie:
Cele cu adevărat ortodoxe sau care luptă cu adevărat împotriva sistemului şi,
a doua categorie:
- de unde aflu că fac şi eu parte (citez) - cele care deşi par a ataca SISTEMUL ofera “solutii” cu totul ratacitoare.

Se pare că acest "sinod" sau for jurisdicţional "a fost investit" sub numele de Război Întru Cuvânt şi duce război nu doar pe site-ul lor, acolo unde sunt mai ortodocşi, ci şi pe alte bloguri ca de exemplu Blogul lui Saccsiv acolo unde rămâne de văzut cât de ortodocşi sunt.

Oare ce trebuie să înţelegem din mesajul următor:

"Spre deosebire insa de fratii lor din vest, cei de pe la noi par mai periculosi, deoarece doresc cu tot dinadinsul sa para ortodocsi. Si din nefericire, reusesc sa pacaleasca pe multi dintre incepatori."

Prin urmare din fraza de mai sus trebuie să ne dăm seama că avem de-a face cu nişte "experţi în Ortodoxie", suficienţi de sine care, fiind cunoscători ai tainelor dumnezeieşti îşi permit să facă tot felul de categorisiri (pentru noi care suntem mai începători în cele duhovniceşti).

Din păcate există acest vedetism şi pe aceste site-uri cu autori care pozează în adevăraţi ostaşi ai lui Hristos, vedetism care, se strecoară din nefericire şi printre aşa numiţii ortodocşi care au o părere de sine mai înaltă decât s-ar cuveni (a se vedea Romani 12:3) catalogând şi etichetând oamenii fără să-i cunoască şi cu părere de rău trebuie să remarc că această atitudine vine de la cine te-ai fi aşteptat mai puţin.

Pe scurt aş vrea să aduc câteva lămuriri asupra acuzaţiilor care mi se aduc de războinicii cuvântului acompaniaţi (de acum celebrul) Saccsiv :

1. NU FAC, NU AM FACUT SI, (cu ajutorul lui Dumnezeu) SPER CA NU VOI FACE PARTE DIN M.I.S.A. si din nici un fel de organizatie sau secta cu asemenea orientari si nici din vreo alta secta.
2. Sunt un om ca oricare altul, student in anul patru la o facultate din Bucuresti, incerc sa traiesc ca si crestin-ortodox cu ajutorul lui Dumnezeu.
3. Nu sunt crestinul ortodox perfect, am caderile, slabiciunile si neajunsurile mele dar Dumnezeu ma spijina sa ma ridic si imi da putere sa merg mai departe.
4. Nu am fost dintotdeauna incercand sa merg pe drumul Bisericii au existat momente in viata mea - cu precadere cand eram "mai tanar" - fiind cuprins de anumite rataciri cum ar fi zodiacul sau altele asemenea.
5. Nu-mi plac ipocrizia si fatarnicia (chiar daca de multe ori se regasesc si in propria-mi persoana).
6. Acuzatiile care mi se aduc le gasesc nefondate. Articolul la care se face referire este un text scris dupa un clip de la o conferinta cu Părintele Calistrat Chifan in care este povestita o intamplare din viata Sfantului Antonie cel Mare, si unde se spune ca din cauza inaltarii mintii Sf. Antonie a fost trimis de Dumnezeu in Alexandria la un bar unde lucra o femeie desfranata pentru a fi inteleptit.

Însa de aici pana la a fi etichetat ca yoghin sau incadrat in turma yoghinilor, mi se pare o afirmatie fortata si mult prea deplasata.

Articolul de care am amintit mai sus, a fost eliminat de pe blog pentru a nu mai lasa loc si pentru alte interpretari superficiale.
Pentru cine doreste sa afle mai multe, clipul poate fi urmarit aici.

Şi iată că vrând nevrând am fost nevoit să fac şi o mică spovedanie...

În încheiere aş vrea să adaug cuvintele Părintelui Arsenie Boca:

"Cin' te lauda nu iti da nimic, cin' te huleste nu iti ia nimic!"

