Articole



___





http://vestitorul.blogspot.com/search/label/Paisie%20Aghioritul

Forumuri ortodoxe


Asociatii-Fundatii ortodoxe



.

.

NOUA DREAPTA ANTI Gayfest - click aici

Considerând cã parada homosexualilor reprezintã o manifestare cu caracter provocator, obscen si anti-social, care aduce atingere bunelor moravuri si ordinii publice, Noua Dreaptã organizeazã sâmbãtã 24 mai Marsul pentru Normalitate.

Manifestarea este autorizatã de Primaria Capitalei si va avea loc între orele 11:00 - 13:30 pe traseul: Ateneul Român - Calea Victoriei - Splaiul Independentei - Piata Constitutiei - Bulevardul Unirii - Dealul Mitropoliei (Piata Unirii).

Adunarea participantilor se va face în fata Ateneului Român între orele 11:00 - 11:30. La manifestare sunt asteptati toti membrii si simpatizantii Noii Drepte, precum si toti cei ce sustin valorile familiei traditionale si doresc sã-si exprime opozitia fatã de manifestãrile publice ale homosexualilor care promoveazã într-o manierã ostentativã perversiunea si promiscuitatea, prezentate în mod ipocrit drept "stil de viatã alternativ" si elemente de "diversitate".

Considerãm cã a spune NU homosexualitatii nu este o prejudecatã, ci exprimarea unui sistem de valori întemeiat pe Sfânta Scripturã si valorile traditionale ale familiei românesti si sustinem pozitia oficialã a Bisericii Ortodoxe Române, potrivit careia "un mars, precum cel anuntat de organizatiile homosexualilor este un atentat la moralitatea vietii publice, la institutia sacrã a familiei si un pericol pentru formarea generatiilor tinere, prin expunerea lor la corupere moralã".

NOUA DREAPTA

Părintele Paisie mi-a spus


Odată a venit aici un om foarte supărat. Nu se înţelegea bine cu femeia lui. Atât de mult se duşmăneau între ei, încât nici la masă nu stăteau împreună să mănânce. Ei aveau şi patru copilaşi, care adeseori căutau prin buzunarele lor să vadă dacă nu cumva mama lor le-a adus ceva dulciuri.

Adică se îndreptau spre divorţ. El mergea pe la duhovnici, care îi spuneau: "Răbdare, căci ridici o cruce mare". Mie nu mi-a plăcut aceasta.

- Ia stai! îi spun. Când v-ati căsătorit, vă iubeaţi?

- Da, mult. O adoram mai mult chiar şi decât pe Dumnezeu, - îmi spune acela.

(Ia auzi! Mai mult decât pe Dumnezeu! Asta mi-a făcut o impresie urâtă).

- Eu, îmi spuse din nou, când era să mă însor, am cerut de la Dumnezeu să fie frumoasă, să fie bogată, să fie şi cultă. într-adevăr toate acestea mi le-a dat Dumnezeu.

Acestea mi le-a spus. Şi era acesta atât de robit de patima împreunării, încât se primejduia să-şi piardă şi sufletul! Da, se primejduia! De aceea şi Dumnezeu şi-a luat harul de la femeia lui, pentru a-1 ajuta să se mântuiască.

Atunci eu îi spun:

- Ce cruce aşa de grea spui că ridici? Tu eşti vino­vatul. Slujeşti patimilor şi ceea ce se întâmplă acum este o încercare trimisă de Dumnezeu pentru a te ajuta să te slobozeşti de patimile tale.

Părintele Paisie mi-a spus::

- Pe omul cel drept, pe cel blând, toţi încearcă să-1 împingă în locul cel mai rău, să-I nedreptăţească, să-1 bage la fund. Dar cu cât oamenii îl împing în jos, cu atât Dumnezeu îl ridică. Precum se întâmplă şi cu pluta, cu cât o împingi în jos, cu atât apa o ridică mai sus. Iată, o întâmplare adevărată, pe care mi-a spus-o un om cu gura lui: "După ce tatăl meu a murit, fraţii mei au mers să împartă terenurile. Când am văzut pe fraţii cei mai mari că strigă şi erau gata să se încaiere, eu fiind cel mai mic, ce puteam spune? Ce îmi vor da, aceea voi lua. Mi-au dat nişte terenuri în care era numai nisip. Mu se putea cultiva nimic pe ele. Mu pu­team trăi din ele şi de aceea am fost nevoit să plec în Germania, pentru a lucra, şi pentru a-mi întreţine fami­lia. După mai mulţi ani m-am întors şi am văzut că de o parte şi de alta a terenului meu se zidiseră două hoteluri mari. Şi amândoi proprietarii cereau să cumpere terenul. Astfel preţul a urcat foarte mult şi am primit pe el sute de milioane! M-am gândit, Părinte, să dau jumătate din bani milostenie şi de aceea am venit să-mi spuneţi unde să-i dau". "Dă întâi fraţilor tăi, ca să nu-şi facă inimă rea, iar cu ceilalţi fă ce vrei". Aşa i-am spus, Atanasie, pentru a nu avea între ei pomenire de rău.

- Părinte, acesta are tensiune. Mu ştiţi cumva vreun medicament?

- Tensiune? Ia vino aici să ţi-o cobor! (Şi zâmbind, îi prinde capul între mâini şi îl apasă, în timp ce acela stătea bucuros şi cu evlavie, primind tratamentul Stareţului asupra capului său).

Tensiunea este din nelinişte, binecuvântatule, con­tinuă serios Stareţul. Tu să rezolvi problemele cele uşoare. Pe cele grele să le laşi lui Hristos. Să nu în­cerci să le rezolvi tu pe toate. După ce vei pleca de aici, să treci pe la Talea (băcanul din Căreia) să cumperi nişte indiferenţă bună. îţi va da şi pe datorie, a spus Stareţul râzând.


In zilele noastre diavolul secera

Prin pacat dam drepturi ispitei

Multa demonizare exista astazi in lume. Diavolul secera, deoarece oamenii contemporani i-au dat multe drepturi si primesc infricosatoare inrauriri diavolesti. Spunea cineva foarte bine: "Oarecand diavolul se ocupa de oameni; acum nu se mai ocupa ! I-a pus pe drumul lui si le spune: "Calatorie buna !" - si oamenii calatoresc". Este cumplit ! Vedeti, diavolii in laturea Gadarenilor (Vezi Luca 8,26-55) au cerut voie de la Hristos ca sa intre in porci; si asta pentru ca porcii n-au dat prilej diavolului si el nu avea dreptul sa intre in ei. Hristos a ingaduit sa intre, ca sa fie pedepsiti israelitii, deoarece li se interzisese sa manance carne de porc.


- Parinte, sunt unii care spun ca nu exista diavol.

- Da, si mie mi-a spus cineva: "Sa scoti din traducerea franceza a cartii: "Sfantul Arsenie Capadocianul", cele ce se refera la cei indraciti, pentru ca europenii nu le vor intelege. Nu cred ca exista diavol". Vezi, pe toate le explica prin psihologie. Daca acesti demonizati ai Evangheliei ar fi mers la psihiatri, i-ar fi supus la socuri electrice. Hristos a luat de la diavol dreptul de a face rau. Numai daca omul ii da dreptul, poate sa faca rau. Cand cineva nu are legatura cu Tainele Bisericii, da loc ispitei si primeste o inraurire diavoleasca.


- Parinte, cum ii mai poate da cineva loc si in alt fel ?

- Logica *, vorbirea impotriva, invidia, voia proprie, neascultarea, obraznicia sunt insusirile diavolului. Potrivit cu masura in care omul are acestea, primeste si influenta din afara... Insa atunci cand sufletul se va curati salasluieste in om Sfantul Duh si se umple de har. In timp ce atunci cand se va intina cu pacate de moarte, salasuieste in el duhul cel necurat. Iar atunci cand este intinat de moartea pacatului sufletul se afla sub inraurirea duhului viclean.

In epoca noastra, din pacate, oamenii nu vor sa-si taie patimile lor, voia lor, nu primesc sfaturi. Pe langa asta vorbesc cu obraznicie si alunga harul lui Dumnezeu. Si dupa aceasta oriunde ar sta omul, nu poate spori deoarece primeste inrauriri diavolesti. Este in afara de sine, pentru ca din afara comanda diavolul. Nu este inlauntru in chip vadit - fereasca Dumnezeu - dar si dinafara chiar ii poate comanda.

Omul, cand este parasit de har, se face mai rau ca diavolul. Pentru ca unele lucruri diavolul nu le face, ci numai pune pe oameni sa le faca. De pilda nu face crime, ci pune pe om sa le faca. Asa se demonizeaza oamenii dupa aceea.

