RSS Feed (xml)
O abordare de excepţie; un text extras din cartea: "Despre înfruntarea necazurilor, Scrisoare către cel care suferă" (pg. 166-168) Autor: Danion Vasile
Fiecare dintre noi suferim de această patimă, mai mult sau mai puţin. Mândria este prăpastia care ne aruncă în iad, este sabia care taie legătura noastră cu Dumnezeu.
Este uşor să vorbim de această patimă ca şi cum ne-ar fi străină, cu aceeaşi dispoziţie cu care vorbim despre crimă sau despre alte păcate care ne sunt străine. Dar toţi suntem mândri, şi arătând cu degetul spre mândria altora nu vom fi nici mai smeriţi, nici mai curaţi înaintea lui Dumnezeu.
Este uşor să vorbim de această patimă ca şi cum ne-ar fi străină, cu aceeaşi dispoziţie cu care vorbim despre crimă sau despre alte păcate care ne sunt străine. Dar toţi suntem mândri, şi arătând cu degetul spre mândria altora nu vom fi nici mai smeriţi, nici mai curaţi înaintea lui Dumnezeu.
În continuare, Danion spune ceva foarte important, deoarece despre mândrie şi smerenie s-a tot scris, însă despre păruta smerenie prea puţin.
Totuşi pe cât de greu ne este să ne dăm seama că suntem mândri, pe atât de uşor ne este să ne dăm seama că suntem smeriţi. Şi smerenia fiind opusul mândriei, este firesc să ne dăm seama că dacă nu suntem smeriţi, atunci suntem mândri, o a treia posibilitate nefiind cu putiinţă Foarte trist lucru este să ni se pară că suntem smeriţi.
În momentul în care am ajuns la concluzia că suntem smeriţi, ar trebuie să rugăm un iconar să ne picteze chipul şi să vorbim cu un scriitor să ne scrie viaţa. Nu-i aşa? Nu, bineînţeles că nu. În momentul în care am ajuns la concluzia că suntem smeriţi ar trebuie să ne întristăm tare de tot. Ar trebui să ne dăm seama că suntem înşelaţi de duhul mândrei. Adică sfinţii Bisericii, oricât erau de sporiţi în viaţa duhovnicească, îşi vedeau numai păcatele, iar noi, care nu numai că nu ne gândim să mergem pe drumul lor, ci chiar trăim în patimi, ne imaginăm că suntem smeriţi.
Mândria ucide sufletul, sugrumă inima. Omul mândru numai poate să-şi iubească aproapele, nu se vede decât pe sine. Şi nici măcar pe Dumnezeu nu îl mai iubeşte. Ci înfierbântarea pe care o simte, chiar dacă i se pare că este dragoste, este înşelare. Omul mândru se vede pe sine nu numai smerit, ci şi plin de celelalte virtuţi, se consideră mai sporit duhovniceşte decât cei din jurul său. Viaţa oamenilor mândri este o viaţă foarte tristă. Singurătatea îi apasă, pentru că nu găsesc semeni cu care să vorbească. Ei văd în jurul lor numai obiecte însufleţite.
Este oare păcatul mândriei fără leac? Nu, dar leacul acesta este căutat de foarte puţini. De ce? Pentru că omul mândru vrea să de-a sfaturi, vrea să îi călăuzească pe alţii. Şi chiar dacă se preocupă de propiul urcuş spiritual, având la temelia nevoinţelor mândria nu poate urca spre Dumnezeu. Omul mândru nu poate fi mântuit. Patericul ne pune înainte o întâmplare care arată foarte bine acest lucru: un cuvios părinte a găsit un copil părăsit. L-a crescut cu multă grijă, l-a povăţuit pe calea ascezei, l-a învăţat să se roage. Şi când tânărul a murit, părintele s-a rugat să i se descopere unde se sălăsluieşte sufletul acestuia. Deşi nădăjduia că îl va vedea în curţile raiului, bătrânul l-a văzut în chinurile iadului. De ce? Pentru că deşi ucenicul nu cunoscuse păcatele trupeşti, inima sa era plină de mândrie. Părintele nu l-a învăţat ce este smerenia şi de aceea toate nevoinţele sale nu l-au ajutat cu nimic.