Deci fii destoinic, suflete, ştiind cui crezi (II Timotei 1,12), cu ale cui arme baţi războiul (II Corinteni 10,4), cine îţi ajută, ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva, pentru neiscusinţa ta.

Iar Mântuitorului Iisus Hristos spune mult mai explicit:

,,Caci nu oricine imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci, cel ce va face voia Tatalui meu care este in Ceruri”(Matei 7,12)

Vezi şi articolul de pe Blogul lui Marian Bătăiosu: Lui Saccsiv i s-a urcat succesul la cap!

Predici audio ale Părintelui Arsenie Boca

2009-03-27T16:05:00.005+02:00

(probabil citite de către altcineva)

Fiii învierii

Evanghelia samarinencei

Portretul lui Iisus

Există duhuri rele

Căsătoria

Războiul nevăzut

Evanghelia bogatului căruia i-a rodit ţarina

Pilda talanţilor

Vestitorul TV

2008-03-26T00:25:00.007+02:00

Colinde la Sala Rapsodia din Bucureşti pe 17 decembrie

2009-12-09T14:24:00.005+02:00

Concertul “Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor”, organizat de Compania de Teatru Dan Puric şi Art & Event Management, care va avea loc la Sala Rapsodia, joi 17 decembrie de la ora 19:00, va aduce în faţa publicului corul psaltic Horevma al Mănăstirii Turnu – Prahova şi corul psaltic de maici de la Mănăstirea Diaconeşti – Bacău.

Alături de colinde tradiţionale, un moment important îl va constitui prezentarea albumului „Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc”, o exemplificare a celor două dimensiuni esenţiale pentru cultura noastră: unicitatea esteticii iconografice bizantine şi paginile de istorie recentă a României de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Evenimentul va fi transmis live pe www.rostonline.org şi va fi prezentat de Dan Puric şi Răzvan Codrescu

Bilete şi rezervări: Casa de bilete Sala Rapsodia, str. Lipscani 53, telefon: 021.315. 89.80, 0734.540.593

Adresa de contact: pr@passe-partoutdp.ro

Website: www.passe-partoutdp.ro

Sursa: Blog-Rafael Udrişte

Cuvânt despre moarte

2009-12-09T12:56:00.005+02:00

de Părintele Arsenie Boca

Rar să găseşti un om care să dea sens religios morţii, adică s‑o aştepte cu bucurie, ca pe-o izbăvire sigură din împărăţia păcatului.

Când sora moarte ne dezleagă de trup, ne face un mare bine, fără să ştim şi fără să vrem. Tot ce e rău în lumea asta: neştiinţă, neputinţă, întunerecul, păcatul cu miile lui de gheare, prin moarte încetează. Răul e osândit de moarte, deci moartea ni-i un ajutor. Nu trupul este răul, dar prin moarte se omoară răul cu desăvârşire, de aceea, la vreme, trupul va învia din morţi. În moarte-i învierea.

Oamenii fug, cât pot mai mult de fiorul cunoaşterii – a unei cunoaşteri de ei înşişi în relaţie cu Dumnezeu, în relaţie cu nemurirea sufletului, în relaţie cu binele şi cu răul. Cu un cuvânt, fug până la moarte de orice cunoaştere existenţială. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stăpâniţi de o lege biologică, li se pare că nu există de fapt şi dorm vremea vieţii pământeşti pe urechea aceea.

Situaţia se schimbă brusc în momentul morţii. Toate lucrurile pe care trebuiau să le cunoască în vremea vieţii, dar au fugit de ele sau le‑au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidenţă de neînlăturat. În vremea vieţii pământeşti cunoaşterea rămâne la libertatea omului: dacă voia să cunoască, putea cunoaşte; nu voia să cunoască, rămânea în necunoştinţă. Îndată după moarte însă, libertatea aceasta se suspendă, şi sufletul cunoaşte fără să vrea ceea ce s-a ferit să facă, pe când era îmbrăcat în trup.