* Batranul intelege aici gandul rationalist, care se opune cu trufie celui duhovnicesc.


Marturisirea taie drepturile diavolului

Cel putin sa mearga oamenii la un duhovnic sa se marturiseasca, spre a se indeparta inraurirea diavoleasca de la ei, ca sa poata gandi putin. Acum nu pot nici macar gandi din pricina influentei diavolesti. Pocainta, marturisirea taie drepturile diavolului. Cu putin timp mai inainte *a venit in Sfantul Munte un vrajitor si a ingradit in tarusi si plasa o portiune de teren aproape de Coliba mea. Daca trecea pe acolo unul nemarturisit, patea ceva rau. Nu stia de unde-i vine. Cum le-am vazut, am facut cruce si am trecut prin mijloc; le-am destramat. Dupa aceea vrajitorul a venit la Coliba, mi-a spus toate planurile lui si si-a ars cartile. Asupra unuia ce este credincios, merge la biserica, se marturiseste, se impartaseste, diavolul nu are nici o putere, nici o stapanire. Face numai putin "ham-ham", ca un caine ce nu are dinti. Insa asupra unuia ce nu e credincios si ii da drepturi, are mare stapanire. Il poate omori; are dinti si il sfasie. Potrivit cu drepturile ce i le da un suflet, este si stapanirea diavolului asupra lui.

Chiar si cand moare cineva si este pregatit urcarea sufletului la cer este ca alergarea unui tren dupa care alearga unii caini latrand "ham-ham", iar altii latra inaintea lui, calcand chiar cate unul. Dar daca nu este pregatit, este ca si cum s-ar afla intr-un tren care nu poate alerga cu viteza, deoarece ii sunt stricate rotile, ii sunt deschise usile, iar cainii intra inauntru si chiar musca pe vreunii.

Cand diavolul a dobandit drepturi mari asupra omului si-l stapaneste, atunci trebuie sa se gaseasca mijlocul ca sa-i taie drepturile. Altfel, oricata rugaciune ar fac ceilaiti, diavolul nu pleaca. il secatuieste pe om. Preotii citesc exorcisme, si in cele din urma plateste tot omul, caci este chinuit mai mult de diavol. Trebuie sa se pocaiasca omul, sa se marturiseasca, sa taie drepturile ce le-a dat, si dupa aceea va pleca diavolul; altfel se va chinui. O zi, doua zile, saptamani, luni, ani, i se citesc exorcisme, dar diavolul nu pleaca, pentru ca i s-au dat drepturi.

*Aceasta s-a spus in iunie 1985. Batranul locuia atunci la chilia Panaguda.


Diavolul stapaneste desertaciunea

- Parinte, de ce diavolului i se spune "stapanitorul lumii ?" Chiar si este intr-adevar ?

Asta mai lipsea, sa stapaneasca diavolul lumea. Cand Hristos a spus despre diavol "stapanitorul acestei lumi" (In. 16, 11), n-a inteles ca este stapan pe lume, ci ca stapaneste desertaciunea, minciuna. Vai noua, sa lase Dumnezeu pe diavol sa stapaneasca lumea ! Insa cei ce isi au inima lor daruita celor desarte, lumesti, unii ca acestia traiesc sub stapanirea "stapanitorului acestui veac" (Efes. 6,12). Adica diavolul stapaneste peste desertaciune, peste "lume". Ce inseamna "lume" ? Nu inseamna podoaba, impodobirea desarta ? Asadar cine e stapanit de desertaciune este sub ocupatia diavolului. Inima robita de lumea desarta pastreaza si sufletul atrofiat si mintea intunecata. Atunci, desi se vede cineva ca este om, dar in esenta este avorton duhovnicesc.

Gandul imi spune ca cel mai mare dusman al sufletului nostru, mai mare chiar decat diavolul este duhul lumesc, pentru ca ne atrage in chip dulce si in cele din urma ne amaraste vesnic. In timp ce de vom vedea pe diavolul insusi ne va apuca frica si vom fi nevoiti sa scapam la Dumnezeu, dobandind astfel raiul. In epoca noastra, multa "lume" - duh lumesc - a intrat in lume si aceasta "lume" o va distruge. Oamenii si-au bagat inlauntrul lor "lumea" si au alungat de acolo pe Hristos.


- Parinte, de ce nu intelegem cat rau ne face duhul lumesc si suntem atrasi de el ?

- Pentru ca duhul lumesc intra incet-incet, precum a intrat ariciul in cuibul iepurelui. La inceput ariciul a rugat pe iepure sa-l lase sa-si bage putin capul in cuibul lui ca sa nu-l ploua. Apoi a bagat si un picior, apoi celalalt si in cele din urma a intrat tot si cu tepii lui l-a scos cu totul pe iepure afara. Asa si cugetarea lumeasca ne inseala cu mici cedari si incet-incet ne stapaneste. Raul inainteaza putin cate putin. Daca ar veni deodata, nu am fi inselati. Vezi, daca vrei sa oparesti o broasca, trebuie sa arunci peste ea apa fiarta cate putin. Daca o arunci deodata toata, sare si fuge; se izbaveste. In timp ce daca versi pe ea putina apa fiarta, la inceput o va arunca putin de pe spate, apoi o va primi. Daca-i mai arunci inca putina, iarasi o va arunca putin si incet-incet se va opari, fara sa priceapa. "Bre, broasca, dupa ce ti-a aruncat putina apa fiarta, scoala-te si fugi !". Nu fuge. Se umfla - se umfla si apoi se opareste. Asa face si diavolul; ne opareste putin cate putin si, in cele din urma, ne trezim opariti fara sa pricepem.


Intaietatea sa se dea frumusetii sufletului

Sufletul ce se minuneaza de frumusetile lumii materiale arata astfel ca in el traieste lumea cea desarta; de aceea este atras de faptura si nu de Facator, de pamant si nu de Dumnezeu. Nu are importanta daca pamantul acesta este curat sau are noroiul pacatului. Inima cand este atrasa de frumusetile lumesti, care nu sunt pacatoase, dar care nu inceteaza sa fie desarte, simte bucuria lumeasca a vremii, care nu are mangaierea dumnezeiasca, intr-ariparea launtrica cu veselie duhovniceasca. Insa cand omul iubeste frumusetea duhovniceasca atunci sufletul lui i se umple si i se infrumusefeaza.

Daca omul, si mai ales monahul si-ar cunoaste uratenia sa launtrica, n-ar urmari frumuseti exterioare. Inlauntrul sau, sufletul are atatea pete, atatea mazgaleli si noi sa ne privim, de pilda, hainele noastre ? Ne spalam hainele, le calcam si suntem curati, dar inauntru suntem ... nu ma intreba ! De aceea, daca cineva ar sesiza ce necuratie duhovniceasca are inlauntrul sau, n-ar mai sta sa scoata cu atata migala cea mai mica pata de pe hainele sale, pentru ca acestea sunt de mii de ori mai curate decat sufletul lui. Dar daca omul nu are in vedere zgura duhovniceasca pe care o are inlauntrul sau, el atunci cauta sa scoata cu migala si cea mai mica pata. Ceea ce trebuie este sa-si intoarca toata grija spre curatia duhovniceasca, spre frumusetea launtrica si nu spre cea dinafara. Intaietatea sa se dea frumusetii sufletului, frumusetii duhovnicesti, si nu frumusetii desarte, pentru ca Domnul ne-a spus: "Cat valoreaza un suflet, nu valoreaza lumea intreaga" (Vezi Mt. 16,26).


Vin ani grei

Dumnezeu ingaduie sa se faca acum o zguduitura puternica. Vin ani grei. Vom avea incercari mari... S-o luam in serios, sa traim duhovniceste. Imprejurarile ne silesc si ne vor sili sa lucram duhovniceste. Si e bine s-o facem asta cu bucurie si de bunavoie, iar nu din mahnire, de nevoie. Multi sfinti ar fi dorit sa traiasca in vremea noastra, ca sa se nevoiasca. Eu ma bucur ca unii ma ameninta ca ma vor curata, fiindca vorbesc si le stric planurile. Noaptea tarziu cand aud din chilie pe careva sarind gardul inima imi bate dulce. Dar cand striga: "A venit telegrama, sa faci rugaciune pentru cutare bolnav", imi spun: "Asta a fost s-a dus si prilejul asta!..." Nu pentru ca m-am ingreuiat de viata, ci ma bucur de moarte. Sa ne bucuram ca ni se da aceasta ocazie astazi. Are foarte mare plata.