Aşa sunt oamenii mândri: caută să fie mai presus de ceilalţi, caută să facă nevoinţe exterioare, dar sufletul lor miroase urât. Vrea omul mândru să ţină post? Se mândreşte că nu este ca cei care calcă postul. Vrea să facă milostenie? Se mândreşte că este mai sporit decât cei care nu fac milostenie. Face donaţii pentru ctitorirea unei mânăstiri? Se umple de mândrie, de aerul de superioritate că a făcut ceva deosebit. Şi prin tot ceea ce face bun el nu respiră decât mulţumire de sine şi mândrie, uneori împletită cu o falsă smerenie.
Ar putea omul mândru să se lipească de smerenie când toate cărţile despre urcuşul duhovnicesc vorbesc despre ea? Nu. Şi caută şi el să se smerească, dar, fără să îşi de-a seama, smerenia sa este artificială. Este o smerenie care, chiar dacă este însoţită de lacrimi, este falsă. De fapt păruta smerenie este una dintre culmile mândriei. Şi omul care se vede pe sine smerit nici nu se gândeşte că se poate afla în rătăcire.
Mândria ucide sufletul, sugrumă inima. Omul mândru numai poate să-şi iubească aproapele, nu se vede decât pe sine. Şi nici măcar pe Dumnezeu nu îl mai iubeşte. Ci înfierbântarea pe care o simte, chiar dacă i se pare că este dragoste, este înşelare. Omul mândru se vede pe sine nu numai smerit, ci şi plin de celelalte virtuţi, se consideră mai sporit duhovniceşte decât cei din jurul său. Viaţa oamenilor mândri este o viaţă foarte tristă. Singurătatea îi apasă, pentru că nu găsesc semeni cu care să vorbească. Ei văd în jurul lor numai obiecte însufleţite.
Este oare păcatul mândriei fără leac? Nu, dar leacul acesta este căutat de foarte puţini. De ce? Pentru că omul mândru vrea să de-a sfaturi, vrea să îi călăuzească pe alţii. Şi chiar dacă se preocupă de propiul urcuş spiritual, având la temelia nevoinţelor mândria nu poate urca spre Dumnezeu. Omul mândru nu poate fi mântuit. Patericul ne pune înainte o întâmplare care arată foarte bine acest lucru: un cuvios părinte a găsit un copil părăsit. L-a crescut cu multă grijă, l-a povăţuit pe calea ascezei, l-a învăţat să se roage. Şi când tânărul a murit, părintele s-a rugat să i se descopere unde se sălăsluieşte sufletul acestuia. Deşi nădăjduia că îl va vedea în curţile raiului, bătrânul l-a văzut în chinurile iadului. De ce? Pentru că deşi ucenicul nu cunoscuse păcatele trupeşti, inima sa era plină de mândrie. Părintele nu l-a învăţat ce este smerenia şi de aceea toate nevoinţele sale nu l-au ajutat cu nimic.
Aşa sunt oamenii mândri: caută să fie mai presus de ceilalţi, caută să facă nevoinţe exterioare, dar sufletul lor miroase urât. Vrea omul mândru să ţină post? Se mândreşte că nu este ca cei care calcă postul. Vrea să facă milostenie? Se mândreşte că este mai sporit decât cei care nu fac milostenie. Face donaţii pentru ctitorirea unei mânăstiri? Se umple de mândrie, de aerul de superioritate că a făcut ceva deosebit. Şi prin tot ceea ce face bun el nu respiră decât mulţumire de sine şi mândrie, uneori împletită cu o falsă smerenie.
Ar putea omul mândru să se lipească de smerenie când toate cărţile despre urcuşul duhovnicesc vorbesc despre ea? Nu. Şi caută şi el să se smerească, dar, fără să îşi de-a seama, smerenia sa este artificială. Este o smerenie care, chiar dacă este însoţită de lacrimi, este falsă. De fapt păruta smerenie este una dintre culmile mândriei. Şi omul care se vede pe sine smerit nici nu se gândeşte că se poate afla în rătăcire.