Cunoaşterea are două momente mari: momentul morţii, când sufletul se dezleagă de necunoştinţă şi momentul învierii, când se dezleagă şi trupul de necredinţă. Căci necredinţa îşi are obârşia mai mult din convieţuirea sufletului cu trupul. Ori şi el trebuie să întovărăşească şi cunoştinţa şi credinţa. Moartea dezleagă sufletul de trup şi astfel sufletul ajunge la cunoştinţa spiritualităţii şi a nemuririi sale; învierea dezleagă trupul desăvârşit de moarte şi de necredinţă. Moartea şi învierea împlinesc, în privinţa conştiinţei şi a izbăvirii de rău, ceea ce nu pot împlini nici cele mai impresionante nevoinţe ale sfinţeniei. Până ce nu trecem şi prin porţile acestea, cunoştinţa noastră e numai frântură.

Când a sunat ceasul ieşirii din lume, sufletul se retrage din trup şi se adună înspre cap. De aceea, pentru cei ce au dus o viaţă duhovnicească intensă, li se înseninează faţa cu o lumină neobişnuită. La mulţi dintre sfinţii nevoitori ai pustiei, în vremea ieşirii sufletului le străluceau feţele ca soarele. Sufletul e o făptură spirituală care nu are îngrădirea pe care o are trupul şi nici nu-i stau în cale piedicile trupului. În vremea aceea, o conştiinţă împăcată răsfrânge o faţă senină, pe când o conştiinţă neîmpăcată răsfrânge o faţă îngrozită.

„Parintele Arsenie Boca, mare indrumator de suflete din sec. XX;
O sinteza a gandirii Parintelui Arsenie in 800 de capete”

Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002

Cuvântul Prea Sfinţitului Daniil Stoenescu la parastasul Părintelui Arsenie Boca de la Mânăstirea Prislop

2009-12-07T22:28:00.004+02:00

Să înţelegem Măreţia Ortodoxiei - Acest mare dar lăsat nouă de Dumnezeu

2009-12-07T16:54:00.010+02:00

Credinţa Ortodoxă în raport cu celelalte credinţe

Sfântul Nicodim Aghioritul - Despre catolici

Marturisim despre catolici ca sunt papistasi eretici, si in primul rand sunt nebotezati, dupa cum afirma Sfantul Vasile cel Mare si cei mai de dinaintea lui, Ciprian si Firmilian. Caci s-au despartit de Biserica Ortodoxa si in cuvantul lor nu se afla harul Sfantului Duh, prin care preotii ortodocsi savarsesc Tainele.
Cei care se ocupa cu lupta pentru unire, ori se amagesc, ori sunt manati de cine stie ce pricini. Acest lucru este inacceptabil. Toate s-au petrecut odata cu trecerea timpului si, in problema unirii, cuvantul politic a avut intaietate fata de cel religios.
Cand vom auzi ca diavolul se va uni cu cetele ingeresti, atunci vom crede ca cei de alta credinta vor sa se uneasca sincer cu noi...Daca-si vor da seama de ratacirea lor, sunt datori sa se intoarca de unde au plecat, fara nici o conditie.
Este amuzant sa ceri sa se faca sinoade pentru unire...Biserica Rasariteana are deschise colimvitrele cu apa sfintita. Cel ce vine spre ea de bunavoie, nu va fi dat afara. Biserica Rasariteana nu poate sa schimbe nici o virgula din ceea ce au instituit Sfintii Parinti.
Botezul latinilor este mincinos si nu este primit, fiindca ei sunt eretici...Latinii (adica romano-catolicii) sunt nebotezati, fiindca nu se savarsesc cele trei afundari celui botezat.