In vechime cand se pornea vreun razboi, cu vitejie mergeau sa se lupte pentru apararea Patriei, a neamului lor. Astazi nu mai mergem sa ne aparam Patria, sau sa ne luptam ca sa nu ne arda barbarii casele, sau sa ne ia sora si s-o necinsteasca, nici nu mergem pentru vreun neam, sau pentru vreo ideologic. Acum mergem sau pentru Hristos sau pentru diavolul. Frontul este clar. In timpul ocupatiei germane deveneai erou daca nu salutai un german. Acum devii erou daca nu saluti pe diavolul. In tot cazul, vom vedea fapte infricosatoare. Se vor da lupte duhovnicesti. Sfintii se vor sfinti mai mult si spurcatii se vor spurca si mai rau (Apoc.22,11). Inauntrul meu simt o mangaiere. Este o furtuna si nevointa are valoare, pentru ca acum nu avem de vrajmas pe Ali-Pasa, sau pe Hitler, sau pe Musolini, ci pe diavolul. De aceea vom avea si plata cereasca.

Dumnezeu sa puna in valoare raul facandu-l bine, ca un Dumnezeu Bun. Amin.


In vremea noastra lipsesc pildele

- Parinte, de ce Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca mucenicii vremurilor de pe urma vor fi "mai presus decat toti mucenicii" * ?.

- Pentru ca mai demult aveam oameni de talie mare. In vremea noastra lipsesc pildele - vorbesc in general de Biserica, si de monahism. Acum s-au inmultit cuvintele si cartile si s-au imputinat faptele. Doar ii admiram pe Sfintii atleti ai Bisericii noastre, fara sa intelegem cat s-au ostenit, pentru ca nu ne-am ostenit, ca sa putem intelege osteneala lor si sa-i iubim si sa ne silim cu marime de suflet ca sa-i imitam. Desigur, Bunul Dumnezeu va avea in vedere vremea si conditiile in care traim si va cere potrivit lor. Dar daca ne-am nevoi putin, ne vom incununa mai mult decat cei de demult.


- Sf. Chiril al lerusalimului, "Cateheze catre cei ce au sa se lumineze; 15, cap. 17, in Izv. Ortodoxiei, p.414,. ed. Inst. Biblic/ 1945, Buc.


Odinioara, cand exista duhul de nevointa si fiecare incerca sa imite pe celalalt, raul si nepasarea nu puteau sta. Il luau ceilalti taras. Imi aduc aminte ca, odata, in Tesalonic, asteptam la semafor sa trecem de pe un trotuar pe altul. La un moment dat am simtit ca un val ce ma impingea inspre inainte, pentru ca toti mergeau in acea directie. Cum am ridicat piciorul, am si inaintat. Adica vreau sa spun ca atunci cand toti merg intr-o parte, unul, desi nu ar vrea sa mearga, nu poate sa nu mearga, caci il duc ceilalti. Astazi, daca cineva vrea sa traiasca cinstit si duhovniceste, nu mai incape in lume, ii vine greu. Si daca nu ia aminte, o ia la vale pe fagasul lumesc. Odinioara binele era mult, multa si virtutea, la fel si pildele, iar raul se ineca in multul bine si putina neoranduiala ce exista in lume sau in manastiri nu se va vedea si nici nu vatama. Acum ce este ? Exemplul rau este mult, si putinul bine care exista este dispretuit. Se fac adica cele dimpotriva: se ineaca putinul bine in multul rau si astfel stapaneste raul.

Cand un om sau un colectiv de oameni au duh de nevointa, aceasta ajuta mult. Pentru ca, atunci cand unul sporeste duhovniceste, nu se foloseste numai pe sine, ci ajuta si pe cel care il vede. Iar unul care este caldicel, la fel face; influenteaza si pe ceilalti. Cand unul slabeste, slabeste si celalalt si in cele din urma nu ramane nimic. De aceea duhul de nevointa va ajuta mult in molesteala ce exista. La asta va trebui sa luam aminte bine, pentru ca oamenii contemporani au ajuns, din pacate, la un asemenea punct, incat fac si legi molesite si Ie impun si nevoitorilor sa le respecte. De aceea cei nevoitori nu numai ca nu trebuie sa fie influentati de duhul lumesc, ci nici sa nu se compare pe ei insisi cu cei lumesti si sa creada ca sunt sfinti, caci dupa aceea se vor molesi si vor deveni mai rai decat cei mai lumesti. In viata duhovniceasca nimeni sa nu puna pe cei lumesti ca prototipuri, ci pe sfinti. E bine sa iei o virtute si sa afli pe sfantul care a avut-o, sa cercetezi viata lui si atunci sa vezi ca n-ai facut nimic si vei merge inainte cu smerenie. Cei ce alearga in stadion nu privesc inapoi sa vada unde sunt ultimii, pentru ca daca vor face aceasta vor ramane ei ultimii. Cand incerc sa imit pe cei sporiti, constiinta se subtiaza. Dar cand privesc la cei dinapoi, ma indreptatesc pe sinemi si spun ca greselile mele nu sunt asa de mari in comparatie cu ale lor. Ma odihnesc la gandul ca exista si unul mai jos decat mine. Astfel imi inec constiinta, sau, in cel mai bun caz, sfarsesc in a avea o inima impietrita, nesimtitoare

Asigurari si ... nesiguranta

Astazi lumea s-a umplut de asigurari si asigurari, dar, fiind departata de Hristos, simte cea mai mare nesiguranta. In nici o epoca nu a existat nesiguranta pe care o au oamenii contemporani. Si deoarece asigurarile omenesti nu-i pot ajuta, ei alearga acum sa intre in corabia Bisericii, ca sa simta siguranta duhovniceasca, caci vad cum corabia lumeasca s-a scufundat. Dar daca vad ca si in corabia Bisericii intra putina apa, ca si acolo au fost prinsi de duhul lumesc si nu exista Duhul Sfant, atunci oamenii se deznadajduiesc, pentru ca nu mai au de ce sa se alipeasca.

Lumea sufera, se pierde si, din pacate, toti oamenii sunt nevoiti sa traiasca in acest iad al lumii. Cei mai multi simt o mare parasire, o nepasare - mai ales acum - din toate partile. Nu au de ce sa se tina. Se implineste zicala: "Cel ce se ineaca se agata si de un pai". Asta arata ca cel ce se ineaca vrea sa se prinda de ceva, ca sa se salveze. Vede corabia inecandu-se si merge sarmanul sa se prinda de catarg. Dar, desi vede corabia in primejdie sa se inece, nu se gandeste ca si catargul se va scufunda. Se prinde de catarg si se ineaca mai repede. Vreau sa spun ca oamenii cauta sa se sprijine de ceva, sa se alipeasca de ceva. Si daca n-au credinta, ca sa se sprijine de dansa, daca nu se incred in Dumnezeu, incat sa se incredinteze complet pe ei insisi lui Dumnezeu se vor chinui. Mare problema este increderea in Dumnezeu.

Anii pe care ii strabatem sunt foarte grei si foarte primejdiosi, dar in cele din urma va birui Hristos. Veti vedea ca vor cinsti Biserica. Numai noi sa fim corecti. Vor intelege ca altfel nu se face sat. Si politicienii au cam inteles ca daca cineva poate ajuta acum, in acest azil de nebuni, cum a devenit lumea, acestia sunt oamenii Bisericii. Sa nu vi se para ciudat. Politicienii nostri au ridicat mainile in sus. Unii au venit si la Coliba mea si mi-au spus: "Calugarii trebuie sa faca misiune, altfel nu se poate". Ani grei!. Daca ati sti in ce situatie ne aflam si ce ne asteapta!...

Minunea de la mormântul Părintelui Arsenie Boca - Mărturia Părintelui Ciprian Negreanu



Părinte Ciprian aţi avut o experienţă legată de Părintele Arsenie Boca, pe care nu l-aţi cunoscut în viaţă fiind.


Nu l-am cunoscut în viaţă, dar altfel simt că l-am cunoscut, şi încă foarte bine...Eu sunt unul dintre acei oameni despre care dânsul zicea că "după ce o să piară asta"- şi îşi arăta cortul de piele - "voi ajuta pe mai mulţi". Eu sunt unul dintre cei ajutaţi "după aceea".

Aţi auzit ceva despre dânsul înainte?

Nu am stiut absolut nimic. Fratele meu studia Teologia, era deja în anul II şi mă "ameninţa" pe mine, student la Filozofie pe atunci, cu un Părinte deosebit, care are mormântul la Prislop. Pe mine nu mă interesau aceste lucruri, eram total împotriva, mi se păreau nişte exagerări imense. Ce mai, pentru mine erau autosugestionări, isterie în masă etc.