Atitudinea Sfantului Ioan de Kronstadt fata de confesiunile neortodoxe

Biserica adevarata ramane una si neseparata, si singura care mantuieste. Aceasta este Biserica Ortodoxa Rasariteana.
Nici o alta confesiune crestina, in afara de Ortodoxie, nu poate sa-l aduca pe crestin la desavarsirea vietii crestine si sa intregeasca curatirea de pacate, conducandu-l la nestricaciune, deoarece celelalte religii tin nedreptatea drept adevar (Romani 1, 18). Ele au amestecat superstitia si minciuna cu adevarul si nu detin acele mijloace date de Dumnezeu pentru curatire, pentru sfintire, pentru renastere si reinnoire, pe care le detine Biserica Ortodoxa.
Fiecare cadere, dupa invatatura Sfintilor Parinti, incepe prin mandrie: omul nesocoteste o porunca si atunci pacatuieste in fapta. Asa s-a intamplat si cu schisma Apusului: inainte de aceasta, papa si papistasii au devenit mandri si s-au ridicat pe ei intr-atat incat s-au gandit sa-L judece pe Insusi Hristos, pe Insasi Intelepciunea lui Dumnezeu, Invatatorul Ceresc. Mandria lor a ajuns in punctul de a schimba unele cuvinte, porunci si randuieli ale Sale. Hristos spune ca Duhul purcede de la Tatal, pe cand catolicii, luteranii si anglicanii spun ca purcede de la Tatal si de la Fiul.
Rupandu-se de Traditia Sfantului Duh, pierzand criteriul interios al adevarului si principiul sinodal al Bisericii, latinii, deoarece aveau nevoie de un nou tip de putere, au nascut o noua putere pentru a invata Credinta: pe infailibilul papa de la Roma, “reprezentatul lui Hristos”.
“Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” (Matei, 28, 20). Insusi Domnul este mereu prezent in Biserica Sa. Atunci de ce mai e nevoie de un reprezentant-papa?
Ca o erezie de capatai, catolicismul incearca sa includa in sistemul lui teologic texte din Sfanta Scriptura, tamalcindu-le in afara Sfintei Traditii, de care sunt lipsiti.
Punctul central al mandriei catolicilor si al dogmelor lor mincinoase, in administratie si in invatatura morala, este primatul papal, talmacirea inchipuita si gresita a cuvantului Mantuitorului: “Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui”. (Matei, 16, 18).
Trebuie sa-l intelegem ca piatra de temelie pe Insusi Iisus Hristos: “Iar piatra era Hristos”. (I Corinteni 10, 4).
Papa si papistasii, convertindu-i pe toti catolicii la erezie, au facut-o pe aceasta de neindreptat, fiindca papa, cu toate ca are greselile lui, este recunoscut ca fara de greseala de catre Biserica Catolica si astfel nu este cu putinta sa fie corectat de cineva care gandeste contrariul.
Este cu adevarat posibil ca cineva sa uneasca ceva ce nu poate fi unit, minciuna cu adevarul?
Catolicii, prin faptul ca-l recunosc pe papa drept cap al Bisericii, au pierdut adevaratul Cap al Bisericii – Hristos – si au ramas fara Cap. Intreaga istorie a papalitatii marturiseste ca acestia nu au Cap...Luteranii s-au despartit si au ramas fara Cap, anglicanii la fel. Nu au Biserica...iar Veliar ii razboieste cu puterea si uneltirile lui si ii mentine in ratacire si in pierzanie. O multime de oameni pier in ateism si in viciu.
Am primit de la Dumnezeu talantul Ortodoxiei, spre slava lui Dumnezeu si pentru mantuirea noastra. Cum folosim si inmultim acest talant? Ii multumim Domnului? Care este natura pocaintei noastre? Ce fapte bune facem? “Toti s-au abatut, impreuna netrebnici s-au facut; nu este cel ce face bunatate, nu este pana la unul”. (Psalmi 13, 3).

(Fragmente din articolul lui A. Vladimirov din revista “Cerkovnaia Zizn”, vol. 1-2, 1994).

Sursa: "Maretia ortodoxiei - Marturii biblice si patristice"

Părintele Arsenie Boca – SEMNE DE SFÂRŞIT DE SÂMBĂTĂ (Luca 13,10-17)

2009-12-06T19:05:00.003+02:00

Porunca a patra din Decalog: „Să sfinţeşti ziua Sâmbetei” era ţinută de evrei cu o rigoare extremă. Chiar legea impunea această rigoare: orice lucru e interzis în ziua aceea. Neobservarea opreliştei e pedepsită cu moartea (Exod 35,2). Interdicţia mergea până la mărunţişuri: nici foc să nu-ţi faci în casă (35,3). De aceea când „fiii lui Israil” prinseră pe un om adunând lemne de foc în pustie, într-o zi de sâmbătă, şi-l aduseră înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte şi israilitenii îl omorâră cu pietre (Numeri 15,32-36).

Aşa ceva nu încăpea în spiritul lui Iisus. Şi nici îngustimea lor n-o putea răbda.

Drept aceea, spre a-i trezi din rigorismul sec al Legii, Iisus vindecă Sâmbăta o femeie gârbovă, în faţa lor. Mai marele sinagogii face o observaţie răutăcioasă, răstindu-se către popor, că sâmbăta nu e permis a se vindeca oamenii.

Aceasta era absurditatea interpreţilor Legii. Împinseseră rigorismul până la a opri orice facere de bine privitoare la om, dar a da vitelor de mâncare şi apă nu era păcat. A scăpa o vită din primejdie nu era oprit. Absurditatea era aceasta: a face bine omului Sâmbăta e păcat; vitelor însă nu. La o aşa socoteală şi om, Iisus îi strigă în obraz: „Făţarnice!” După vederile tale, o vacă, o oaie, un măgar e mai mult decât un om ? E permis să faci bine unui bou, dezlegându-l de la iesle sâmbăta, dar a dezlega o fiică a lui Avraam, legată de 18 ani de gârbovie, nu e permis? Făţarnice! Pe un măgar poţi să-l scapi de la moarte sâmbăta, că nu-i păcat, dar pe-un om să-l laşi să moară, că-i păcat să-l scapi, „Făţarnice!”

Iisus făcea omului bine sâmbăta, şi încă în Sinagogă. Sinagoga sărea în aer că Iisus călca sâmbăta. În realitate era o mare făţărnicie, fiindcă ceea ce nu suferea sinagoga nu era atât facerea de bine, cât persoana lui Iisus îi era nesuferită, fiindcă Iisus îi dădea absurditatea în vileag, fără cruţare. Instituţia sâmbetei îmbătrânise şi, ca instituţie ce se apropie de moarte, nu se mai menţinea decât în cărţile literelor Legii. Şi fiindcă sâmbăta – odihna spirituală a omului – nu mai avea decât semnificaţie exterioară, represivă, Iisus îi prevede înlocuirea cu o altă zi.

Sâmbăta Legii ajunsese tot atât de gârbovă ca şi femeia de 18 ani, decât că sâmbăta era acum de 18 veacuri gârbovă. Răstirea oficialităţii către popor nu mai putea întârzia căderea definitivă a decăderii. ,,Legea prin Moise a venit; darul şi adevărul prin Iisus Hristos.” (Ioan 1,17). ,,Trecut-a umbra Legii când darul a venit.”

Iisus nu avea nici o atribuţie „legală” în sinagogă. El era un Rabin nerecunoscut de oficialitatea Templului din Ierusalim, deşi examenul în Templu îl luase încă la 12 ani. Dar Templul s-a temut totdeauna de examenul acela. Temerea aceasta nu le era a bună. Cărturarii şi fariseii Templului simţeau că Tinerelul acela va veni odată la ei cu un bici de ştreanguri în mână. Iisus a numit Templul „Casă a Tatălui Meu” când era copilaş de 12 ani; iar când le-a spart bâlciul şi le-a răsturnat zărăfia din el, pe lângă aceleaşi cuvinte a mai adăugat: „iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari”.