Ce vârsta aveaţi?

20 de ani. Căutam cu ardoare un scop în viaţă, şi mi se păruse că acesta poate fi filozofia. Atunci gândeam aşa: omul se naşte fără să şi-o dorească, însă apoi trebuie să-şi de-a seama cât mai repede că trebuie să se sinucidp; viaţa e o suferinţă fără margini - spirituală şi trupească. Singura realitatea clară era sinuciderea, ca un act total de împotrivire lui Dumnezeu. Evident, Dumnezeu era un tiran care ne-a aruncat în lumea astă imperfectă.

Deci nu eraţi ateu...

Nu. Sunt fiu de preot. Totdeauna am ştiut că există Dumnezeu. Dar acest Dumnezeu nu mă interesa. Voiam să-i stau împorivă cu orice preţ. În timp, aceste trăiri mi se adânceau. Toţi autorii (Nietzsche, Cioran, Camus etc.) care pledau cumva pentru sinucidere - sufletească sau trupească - îmi erau dragi.

V-aţi gândit vreodată să vă puneţi capăt zilelor?

Era filozofia vieţii mele! Ajunsesem sa îi conving şi pe alţii de asta. Şi, culmea, nu aveau argumente împotrivă! Cine nu-l avea pe Dumnezeu ca argument absolut îmi devenea "victimă" sigură. Ani de zile am ştiut şi de ce copac urmează să mă spânzur. Nu ştiu dacă cei ce citesc acum nu se vor sminţi, dar asta era atunci. Dar, vedeţi, făceam toate astea foarte greu. Noaptea adormeam cu ele în minte, dimineaţa trebuia să o iau de la capăt, să reconstruiesc totul în minte. După somn, îmi trebuia un nou început. Atunci mi-am propus să nu mai dorm, ca să nu o mai iau de la capăt. Dormeam doar o oră două pe noapte, şi asta ani de zile. Va daţi seama în ce stare fizica şi psihică eram...

Cum aţi ieşit din acest groaznic impas?

Tatăl meu încerca să mă trimită la spovedanie, dar nu mă duceam. Într-o seară, fratele meu a înţeles pe deplin ce gânduri negre îmi treceau prin minte, inclusiv faţă de el. Apoi (era prin luna mai), fratele meu mi-a zis: "Dacă te dai aşa de mare, du-te la mormântul Părintelui Arsenie de la Prislop şi vei vedea ce se întâmplă cu tine". L-am sfidat şi i-am zis: "Fii serios, mă duc oriunde cu convingerile mele!" Am şi plecat în noaptea aceea spre Prislop; am călătorit toată noaptea, am schimbat trenuri şi autobuze, după care am mai urcat şi cei 3 km până la mănăstire. Acolo sus, lume multă (era hramul Sf. Ioan Evanghelistul pe 8 mai). Ei bine, de la mănăstire, lumea tot mai urca spre ceva. Eram cu "ucenicul" meu (ajuns acum şi el preot), căruia i-am spus: "Hai şi noi". Am ajuns sus, Unde atunci erau mult mai puţine morminte. Mormântul Părintelui Arsenie nu avea brazi in jur, ca acum. De fapt, eu am văzut un buluc de oameni care stăteau în jurul a ceva...Ne-am pus şi noi sub mesteacănul care este acolo şi azi, să ne tragem sufletul. Stând aşa, pe iarbă, am simţit cum încep să-mi curgă lacrimile. Vă spun din senin. Nu mai plânsesem de mult, de 14-15 ani; plânsul era o cădere de neînchipuit, o recunoaştere a neputinţei tale. M-am speriat şi am sărit în picioare: "Ce-i cu mine?"În tot acest timp, gândurile rele îmi dădeau târcoale neîncetat. M-am uitat la cel de lângă mine: plângea şi el! Dacă era o chestie de autosugestie, doar unul din noi păţea asta; dar aşa, amândoi!?! În clipa aceea, stând în picioare - Doamne, nu voi uita clipa aceea toată viaţa mea - a coborât o linişte incredibila peste mine. Era ca o umbrela ce mă ferea de ploaia neîncetată a gândurior rele care curgeau peste mine tot timpul. Ca în Evanghelie, care ne spune că s-a făcut o linişte adânca pe mare...Atunci, în liniştea aceea, parcă am auzit glasul lui Dumnezeu. Singurul gând care îmi venea era acesta: "Unde am fost până acum?" Toate întrebările mele filozofice au căpătat răspuns în Dumnezeu, în clipa aceea.

Cum a fost după?

Din clipa aceea, am fost ca un nebun. 6 luni îi îmbrăţişam pe toţi oamenii pe care îi cunoşteam, le vorbeam despre Dumnezeu, despre înviere. Credeţi-mă, nu era nimic de la mine. Am simţit atunci atâta dragoste, încât nu putem pricepe asta: eu am fost tot cu răul, Dumnezeu tot cu binele! Asta m-a "dărmat"! Dragostea Lui m-a făcut praf şi pulbere. Tot atunci am început să întreb cine este omul la mormântul căruia mi s-a întâmplat una ca asta. Pentru mine, să-mi dovedească cineva în scris că a făcut - să zicem - erezii sau vrăjitorii, eu ştiu că este şi rămâne omul lui Dumnezeu...

Din revista "Lumea Credintei" mai, 2006

Canonisirea împiedicată de cei adormiţi



La un Preasfnţit Episcop
Au venit din eparhie

Plângeri contra unui preot

Ca năravul la beţie.

____________________________________________________

Şi precum aceste plângeri
Stăruiau necontenit,
S-a găsit de cuviinţă
Să-l oprească la slujit.

____________________________________________________

S-a alcătuit scrisoare
Spre a lui canonisire,
Ca prin asta Parohia
Şi cei mari să aibă ştire.

___________________________________________________

Dar când dă să iscălească
Preasfinţitul la sfâşit,
S-a făcut un vuiet mare,
Mii de glasuri s-au pornit.

___________________________________________________

-"Nu! Nu! Nu! să nu faci asta!"
Auzit-a din văzduh,
Şi scăpând din mână pana
Tulburatu-s-a la duh.

___________________________________________________

Cugetând puţin bătrânul
S-a gândit că-i vreo părere,
Căci îi ţiuie urechea
Uneori de privegheree.

__________________________________________________

Deci, apucă iar condeiul
Ca să facă iscălire,
Dar în clipa-aceea, iarăşi
Se aude glăsuire!

__________________________________________________

-"Nu, Nu, Nu! arată-i milă",
Se aude lămurit,
Şi de frică Arhiereul
A lăsat de iscălit.

__________________________________________________

Dar venindu- şi iar în fire,
Vrea să termine de scris,
Socotind acele glasuri
Nălucire ca de vis.

___________________________________________________

Dar a treia oară, mâna
A-nceput a-i tremura,
Căci potopul cel de glasuri
Mai năvalnic răsuna.

___________________________________________________

Aruncând din mână pana,
A lăsat neiscălit
Şi chemând pe cel cu vina
Cu blâdeţe i-a grăit:

__________________________________________________

"Preacucernice Părinte!
Iată, am aceste ştiri,
Adevăr ne scrie lumea,
S-au sunt goale uneltiri?"

__________________________________________________

"Toate sunt adevărate,
Preasfinţitul meu stăpân,
Mă înşel cu băutura
Şi de rău cu drept mă ţin!

__________________________________________________

De la alte patimi rele
Dumnezeu m-a izbăvit,
Dar năravul băuturii
Deseori m-a biruit".

_________________________________________________

"Dar, ( îi zice lui Vlădica)
Slujba cum ţi-o împlineşti?
Căci de-acuma ai pedeapsă
Şapte ani să nu slujeşti!"

__________________________________________________

"Preasfinţe, eu din ziua
Întru care m-ai sfinţit,
N-a rămas în Parohie
Nici un om nepomenit.

__________________________________________________

Mai cu seamă eu, smeritul
Foarte mult mă sârguiesc
Ca pe cei trecuţi din viaţă
Pururea să-i pomenesc".

__________________________________________________

Auzind vlădica asta
A-nţeles cine striga,
Şi rupând scrisoarea, zice:
"Mergi la Parohia ta!

__________________________________________________

Eu asemenea persoane
Nu le pot canonisi,
Căci atunci pe mii de duhuri
Aş putea nedreptăţi!

__________________________________________________

Cei din viaţă cer pedeapsă
După faptul arătat,
Iară cei din altă lume
Solitor te-au câştigat!

__________________________________________________

Am aicea zeci de plângeri
Scrise doar ca să te cert,
Dar din ceruri, mii de glasuri
Strigă astăzi, să te iert!

___________________________________________________

Mergi la slujba ta în pace,
Dar să nu mai faci sminteli.
Şi să nu mă uiţi pe mine
La a slujbei rânduieli!"

Sfântul Ioan lacob Hozevitul

Mărturii despre Părintele Arsenie Boca


Părintele Arsenie ne-a spus odată cum a început el activitatea la Sâmbăta. Era în postul Crăciunului şi picta o icoană a Mântuitorului, pe care n-a terminat-o. În timp ce picta a auzit o voce tainică: „Arsenie, nu Mă mai picta pe icoană, că vremea s-a apropiat. Mergi şi pictează în inimile oamenilor, prin cuvântul tău. Spune-le că vin peste ei necazuri şi suferinţe”.

( Pr. Sofonea Ioan )

N-am aşteptat mult şi Părintele a intrat în Biserică. Ţin minte că, ajungând în faţa sfântului altar, s-a uitat la noi şi ne-a întrebat care are cel mai mare necaz. Cineva din mulţime a spus că o femeie în vârstă care era paralizată de la brâu în jos. Iar Părintele Arsenie, privind-o pe femeie a spus: “Da mă, ea are necazul cel mai mare”. S-a apropiat de ea şi i-a zis: “Ştii tu, mătuşică, de ce eşti aşa?”. Bătrâna dădea din cap că nu ştie şi plângea cu amar. Din cauza plânsului nu putea vorbi şi atunci a dat din cap că nu ştie. “Lasă mătuşică nu mai plânge atâta că îţi poartă cineva de grijă. Şi ştii cine?” Şi arătă cu degetul în sus grăindu-i: “Dumnezeu”. “Că şi aşa cocioaba asta se rablageşte ea”, a mai spus părintele referindu-se la corpul omului. “Şă ştii – i-a mai spus părintele – că tu duci sau porţi păcatele lui Gheorghe a lui [cutare], a lui Vasile a lui [cutare], a lui Ioan a lui [cutare] – spunând numele sau porecla pe care o aveau în sat acele rude ale ei – tu le duci pe toate acestea, pe tine au căzut”.

O mamă s-a dus cu fiul ei, care avea în jur de 18 ani, la Părintele Arsenie. Când femeia s-a aflat în dreptul Părintelui, a început să-şi laude copilul şi a zis: “Părinte, am un băiat cuminte, nu bea, nu fumează, nu are treabă cu fetele. Este un băiat foarte cuminte! Părintele, privindu-l, a zis cu un glas domol, zâmbind: “Da mă, îi cuminte”, apoi a adăugat să audă toată lumea: “Mă, nu mai preacurvi cu mâna, mă!”, lăsând-o blocată pe biata femeie şi pe copilul ei.

Două femei au venit la Părintele Arsenie, la Drăgănescu. Dar, cum au apărut le-a şi întrebat Părintele: „Ce aveţi în bagaje?” şi a şi băgat mâna în traista lor. A scos o rudă de salam şi le-a mustrat că în Săptămâna Mare ele mâncau salam. A aruncat salamul la cei doi câini ai părintelui Bunescu, dar nici câinii nu au mâncat. Mârâiau şi se uitau la Părintele Arsenie.

( Paraschiva Ciucea)

Doi ingineri, soţ şi soţie din fabrica unde am lucrat şi eu, au divorţat din vina părinţilor lui. Când l-a văzut pe Părintele Arsenie, femeia ( Elena G. ) a început să plângă şi să-i spună de situaţia ei, că a divorţat de soţul ei din vina socrilor şi că are şi o fetiţă şi nu ştie ce să facă. Părintele Arsenie îi spune, zâmbind: „Lasă, mă, nu mai plânge, că după 7 ani vă veţi împăca”. Nu ştiu dacă inginera l-a crezut sau nu pe Părintele Arsenie, pentru că 7 ani nu sunt 7 zile sau 7 săptămâni, sau 7 luni, ci … 7ani. Cert este că exact la 7 ani s-au împăcat, au mai făcut un copil, iar astăzi trăiesc în pace şi bună armonie.

( Bogdan Juncu )


Odată, l-am găsit pe Părintele la Biserica din Drăgănescu. Freca pe un perete cu o perie pentru pardoseală. Îi zic: „Ce greu lucraţi aici, Părinte!”. Şi dânsul îmi zice: „Asta nu mi-i greu, tu; mi-s grele ale voastre!”.

( Sârbu Elisabeta)


Mă duceam la Părintele împreună cu alţi credincioşi, bărbaţi şi femei, pentru a-i vindeca sau pentru a le rezolva problemele. Odată însă, mi-a zis Părintele: „Să ştii că şi binele are o limită… Sunt lucruri în care nici noi, preoţii, nu ne băgăm”.

( Bica Ioan )


Spunea odată cineva: „Părinte, Ceauşescu strică bisericile”. „Nu el, mă, ci păcatele omenirii” – i-a răspuns Părintele.

( Maria Matronea )


Părintele Arsenie ţinea foarte mult ca mamele să lase copiii să vină pe lume. Zicea că sfârşitul lumii vine când copiii nu se mai nasc şi când mulţi oameni vor muri înecaţi sau ca urmare a accidentelor, crimelor, fulgerelor. Multe rele vin peste noi, că noi trebuie să plătim sângele şi păcatele celor ce nu vor să ştie ce e păcatul, ale acelora care umblă în plăceri şi omoară ( părinţii pe copii şi copiii pe părinţi ).

( Maica Glicheria )


O femeia trecută de 60 de ani, din Sâmbăta de Jos, de plângea că fiul ei s-a apucat de băut şi o bate cu lanţul de câte ori se îmbată. Părintele a ascultat-o, privind ţintă în ochii săi, apoi l-am auzit cum ridică vocea: „Pe tine te bat de fapt cele 22 de avorturi pe care le-ai făcut! Ştii ce înseamnă asta? Auzi acum: asta înseamnă tot atâtea suflete care s-au dus pe lumea cealaltă, fără a fi fost botezate şi nu vor putea intra în Împărăţia Cerurilor din cauza ta! În schimb, tu ai strâns bani şi ţi-ai făcut ditamai cavoul, de parcă după moarte vei rămâne acolo”.

( Lucia Chima )


S-au dus două doamne la Drăgănescu, la Părintele. Părintele o întrebă pe una dintre ele: „Câţi ani ai?”. Ea zice: „33”. „Şi câţi copii ai avut? Îţi spun eu: 32”. Eu mă gândeam că nu putea să aibă tot câte un copil la un an, dar ea a spus apoi că făcea chiuretaje şi de 3-4 ori pe an. Pe urmă, Părintele a întrebat-o şi pe cealaltă doamnă câţi copii a avut şi i-a spus că a făcut semne la piciorul de la masă şi a ajuns până sus. Zice Părintele: „Doi dintre ei ţi-au spus: "Mamă, de ce nu ne-ai lăsat să venim pe lume, că ne făceam sfinţi" . Vezi mă, pe ea am putut-o ierta, dar pe tine nu te iert”.

„În biserică la Drăgănescu, o cetăţeancă îi spune Părintelui: „Părinte, băiatul meu are 38 de ani şi nu se poate însura. Părintele i-a zis: „E şi normal! Doar pe ceilalţi copii i-aţi trimis pe apa sâmbetei, iar acum, familia voastră se stinge. De aceea băiatul nu se poate însura”.

( Silvia Pătrucean )

Odată, se strânsese multă lume la Mănăstirea Sâmbăta. Înainte de a începe slujba, Părintele Arsenie a zis: „Acum începem Sfânta Liturghie. Toţi mucării ( sectarii) să plece”. Unii au plecat, alţii nu au plecat, iar cei ce au rămas, au dormit tot timpul cât s-a ţinut Sfânta Liturghie. Când a terminat slujba, Părintele Arsenie le-a zis: „Acum sculaţi-vă!”. Unii mucări au spus: „Părinte, vrem să ne întoarcem”. Iar părintele le-a zis: „Întoarceţi-vă, dar această pată nu se va şterge niciodată”.

( Olimpia C. )


Odată, la Sfânta Liturghie care se făcea la altarul din pădure, Părintele a strigat: „Mărie, din cutare sat, fă-ţi cruce!”; şi Măria: „Nu fac!”. Părintele îi zice a doua oară: „Fă Mărie cruce!”; ea din nou zice: „Nu fac!”. A treia oară strigă Părintele: „Fă Mărie cruce; piei diavole din zidirea lui Dumnezeu!”. Atunci biata Mărie s-a trezit şi a zis: „Fac, Părinte, fac”. Mai târziu, părintele îi zice: „Să vii să te botez, că ţi-ai dat mirul pe apă şi ai curvit cu fiu-tău la secta voastră”. A botezat-o Părintele şi i-a dat canon să umple cu gura o bute cu apă şi apoi să intre în ea şi să facă baie. Şi când a intrat în ea s-a umplut butea cu şerpi.