Cu acest drept înfrunta Iisus pe mai marele sinagogii, numindu-l „făţarnic”. Altfel atitudinea lui Iisus în sinagoga omului ar fi fost de neînţeles. De fapt sinagoga era mai mult a lui Iisus, precum şi Templul, decât erau acestea ale Ierusalimului. Oficialitatea lui Israel refuza lui Iisus, pe toate căile închipuite, această proprietate asupra Templului şi sinagogii. Acesta era conflictul nemărturisit între oficialitatea din Ierusalim şi Iisus.

Sinagoga şi mai ales Templul erau cele mai bune mijloace de exploatare a păcatelor şi a necazurilor din Israel în favoarea unei clase de conducători, care despuiau poporul de viaţă, în numele lui Iehova. La această situaţie Iisus era un revoluţionar de temut.

De fapt a şi schimbat Sâmbăta Legii fără duh în Duminecă. Dumineca e zi acoperită cu mare preţ; cu această acoperire s-a impus şi se menţine.

Aceasta însemnează pentru noi Dumineca: Ziua Învierii.

Să băgăm de seamă ca nu cumva şi creştinismul nostru să aibă aceeaşi soartă: să se ia de la noi. Pe simplul motiv că noi creştinii nu aducem roadele acestui creştinism: oameni după chipul lui Iisus.

Creştinismul nu e numai o afacere de Dumineca, ci o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de-a ajunge stilul de viaţă şi concepţie pe care ni l-a dat Iisus.

Dacă creştinismul nostru nu e strădania aceasta, care naşte fii lui Dumnezeu, el rămâne o simplă formalitate- şi ne putem trezi fără ea.

Prislop, Duminecă XXVII

26.XI.1949

Sursa: Vatopaidi

Astăzi prăznuirea Sfântului Ierarh Nicolae făcătorul de minuni

2009-12-06T14:35:00.004+02:00

La mulţi ani tuturor celor care îi poartă numele!

Colindul Sfântului Ierarh Nicolae:

COLINDE ŞI CÂNTECE DIN ÎNCHISORI - Maicile de la Mânăstirea Diaconeşti

2009-12-03T18:38:00.007+02:00

Sus la 'naltul cerului

Linu-i lin

Colind pentru detinuti

Ruga - Radu Gyr

N-ai dezmierda (Radu Gyr)

In inima robului - Valeriu Gafencu

Leru-i Doamne Ler

Rugaciune

Condacul acatistului mărturisitorilor români din închisori

Astazi neamul nostru

Avem atâţia morti (martiri ai temnitelor)

Avem o ţară

Crezul- (Radu Gyr)

Imn mortilor - Radu Gyr

Ne vom întoarce într-o zi

de Radu Gyr

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi...
Si cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom intra încet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Si-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji,
Si-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne 'napoiem şi-n disperări
Si-n răni ce-n piepturi se ascund.

Si-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi...

Drumuri de credinţǎ - Judeţul Gorj (2)

2009-12-02T18:22:00.010+02:00

Mânǎstirea Tismana (continuare), Mânǎstirea Cioclovina de jos, Mânǎstirea Lainici, Schitul Locurele, Mânǎstirea Vişina

Vezi şi: Drumuri de credinţǎ - judeţul Gorj(1): Mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul-Cămărăşeasca, Mânăstirea Crasna, Mânăstirea Icoana, Mânăstirea Polovragi, Mânăstirea Tismana

Vezi şi: Drumuri de credinţă - Judeţul Olt : Mânăstirea Brâncoveni, Mânăstirea Clocociov

Vezi şi: Drumuri de credinţă - Judeţul Vâlcea: Catedrala Episcopalâ din Vâlcea, Schitul Dobruşa, Mânǎstirea Surpatele, Mânǎstirea dintr-un Lemn, Mânǎstirea Govora, Mânǎstirea Frǎsinei, Mânǎstirea Cozia, Mânǎstirea Turnu, Mânǎstirea Stânişoara, Schitul Cornet, Schitul Jgheabul, M-rea Hurezi, Schitul Pǎtrunsa, Mânǎstirea Bistriţa, Mânǎstirea Arnota, Schitul Iezeru, Schitul Pahomie, Mânǎstirea Sǎrǎcineşti, Schitul Brazi