( Sârbu Elisabeta )


Apoi, ştiindu-şi plecarea din lumea aceasta, ne-a spus: „Era un ciobănaş care fluiera frumos şi oamenii îl auzeau, dar nu-l luau în seamă prea mult. Într-o zi, ciobănaşul a plecat şi toţi oamenii s-au alarmat, întrebând peste tot: Unde a plecat ciobănaşul care cânta frumos? . Dar nu l-au mai găsit”. Sunt sigur că de dânsul a vorbit.

( Morar Gheorghe )


Părintele Arsenie zicea: “Mă, strigaţi când aveţi necazuri: “Ajutaţi-mă”, că eu vă aud de acolo de unde sunt şi v-ajut mai mult decât când sunt în viaţă. Strigaţi numai, că eu v-ajut”.

Articol realizat cu contribuţia lui Dan Sorin

În amintirea Părintelui Porfirie






Ieromonahul Savatie Baştovoi - despre deznădejde


Ieromonahul Savatie Bastovoi, pe numele sau de mirean Stefan Bastovoi, s-a nascut in 1976, la Chisinau, in familia unui profesor de filozofie, propagandist al ateismului stiintific. Pana la calugarie, a fost ancorat in conceptiile tatalui sau. A absolvit Liceul de Arta "Octav Bancila" din Iasi. Cand era in clasa a-XII-a a fost internat in Spitalul Socola, unde a scris ciclul "Un diazepam pentru Dumnezeu", care l-a consacrat ca poet. Ulterior, a obtinut premiile revistelor: Convorbiri Literare, Timpul, Dacia Literara. Este mentionat in "O istorie deschisa a istoriei literaturii din Basarabia" de Mihai Cimpoi si in "Postmodernismul Romanesc" de Mircea Cartarescu, ca si in alte volume de critica si de istorie literara. In ani 1996-1998 a fost studemt la Facultatea de Filozofie a Universitatii de Vest din Timisoara, pe ca a abandonat-o. Din 1996 este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. In 1999 a fost tuns in monahism, primind numele Savatie. La 28 octombrie 2000, a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 4 august 2002, ieromonah. Astazi vietuieste la Manastirea "Nasterea Domnului" din Eparhia Edinet si Briceni, in Republica Moldova.

Intrebari si raspunsuri

Intrebare: Parinte Savatie, cum putem sa ne aflam boala noastra de capetenie a sufletului, si daca o depistam ce trebuie sa facem mai departe?

Parintele Savatie: Nu este nevoie de prea multa vreme ca sa ne descoperim boala noastra, pentru ca aceasta boala strabate in orice clipa a vietii noastre.
Daca suntem maniosi vedeti-o. V-o spun si oamenii din jur, v-o spune si inima. Pentru ca cine cunoaste mai bine sufletul omului decat duhul omului, ne spune Scriptura si Dumnezeu. Pacatele in care cadem mai des. Incercati-le pe rand daca vreti si opriti-va la cea pe care o biruiti mai greu. Una dintre ele va fi mai greu de invins decat celelalte, cu aceea luptati. Si aici eu iau in sens duhovnicesc cuvintele Mantuitorului adresate Martei: "Marto, Marto, te silesti si te-ngrijesti de multe, dar una singura trebuieste". Una singura cautati-o si luptati cu ea, prin contrariul ei. Sunteti manios, nu va mai maniati, adica faceti milostenie, fiti de ajutor celuilalt, faceti ascultare celuilalt maniat. Cand va roaga ceva, faceti indata. Oferiti-va voi sa aduceti apa, sa faceti voi mancare, sa curatati voi cartofii. Si-asa mai departe. Prin lucruri de-astea marunte invingem mania. Supuneti-va voia voastra, altcuiva.
Am zis mania pentru ca mi se pare ca este cea mai grozava patima si atac asupra firii noastre, pentru ca Hristos ne-a spus sa invatam de la el sa fim blanzi si smeriti cu inima. Mania este partea cealalta, este opusul lui Hristos si luptand cu ea cred ca veti scapa si de toate celelalte pentru ca "duhul umilit, inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi", dobandind blandetea si smerenia toate celelalte patimi vor disparea pur si simplu.

Intrebare: Parinte Savatie care este suprema terapie impotriva deznadejdii?

Parintele Savatie: Nadejdea. Si munca. Munca nu in sensul prost, ca ne ducem la carat pietre neaparat. Dar sa avem intotdeauna o ocupatie. Omul ajunge sa dejnadajduiasca pentru ca s-a pierdut pe sine, am zis, pentru ca nu-si mai gaseste un rost. Sa incepem a face ceva, orice: pictati, cantati, crosetati, dar sa ai ceva de care ochiul tau sa se bucure si celorlalti sa le fie de folos. Si atunci tu nu vei mai avea timp sa lasi loc acestui duh, caci deznadejdea, sa nu uitam niciodata ca este o persoana, este un duh care ne cuprinde si tinand minte asta, ca suntem atacati, nu de o inchipuire a mintii noastre, ca nu este o stare a noastra fireasca, sa iesim un pic din psihologie, din psihanaliza si sa intram in duhovnicie, unde fiecarui gand trebuie sa-i gasim persoana care-i sta in spate, pentru ca nici o stare si nici o idee nu se poate naste din senin. Cineva a nascut-o si daca ea imi este straina mie, cineva a nascut-o in inima mea si acel cineva daca nu este de la Dumnezeu, este din cei care merg impotriva Lui. Si atunci sa ma ridic si sa nu-l mai primesc prin rugaciune, prin putina osteneala, prin legatura pe care trebuie sa o am cu Biserica, cu duhovnicul, cu oamenii, legatura pacii si-a dragostei care trebuie s-o crestem incet, incet in noi.
Scuturati deznadejdea de la voi asa cum ne scuturam noroiul de pe picioare cand intram intr-o incapere. Nu o purtati prea mult in inima si mai ales luati seama sa nu o confundati cu pocainta si cu smerenia! Pentru ca aceasta este ispita in care cad majoritatea.
Cum o vom cunoaste? Daca starea mea de pacatosenie pe care o descopar, care ma arunca-n plans, care ma-ndeamna sa postesc, care alte multe fapte bune imi sopteste sa le fac, daca ma desparte de rugaciune, daca nu ma lasa sa ma ridic din fotoliul meu in care m-am trantit asa si stau: "Offff ce pacatos sunt, n-am sa ma mantuiesc, Doamne iarta-ma pe mine pacatosul…" Daca am asa o stare, nu este buna, nu este smerenia adevarata, nu este rugaciunea adevarata. Asa ca, nu primiti nici mustrarile de cuget care va vin prea in serios, daca ele va taie rugaciunea, daca va taie vitalitatea. Uitati-va la Sfinti care plangandu-si pacatosenia, se ridicau si mergeau pana in mijlocul pustiei, care puteau sa munceasca toata ziua, ca Sfantul Siluan sa care saci la moara, sa faca multe alte treburi pe care noi in starea noastra de moleseala nu putem sa le facem, nu putem face nimic. N-avem chef de nimic.

Atunci cand vederea propriilor pacate trezeste si acest: "Nu stiu ce sa mai fac?"- atunci nu-i buna. Alungati-o!
Dar, daca vederea pacatelor va impinge spre rugaciune, spre dragoste, vreti sa-i ajutati pe ceilalti, vreti sa va faceti slujitori, in sensul bun si pe langa toate aduceti bucurie celuilalt, desi in inima voastra vedeti iadul, atunci ii buna, primiti-o.
Si fiecare cu ce-i mai descopera Dumnezeu, fiecare pe drumul duhovnicesc descopera noi unghiuri si ocolisuri ale sufletului sau, pe care este bine sa le ia in seama, pentru ca Dumnezeu ne-a dat un Duh care ne va invata toate, ne-a zis cand S-a inaltat la ceruri, Mangaietorul. Primiti-L si faceti-va obicei sa fiti mai des si mai aproape de El, decat cu propriile noastre ganduri. Si atunci cred ca ne va fi mai usor si mai de inteles toate cuvintele pe care le vorbim.

Cum ati caracteriza vremurile in care traim? Traim in prezent ca oameni mai mult iubitori de sine, decat iubitori de Dumnezeu?

Parintele Savatie: Totdeauna oamenii au trait asa. Mie imi este foarte greu si strain sa ma simt apartinand de un timp anume, de timpul pe care-l traim, si cred ca omul trebuie sa inceapa sa se desprinda de vremea sa, sa inceteze sa-si mai fie contemporan siesi pentru a putea in sfarsit sa se indrepte spre Dumnezeu care este Domn si al sambetei.
Ca nu noi am fost facuti pentru timpul asta, pentru sambata asta pe care o traim, ci timpul, epoca noastra, aceasta sambata a fost facuta pentru noi si-o putem neglija, daca avem ceva mai bun de facut.
Pentru ca si Hristos i-a intrebat: "Se cuvine a face rau sambata, sau a face bine?"
Se cuvine a face rau in vremea pe care o traim noi, sau a face bine? Si daca vrem sa facem ceva mai bun, avem libertatea sa o neglijam. Si eu chiar va chem, pentru ca si Hristos ne-a chemat sa lepadam vremea in care traim asa cum este ea, dar nu este mai rea decat vremea lui Adam.
Adam pentru inceput a fost asezat in rai unde toate erau bune foarte, unde nu avea prieten decat pe Eva, care si ea era buna foarte si in desavarsita intelegere si totusi, cu toate acestea au gasit pricina sa se certe si acolo si sa piarda raiul.
Oarecum noi, care traim intr-o vreme in care traim, cu sase miliarde de oameni, cu o istorie care ne apasa, cum vrem sa fie altfel? Asta o zic ca sa ne linistim si sa nu credem ca daca am fi fost asezati intr-un timp mai bun, am fi fost altfel. Am fi fost la fel pentru ca noi suntem ceea ce suntem. Asa ca, incet, incet sa ne desprindem de aici si sa mergem spre Dumnezeu unde nu mai este timp, "nu mai este suferinta, nici suspinare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit".

Intrebare: Parinte Savatie, daca sfintia voastra ati deznadajduit, impartasiti-ne ce ati facut in deznadejde?

Parintele Savatie: Am deznadajduit. Rugaciunea mea cam de-un an jumatate, cand m-am intors la Dumnezeu, a fost sa-mi ia nemurirea sufletului. Pentru ca eu eram convins ca nu ma voi mantui, si-atunci decat sa ma chinui ma rugam mai bine sa ma faca muritor, sa dispar ca dobitoacele, pentru ca si dobitoacele am pacatuit si-am gresit, si daca eu m-am facut asemenea dobitoacelor cu trupul, de ce sa nu ma fac asemenea dobitoacelor cu sufletul? Adica sa-mi ia nemurirea lui. Si-acesta este un gand de cea mai adanca deznadejde, pe care acum o aflu si o stiu. Vreme a mai trecut, atunci nu era cine sa ma invete.
Am zis Parintelui Rafail intr-o discutie, spovedanie, treaba asta si mi-o zis un cuvant pe care vi-l spun si eu. Zice: "Asa-i. Deznadejdea este atunci cand omul voieste sa se dea iadului, nefiintei". Atunci cand noi vrem sa nu mai fim, sa disparem pur si simplu, asta-i deznadejdea.
Dar daca noi, cu pacatele noastre, cu nebunia noastra, totusi stam in fata lui Dumnezeu si multumesc Lui, ca desi am purtat acest iad in mine, am stat in fata Lui, ca nu m-am dus de la el. Eu n-am facut nimic. Batranul meu, parintele Selafiil, el o facut. Stiti ce-o facut? Mi-o zis: "Nu te mahni, nu deznadajdui!" Si mi-o trecut, pentru ca am crezut in cuvantul lui :-)
Si noi daca vom merge la un preot, si-atunci cand el ne va spune: "Nu deznadajdui!" Il vom crede, noi nu vom mai deznadajdui. Si de atunci, slava Domnului, nu prea mai deznadajduiesc, pentru rugaciunile parintelui meu. Si fiecare sa se roage Domnului sa-i dea un parinte care sa-l ocroteasca de moartea asta sigura care este deznadejdea, si acest parinte poate fi oricare, dintre cei care este aici, si dintre cei pe care-i cunoasteti voi.

Intrebare: Iisus Hristos a deznadajduit in momentul din Gradina Ghetsimani cand se ruga Tatalui?
Prin deznadajduire se poate intelege o destramare a relatiei dintre oameni, a relatiei cu aproapele?

Parintele Savatie: Deznadajduirea este o destramare totala, dintre Dumnezeu, dintre oameni, omul deznadajduit se insingureaza, se sinucide. Sigur ca este destramare.

Rugaciunea lui Hristos din Ghetsimani este tocmai felul in care trebuie sa ne rugam noi. Nu poate sa fie deznadejde. Ce, Hristos si-a despartit mintea de Dumnezeu? Cui a infatisat El deznadejdea Sa? - Tatalui.
Atata vreme cat omul se ridica si isi indreapta cugetul sau catre Dumnezeu, spovedindu-si dznadejdea ca si David, care de multe ori isi spovedeste deznadejdea , deznadejde mare pana la iad. "Spre mine insumi sufletul meu s-a tulburat"- spune David. Este deznadejde, si totusi o pune inaintea lui Dumnezeu. "Pentru ce esti mahnit, suflete al meu?" - spune el acestui suflet tulburat; "Si pentru ce ma tulburi? Imbarbateaza-te si asteapta pe Domnul!"
Atunci cand ne-am vazut aruncati in deznadejde, cand nu mai putem vorbi nici cu Dumnezeu din pricina deznadejdii noastre, sa ne intoarcem ca si David catre propriul suflet si sa-i spunem cele ce a uitat el sa faca, pentru ca nu le mai simte. Rostiti-le: "Pentru ce esti mahnit suflete al meu si pentru ce ma tulburi? Ridica-te, imbarbateaza-te si nadajduieste spre Domnul". De atatea ori ai facut-o, de ce acuma uiti s-o faci, de ce acuma crezi ca n-ai mai putea-o face? Fa-o!
De multe ori Biserica se roaga cu astfel de rugaciuni. Mai ales in Postul Mare, vedem adresari catre propriul suflet, catre sufletul deznadajduit al lui Adam, al omului care s-a despartit. In Canonul Mare, vedeti-l, sunt toate: "Suflete al meu, suflete al meu desteapta-te! Pentru ce dormi?" Asa ca este drum, dar dupa ce am spus sufletului indata catre Dumnezeu: "Primeste-ma Doamne pe mine care mult am gresit!"
Asa ca, cum poate fi rugaciunea lui Hristos din Ghetsimani deznadejde? Nu S-a despartit de Dumnezeu. Cum oare s-ar fi putut asa ceva? Asa ca noi, chiar si atunci cand Hristos a simtit aceasta despartire, tot lui Dumnezeu I-a spus-o: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce M-ai parasit? - spune El pe cruce. Cand a simtit parasirea in toata faptura Sa, lui Dumnezeu I-a spus-o: "De ce m-ai parasit?"
Asa si noi, cu deznadejdea in brate, cu toate ce le avem, lui Dumnezeu sa le spunem. S-atunci deznadejdea nu va mai fi deznadejde, ci va fi puterea care ne face din ceea ce suntem acum in ceea ce ar trebui sa fim.

Intrebare: Cand David spunea: "Da-mi mie bucuria mantuirii tale si cu duh stapanitor ma intareste" - putem spune ca se afla in deznadejdea cea folositoare?

Parintele Savatie: Da, David cam intotdeauna s-a aflat in asta. Uitati-va cum isi face David spovedaniile si sa ne invatam de la el. Starea pe care si-o vede el, de cate ori spune ca: "M-am pogorat ca niste morti ce zac in mormanturi, care sunt lepadati de la fata Ta". Acolo o stat David cu sufletul. Ca un mort ce zace in mormant, lepadat de la fata lui Dumnezeu. Si totusi, constatandu-si aceasta stare, el nu uita, nu uita pe Dumnezeu care poate sa-l ridice. Atunci cand David a spus: "Da-mi mie bucuria mantuirii tale si cu duh stapanitor ma intareste" - el iesise din deznadejde. Uitati-va la Psalmul 50, el incepe cu o deznadejde: "Miluieste-ma Dumezeule dupa mare mila Ta" - dar cred ca este clipa imediat de dupa deznadejde. David de acum este impins de catre Dumnezeu si creste de la vederea pacatelor pana la iertarea lor in inima lui. Pe durata psalmului 50, David de la pacatos ajunge invatator al Bisericii. El spune: "Cu duh stapanitor ma intareste. Invata-voi pe cei faradelege caile Tale". Nimeni nu poate rosti cuvantul asta, decat deplin constient de iertarea pacatelor lui. Si mai departe spune si mai mult, se roaga pentru toata Biserica, si pentru noi cei de azi: "Fa bine Doamne, intru bunavoirea Ta Sionului, si sa se zideasca zidurile Ierusalimului". Cuvintele astea le spunem noi cand cadim darurile dupa Heruvic si sunt cuvinte pentru toata Biserica. "Fa bine Doamne, intru bunavoirea Ta Sionului" - care suntem noi, noul Sion; "si sa se zideasca zidurile Ierusalimului" - care suntem tot noi, daramati, cu pacatele pe care le avem, de jos, pentru ca toti s-au abatut, pana la preoti si pana mai sus. Fa bine si zideste, Doamne!
David atunci s-o rugat, s-o rugat ca un iertat, ca unul care de-acuma cunoscuse partea cealalta, de dincolo de deznadejde. Asa sa ne rugam si noi! Si pacatul lui David n-a fost mic, il stim toti, pacatul dupa care a rostit el acest psalm. Isi ucisese voievodul lui iubit, ca sa se culce cu nevasta aceluia, si totusi David, intr-un timp cat dureaza Psalmul 50, si-a cunoscut trecerea de la pocainta la duhul stapanitor pe care l-o cerut, si cerandu-l, vedem in urmatoarele stihuri ca l-a si primit pentru ca s-a rugat pentru tot Sionul. Si pentru noi care suntem azi, numai in duh stapanitor putem face asta. Asa ca si noi sa cautam rugaciunea lui David, care se da mai ales pentru credinta, puterea de a crede pe Dumnezeu atotputernic si de a nu uita binefacerile Lui. "Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul si toate cele dinauntrul meu numele cel sfant al Lui! Nu uita toate rasplatirile Lui! "
Cititi Psalmul 102 mai des si faceti ca David decate ori sunteti in deznadejde, aduceti-va aminte de binefacerile pe care le-a facut Dumnezeu cu voi, de-a lungul vietii voastre, pana la cea mai mare, aceea de-a va afla acum, aici, vii in fata Lui, in stare sa-I cereti binecuvantarile pe care El abia asteapta sa le reverse peste noi toti. Si nu stiu daca deznadejdea mai poate ramane intr-o inima care traieste astfel. Nu uitati binefacerile pe care le-a facut Dumnezeu cu noi! Cititi psalmi ca sa invatam starea dreapta a inimii inaintea lui Dumnezeu. Nu lasati psalmii! Intoarceti-va in mintea voastra acum pentru o clipa fiecare si aduceti-va aminte cand ultima data ati citit psalmi si daca aveti acest obicei. Si-o sa intelegeti de ce suntem asa de deznadajduiti.

Intrebare: Parinte Savatie cum putem sa luptam impotriva gandurilor de necredinta in Dumnezeu care ne duc de cele mai multe ori la deznadejde?

Parintele Savatie: De cele mai multe ori, intotdeauna necredinta naste deznadejdea.
Lucrati cele pe care Hristos ne-a invatat sa le lucram si-atunci apare credinta. Credinta este un dar desigur, dar el se da acelora care o vor pretui. Faceti putinul care ni se cere, atunci vom primi mult. "Peste putin ai fost credincios, peste multe te voi pune". Dar daca nu vom putea face putinul, sa iertam celui care ne-a gresit, sa nu fim zgarciti, si altele care ni le-a spus Hristos. De unde credinta? Sa stricam si mai mult? Asa ca lucrati, putin, incet, si veti dobandi credinta, darul prin care multe se pot face, desi este ceva mai mic decat dragostea, ne spunea Apostolul Pavel. "Cautati dragostea si celelalte vi se vor adauga voua".

Intrebare: Parinte Savatie, atunci cand nu ne simtim intimi nici macar cu noi insine, cand noi traim straini si de noi, atunci cum putem vorbi cu Dumnezeu, cand nu suntem in stare sa vorbim sinceri si convinsi cu noi insine?

Parintele Savatie: Iarasi ma intorc la psalmi. Psalmii ne vor invata toate. Imi spune David: "Inima mea s-a tulburat si lumina ochilor mei, si-aceasta nu este cu mine". Asta-i starea de care ma intrebati. David intai, in acest psalm, v-am spus, a vorbit cu sine insusi, si-a reamintit cele pe care a trebuit sa le faca, si-a reamintit binefacerile lui Dumezeu si capatand mintal, restabilindu-se cu mintea, intelegand ca starea lui este o stare gresita, pentru ca avand asa un Dumnezeu, avand un trecut din care Dumnezeu ne-a scos si ne-a ajutat de fiecare data, ne-a scos din pacate chiar mai mari pe care le avem acum. Este gresit sa simtim astfel. Intelege omul intai cu mintea, omul deznadajduit, omul dezorientat, omul care nu se mai are nici pe sine, caci mintea la urma, ultima cedeaza. Si cunoscand asta se indreapta catre acest Dumnezeu pe care cu mintea l-a redescoperit, acel Dumnezeu care altadata l-a trait viu, dar acuma macar cu mintea si-L restabileste, pentru sine. Acestui Dumnezeu din aceasta inima rece si impietrita si deznadajduita ii rosteste cuvinte care inmoaie inima noastra pentru ca, cuvantul este putere, prin cuvant Dumnezeu o facut lumea, cuvantul este puterea care sfarama si ridica, si-asa inima lui isi revine. Uitati-va la Petru! Histos vine si-l intreaba, pe acest Petru deznadajduit care si-a vandut invatatorul, care s-a lepadat cu blestem de El: "Nu-l cunosc. Nu stiu. Ce-ai femeie? Ce ma intrebi, nu stiu ce-mi zici? Nu-l cunosc". Pe acest Petru, care atunci cand vine Histos la el si-l intreaba: "Simone, fiul lui Iona ma iubesti tu pe mine?"
"Da, Doamne. Tu stii ca Te iubesc".
"Simone, fiul lui Iona ma iubesti tu pe mine, mai mult decat acestia?"- si trebuia sa raspunda Petru. Toti acestia stiau ca Petru L-o vandut. Petru trebuia sa spuna: "Da, Doamne. Tu stii ca te iubesc ma mult decat acestia". Si acestia se uita la el. Si stiu ca L-o vandut. Si Petru spune: "Da, Doamne Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc".
Si iarasi il intreaba. Si Nicolae Cabassila in "Despre Viata in Hristos" zice: Eu cred ca nu numai de trei ori l-a intrebat Hristos pe Petru, ci de mai multe ori. De multe ori l-a intrebat aceasta intrebare repetata. Pentru ca de fiecare data cand Petru rostea cuvintele: "Doamne Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc" aceste cuvinte lucrau viu in inima lui, si dragostea cu adevarat in clipa rostirii se nastea in inima lui, si de fiecare data cu mai mare putere, pentru ca aceasta este puterea cuvintelor vii, a cuvintelor pe care le avem in Scriptura, pe care le avem la Parintii nostri, a cuvintelor lasate in Duhul Sfant, prin Duhul Sfant in Biserica si-n inimile noastre. Pentru ca atunci cand noi spunem: "Da, Doamne Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc, dincolo de pacatele mele, dincolo de toate, Tu stii. Tocmai pentru ca stii toate, pentru ca unui om nu-i pare ca eu Te iubesc, ca un om vede doar pacatul meu, dar Tu vezi si inima mea si Tu stii ca Te iubesc"- cand rostim acestea, noi inmultim, chiar nastem dagostea in inima noastra, dupa cum nastem oricare alta stare. Asa ca, sufletul instrainat, insingurat, sufletul nostru, pentru ca asa este sufletul nostru, atunci cand isi descopera aceasta stare, sa-si puna mintea macar la treaba, care nu uita sa-si aduca aminte de Dumnezeu. Adu-ti aminte de ziditorul tau si toate cate a facut El pentru tine si acestui ziditor, roaga-te, spune-i cuvinte din aceasta inima impietrita. Si-aceste cuvinte vor aduce duh de viata in inima ta, o vor ridica si-o vor zidi din nou, dupa cum spune David: "Inima curata zideste intru mine" - nu innoieste - "Zideste!". Faceti asta, pentru ca alt lucru nici nu este.

Related Posts with Thumbnails

Arhivă



___


Sf. Justin Popovici

Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.

Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât Eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.

Articole recomandate







Comentarii

Persoane interesate

toateBlogurile.ro

Parintele Ilie Cleopa:


Vizionați înregistrarea:

Profeţia Sf. Nil Athonitul-

Părinți duhovnicești